Curs de psihologie. Fundamentele psihologiei Fundamentele Psihologiei Lectia 1-Obiectul Psihologiei 1. Notite curs - lectia 1 1. Devenirea psihologiei ca stiinta.

De cunoasterea psihologica, in general, se poate vorbi din momentul in care omul a devenit constient de sine delimitandu-se ca subiect de mediul extern, de lumea inconjuratoare si, pe langa intrebarile privind originea si esenta fenomenelor din Univers, a putut sa formuleze asemenea intrebari si in legatura cu fenomenele sufletesti. De cunoastere psihologica elaborata si structurata stiintific putem vorbi insa de-abia in a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Actul de nastere al psihologiei ca disciplina stiintifica de sine statatoare, desprinsa de filosofie, este considerata infiintarea de catre W. Wundt la Leipzig (Germania), in anul 1879, a primului laborator de psihologie experimentala. Asadar, factorul principal care a permis separarea psihologiei de filosofie si dobandirea de catre ea a statutului de stiinta l-a constituit introducerea metodei experimentului de laborator in studiul fenomenelor psihice (initial a celor simple, senzatiilor, perceptiile, iar ulterior si a celor complexe memoria, atentia, gandirea, afectivitatea). 2. Delimitarea si definirea obiectului de studiu al psihologiei Desi denumirea "psihologie" pare sa precizeze obiectul de studiu, respectiv, "psihe" = psihic, "logos" = vorbire, psihologia este stiinta care studiaza psihicul, in realitate, problema obiectului a generat serioase divergente care au dus la delimitarea si opozitia mai multor orientari sau scoli: scoala introspectionista, scoala behaviorista, scoala psihanalitica, scoala actionala sau conduitara. Scoala introspectionista, identificand psihicul (uman) cu constiinta, sustinea ca obiectul de studiu al psihologiei il reprezinta constiinta, inteleasa ca un ansamblu de fenomene si stari subiective pure, date nemijlocit subiectului si inaccesibile cercetarii obiective din afara, singura metoda fiind introspectia (intros-interior, spectros-privire), adica, privirea cu "ochiul interior" de catre subiectul insusi a ceea ce se petrece in mintea si simtirea sa. Scoala behaviorista (J. Watson) respinge solutia introspectionista considerand constiinta ca o fictiune, ca o simpla inventie a filosofilor, declara ca singura realitate psihologica autentica ce trebuie sa devina obiectul de studiu al stiintei psihologice este comportamentul, definit ca ansamblu al reactiilor de raspuns ale organismului ca "tot" la stimulii externi (S R). Scoala psihanalitica (S. Freud) revizuieste sfera notiunii de psihic, introducand in ea doua componente "noi" "subconstientul" si "inconstientul". Ca obiect principal de studiu al psihologiei este declarat inconstientul (de unde si calificativul de psihologie abisala). Psihologia actionala (P. Janet) incercand sa depaseasca limitele scolilor anterioare, sustine ca obiectul psihologiei trebuie sa-l reprezinte conduita, definita ca ansamblul actiunilor orientate spre scop si mediate psihic. in prezent, in definirea obiectului psihologiei se merge pe linia inlaturarii separarii si opozitiei dintre planul subiectiv-intern si planul obiectiv-extern: "psihologia este stiinta care se ocupa cu studiul organizarii psihocomportamentale, in unitatea dialectica a planului subiectiv-intern si planului obiectiv-extern (comportamental), pe scara animala si umana, sub aspectul mecanismelor si legilor constituirii (genezei) si functionarii ei". 3. Alte probleme generatoare de divergente in psihologie

in afara de delimitarea si definirea obiectului de studiu, in psihologie au existat si alte probleme care au generat dispute si divergente de ordin metodologic, cele mai importante fiind: caracterul organizarii interne a psihicului (raportul parte-intreg), raportul individual-general, raportul innascut-dobandit, raportul biologic-cultural. in abordarea si rezolvarea acestor probleme, pana la sfarsitul primei jumatati a secolului XX, cercetatorii s-au ghidat dupa paradigma atomardescriptivista, subordonata principiului "ori-ori", "sau-sau", ajungand inevitabil la absolutizari unilaterale. in problema caracterului organizarii vietii psihice interne s-au confruntat doua scoli renumite: asociationista si gestaltista. Asociationismul (W. Wundt, Ebbinghans, H. Taine), absolutizand partea (elementul) si negand specificul calitativ al intregului, sustinea teza ca organizarea psihica interna este de tip sumativ, un conglomerat de elemente (senzatii), in sine independente, care se formeaza si exista datorita legilor asociatiei: asociatia prin asemanare, asociatia prin contrast, asociatia prin contiguitate spatio-temporara. Era astfel stearsa orice deosebire calitativa intre procesele psihice (senzatie, perceptie, reprezentare, gandire), fiind recunoscute numai deosebirile de ordin cantitativ. Gestaltismul (W. Khler, M. Wertheimer, K. Dunker) absolutiza intregul si nega existenta de sine a partilor, viata psihica interna fiind interpretata ca o "structura emergenta", (o buna forma), cu proprietati calitative specifice, ireductibile la suma proprietatilor partilor. intre structurile particulare perceptie, reprezentare, gandire, de exemplu exista diferente de ordin calitativ, ele neputand fi reduse una la alta. in problema raportului individual-general, s-au delimitat doua orientari: idiografica (idios = specific) si nomotetica (nomos = lege). Prima sustinea ca psihologia trebuie sa se concentreze pe studiul individualului, al specificului, al unicului si sa lase de o parte studiul generalului; cea de-a doua. dimpotriva, sustinea ca psihologia trebuie sa se ocupe doar de studiul generalului, a ceea ce este comun tuturor indivizilor. in problema raportului innascut-dobandit, s-au confruntat de pe pozitii spuse inneismul sau imanentismul care absolutiza caracterul innascut, predeterminat al functiilor si capacitatilor psihice (F. Galton cu lucrarea "Hereditary genius") si genetismul care afirma caracterul integral dobandit al acestor functii si capacitati (principiul tabul-ei rasa) (Spencer, Hull). in problema raportului biologic-cultural in determinismul psihicului uman, s-au opus orientarea biologista care absolutiza rolul factorilor biologici (psihanaliza, psihologia hormista) si orientarea socio-culturologica, a carei esenta consta in absolutizarea rolului factorilor socio-culturali. in cea de-a doua jumatate a secolului XX, psihologia va adopta o schema metodologica (paradigma) noua, cunoscuta sub denumirea de sistemic-integrativa, elaborata de cibernetica generala, Teoria generala a sistemelor si Teoria generala a organizarii, bazata pe principiul relativismului, complementaritatii si interactiunii circulare. Aplicarea exigentelor acestei paradigme a permis inlaturarea opozitiilor dintre orientarile si scolile mentionate mai sus si apropierea psihologiei de unificare si coerenta interna. 4. Locul psihologiei in sistemul stiintelor. Clasificarea stiintelor, in decursul istoriei cunoasterii, sa facut dupa mai multe criterii si in mai multe scheme. Esentiale sunt trei criterii, si anume: natura obiectului de studiu (stiinte fizice, stiinte biologice, stiinte sociale, stiinte psihologice), gradul de obiectivitate si precizie al cunostintelor si legilor (stiinte tari stiinte slabe) si gradul de implicare a subiectului in "starea" obiectului de studiu (stiinte exacte, stiinte relativiste). Psihologia, dupa toate criteriile, se situeaza la granita si intersectia stiintelor naturii, stiintelor sociale si stiintelor informatiei.

5. Importanta psihologiei. Ocupandu-se de studiul celei mai complexe realitati realitatea psihocomportamentala, care atinge nivelul ei cel mai inalt la om , psihologia prezinta o dubla importanta teoretica si practica. Importanta teoretica rezida in aceea ca ne furnizeaza date si informatii obiective si relevante despre organizarea noastra psihocomportamentala, contribuind astfel la o mai buna cunoastere si intelegere de sine. Importanta practica se evidentiaza in ansamblul procedeelor si programelor de optimizare a conditiei umane si performantei umane in diversitatea situatiilor de viata si activitate. 2. intrebari de autoevaluare 1. Care a fost evenimentul (factorul) care a marcat separarea psihologiei de filosofie si constituirea ei ca stiinta independenta? 2. Care este obiectul de studiu al psihologiei pentru: a) scoala introspectionista? b) scoala nehaviorista? c) scoala psihanalitica? 3. Cum este definit obiectul de studiu al psihologiei astazi? 4. Enumerati problemele care au generat divergente de ordin metodologic in psihologie. 5. in ce consta esenta paradigmei sistemic-integrative si ce importanta are ea pentru psihologie? 6. Care este locul psihologiei in sistemul general al stiintelor? R a s p u n s u r i: 1. infiintarea laboratorului de psihologie experimentala de catre W. Wundt in 1879, la Leipzig. 2. a. constiinta (ca univers subiectiv pur, inchis in sine). b. comportamentul (ca ansamblu al reactiilor de raspuns la stimulii externi: S R). c. inconstientul. . 3. Studiul organizarii psihocomportamentale, in unitatea dialectica a planului subiectiv intern si a planului obiectiv extern, pe scara animala si umana. 4. Raportul individual-general; raportul parte-intreg; raportul innascut-dobandit; raportul biologiccultural. 5. Se bazeaza pe principiile relativismului, complementaritatii si interactiunii circulare. 6. La granita si intersectia dintre stiintele naturii, stiintele sociale si stiintele informatiei. LECTIA 2 - METODELE PSIHOLOGIEI 1. Notite curs - lectia 2

. Specificul cunoasterii psihologice O cunoastere stiintifica trebuie sa satisfaca o serie de conditii, cele mai importante fiind urmatoarele: delimitarea si formularea exacta a domeniului sau problemei (obiectului cunoasterii); elaborarea si aplicarea unei metode adecvate de investigare-cercetare; inregistrarea riguroasa a rezultatelor; replicabilitatea (cercetarea sa poata fi reprodusa si verificata si de altii); obiectivitatea (intemeierea descrierilor si interpretarilor pe date si fapte reale, cu delimitarea clara intre "ceea ce este obiectul in realitate" si "ceea ce este el pentru subiect"); dezvaluirea si formularea unor legi si principii generale. Dupa caracterul relatiei subiect-obiect, cunoasterea stiintifica este de doua tipuri: directa sau nemijlocita si indirecta sau mijlocita. Prima se caracterizeaza prin aceea ca obiectul, posedand proprietati sensibile, nemijlocit observabile, permite accesul direct al cercetatorului, observare, investigare, masurare, evaluare. Ea este proprie stiintelor risc substantialist-energetiste, respectiv, stiintelor naturii (mecanica, fizica, astronomia, stiintele biologice). Cea de-a doua se caracterizeaza prin aceea ca obiectul sau nu poate fi observat ca atare direct, el fiind lipsit de proprietati substantial-metrice, accesul la el fiind mediat de o alta "entitate", cu care presupunem ca are o legatura necesara. Ea este proprie psihologiei. Cunoasterea psihicului in calitatea lui de realitate subiectiva, ideala interna o putem realiza prin intermediul expresiilor comportamentale externe. Asadar, cunoasterea psihologica stiintifica are un caracter mijlocit. 2. Ce este metoda? in sens general, prin metoda se intelege calea pe care cercetatorul o alege pentru a afla adevarul despre un lucru, fenomen sau proces si de a gasi raspunsuri veridice la intrebari epistemologice de genul: "ce?", "cum?", " de ce?", "pentru ce?". Structural, ea cuprinde doua componente principale: a) o componenta de ordin teoretic general, reprezentata de un set de principii, asertiuni si conditii logice care intemeiaza si orienteaza actul cunoasterii in intregul sau b) o componenta operational-instrumentala, reprezentata de un set de procedee si tehnici de investigare, masurare si prelucrare-interpretare. "Metoda este ansamblul demersurilor desfasurate de un cercetator pentru a descoperi si verifica cunostintele sau de un practician pentru a rezolva o problema concreta pornind de la cunostintele existente" (le Ny, Directionaire fondamental de la psychologie, 1997, p. 769). intre obiect si metoda exista o relatie stransa: modul de definireintelegere generala a obiectului determina alegerea metodei; la randul ei, metoda conditioneaza gradul de relevanta-obiectivitate a informatiei despre obiect. (Exemplu: definirea constiintei considerata ca obiect unic de studiu al psihologiei, ca o lume subiectiva pura ermetic inchisa in sine, nu putea impune decat metoda introspectiei, iar aplicarea acesteia a dus la scaderea drastica a obiectivitatii cunostintelor despre functiile psihice). 3. Principalele metode ale psihologiei in decursul relativ scurt, al celor 137 de ani de fiintare ca stiinta distincta, psihologia a reusit sa-si elaboreze un bogat repertoriu de metode, procedee si tehnici de cunoastere-cercetare. Dupa obiectivul carora sunt subordonate, acestea le putem imparti in doua mari grupe: a) metode specifice de explorare-investigare si recoltare a datelor (informatiilor)

b) metode auxiliare, de ordonare, prelucrare si interpretare. a. Metodele specifice de investigare-recoltare 1.a. Metoda observatiei obiective externe consta in urmarirea intentionata si inregistrarea fidela si sistematica, in concordanta cu scopul propus, a unor manifestari comportamentale ale unei persoane sau ale unui grup. Ce fel de manifestari ne sunt accesibile? in primul rand, manifestarile motorii: postura generala a corpului (incordata agresiv, incordata defensiv, marcata de o stare generala de bucurie, marcata de o stare generala de tristete, suferinta etc.); mersul (alert, lent, usor, apasat etc.); gesticulatia (activa, bogata sau retinuta, saraca); fluxul vorbirii (alert sau lent, precipitat sau cenzurat, fragmentat); expresiile faciale (incruntat, relaxat, jovial, "acru" etc.); culoarea fetei (palida, inrosita). Pe baza acestor manifestari, putem sa determinam fie starea sufleteasca interioara de moment, fie anumite trasaturi stabile de personalitate, indeosebi de ordin temperamental. Constatarile facute, trebuie inscrise intr-un protocol, care trebuie sa includa: descrierea contextului (data, timpul, ambianta fizica, ambianta sociala); descrierea observatorului (varsta, sex, relatia anterioara cu subiectii), descrierea actiunilor si conduitelor participantilor de genul celor specificate mai sus); interpretarea situatiei (determinarea semnificatiei ei pentru subiect). Pentru a asigura naturaletea necesara manifestarilor subiectului, acesta din urma nu trebuie sa stie sau sa sesizeze ca este observat (discretia observatiei). Inconvenientul observatiei: trebuie sa asteptam ca fenomenul pe care dorim sa-l studiem sa apara in mod natural, spontan, neavand voie sa-l provocam. 2.b. Experimentul de laborator este considerat metoda principala a cunoasterii psihologice stiintifice. Psihologia a putut sa se desprinda de filosofie si sa dobandeasca statutul de stiinta numai prin adoptarea acestei metode (W. Wundt, 1879). Ea consta in provocarea deliberata de catre cercetator a fenomenului psihocomportamental pe care doreste sa-l studieze. "Laboratorul" este un spatiu special amenajat si utilat tehnic si logistic pentru a permite efectuarea unor cercetari obiective, riguroase si controlate asupra uneia sau mai multor functii si componente ale organizarii psihocomportamentale. Subiectul va fi, asadar, scos din contextul firesc, obisnuit al vietii si activitatii lui si introdus intrun context nou, mai mult sau mai putin artificial. Experimentul propriu-zis se desfasoara pe baza unui plan denumit model sau design. Acesta cuprinde urmatoarele elemente principale: obiectivul (ce anume se urmareste a se studia), ipotezele (ce se presupune in legatura cu evenimente); variabile independente (aflate la indemana si sub controlul cercetatorului si prin care se provoaca fenomenul ce urmeaza a fi studiat), variabilele dependente (raspunsurile subiectului la variabila independenta), variabilele intermediare sau moderatoare (ansamblul factorilor si conditiilor interne ale subiectului), variabilelesubiect (varsta, sex, nivel de instruire etc.) si variabilele contextuale. Experimentul de laborator are dezavantajul ca artificializeaza si ingradeste manifestarea naturala a subiectului. Acest inconvenient este inlaturat in cadrul experimentului natural (Lazurski), care se realizeaza in contextul activitatii specifice a subiectului (experimentul didactic in scoala). 3.c. Metoda analizei produselor activitatii consta in inregistrarea si evaluarea pe baza unor criterii obiective a unor: lucrari literare, desene, schite, concepte etc. Aplicarea ei se intemeiaza pe supozitia ca in astfel de produse se reflecta si se obiectiveaza capacitati intelectuale, atitudini,

interese, preferinte, trasaturi dispozitionale. 3.d. Metoda biografica, utilizata indeosebi in psihologia personalitatii, consta in relevarea celor mai semnificative momente si evenimente din viata subiectului pentru a intelege si evalua starea lui actuala. 3.e. Metoda interviului si anchetei consta in culegerea informatiilor despre aspectul care ne intereseaza prin intrebari adresate direct subiectului (interviul) sau persoanelor din anturajul lui (ancheta). 3.f. Metoda chestionarului. Chestionarul reprezinta o lista de intrebari stabilite pe baza unor criterii riguroase, care vizeaza unul sau mai multe laturi sau caracteristici ale organizarii psihocomportamentale. Raspunsurile pot fi de doua tipuri: inchise, subiectul alegand unul din cele asociate intrebarii, sau deschise, subiectul trebuind sa "gaseasca" si sa formuleze singur raspunsul. 3.g. Tehnicile proiective prin care se urmareste explorarea structurilor inconstientului si evidentierea tendintelor dominante in profilul de personalitate al subiectului. Ele sunt de doua tipuri: structurate, care includ situatii cu identitate reala (exemplu, testul aperceptiv tematicMurray, testul de frustratie Rasenzweig, testul de pulsiuni Szondi) si nestructurate (exemplu, testul petelor de cerneala, testul Rorschach). 3.h. Metoda testelor. Prin test, in sensul strict de psihometriei, se intelege o proba psihologica standardizata care se aplica la fel la toti subiectii si la care rezultatele se interpreteaza pe baza unor etaloane dinainte stabilite. De aceea, in aceasta categorie includem numai probele zise de performanta (de inteligenta generala, de aptitudini tehnice, matematice sau de memorie, atentie, dexteritate motorie etc.). Metodele auxiliare de prelucrare-interpretare a datelor sunt cele de ordin statistico-matematic si ele permit determinarea gradului de obiectivitate si semnificatie a ceea ce se obtine in cercetare. 4. Intrebari de autoevaluare 1. Ce intelegem prin metoda? 2. Ce inseamna caracter obiectiv al cunoasterii psihologice? 3. Prin ce se deosebeste experimentul de laborator de observatie? 4. Ce este variabila independenta? 5. Ce este testul in sens psihometric? 6. De ce sunt necesare metodele statistico-matematice? R a s p u n s u r i: 1. Calea de aflare a adevarului despre un lucru, un fenomen sau proces. 2. intemeierea afirmatiilor si generalizarilor teoretice pe date si fapte reale, concrete. 3. Spre deosebire de observatie, experimentul de laborator ne permite sa provocam deliberat fenomenul sau procesul pe care ne propunem sa-l studiem. 4. Stimulul, proba sau sarcina pe care le foloseste cercetatorul pentru a provoca fenomenul pe care

si-l propune sa-l studieze. 5. O proba riguros standardizata si etalonata. 6. Pentru a determina mai riguros obiectivitatea si semnificatia rezultatelor cercetarii. LECTIA 3 - PRINCIPIUL DETERMINISMULUI EXTERN 1. Notite curs - lectia 3 1. Importanta determinismului in stiinta Orice cunoastere stiintifica presupune gasirea raspunsului la intrebarea "de ce?", adica dezvaluirea cauzelor care stau la originea fenomenelor de care se ocupa. A explica un lucru inseamna a-i stabili cauzele obiective, a-l raporta la ele. Determinismul se opune indeterminismului, care sustine existenta lucrurilor si fenomenelor in afara si dincolo de conditionari reale, cognoscibile si controlabile. Potrivit principiului determinismului nimic nu exista si nu se produce fara o cauza reala care poate si trebuie cunoscuta. Pentru prima data, acest principiu a fost adoptat si aplicat in stiintele naturii, cu precadere in mecanica si fizica. 2. Formele pe care le-a luat principiul determinismului in istoria cunoasterii stiintifice Pana la sfarsitul primei jumatati a secolului XX, determinismul era reprezentat in forma unei relatii de tip cauzal-univoc si deschis: fiind data conditia sau cauza C in mod necesar se produce efectul E: C E, E = f (c) (exemplu "cand apa este incalzita de 100oC, ea incepe sa fiarba"). in psihologie, cu o asemenea schema de determinism a operat scoala behaviorista fondata de psihologul american John Watson (1913). Aceasta, declarand comportamentul ca unic obiect de studiu al psihologiei, l-a subordonat determinismului cauzal-univoc, propunand schema S R (stimul-reactie). Potrivit acestei scheme, daca aplicam stimulul S1 unui subiect, acesta va da cu certitudine R1. S-a dovedit insa ca schema respectiva reflecta mai curand comportamentul unui robot decat al unui subiect uman. De asemenea, s-a dovedit ca, in general, forma determinismului cauzal-liniar-deschis nu este aplicabila in studiul si explicarea fenomenelor complexe, cum sunt cele sociale si psihosociale. Aceasta impunea revizuirea reprezentarii clasice despre determinism, lucru care s-a si intamplat incepand cu cea de-a II-a jumatate a secolului XX, sub impactul noii paradigme sistemicocibernetice (N. Wiener, L. von. Bertalanffy). Revizuirea s-a produs sub doua aspecte principale: a) sub aspectul caracterului relatiei CE b) sub aspectul sferei notiunii de determinism. Primul aspect s-a tradus prin inlocuirea relatiei liniare univoce cu relatia bidirectionala, circulara, potrivit careia, si efectul, la randul lui, actioneaza asupra cauzei care l-a produs: C E C sau: C E Cel de-al doilea aspect s-a concretizat in introducerea, alaturi de determinismul cauzal direct, bazat pe necesitate, si a determinismului mediat, mijlocit, bazat pe posibilitate sau probabilitate, in care este implicata interventia factorului "intamplare", ce nu poate fi prevazut si controlat in mod exact.

Schema acestui determinism este urmatoarea: C A E, unde C = conditia, E = efectul, iar A = aleatorul sau intamplarea. 3. Specificul determinismului in psihologie in psihologia contemporana se adopta determinismul extern mediat. in lumina acestuia, atat diferitele functii si procese psihice particulare, cat si sistemul psihic in ansamblu trebuie interpretate ca efect al actiunii stimulilor si situatiilor obiective externe asupra organismului animal. Actiunea acestor factori externi nu are insa un caracter direct si neconditionat, ci unul mediat de multimea variabilelor interne ale organismului: S O R, unde: S = stimul extern, O = organism cu o organizare interna mai mult sau mai putin complexa, R = raspunsuri. (Cauzele externe interactioneaza, asadar, cu conditiile interne, ceea ce face ca legatura dintre stimul si raspuns sa fie de tip probabilist). Ca urmare, in diferite momente de timp, unul si acelasi stimul aplicat aceluiasi individ produce raspunsuri diferite, sau: unul si acelasi stimul aplicat mai multor indivizi produce raspunsuri diferite. La om, determinismul vietii psihice atinge cel mai inalt grad de complexitate. Aceasta complexitate se datoreste atat mediului extern, cat si ansamblului conditiilor interne. in ceea ce priveste mediul extern, complexitatea a sporit prin adaugarea la factorii fizici naturali a factorilor socio-culturali, care s-au diversificat tot mai mult de-a lungul istoriei. Astfel, determinismul natural va fi dublat si subordonat de determinismul socio-cultural. Factorii socio-culturali devin esentiali in determinarea continuturilor informationale si structurilor psiho-aptitudinale interne ale fiecarui individ uman. Ei se concretizeaza in: sisteme de unelte, sisteme de cunostinte, limba, sisteme de valori, sistem de norme si etaloane morale, sisteme de educatie etc. Este de domeniul evidentei faptul ca o organizare psihocomportamentala specific umana se poate realiza numai in masura in care individul comunica si interactioneaza cu mediul socio-cultural si asimileaza treptat, in cadru organizat sau spontan, elemente ale tezaurului cultural-instrumental existent in societate. Procesul prin care factorii socio-culturali modeleaza si structureaza omul din punct de vedere psihocomportamental a fost denumit socializare-inculturatie. in ceea ce priveste ansamblul conditiilor interne, complexitatea lui este determinata de complexitatea creierului uman care permite o procesare calitativ superioara a fluxurilor informatiilor externe si asigura elaborarea unor structuri psihice de un inalt grad de diversitate si complexitate. Variabilele intermediare de natura psihica se constituie si se amplifica treptat in ontogeneza, astfel ca ponderea lor in determinismul actual este mai mare la un adult decat la un copil. 2. intrebari de autoevaluare 1. Ce legatura este intre stiinta si principiul determinismului? 2. in ce consta determinismul de tip cauzal, liniar? 3. De ce determinismul cauzal-univoc nu este aplicabil in psihologie? 4. Ce inseamna determinismul mediat, de tip probabilist? 5. in ce consta specificul determinismul psihicului uman? R a s p u n s u r i:

1. Stiinta nu poate exista in afara aplicarii principiului determinismului. 2. intr-o legatura necesara intre cauza si efect. 3. Pentru ca in domeniul fenomenelor psihice intervine influenta variabilelor interne. 4. Actiunea factorilor externi se filtreaza prin organizarea interna a organismului. 5. in prezenta factorilor socio-culturali. LECTIA 4 - PRINCIPIUL RELATIONARII NEUROPSIHICE 1. Notite curs - lectia 4 1. Problema mecanismului vietii psihice Cunoasterea psihologica trebuie sa raspunda si la intrebarea "cum?", adica sa dezvaluie si sa analizeze mecanismul prin care se realizeaza atat psihicul in ansamblu, cat si diferitele lui componente particulare. Aceasta intrebare o gasim formulata inca la filosofii antichitatii de orientare materialista Democrit, Epicur si la medicii acelei perioade Hipocrate si Galen. Democrit, considerand ca psihicul este alcatuit din atomi, credea ca mecanismul lui il reprezinta aparatul respirator. Hipocrate si Galen legau mecanismul producerii vietii psihice de aparatul circulator si de dinamica celor patru umori din organism sangele, limfa, bila neagra si bila galbena. Creierul era considerat doar un "racitor" al gandurilor, nu si organul lor. Legatura psihicului cu creierul a ramas obscura si controversata, pana in secolul al XIX-lea. Aceasta situatie s-a datorat, pe de o parte, faptului ca creierul uman nu devenise inca obiect de cercetare sistematica, obiectiva, iar pe de alta parte, absentei unei definiri adecvate a naturii psihicului. in secolul XVII in interpretarea caracterului legaturii dintre psihic si creier s-a formulat solutia dualista (Descartes). Potrivit acesteia, intre psihic si creier exista o legatura, de contiquitate spatio-temporara, fiecare entitate avandu-si propria sa natura si propriile sale legi, nici una nedeterminand sau neconditionand pe cealalta. Abia in secolul al XIX-lea, indeosebi in a doua jumatate a lui, creierul a intrat in sfera cercetarilor sistematice de laborator, evident, experimentele efectuandu-se pe animale (porumbei, caini, maimute) prin metoda ablatiunilor, extirparilor si stimularilor directe cu curent electric. Pe baza rezultatelor obtinute, s-au elaborat doua modele explicative, care se vor confrunta pana spre sfarsitul primei jumatati a secolului XX si anume: modelul echipotentialist si modelul ingust localizationist. 2. Modelul echipotentialist Acesta a fost sustinut de fiziologul francez Flourens si de neurofiziologul si psihologul american Lashley si arata ca creierul nu prezinta in interiorul sau diferentieri si specializari functionale, el functionand ca un intreg. Ca urmare, orice functie psihica poate fi indeplinita de orice zona sau formatiune cerebrala si orice zona sau formatiune cerebrala poate indeplini orice functie. 3. Modelul ingust localizationist La elaborarea acestui model au contribuit cercetarile lui Fritz si Hitzig de stimulare electrica directa a unor zone din creier la caine si cercetarile lui Broca si Wernicke efectuate post-mortem

pe creierul unor pacienti care prezentau tulburari ale limbajului expresiv si impresiv, pe fondul unor leziuni localizate in lobul frontal si in lobul temporal din emisfera stanga. in lumina modelului respectiv, in interiorul creierului exista o stricta diferentiere si specializare functionala. Ca urmare, intre o functie psihica particulara si o anumita zona cerebrala exista o legatura stabila si invarianta: fiecare zona indeplineste o anumita si singura functie psihica. Analiza comparativa minutioasa a numarului mare de cazuri din clinicile de neurochirurgie a dus la concluzia ca ambele modele sunt eronate, fiecare absolutizand unele situatii si date particulare. in a doua jumatate a secolului XX, ele au fost inlocuite cu altul nou denumit modelul localizarilor dinamice. 4. Modelul localizarilor dinamice imbina ideea diferentierii si specializarii intracerebrale cu ideea polivalentei sau echipotentialitatii. Functiile psihice sunt impartite, corespunzator, in doua grupe: a) precis si stabil localizate b) relativ si variabil localizate. Din prima grupa fac parte functiile senzoriale si motorii; in grupa a doua se includ: memoria, gandirea, afectivitatea. in acceptiunea sa actuala, principiul relationarii neuropsihice impune urmatoarele idei esentiale: a) psihicul este functie a creierului; b) creierul produce psihic nu in virtutea structurii sale celulare interne, ci numai daca este pus in relatie de comunicare cu surse de informatie din afara sa respectiv, din mediul intern si extern; c) la nivelul creierului exista si interactioneaza structuri si zone strict specializate, care indeplinesc anumite functii psihice, cu structuri si zone care dobandesc o relativa specializare in ontogeneza; d) leziuni sau dereglari in functionarea creierului provoaca inevitabil tulburari in sfera psihocomportamentala; tipul si gravitatea tulburarilor psihocomportamentale depind de topografia si intinderea focarului patologic din creier; ca principale tulburari pot fi mentionate: agnoziile (pierderea capacitatii de recunoastere perceptiva a obiectelor, persoanelor sau propriilor segmente corporale); apraxiile (destramarea sistemului deprinderilor motorii); afaziile (tulburarea limbajului expresiv si ixpresiv); agrafiile (pierderea capacitatii si deprinderii scrisului); acalculiile (destramarea sistemului operatiilor de calcul); amneziile (pierderea memoriei); dezorientarea in spatiu si timp; e) nivelul dezvoltarii psihice este conditionat de nivelul de organizare structural-functionala a creierului: un psihic normal nu este posibil decat in cadrul unui creier normal; f) functiile si procesele psihice, desi se realizeaza si se sustin de procese neurofiziologice, calitativ sunt ireductibile la acestea. 2. intrebari de autoevaluare 1. Demonstrati ca psihicul este functie a creierului. 2. Care este ideea de baza a modelului dualist? 3. Ce sustine modelul ingust localizationist? 4. Ce sustine modelul echipotentialist? 5. Care sunt ideile de baza ale modelului localizarilor dinamice? R a s p u n s u r i:

1. a) Leziunile si afectiunile organice ale creierului provoaca tulburari ale functiilor psihice si comportamentului. b) Nivelul organizarii structural-functionale a creierului conditioneaza nivelul dezvoltarii functiilor si capacitatilor psihice. 2. Creierul si psihicul reprezinta entitati calitativ distincte care coexista in timp si spatiu fara ca una sa determine sau sa conditioneze pe cealalta. 3. Fiecare functie psihica se leaga si se indeplineste de o anumita zona cerebrala; fiecare zona a creierului indeplineste o anumita si singura functie. 4. Orice functie psihica poate fi indeplinita de oricare zona cerebrala; orice zona cerebrala poate indeplini orice functie psihica. 5. Exista functii psihice cu o localizare precisa si invarianta si functii psihice cu localizare relativa si variabila? LECTIA 5 - PRINCIPIUL REFLECTARII SI MODELARII 1. Notite curs - lectia 5 1. Problema naturii psihicului in istoria cunoasterii Una din intrebarile fundamentale la care psihologia trebuie sa ofere un raspuns este: "care este natura si statutul ontologic, existential al psihicului, in general, al constiintei umane, in special?" Aceasta intrebare a fost pusa cu mult inainte ca psihologia sa se fi desprins de filosofie. Raspunsurile date au purtat amprenta orientarii filosofice careia ii apartineau diferitii ganditori, grupandu-se in doua categorii: raspunsuri de esenta idealist-spiritualista si raspunsuri de esenta materialista. Cele dintai considerau ca psihicul este de natura spirituala pura, extramateriala, supranaturala; cele din urma considerau ca psihicul este "entitate" naturala, circumscrisa notiunii de materie, fiind formulate doua tipuri de definitii: substantialiste (psihicul este o realitate substantiala "o grupare de atomi", "un fluidflogiston", "un gaz"eter, "o secretie") si energetiste (psihicul = o forma de energie magnetica etc.). Opozitia dintre interpretarea idealista si interpretarea materialista a naturii psihicului s-a mentinut si dupa ce psihologia s-a separat de filozofie. Interpretarea idealista a fost continuata si sustinuta in cadrul unor sisteme filosofice si al teologiei, interpretarea materialista a fost adaptata si promovata in cadrul cunoasterii stiintifice. Asadar, psihologia stiintifica va merge pe linia unei interpretari materialiste. Dar raspunsurile de genul celor mentionate mai sus, avand un caracter reductionist, nu releva specificul calitativ al psihicului. 2. Natura psihicului in lumina principiului reflectarii si modelarii informationale. Limitele raspunsurilor de tip substantialist si energetist sunt depasite prin adoptarea principiului reflectarii si modelarii informationale. Acest principiu ne ofera doua concepte de referinta pentru intelegerea statutului ontologic, al psihicului, si anume: conceptul de reflectare si conceptul de informatie. Ambele concepte definesc natura psihicului prin raportare la obiectele si fenomenele externe. in lumina conceptului "reflectare", psihicul este definit ca forma specifica superioara la reflectare.

Reflectarea este o proprietate a intregii materii si ea se releva in cadrul interactiunii dintre doua obiecte: obiectul care exercita actiunea si care ia numele de reflectat (Ra) si obiectul care inregistreaza actiunea si o "reproduce" intr-o forma specifica naturii lui substantial calitative si care primeste denumirea de reflectant (Re): Ra Re. Dupa modul in care se inregistreaza si se reproduce de catre reflectant actiunea exercitata asupra lui din afara, se delimiteaza mai multe forme de reflectare, si anume: reflectarea mecanica, in care "reproducerea" reflectantului se realizeaza prin modificari substantiale de structura (exemplu, urmele pe care le lasam pe nisip sau pe zapada); reflectare fizica, mediata de interactiunea cu suprafete lucitoare (exemplu, reflectarea in oglinda); reflectare biologica, mediata de schimburile metabolice; reflectare neurofiziologica, realizata sub forma dinamicii proceselor nervoase fundamentale (excitatia si inhibitia); in fine, reflectarea psihica, realizata in forma imaginilor. Rezulta, deci, ca psihicul exista ca forma specifica de reflectare subiectiva si ideala a realitatii externe, elementul sau constitutiv esential fiind imaginea. intre imagine si obiect se stabileste o relatie de similitudine (asemanare), analoga cu relatia dintre fotografie si obiect. Atributul subiectiv semnifica doua lucruri: primul ca orice proces psihic se realizeaza in interiorul unui subiect individual concret; al doilea ca orice proces psihic are un caracter activ si selectiv, fiind conditionat de starile de motivatie si de scopurile subiectului. Atributul ideal semnifica nonsubstantialitatea psihicului, ireductibilitatea lui calitativa la structura celulara a creierului si la fenomenele biofizice, biochimice si fiziologice care au loc la nivelul lui. Conceptul de informatie a fost introdus in circuitul stiintific de catre cibernetica generala. Cibernetica (cf. N. Wiener, 1948) considera informatia ca a treia dimensiune a universului, alaturi de substanta si energie. Si intr-o prima definitie, N. Wiener sublinia ca "informatia este informatie, ea nu este nici substanta, nici energie". Ea este lipsita de proprietati sensibile, nemijlocit observabile si perceptibile, existenta ei putand fi probata in mod indirect, dupa efectele pe care le produce asupra starii sistemului. Si aceste efecte nu pot sa fie decat pozitive. De aici, a doua definitie a informatiei: "informatia este masura gradului de organizare si progres la nivelul sistemelor reale", ea actionand pretutindeni si intotdeauna ca factor de reglare (autoreglare) si optimizare. Psihicul intruneste toate aceste atribute ale informatiei: a) este lipsit de proprietati nemijlocit observabile si perceptibile; b) prezenta lui poate fi probata indirect, dupa eficienta comportamentelor; c) se manifesta si actioneaza ca factor de reglare/autoreglare, fiind o forma superioara de adaptare si de relationare cu mediul. Asadar, cel mai adecvat raspuns la intrebarea "care este natura si statutul ontologic al psihicului?", trebuie sa fie urmatorul: "psihicul este modalitatea specifica de realizare si existenta a informatiei la nivelul sistemului nervos, al creierului; psihicul este un model informational intern al lumii externe". Ca model informational al lumii externe psihicul indeplineste doua functii: functia de designarereprezentare si functia de evaluare-interpretare. Prima functie consta in discriminarea, identificarea si intelegerea/explicarea obiectelor si fenomenelor in determinatiile (proprietati, relatii) reale, asa cum exista independent de starile de motivatie si de scopurile subiectului; cea de-a doua functie consta in punerea obiectelor si fenomenelor externe in relatie cu starile de motivatie si scopurile subiectului, conferindu-le astfel semnificatie valorica (axiologica). Suportul fizic al informatiei obiectuale externe este semnalul electromagnetic (lumina), acustic (sunetul), mecanic (atingerea, apasarea, lovirea etc.), chimic (moleculele odorante, moleculele sigide); suportul informatiei psihice, in plan intern poate fi topografic spatial (configuratia

spatiala a activarilor neuronale), biofizic (undele bioelectrice cerebrale) sau biochimic (combinatii ale moleculelor aminoacizilor ADN, ARN). Modelele informationale interne (psihice) sunt de doua tipuri: izomorfice si homomorfice. Modelul izomorfic reda obiectul in individualitatea lui specifica prevenind confundarea lui cu altele asemanatoare; modelul homomorfic reda clasa sau categoria, evidentiind in prim plan comunul, generalul. 2. intrebari de autoevaluare 1. Care sunt cele doua tipuri mari de raspunsuri la intrebarea privind natura si statutul ontologic al psihicului? 2. De ce nu pot fi acceptate definitiile substantialiste si energetiste? 3. Ce intelegem prin reflectare? 4. Cum definim psihicul pe baza conceptului de reflectare? 5. Ce este informatia? 6. De ce este mai adecvata definirea psihicului pe baza notiunii de informatie, decat definirea lui pe baza notiunii de reflectare? 7. Ce este un model informational izomorfic? 8. Ce este un model informational homomorfic? R a s p u n s u r i: 1. Raspunsuri de factura materialista si raspunsuri de factura idealist-spiritualista. 2. Pentru ca nu surprind specificul si identitatea calitativa a psihicului. 3. Proprietatea unui corp de a inregistra si reproduce intr-o forma specifica naturii sale substantial-calitative, prezenta si actiunea unui alt corp. 4. Reflectare subiectiva si ideala, sub forma imaginilor, a obiectelor si fenomenelor externe; 5. Masura gradului de organizare; factor de reglare si progres. 6. Pentru ca surprinde mai bine atributul de ideal si rolul functional al psihicului in relationarea cu mediul si in comanda-reglarea comportamentelor adaptative. 7. O redare si reprezentare a obiectului ca entitate individuala specifica. 8. O redare si reprezentare a comunului si generalului. LECTIA 6 - PRINCIPIUL ACTIUNII SI AL UNITATII CONTRADICTORII 1. Notite curs - lectia 6 1. Actiunea externa baza obiectiva a constiintei Potrivit principiului actiunii, continuturile si structurile interne ale constiintei nu izvorasc din interiorul subiectului, ci din afara lui, respectiv, din actiunile externe ale copilului cu si asupra obiectelor (in primul rand, jucariilor) din jurul sau. Acest principiu a fost formulat si introdus de savantul francez P. Janet (1889), creatorul psihologiei conduitei: "psihologia, afirma el, nu este altceva decat stiinta actiunii umane". Continutul lui a fost imbogatit ulterior, pe baza cercetarilor concrete, de H. Wallon, J. Piaget, L.S. Vagotski, A.N. Leontiev, K. Pribram, J. Bruner. Actiunile externe ale copilului iau forma operatiilor de descompunere), asamblare, combinare,

grupare-sortare, modelare. Treptat, prin procesul de interiorizare, ele se transforma in operatii mintale, constituind schema structurala a gandirii. Asa cum au demonstrat cercetarile lui J. Piaget, operatiile mintale interne se desprind de actiunile in plan extern cu obiectele sau cu imaginile lor si devin autonome de-abia in intervalul de varsta 12-14 ani. Constiinta nu numai se naste din activitate, dar se si dezvolta tot prin intermediul si pe baza ei activitatea de joc (specifica varstei prescolare), activitatea de invatare (caracteristica varstei scolare), activitatea profesionala, de munca fizica si intelectuala (dominanta la varsta adulta). De la un anumit punct al structurarii si consolidarii sale, constiinta va subordona activitatea, conferindu-i un caracter anticipat si planificat. Actiunile externe asupra obiectelor vor inceta sa se declanseze automat si impulsiv si vor deveni mijlocite si pregatite de structurile interne ale constiintei, producandu-se astfel ca rezultat al unei intentii, al unei vreri, al unei deliberari. Cu cat o activitate este mai complexa, cu un grad mai ridicat de problematizare si dificultate, cu atat efectuarea ei reclama o implicare mai puternica a functiilor constiintei-cognitive, proiectivcreatoare, reglatorii. ("inainte de a construi o casa in plan obiectiv-extern, omul o construieste mai inainte in plan ideal-intern, in minte"). Spre deosebire de animal, care este un sistem reactiv, raspunzand preponderent la incitari din afara, omul este un sistem activ, esenta lui existentiala rezidand in a desfasura o activitate. Aceasta deschidere spre actiune, spre activitate este imprimata din interior, tocmai de catre constiinta. Asadar, izvorand din actiunea externa cu obiectele din jur, constiinta nu este o structura pasiva, statica, ci, dimpotriva, o structura dinamica, inalt activa, impingandu-ne permanent sa actionam, sa facem ceva. Datele observatiilor cotidiene si ale cercetarilor demonstreaza ca pasivitatea si lipsa mai indelungata a activitatii sunt greu de suportat, producand stari de disconfort, de tensiune si dezechilibru interior. Subsolicitarea este, in cazul omului, un factor la fel de stresant ca si suprasolicitare. Rezultatele si efectele actiunilor sunt supuse unei analize si evaluari critice si informatia astfel obtinuta va influenta in sens invers planul si programul constient intern care a stat la baza lor, corectand eventualele erori sau scapari. Desi, in general, actiunea reflecta si exprima in mod veridic continuturi si laturi ale constiintei, apar si situatii de discordanta, cand spunem ca omul se dedubleaza, una gandind si simtind si alta facand (exemplu: cineva iti spune ca te simpatizeaza, cand in sinea lui nu te poate suferi; un subaltern face sluj in fata sefului, desi in realitate il uraste si ar vrea sa scape de el; linguseala, ipocrizia, slugarnicia nu sunt altceva decat expresii ale dedublarii manifestarea externa fiind destinata ascunderii si mascarii starii subiective interne). 2. Importanta metodologica a principiului actiunii. Acest principiu este singurul care permite depasirea limitelor atat ale psihologiei introspectioniste clasice, care considera constiinta ca un dat intern, subiectiv autonom, ermetic inchisa in sine, cat si ale behaviorismului watsonian, care nega realitatea ca atare a constiintei considerand-o o simpla fictiune, si declara drept singura realitate psihologica ansamblul reactiilor externe comportamentul. in locul acestor paradigme unilateral-absolutizante, care reclamau ruperea si opunerea antagonica a planului subiectiv intern si a celui obiectiv comportamental extern este asezata paradigma interactionista (relational-circulara), care postuleaza complementaritatea si convertibilitatea reciproca, in succesiunea secventelor temporare, a celor doua planuri subiectiv intern si obiectiv extern, reciprocitatea proceselor interiorizarii (de la actiunea externa spre interiorul subiectului) si exteriorizarii (obiectivizarii) (de la intentie, proiect mental spre

actiune externa). 2. intrebari de autoevaluare 1. Cine a introdus in psihologie principiul actiunii? 2. Care este directia de formare structurare a structurilor constiintei in lumina principiului actiunii? 3. in ce consta rolul constiintei structurate in desfasurarea activitatii? 4. Care este importanta metodologica a principiului actiunii? R a s p u n s u r i: 1. Savantul francez P. Janet. 2. Dinspre exterior spre interior. 3. in planificarea, programarea, declansarea si reglarea ei. 4. Permite depasirea limitelor introspectionismului si behaviorismului, asigurand unitatea dintre planul subiectiv intern si planul obiectiv extern. LECTIA 7 - PRINCIPIUL GENETIC SI AL ISTORISMULUI 1. Notite curs - lectia 7 1. Problema originii psihicului in istoria psihologiei in istoria psihologiei, in abordarea si rezolvarea problemei originii psihicului s-au confruntat doua orientari: orientarea ineista si orientarea genetista a tabulei rasa. Orientarea ineista s-a manifestat sub doua variante metafizico-spiritualista si pozitivist stiintifica. Prima varianta a fost formulata si dezvoltata, pe de o parte, in cadrul filosofiei idealiste (Platon, Kant, Hegel), iar pe de alta parte, in cadrul teologiei. Varianta filosofica interpreta psihicul ca expresie a unei idei sau spirit absolut, considerandu-l predeterminat sau imanent si independent de experienta. Varianta teologica raporteaza originea psihicului la actul creatiei divine si-i confera de asemenea un caracter pur spiritual si imanent (innascut). Varianta pozitivist-stiintifica a fost formulata si lansata in circuitul stiintific de catre antropologul englez Fr. Galton prin lucrarea Geniul ereditar (1889). Potrivit acestei variante, toate functiile si capacitatile psihice sunt determinate exclusiv de ereditate si, in consecinta, au un caracter innascut. in sprijinul acestei idei au fost invocate datele oferite de analiza arborilor genealogici ai unor familii de mari muzicieni, mari matematicieni, mari medici, mari comandanti militari. Dintre scolile psihologice importante care au adoptat si sustinut ideea imanentismului putem mentiona gestaltismul, care afirma ca structurile psihice ale perceptiei, ale gandirii sunt innascute, imanente. La randul lui, lingvistul si filosoful american N. Chomsky aplica ideea ineismului la schemele si structurile limbajului, pe care le considera innascute. Orientarea genetista a fost prefigurata in cadrul filosofiei senzualist-empiriste engleze indeosebi de catre J. Locke si dezvoltata apoi de materialistii francezi din secolul XVIII Diderot, Helvetius, La Mettrie, si mai tarziu, intr-o maniera mai sistematica de H. Spencer in a doua

jumatate a secolului XIX. Ideea de baza a orientarii genetiste este aceea ca la nastere, copilul este o tabula rasa, lipsit de orice experienta si zestre psihica, aidoma unui caiet cu filele imaculate. Viata psihica incepe sa se constituie dupa nastere, prin inmagazinarea urmelor si impresiilor produse de influentele mediului extern. Pe baza acestei idei a fost proclamata atotputernicia educatiei: din oricine, prin educatie adecvata se poate face orice. Dezvoltarea psihica era privita ca o simpla acumulare de ordin cantitativ a impresiilor si experientelor, fara deosebiri calitative intre diferitele segmente ale varstei cronologice a individului. Dintre scolile psihologice mari, cele care au mers pe aceasta linie au fost asociationismul pozitivist si behaviorismul. Ca mecanism si factor esential al dezvoltarii a fost considerata invatarea. (Asa se si explica de ce invatarea a constituit tema predilecta de cercetare in psihologia behaviorista). 2. Specificul si importanta metodologica a principiului genetic si al istorismului Ideea in sine corecta a caracterului evolutiv al psihicului sustinuta de orientarea genetista a fost serios revizuita in prima jumatate a secolului XX si reformulata ca principiu genetic si al istorismului. Printre autorii care au contribuit la aceasta trebuie mentionati: H. Wallon, J. Piaget, J. Bruner, L.S. Vagotski, A.N.Leontiev. in noua sa formulare acest principiu impune urmatoarele exigente de ordin metodologic: a) pentru a realiza o explicatie stiintifica a psihicului si comportamentului este necesar sa luam in considerare dimensiunea genetica si sa le privim in devenirea lor, atat in plan individual, cat si in plan filogenetic si istoric (in succesiunea speciilor, in cazul psihicului si comportamentului animal, si in succesiunea generatiilor, in cazul psihicului si comportamentului uman); b) dezvoltarea psihocomportamentala are un caracter ascendent si stadial, ea desfasurandu-se de la simplu la complex, de la inferior la superior, de la amorf, nediferentiat, la individualizat; c) stadiile psihogenetice reprezinta segmente ale varstei cronologice in interiorul carora se realizeaza anumite transformari si achizitii in mecanismele, continuturile si caracteristicile cantitativ-calitative ale functiilor si capacitatilor psihice, precum si ale comportamentelor instrumentale; stadiile ierarhic superioare subordoneaza si integreaza stadiile ierarhic inferioare si sunt ireductibile la ele (exemplu, in dezvoltarea intelectului, a gandirii, cercetarile lui J. Piaget au pus in evidenta existenta a patru stadii, iar in dezvoltarea personalitatii E. Erikson a stabilit sapte stadii); d) cu cat o functie psihica este mai complexa, cu atat durata dezvoltarii sale este mai lunga; e) organizarea psihocomportamentala trebuie considerata si analizata ca rezultat al interactiunii si integrarii dintre innascut si dobandit, la om, ceea ce este dobandit avand o pondere si o importanta mai mare decat ceea ce este innascut; f) dezvoltarea psihocomportamentala trebuie analizata si explicata pe baza interactiunii dintre ereditate si mediu, intre cei doi factori fiind posibile urmatoarele combinatii principale: a) M+ E+; b) M+ E; c) M E+; d) M E; g) admiterea deosebirilor de ordin calitativ intre indivizii situati pe trepte evolutive diferite (intre om si animal, intre adult si copil, intre adult si batran); h) dinamica dezvoltarii psihocomportamentale trebuie interpretata pe baza a doua legi: legea heterocroniei si legea heteronomiei; potrivit primei legi, diferitele functii psihice si

comportamente se constituie si se maturizeaza in ritmuri diferite si la momente diferite; potrivit celei de-a doua legi, nu toate functiile si capacitatile psihice ating acelasi nivel de dezvoltare unele ating un nivel inalt, altele ating un nivel mediu, iar altele raman la un nivel scazut. 3. intrebari de autoevaluare 1. Ce sustine orientarea ineista? 2. Ce sustine orientarea genetista tabula rasa? 3. Cum trebuie considerata organizarea psihocomportamentala a omului sub aspectul originii? 4. Ce caracter are dezvoltarea psihocomportamentala? 5. Ce postuleaza legea heterocroniei? 6. Ce postuleaza legea heteronomiei? R a s p u n s u r i: 1. Ca psihicul este integral innascut. 2. Ca psihicul este integral dobandit. 3. Ca rezultat al interactiunii si integrarii reciproce a ceea ce este innascut si a ceea ce este dobandit. 4. Ascendent si stadial. 5. Ca diferitele functii si capacitati psihice se constituie si se maturizeaza in ritmuri si la momente diferite de timp. 6. Ca nu toate functiile si capacitatile psihice ating acelasi nivel de dezvoltare. LECTIA 8 - PRINCIPIUL SISTEMICITATII 1. Notite curs - lectia 8 1. Continutul principiului sistemicitatii Acest principiu a fost introdus in psihologie in a doua jumatate a secolului XX si apartine noii paradigme a cunoasterii stiintifice contemporane. El inlocuieste cele doua abordari anterioare, orientarea care absolutiza partea si orientarea care absolutiza intregul, reclamand necesitatea considerarii si corelarii partii (elementului) si intregului (ansamblului) in cadrul conceptului de sistem. Sistemul este definit ca un ansamblu de elemente (parti) aflate intr-o relatie non intamplatoare, mai mult sau mai putin stabila si legica. Orice entitate trebuie privita si abordata ca sistem. Sistemul se delimiteaza pe fondul unui mediu (M). Abordarea "sistemului" trebuie facuta nu prin izolarea lui de mediu (asa cum se proceda in cadrul paradigmei traditionale atomar-descriptiviste), ci prin raportarea la acesta: S M. Relatia dintre element si sistem nu este fixa si imuabila, ci ea are un caracter relativ: ceea ce este element si ceea ce este sistem depinde de scopul cunoasterii. Astfel, este posibil ca ceea ce aici si acum este sistem, atunci si acolo poate deveni element; exemplu, cand luam ca obiect de studiu creierul, el se afla in ipostaza de sistem, iar cand luam ca obiect de studiu organismul, creierul devine element. Schema logica a abordarii sistemice ia urmatoarea forma: a) desprinderea, pe baza unor criterii si potrivit scopului cercetarii, a unei anumite entitati si considerarea ei ca sistem (Si); b) stabilirea mediului de referinta (Mj);

c) incadrarea sistemului astfel delimitat in schema generala de clasificare a sistemelor; d) alegerea in functie de clasa de apartenenta a strategiei si metodelor adecvate de investigare; e) alcatuirea profilului de stare si, eventual, a portretului fazic; f) stabilirea locului sistemului respectiv in cadrul sistemului inglobant, supraordonat. 2. Criteriile generale de clasificare a sistemelor Pentru a realiza o clasificare general valabila a sistemelor reale, s-a recurs la criterii de ordin logico-formal si anume: a) pozitia sistemului fata de actiunea legii timpului; b) caracterul relatiei sistemului cu mediul; c) gradul de complexitate, dat, pe de o parte, de numarul elementelor componente, iar pe de alta, de volumul conexiunilor interne si externe; d) caracterul legaturii dintre intrarea sistemului si iesirea lui legatura necesara cauzala sau legatura probabilista. Aplicarea acestor criterii a dus la stabilirea urmatoarelor clase mari de sisteme: a) sisteme statice care nu-si schimba starea initiala de-a lungul timpului (in realitate nu exista sisteme absolut statice) si sisteme dinamice, care-si schimba starea in timp, fie in sens negativ (sisteme statice cu organizare data (exemplu, lucrurile neinsufletite, masinile), fie in sens pozitiv (sistemele biologice); b) sisteme inchise care nu fac nici un fel de schimburi cu mediul ambiant (asemenea sisteme nu se intalnesc in realitate), sisteme semideschise, care fac cu mediul numai schimburi de energie si de informatie (exemplu, masinile, ordinatoarele, psihicul) si sisteme deschise, care realizeaza cu mediul toate cele trei tipuri de schimburi posibile de energie, de informatie si de substante (sistemele biologice); c) sisteme simple (exemplu, un lacat, un ceasornic, o masa etc.), sisteme complexe (exemplu, calculatorul electronic) si sisteme supercomplexe (exemplu, creierul uman, societatea); d) sisteme deterministe in care "iesirea" (output-ul) este strict determinata de "intrare" (input) si sisteme probabiliste, in care, intre "intrare" si "iesire" se interpune influenta unor variabile aleatorii imprevizibile si incontrolabile. 3. Caracteristicile psihicului uman ca sistem in primul rand, sa vedem daca psihicul ca entitate reala este sau nu un sistem. Raspunsul nu poate fi decat afirmativ. Psihicul corespunde si satisface cerintele definitiei pe care am dat-o sistemului: a) pune in evidenta existenta unor elemente (componente) distincteprocese (senzatii, perceptii, reprezentari, gandire, memorie), stari (afective, motivationale) si trasaturi; b) aceste componente nu sunt independente unele de altele, ci se afla intr-o stransa si permanenta interactiune si interconditionare. Asadar, psihicul uman este un sistem, el nu este nici un conglomerat, asa cum il considera asociationismul, nici un intreg monolit, intern omogen, asa cum il considera gestaltismul. El se caracterizeaza printr-o unitate si integralitate nu date a priori, ci provenite din interactiunea si articularea functiilor si proceselor particulare constitutive; la randul lor, aceste functii si procese particulare se subordoneaza ansamblului, intregului si sunt influentate de acesta; componentele de rang superior restructureaza si integreaza pe cele de rang inferior; alterarea sau "lezarea" unei componente se rasfrange negativ asupra ansamblului. Asadar, organizarea interna a sistemului

psihic uman se realizeaza pe baza actiunii corelate a doua legi esentiale: legea diferentierii prin care se asigura individualizarea si delimitarea functiilor, proceselor si starilor componente, si legea integrarii (pe orizontala si pe verticala), prin care se asigura articularea si unificarea emergenta supraordonata. in al doilea rand, trebuie sa stabilim care este natura sistemului psihic. Raspunsul la aceasta chestiune l-am dat deja in lectia despre principiul reflectarii si modelarii informationale: psihicul este un sistem de natura si esenta informationala, iar suportul sau direct este de natura energetica. Unii autori includ in definitie si suportul, afirmand ca psihicul este un sistem energeticoinformational cu finalitate antientropica, optimizatoare si organizatoare. in fine, in al treilea rand, trebuie sa stabilim locul sistemului psihic uman in schema generala de clasificare a sistemelor. Pe baza datelor de observatie si experimentale de care dispunem in prezent, putem sustine incadrarea sistemului psihic uman in clasa sistemelor: dinamice evolutive, semideschise, supercomplexe si probabiliste. Atributul dinamic-evolutiv, presupune ca starea sistemului psihic se modifica de-a lungul varstei individului, traiectoria acestei modificari punand in evidenta trei segmente principale: ascendent (dezvoltare, consolidare, maturizare), de optimum functional si descendent (entropic, regresiv) (vezi fig): nivel de organizare optimum segment ascendent segment descendent

0 5 10 15 20 25 30 35 40 45 50 55 60 65 70 varsta Atributul semideschis inseamna ca dezvoltarea si functionarea sistemului psihic se realizeaza pe baza schimburilor de informatie mediate de suporturi energetice de diferite modalitati. Atributul supercomplex inseamna ca psihicul uman cuprinde un numar foarte mare de componente si poseda un volum imens de conexiuni interne, intre elementele componente, si externe, cu mediul ambiant. Ca atare, studiul sau comporta utilizarea mai multor strategii transversala, longitudinala, constatativa, formativa, comparativa, genetica etc. si a mai multor metode si tehnici. Atributul probabilist inseamna ca intre stimulii de la "intrare" si raspunsurile de la "iesire" nu exista o legatura de tip cauzal univoc, ci una de tip posibil, data fiind prezenta si influenta unei multimi de variabile intermediare complexe. Ca urmare, predictiile nu vor putea fi formulate in judecati categorice, ci in judecati probabiliste. Este posibil ca daca se actioneaza cu stimulul S1, sa se produca raspunsul R1. Asa cum am mai subliniat, dificultatea studierii si cunoasterii sistemului psihic uman este determinata nu numai de extraordinara lui complexitate, ci si de natura lui calitativa intrinseca de fenomen (informational) lipsit de proprietati nemijlocit observabile, inregistrabile si masurabile.

2. intrebari de autoevaluare 1. Prin ce se deosebeste sistemul de conglomerat? 2. Ce caracter are raportul element-sistem? 3. Care sunt criteriile de clasificare a sistemelor? 4. Ce este un sistem dinamic? 5. Dupa ce se stabileste gradul de complexitate al unui sistem? 6. Ce inseamna un sistem probabilist? 7. Ce fel de sistem este psihicul uman? R a s p u n s u r i: 1. Prin existenta relatiilor de interactiuneinterconditionare intre elemente. 2. Relativ. 3. Pozitia sistemului fata de actiunea legii timpului, caracterul relatiei sistemului cu mediul, gradul de complexitate si caracterul legaturii dintre "intrare" si "iesire". 4. Un sistem a carui stare se modifica sub influenta scurgerii timpului. 5. Dupa numarul elementelor componente si dupa intinderea volumului conexiunilor interne si externe. 6. Un sistem in care legatura dintre "intrare" si "iesire" este mediata de variabile aleatoare. 7. Un sistem dinamic evolutiv, semideschis, supercomplex si probabilist. LECTIA 9 - LEGILE PSIHOLOGICE 1. Notite curs - lectia 9 1. Notiune de lege in mod traditional, sub influenta paradigmei mecanicii si fizicii clasice, definirea notiunii de lege a fost circumscrisa exclusiv relatiei cauzale univoce. Ca urmare, legea era interpretata ca un raport necesar repetabil si invariant intre doi factori sau fenomene, (unul cauzativ si altul cauzat, efect), verificabil la nivelul fiecarui caz individual, luat separat (exemplu, legea atractiei universale, legea acceleratiei, legea dilatarii corpurilor, raportul viteza, spatiu (distanta), timp etc.). Asemenea gen de raporturi (legi) erau prezente si demonstrabile numai in sfera fenomenelor mecano-fizice si ele au conferit disciplinelor corespunzatoare atributul de stiinte exacte. in contrast cu acestea, disciplinele in cadrul carora nu se punea in evidenta existenta unor asemenea legi fie erau etichetate ca inexacte, fie ca pseudostiinte. in aceasta categorie erau incadrate in primul rand stiintele sociale si psihologia. O atare optica se mai intalneste si in zilele noastre, cu toate ca s-au produs mutatii majore in structura traditionala a paradigmei cunoasterii. in lumina noilor mutatii, cadrul referential al definirii legii a devenit raportul dintre "organizarea absoluta" si "dezordinea absoluta" (haosul). "Organizarea absoluta" exprima legaturi de tip necesar si invariante intre elementele unei multimi (sistem) si intre starile sistemului si influentele externe; "dezordinea absoluta" (haosul) exprima absenta oricarei dependente intre elementele unei multimi sau intre starile unui sistem si influentele externe. in lumina celor de mai sus, putem schita o noua definitie a legii: "legea este o relatie de dependenta de intensitate variabila intre elementele unui sistem sau intre marimile de intrare si

marimile de iesire ale aceluiasi sistem". in functie de intensitatea dependentei, vom delimita doua categorii de legi: legi dinamice, care exprima dependente necesare si invariante, si legi statistice, care exprima dependente mai slabe, bazate pe functii probabilistice. Legea dinamica se aplica si se verifica la nivelul fiecarui caz individual in parte (exemplu, legea gravitatiei, legea conductibilitatii, legea polaritatii electrice etc.) si caracterizeaza fenomenele si procesele mecano-fizico-chimice. Legea statistica nu se verifica decat la nivelul ansamblurilor reprezentative, ea manifestandu-se ca tendinta centrala pe fondul variatiilor individuale. Domeniul ei de aplicatie il reprezinta fenomenele psihice si sociale. Pentru a surprinde o anumita legitate a unui fenomen psihic si psihosocial, chiar si la nivel individual, este necesar sa efectuam un numar suficient de mare de determinari sau masuratori, pentru ca tendinta centrala prin care o aproximam sa devina relevanta si semnificativa. Asadar, la intrebarea "exista legi in psihologie?", raspundem "da, exista, dar de alt tip decat cele din mecanica si fizica". Prin specificul lor, legile psihologice sunt eminamente statistice. in general, trebuie sa admitem ca nu exista fenomene care sa nu se subordoneze si sa nu fie guvernate de anumite legi, dar tipul acestor legi este determinat de natura substantial-calitativa a lor (fenomenelor). 2. Clasificarea legilor psihologice Atat psihicul in intregul sau, cat si diferitele sale componente particulare cognitive, afective, volitionale, motivationale etc. se subordoneaza actiunii unor legi reale, obiective, care trebuie si pot fi descoperite prin cercetari empirice sistematice. Clasificarea lor o putem face dupa mai multe criterii, cele mai importante fiind urmatoarele trei: a) sfera de actiune; b) relatia dintre elemente; c) dinamica functionala. Dupa primul criteriu, delimitam trei categorii de legi: generale si particulare; cel de-al doilea criteriu pune in evidenta legile de structura; in fine, al treilea criteriu individualizeaza legile de functionare. Legile generale se aplica atat psihicului in ansamblu, cat si fiecarui proces psihic constitutiv. Asemenea legi sunt: legea dezvoltarii stadiale ascendente, legea comunicarii (orice proces psihic se realizeaza pe baza schimburilor informationale ale individului cu sursele externe), legea motivatiei (orice proces psihic se su bordoneaza satisfacerii unei stari de necesitate, rezolvarii unei sarcini de reglare), legea diferentierii (fiecare proces psihic isi are specificul si individualitatea sa), legea interdependentei (diferitele componente ale sistemului psihic se influenteaza reciproc), legile particulare actioneaza la nivelul proceselor psihice luate in sine. Astfel de legi sunt: legile senzatiilor (exemplu, legea intensitatii, legea contrastului, legea adaptarii); legile perceptiei (legile asociatiei, legile gestaltului, legile globale); legile gandirii (legea inductiei, legea deductiei, legea convergentei, legea divergentei etc.); legile memoriei (legea repetitiei, legea inductiei, antero- si retrograde, legea selectivitatii, legea modularitatii); legile emotiilor (legea polaritatii, legea intensitatii, legea remanentei); legile motivatiei (legea prioritatii, legea exclusivitatii) etc. Legile de structura guverneaza modul de organizare alcatuire interna a psihicului. Din aceasta categorie mentionam: legea masivizarii (organizarea interna a vietii psihice se desfasoara in directia reunirii in structuri din ce in ce mai complexe a unui numar din ce in ce mai mare de elemente); legea integrarii (intr-o structura complexa de rang superior componentele isi pierd

autonomia initiala, subordonandu-se ansamblului; legea ierarhizarii (organizarea interna a sistemului psihic se realizeaza multinivelar pe axele simplu-complex, si inferior-superior). Legile de functionare se refera, pe de o parte, la mecanismul prin care se realizeaza, iar pe de alta parte, la modul de producere a proceselor psihice. Pentru primul aspect, avem legea integrarii neuropsihice (orice proces psihic se realizeaza printr-un mecanism neuronal specific; pentru cel de-al doilea caz avem legea stimularii-activarii (orice proces psihic se produce in urma unei stimulari externe sau a unui impuls intern (exemplu, o stare de necesitate biologica). 2. intrebari de autoevaluare 1. in ce consta interpretarea traditionala a notiunii de lege? 2. in ce consta intelegerea actuala a notiunii de lege? 3. Ce este o lege dinamica? 4. Ce este o lege statistica? 5. Ce tip de legi caracterizeaza fenomenele psihice? R a s p u n s u r i: 1. in legarea ei de cauzalitatea univoca. 2. in definirea ei prin raportarea la "organizarea absoluta" si la "dezordinea absoluta". 3. Acea lege care reflecta o legatura necesara, de cauzalitate intre fenomene. 4. Acea lege care reflecta o legatura posibila sau probabila intre fenomene. 5. Legi de tip statistic. LECTIA 10 - STRUCTURA SISTEMULUI PSIHIC UMAN 1. Notite curs - lectia 10 1. Specificul structurii interne a sistemului psihic uman Unul din obiectivele principale ale cunoasterii psihologice este acela de a trece de la descrierea si caracterizarea psihicului in general, la dezvaluirea si analiza structurii sale interne. in incercarea de a atinge acest obiectiv, s-au diferentiat doua abordari abordarea liniar-plana si abordarea plurinivelara sau ierarhica. Prima abordare considera ca toate componentele vietii psihice interne sunt de acelasi ordin si se dispun intr-un singur plan, oranduindu-se unele langa altele precum margelele pe ata. O asemenea intelegere a fost promovata de scolile asociationista si behaviorista. Cea de-a doua abordare sustine ca organizarea psihica interna a omului are un caracter multinivelar, diferitele componente se dispun nu numai pe orizontala, ci si pe verticala dupa criteriul primar-secundar, inferior-superior, obtinandu-se o structura ierarhizata. O asemenea abordare a fost adoptata de scoala psihanalitica (S. Freud) si ea corespunde cel mai bine spiritului metodologiei sistemico-cibernetice contemporane. Asadar, in lumina acestei metodologii, sistemul psihic uman este un sistem ierarhizat, alcatuit din trei subsisteme principale: subsistemul inconstient care reprezinta primul nivel ierarhic, subsistemul subconstient, care reprezinta pe cel de-al doilea nivel ierarhic si subsistemul constient (constiinta) care reprezinta cel de-al treilea nivel ierarhic (vezi schema). subsistemul constient

subsistemul subconstient subsistemul inconstient

Organizarea ierarhica a sistemului psihic uman 2. Subsistemul inconstient Asa cum am aratat mai inainte, cand s-a desprins de filosofie si s-a constituit ca stiinta autonoma, psihologia identifica psihicul uman cu constiinta, centrandu-se exclusiv pe cercetarea functiilor si proceselor constiente (scolile introspectionista, asociationista, gestaltista). Meritul de a fi revizuit aceasta optica si de a fi largit sfera notiunii de psihic uman prin introducerea in cadrul ei a doua componente noi inconstientul si subconstientul revine lui S. Freud si scolii sale (psihanaliza). S. Freud a elaborat si dezvoltat sistematic, pe baza analizei si interpretarii fenomenelor nevrotice, a continutului viselor si a actelor ratate din comportamentul cotidian normal, teoria inconstientului individual. Inconstientul individual a fost asezat la baza edificiului vietii psihice interne, pe de o parte, pentru ca, in ordine genetica, precede constientul, iar pe de alta parte, pentru ca se considera ca are rolul determinant in dinamica personalitatii si a comportamentului. S. Freud a impartit inconstientul individual in doua componente: inconstientul innascut si inconstientul dobandit. Inconstientul innascut se considera ca fiind determinat exclusiv biologic si legat de trebuintele primare. Astfel, se definea ca ansamblu al pulsiunilor, tendintelor si instinctelor ce exprima natura omului ca fiinta biologica, animala. Functionarea lui se subordoneaza principiului placerii, satisfacerii neconditionate si imediate a trebuintei. in centrul inconstientului innascut a fost plasat instinctul erotico-sexual sau complexul libido-ului. in conceptia lui S. Freud, acest instinct inmagazineaza in sine intreaga energie psihica nobila, care sustine si directioneaza dezvoltarea personalitatii si traiectoria comportamentala a individului. Pe langa instinctul erotico-sexual, in structura inconstientului innascut,. Freud a mai inclus instinctul vietii (eros-ul), instinctul mortii (thanatos-ul), instinctul agresivitatii si instinctul gregaritatii. Inconstientul individual dobandit se structureaza, potrivit lui Freud, in copilaria timpurie, respectiv in primii 5 ani de viata si el include elementele constiintei morale a societatii, de genul valorilor (bine-rau, permis-interzis), normelor si modelelor morale. Din punct de vedere functional, in cadrul sistemului personalitatii, inconstientul dobandit se situeaza pe o pozitie antagonica, de respingere a "cerintelor" inconstientului innascut. Astfel, in cadrul sistemului global al personalitatii, cele doua forme ale inconstientului devin instante de comanda: inconstientul innascut devine instanta sinelui (id-ul) care actioneaza in directia satisfacerii tendintelor si trebuintelor animalice indeosebi a trebuintei erotico-sexuale, iar inconstientul dobandit devine instanta supra Eu-lui (super ego), care actioneaza in directia blocarii "dorintelor" sine-lui si a supunerii lor controlului socio-moral. Trasatura comuna a ambelor forme ale inconstientului individual este aceea ca nu evolueaza si nu se schimba, in structura si statut, de-a lungul varstei, ramanand, practic aceleasi.

C. Jung, fost discipol al lui S. Freud si devenit ulterior dizident si oponent al acestuia, a introdus notiunea de inconstient colectiv, prin care intelegea un ansamblu de montaje si tipare comportamentale ancestrale, formate in zorii istoriei omenirii, care se integreaza in fondul ereditar al speciei umane si se transmit din generatie in generatie, influentand implacabil comportamentul fiecarei persoane. Asemenea arhetipuri, precum imaginea dragonului, imaginea paradisului pierdut, imaginea stramosului comun, umbra etc., au devenit arhetipuri care se vor manifesta in vise, deliruri si artele picturale. Accesul la continuturile inconstientului nu este direct, ci indirect, prin intermediul viselor ("visul, arata Freud, este calea regala spre adancurile inconstientului", actelor ratate (lapsusuri, inversiuni, substitutii, amalgamari), tulburarilor nevrotice. Ca metode de sondare a inconstientului in cadrul psihanalizei au fost propuse metodele reactualizarilor regresive si relatarilor spontane, metoda asociatiilor verbale libere si metoda asociatiilor verbale dirijate. Cercetarile contemporane nu numai ca au confirmat existenta inconstientului, dar au adus date noi despre structura si rolul lui. Astfel, pe langa dimensiunea afectiv-motivationala (energetica) pe care i-au dat-o Freud si Jung, i s-a conferit si o dimensiune cognitiva, constand in procesarea de tip non-semantic ilogic a informatiilor. Esenta procesarii la nivel inconstient a informatiilor rezida in a construi simboluri care sa mascheze sau sa ascunda ceea ce nu trebuie spus. "Verbalizarea" acestor simboluri se obtine pe cale ocolita, prin metoda naratiuni psihanalitice. Apoi, s-a demonstrat ca organizarea interna a inconstientului are un caracter stratificat. De pilda, K. Wilber (1984) identifica nu mai putin de cinci straturi: 1) inconstientul fundament, alcatuit din continuturi care pot deveni oricand constiente; 2) inconstientul arhaic, care cuprinde structuri simple primitive, mostenite filogenetic; 3) inconstientul submergent, rezultat al mecanismului refularii sau reprimarii; 4) inconstientul "pecete", format din continuturi nerefulate, dar refulabile; 5) inconstientul emergent, care cuprinde structurile profunde, prezente de la nastere, dar neproiectate inca spre suprafata inconstientului fundament. in ce priveste rolul inconstientului, in prezent sunt larg acceptate urmatoarele idei: a) rolul pozitiv: 1) pastreaza si "monitorizeaza" ansamblul trebuintelor biologice si fiziologice si impune activarea comportamentelor specifice de satisfacere; 2) asigura un anumit mod de procesare a informatiilor si realizeaza combinatii subliminale pe care le preia constiinta in cadrul activitatilor rezolutive si de creatie (intuitia, inspiratia); 3) asigura pregatirea si desfasurarea activitatii gandirii si a spontaneitatii inteligentei; 4) prin anumite activitati ale sale vise, reverii exercita o influenta catartica, detensionanta; 5) este principalul generator al experientelor transpersonale; 6) asigura continuitatea noastra psihica in timpul somnului, cand controlul constiintei este abolit. b) rolul negativ: 1) genereaza starile de afect care imping la actiuni si comportamente distructive; 2) este sediul agresivitatii pe care o poate exacerba si transforma intr-o trasatura stabila de personalitate; 3) se implica adesea in sens perturbator in fluxul gandirii si al activitatii, predispunandu-le la erori. 3. Subconstientul in conceptia lui S. Freud, subconstientul era asemuit cu un vestibul sau cu o camera de asteptare

pentru dorintele si trebuintele inconstientului care "cer" sa fie primite in constiinta. Astazi, continutul notiunii este sensibil schimbat. Astfel, se considera ca subconstientul cuprinde doua categorii de "elemente": a) "elementele" care provin din inconstient si au fost refulate sau asteapta sa intre in constiinta b) "elementele" care provin din constiinta si se afla in stare latenta. El are o organizare stratificata ca si inconstientul. Putem delimita astfel trei straturi principale: 1) stratul superior, care cuprinde "elemente" (informatii) ce urmeaza sa intre imediat in fluxul actual al constiintei; 2) stratul median, care cuprinde "elementele" din tezaurul memoriei de lunga durata la care avem acces ori de cate ori avem nevoie; 3) stratul inferior (profund), care include elemente la care avem acces foarte greu sau deloc (cuprinse de uitare). Subconstientul are un rol important, neputand fi imaginata existenta noastra normala fara participarea lui. in primul rand, asigura continuitatea in timp a Eu-lui si permite constiintei sa realizeze sub semnul identitatii de sine legatura trecutului, prezentului si viitorului (in cazul amneziilor totale anterograde sau retrograde subiectul isi pierde identitatea). in al doilea rand, subconstientul da sens adaptativ invatarii, permitand pastrarea informatiei si experientei pentru uzul ulterior. in fine, in al treilea rand, subconstientul asigura consistenta interna a constiintei; fara aportul lui, constiinta s-ar reduce la o simpla succesiune a clipelor, a senzatiilor si perceptiilor imediate, devenind imposibile functiile ei de planificare si proiectiva. 2. intrebari de autoevaluare 1. Ce intelegem prin abordare plana a structurii psihicului? 2. Ce intelegem prin abordare multinivelara a structurii psihicului? 3. Cine a elaborat si introdus in psihologie notiunile de inconstient si subconstient? 4. Ce este inconstientul innascut? 5. Ce este inconstientul dobandit? 6. Ce este inconstientul colectiv? 7. Ce intra in continutul subconstientului?

R a s p u n s u r i: 1. Acea abordare care considera ca toate elementele ce alcatuiesc continutul psihicului se situeaza la un singur nivel. 2. Acea abordare care considera ca elementele de continut ale vietii psihice se dispun la niveluri ierarhice diferite (inferior-intermediar-superior). 3. S. Freud. 4. Ansamblul pulsurilor, tendintelor si instinctelor determinate biologic. 5. Modelul intern al constiintei morale a societatii. 6. Ansamblul unor imagini si modele comportamentale ancestrale (arhetipuri). 7. Atat elemente provenite din inconstient, cat si elemente provenite din constient.

LECTIA 11 - STRUCTURA SISTEMULUI PSIHIC UMAN 1. Notite curs - lectia 11 1. Definirea constiintei in definirea constiintei s-a mers pe doua coordonate: coordonata structurala, de continut si coordonata functionala, modul de manifestare (realizare in act). Pe coordonata structurala s-au formulat doua tipuri de definitii: definitii sumative si definitii rezumativ-reductioniste. Definitiile sumative inteleg constiinta ca suma a tuturor functiilor si proceselor psihice particulare. Definitiile rezumativ-reductioniste reduc sau substituie constiinta printr-un singur proces psihic sau printr-o singura stare: astfel, constiinta se reduce la gandire, la ratiune sau la starea de veghe (constienta). A admite fara rezerve primul tip de definitii inseamna a conditiona atributul constientului de prezenta intregii "sume" a proceselor psihice particulare, ceea ce, evident, contravine realitatii, care ne arata ca aceste procese sunt constiente nu numai cand sunt luate toate impreuna, ci si atunci cand se manifesta fiecare separat, ca senzatie, ca perceptie, ca gandire, ca emotie. A admite, de asemenea, necritic cel de-al doilea tip de definitii inseamna a explica intregul printruna din partile sale componente, ceea ce, fireste, inseamna o eroare metodologica serioasa. in fata acestei situatii, cea mai buna solutie este de a defini constiinta ca un nivel specific, calitativ superior al organizarii psihice, caracterizat printr-o emergenta integrativa ireductibila si atingand coeficientul cel mai inalt de complexitate la om. Ca nivel specific al organizarii psihice, constiinta poseda atat o eterogenitate si diversitate structurala interna, punand in evidenta o intreaga gama de componente modale diferite si ireductibile unele la altele, cat si o unitate de ansamblu, supraordonata care face ca fiecare proces particular concret sa pastreze calitatile esentiale ale "faptului de constiinta". in ceea ce priveste coordonata functionala, s-au delimitat doua orientari: statica si dinamica. Pentru prima orientare, al carei promotor a fost W. Wundt, din punct de vedere functional, constiinta apare ca un "camp" sau ca o "scena iluminata", cu zone de claritate diferita, de la maxim la minim (obscur). Wundt a delimitat un "camp de privire" al constiintei (Blick-feld) si un punct de maxima claritate al ei (Blick-punkt). O impresie intrata in "campul de privire" era aperceputa", iar una ajunsa in punctul de maxima claritate era perceputa. Psihologia gestaltista a interpretat functionalitatea constiintei ca "efect de echilibru" determinat de izomorfismul spontan dintre starile campurilor fizice externe si cele ale campurilor biofizice interne (cerebrale). Chiar in a doua jumatate a secolului XX, explicarea laturii functionale a constiintei prin notiunea de camp a continuat sa fie considerata ca legitima si necesara. in lucrarea sa de referinta publicata in 1963, H. Ey sublinia: "Pe cat este de greu sa se evite cuvantul "camp" atunci cand se vorbeste despre constiinta, pe atat de important este sa nu se recurga la el" (H. Ey, constiinta, Bucuresti, 1983, p. 116). Pentru cea de-a doua orientare, inaugurata de W. James, in 1881 prin faimosul sau articol "The stream of consciousness", constiinta este un torent, o permanenta curgere si succesiune de stari. Aceasta "curgere permanenta" se concretizeaza printr-o succesiune de patru ipostaze principale, si anume: a) fiecare "stare" tinde sa se integreze unei constiinte individuale; b) in orice constiinta individuala, starile sunt intotdeauna in curs de schimbare; c) orice constiinta este sensibil continua; d) constiinta se intereseaza de anumite elemente si neglijeaza altele, ea nu inceteaza de a le primi pe unele si de a respinge pe altele, de a opera selectii. Torentul constiintei este continuu, compact,

eterogen si ireversibil. Pe continuum-ul torentului constiintei, W. James a delimitat doua tipuri de stari: substantive si tranzitive; starile substantive exprima "opririle", iar cele tranzitive zborurile constiintei. Caracterul eminamente dinamic, procesual al constiintei a fost sustinut ulterior si de alti autori, printre care merita a fi retinute numele lui L.S. Vagotski si H. Wallon. Astazi, in lumina metodologiei sistemico-cibernetice, dimensiunea functionala a constiintei se interpreteaza ca unitate dialectica a staticii si dinamicii, a starii si transformarii. 2. Formele structurale ale constiintei Constiinta umana se prezinta sub mai multe forme structurale. O prima clasificare o facem in constiinta sociala ce caracterizeaza si este proprie unei epoci istorice si unei comunitati (popor, natiune, comunitate etnica etc.) si constiinta individuala. Psihologia generala se ocupa de constiinta individuala (de cea sociala se ocupa antropologia culturala, sociologia, istoria, etica, estetica etc.). La randul ei, constiinta individuala se imparte in constiinta lumii externe si constiinta de sine. Constiinta lumii externe include ansamblul cunostintelor despre realitatea extrasubiectiva si ansamblul trairilor si atitudinilor elaborate pe baza semnificatiilor si valentelor pe care lucrurile si fenomenele externe le au pentru individ. in cadrul ei, se diferentiaza mai multe componente, si anume: componenta informationalstiintifica, componenta filosofica, componenta etica, componenta politica, componenta juridica, componenta religioasa etc. Constiinta lumii externe se formeaza in procesul cunoasterii, al invatarii si al activitatii mentale sau motorii in raport cu obiectele, persoanele si situatiile din afara. Constiinta de sine reprezinta ansamblul cunostintelor, trairilor, judecatilor, convingerilor si atitudinilor despre si in raport cu propria persoana. Ea se elaboreaza treptat, in ontogeneza, pe baza autoperceptiei, autoanalizei, autoevaluarii, a comparatiei cu cei din jur si a raportului dintre reusite si esecuri. Ea asigura unitatea fiintei noastre in forma Eu-lui: eu-l fizic + eu-l psihic : subiectul epistemic (cunoscator), subiectul actional (pragmatic), subiectul semnificant (creator de semnificatii). in ultima instanta, capacitatea adaptativa a omului si eficienta sa comportamentala depind de nivelul de dezvoltare si de interactiunea dintre cele doua forme ale constiintei constiinta lumii externe si constiinta de sine. 3. Indicatori comportamentali ai constiintei Pentru a putea proba si estima nivelul si functionarea constiintei, este necesar sa utilizam niste indicatori obiectivi, pe cat posibil observabili si masurabili. Astfel de indicatori pot fi urmatorii: a) prezenta starii de veghe (de functionarea constiintei nu se poate vorbi decat pe fondul starii de veghe, care se mai numeste si constienta); b) prezenta de sine (identitatea Eu-lui, evidentiata in raspunsuri corecte la intrebari de genul: "cum te cheama?", "ce profesie ai?", "cand ai terminat scoala?" etc.); c) orientarea in propria persoana, orientarea in timp, orientarea in spatiu, continuitatea liniei biografice; d) orientarea relationala interpersonala; e) orizontul informational (cunostinte despre realitatea externa); f) capacitatea rezolutiva (stabilirea legaturilor cauzale, conceptualizarea, rezolvarea problemelor, previziunea, interpretarea, constructivitatea);

g) orizontul motivational (raportul dintre motivele individuale si cele generale, dintre motivele primare si cele secundare); h) autoguvernarea-autoorganizarea; i) planificarea. 4. Functiile constiintei Departe de a fi un simplu epifenomen sau o simpla fictiune cum o considerau unele din scolile psihologiei clasice, constiinta reprezinta cel mai complex si eficient instrument de adaptare si de reglare a activitatii. Acest rol, ea il indeplineste prin intermediul unor functii bine diferentiate si individualizate, si anume: a) functia cognitiva (de cunoastere); b) functia proiectiva; c) functia de planificare-anticipare; d) functia de reglare. Functia cognitiva se realizeaza la niveluri diferite de complexitate prin intermediul senzatiilor, perceptiilor, imaginatiei si gandirii sustinute si obiectivabile prin limbajul verbal (coduri lingvistice). Ea este primordiala si determinanta, subordonand pe celelalte. Functia proiectiva consta in elaborarea de proiecte, modele si scheme mentale de producere a unor obiecte noi, de transformare creatoare a realitatii. Functia de planificare-anticipare consta in elaborarea planurilor si programelor mentale ale actiunilor ce urmeaza a fi efectuate in vederea atingerii scopurilor propuse. (inainte de a construi efectiv un anumit obiect exemplu o masina omul il construieste mai intai in minte). Functia de reglare consta in analiza-evaluarea rezultatelor actiunilor executate si in corectarea eventualelor erori (perfectionarea si optimizarea actiunilor viitoare pe baza evaluarii critice a actiunilor anterioare). 2. intrebari de autoevaluare 1. in ce consta definitia sumativa a constiintei? 2. in ce consta definitia selectiv-reductionista a constiintei? 3. Cine este autorul definitiei statice a constiintei? 4. Cine a definit constiinta ca torent? 5. Cum trebuie interpretata constiinta din punct de vedere functional? 6. Care sunt cele doua forme ale constiintei individuale? 7. Prin intermediul caror functii se realizeaza rolul adaptativ al constiintei? R a s p u n s u r i: 1. Constiinta = suma tuturor functiilor si proceselor psihice particulare. 2. Constiinta se substituie printr-un proces psihic particular (exemplu, gandirea). 3. W. Wundt. 4. W. James. 5. Ca unitate a staticii si dinamicii, a starii si transformarii. 6. Constiinta lumii externe si constiinta de sine. 7. Cognitiva, proiectiva, de planificare-anticipare. Cai de reglare.

LECTIA 12 - SENSIBILITATEA SI LEGILE EI 1. Notite curs - lectia 12 1. Definitia sensibilitatii Sensibilitatea este premisa naturala a vietii psihice. Ea a aparut filogenetic relativ tarziu, o data cu aparitia regnului animal, pe baza excitabilitatii primare sau iritabilitatii. Prin excitabilitate intelegem proprietatea organismelor de a inregistra si raspunde la actiunea stimulilor biologiceste necesari (alimentari, de reproducere, nocivi). Ea reprezinta modalitatea principala prin care plantele se relationeaza cu mediul. Sensibilitatea este acea proprietate care permite inregistrarea si raspunsul adaptativ nu numai la actiunea stimulilor biologiceste necesari ci si la actiunea stimulilor in sine neutri sau indiferenti (lumina, sunet, culoare, forma, pozitie spatiala, intervale temporare etc.), dar care pot dobandi rol de semnale in raport cu cei dintai. Asadar, retinem ca sensibilitatea are nu numai o functie reflectorie-constatativa, ci si una de semnalizare si asociere temporara intre stimulii indiferenti si cei biologiceste necesari. Si daca excitabilitatea este proprie oricarei celule vii, sensibilitatea devine apanajul unor analizatori. Aceste structuri, in forma embrionar-primitiva la primele organisme animale, vor cunoaste un amplu proces de dezvoltare, diversificare si perfectionare in filogeneza. La om, sensibilitatea are organizarea cea mai complexa, ea realizandu-se prin intermediul unor structuri inalt diferentiate si specializate pe care le numim sisteme de integrare senzoriala sau analizatori. Un analizator este unitatea functionala a cinci verigi principale: 1) veriga receptoare periferica prin care se capteaza stimulii modali specifici si ii codifica in impulsuri nervoase; 2) veriga de conducere specifica si centrii subcorticali de proiectie (la nivelul diencefalului nucleii talamici; 3) veriga de conducere specifica si zonele corticale de proiectie care transforma codurile nervoase in senzatie constienta; 4) conexiunea inversa cortico-subcorticala, prin care se regleaza functionarea analizatorului in concordanta cu particularitatile situatiei obiective date; 5) veriga nespecifica (fasciculele si centrii substantei reticulate), care asigura activarea globaldifuza a scoartei cerebrale, necesara pentru procesarea stimulului Analizatorul constituie mecanismul prin care se realizeaza procesele senzoriale-senzatiile si perceptiile. Fiecare analizator s-a specializat, in cursul evolutiei filogenetice, in receptarea si prelucrarea (procesarea) unei anumite categorii de stimuli-luminosi, acustici, mecanici, termici, chimici. Acesti stimuli se numesc specifici sau modali, pentru a-i delimita de cei universali (nespecifici), cum este socul mecanic si curentul electric. Retinem: pentru a studia activitatea unui analizator trebuie sa folosim stimulul sau modal specific, iar nu un stimul nespecific (curent electric). 2. Pragurile senzoriale Sensibilitatea nu se prezinta ca un punct, ci ca un continuum, delimitat de un minim si un maxim: minim maxim

Cele doua capete extreme ale continuum-ului se numesc praguri senzoriale absolute: inferior si superior. Pragul absolut inferior exprima intensitatea minima pe care trebuie s-o aiba stimulul specific pentru a provoca o senzatie specifica abia constientizabila, pragul absolut superior exprima intensitatea maxima a stimulului modal care continua inca sa mai produca o senzatie specifica (dincolo de aceasta apare senzatia nespecifica de durere). intre pragurile absolute se situeaza pragurile diferentiale, care exprima ratiile ce trebuie adaugate la intensitatile initiale pentru a determina cresteri abia constientizabile ale intensitatii senzatiilor. 3.. Legile sensibilitatii Starea si dinamica sensibilitatii umane sunt guvernate de trei categorii de legi: a) psihofizice; b) psihofiziologice; c) socioculturale. Legile psihofizice reflecta raportul dintre nivelul sensibilitatii si intensitatea stimulilor modali specifici. Sunt doua asemenea legi: Legea Bouguer-Weber si legea Weber-Fechner. Prima lege se aplica pragurilor absolute si postuleaza ca valoarea pragului absolut se afla in raport invers proportional cu nivelul sensibilitatii: .E = nivelul sensibilitatii; S = valoarea pragului exprimata in intensitatea stimulului. Cea de-a doua lege vizeaza sensibilitatea diferentiala si pragurile diferentiale si este data de formula: .?x = ratia ce trebuie adaugata la intensitatea initiala, x = intensitatea initiala, k = constanta. Ar rezulta ca valoarea pragurilor diferentiale este constanta pe toata intinderea sensibilitatii. (Valorile calculate ale raportului .. sunt: . pentru sensibilitatea auditiva, . pentru sensibilitatea tactila, .. lucsi, pentru sensibilitatea vizuala. Cercetarile ulterioare au aratat ca legea Weber-Fechner se verifica numai pentru intensitatile medii. Legile psihofiziologice reflecta fenomenele care au loc in cadrul analizatorilor in cursul functionarii si interactiunii dintre ei. in aceasta categorie includem: legea adaptarii exprima modificarea, in sensul cresterii sau descresterii, a sensibilitatii unui analizator sub actiunea indelungata a stimulului ; legea sensibilizarii = cresterea nivelului sensibilitatii in cadrul unui analizator, ca urmare a stimularii altui analizator; legea depresiei = scaderea nivelului sensibilitatii in cadrul unui analizator, ca urmare a stimularii altui analizator; legea contrastului = cresterea acuitatii in raport cu actiunea altui stimul (exemplu, senzatia de negru este mai puternica atunci cand percepe o figura neagra pe fond alb decat atunci cand percepem aceeasi figura pe fond gri sau albastru), legea compensatiei = cresterea sensibilitatii in cadrul unui analizator in lipsa altui analizator (exemplu, dezvoltarea superioara a sensibilitatii tactile la nevazatori); legea exercitiului = cresterea nivelului sensibilitatii prin solicitare sistematica, indelungata. Legile socio-culturale exprima dependenta dezvoltarii sensibilitatii umane de influenta factorilor socio-culturali. Exista trei asemenea legi mai importante: legea profesionalizarii = dezvoltarea selectiv-preferentiala a unor modalitati senzoriale in cursul pregatirii si exercitarii unor profesii muzicale, plastice, tehnice, medicale etc.; legea estetizarii si semantizarii = modelarea si functionarea sensibilitatii umane in general in raport cu doi factori socioculturali importanti; frumosul si semnificatia (in perceperea obiectelor naturale sau artificiale mecanismele noastre cerebrale releva, odata cu identitatea, latura lor estetica si semnificatia); legea verbalizarii = includerea in mod necesar si automat a cuvantului atat in actul de percepere a stimulului, cat si in fixarea-vehicularea rezultatului lui imaginea sau modelul

informational intern. 2. intrebari de autoevaluare 1. in ce consta deosebirea dintre excitabilitate si sensibilitate? 2. Ce este analizatorul? 3. Ce este pragul absolut inferior? 4. Ce este pragul diferential? 5. in ce segment al intensitatilor se aplica legea Weber-Fechner? 6. Carei categorii de legi apartine legea adaptarii? R a s p u n s u r i: 1. Excitabilitatea se leaga numai de actiunea stimulilor biologiceste necesari, in vreme ce sensibilitatea se leaga si de actiunea stimulilor in sine indiferenti. 2. Mecanismul neurofiziologic al sensibilitatii si al senzatiilor si perceptiilor. 3. Intensitatea minima a stimulului specifica necesara pentru a provoca o senzatie abia constientizabila. 4. Fractiunea sau doza ce trebuie adaugata la intensitatea initiala a stimulului modal specific pentru a obtine o crestere abia constientizabila a intensitatii senzatiei. 5. in segmentul intensitatilor medii. 6. Legilor psihofiziologice. LECTIA 13 SENZATIA 1. Notite curs - lectia 13 1. Definitia senzatiei Senzatia este primul nivel psihic de procesare a informatiei despre proprietatile obiectelor si fenomenelor lumii externe si despre starile propriului nostru organism. Este sursa primara a cunostintelor. Altfel decat prin senzatii nu putem dobandi nici un fel de date despre realitatea inconjuratoare si despre propria noastra existenta fizica. in disputa lor cu rationalistii care sustineau existenta ideilor innascute inaintea oricarei experiente, senzualistii au demonstrat ca "nu exista nimic in intelect, care mai inainte sa nu fi existat in simturi" (J. Locke). in psihologia clasica avem disputa dintre scoala asociationista care absolutiza rolul si statutul senzatiei considerand ca intreaga noastra viata psihica este o suma de senzatii, si scoala gestaltista care nega existenta ca atare a senzatiei, absolutizand perceptia. in prezent, se admite ca senzatia este, din punct de vedere genetic, primul proces psihic de cunoastere, ea reflectand proprietati singulare ale stimulilor modali specifici din afara si ale starilor organismului propriu. Ea ne permite sa diferentiem un stimul de altul, un obiect de altul, dar nu sa si le identificam. 2. Proprietatile senzatiilor Ca proces psihic constient, senzatia se caracterizeaza prin urmatoarele proprietati: modalitatea senzatia este produsa de stimuli modali specifici (luminosi, acustici, mecanici, chimici); specificitatea informational-designativa orice senzatie desemneaza informational o anumita insusire a stimulului; referentialitatea orice senzatie ne relationeaza si ne raporteaza la lumea externa, indeplinind o functie de cunoastere;

intensitatea orice senzatie are o claritate sau o forta mai mare sau mai mica, corespunzator intensitatii stimulului; durata orice senzatie se manifesta atata timp cat dureaza actiunea stimulului; tonalitatea afectiva orice senzatie se acompaniaza de o traire emotionala pozitiva sau negativa, in functie de natura proprietatilor stimulului. 3. Tipurile de senzatii Senzatiile se realizeaza intr-o gama intinsa si eterogena. Dupa natura surselor care le determina continutul informational, le clasificam in trei mari clase: a) senzatii exteroinformative care reflecta realitatea externa; b) senzatii proprioinformative, care reflecta starile posturale ale corpului in stare de repaus si in miscare; c) senzatii interoinformative, care reflecta starile mediului intern al organismului. Senzatiile exteroinformative includ: senzatiile cutano-tactile, senzatiile vizuale, senzatiile auditive, senzatiile olfactive si senzatiile gustative. Senzatiile cutano-tactile reflecta insusiri mecano-fizice ale stimulilor care actioneaza asupra invelisului cutanat in care se gasesc receptorii. Pe baza informatiei despre asemenea insusiri, precum duritatea, asperitatea, rugozitatea, substantialitatea, temperatura se structureaza constiinta materialitatii lumii, Receptorii sensibilitatii cutano-tactile sunt: corpusculii Meissnner si Vater-Pacini pentru atingere, discurile Merkel pentru presiune (apasare), corpusculii Krause pentru stimulii reci, corpusculii Ruffini pentru stimulii calzi. Veriga corticala a analizatorului, care produce in final senzatia de atingere, de apasare sau de cald si rece se situeaza in circumvolutiunea postcentrala ariile 3, 1, 2 Brodmann. Senzatiile vizuale reflecta proprietatile stimulilor luminosi. Principala proprietate este lungimea de unda. Lumina este un segment al spectrului electromagnetic cuprins intre 390 si 800 milimicroni. Prin descompunere, fasciculul de lumina face posibila senzatia de culoare. Primul care a demonstrat acest fapt a fost fizicianul englez Newton. Analizatorul vizual al omului realizeaza doua forme de sensibilitate: Luminoasa si cromatica. Receptorii pentru sensibilitatea luminoasa sunt celulele fotosensibile denumite bastonase; receptorii pentru sensibilitatea cromatica sunt celulele fotosensibile numite conuri. Ambele tipuri de celule receptoare se gasesc in retina. Reprezentarea corticala a analizatorului vizual se afla in lobul occipital, ariile 17, 18 si 19 Brodmann. Senzatiile de culoare poseda urmatoarele proprietati; tonul cromatic, saturatia si luminozitatea. Culorile au efecte psihofiziologice excitator, activator (rosul, portocaliul), relaxante (verdele) sau depresive (negrul). Senzatiile auditive reflecta proprietatile undelor acustice: amplitudinea senzatia de tarie a sunetului, frecventa senzatia de inaltime a sunetului (sunetul este segmentul spectrului acustic perceput de urechea omului si este cuprins intre 18 (20) 18.00020.000 cicli pe secunda; sub 16 cicli avem infrasunetele, iar peste 20.000 cicli avem ultrasunetele). Receptorii sensibilitatii auditive se situeaza in urechea interna, in organul lui Corti, dispus pe membrana bazilara. Veriga corticala a analizatorului auditiv se localizeaza in lobul temporal, ariile 22, 41 si 42 Brodmann. Sistemul auditiv al omului cuprinde trei subsisteme functionale: auzul natural (sunetele fizice din

natura), auzul muzical (structurile muzicale) si auzul verbal sau fonematic (structurile lingvistice, sunetele vorbirii). Senzatiile olfactive reflecta caracteristicile moleculare ale substantelor volatile (mirositoare). Receptorii sensibilitatii olfactive se afla dispusi in epiteliul cavitatilor nazale, iar veriga corticala in lobii olfactivi de pe fata fronto-bazala a emisferelor cerebrale. Mirosurile se realizeaza intr-o gama intinsa de tonalitati si nuante, clasificarea lor fiind dificila. Orientativ, putem mentiona urmatoarele grupe: eterice (eteruri etilice si metilice, acetona, cloroformul etc.); balsamice (flori, vanilie); aromatice (citrice, migdale); usturoiate (ceapa, usturoi, soricioaica); torefcate (cafea arsa, paine arsa, naftalina); neplacute (narcoticele); cadaverice (cadavru, indol, scatol). Senzatiile gustative reflecta proprietatile moleculare ale substantelor solubile in apa sau saliva (sipide). Receptorii sensibilitatii gustative (papile) se dispun pe suprafata limbii si invelisul valului palatin, fiind diferentiati pe patru gusturi de baza: dulce, sarat, acru si amar. Veriga corticala a analizatorului gustativ se afla in portiunea postero-inferioara a lobului frontal, aria 43 Brodmann. Senzatiile gustative sunt implicate in reglarea apetitului si in formarea preferintelor alimentare. Senzatiile proprioinformative includ: senzatiile proprioceptive si senzatiile kinestezice. Primele functioneaza la nivel semiconstient sau subconstient si sunt determinate de pozitiile posturale ale trunchiului si membrelor in stare de repaus, intretinand schema corporala (Eu-l fizic); cele kinestezice se produc in cursul miscarilor si asigura coordonarea lor. Pentru ambele tipuri de senzatii, receptorii se situeaza la nivelul fusurilor musculare, ligamentelor si articulatiilor, iar veriga corticala in circumvolutiunea precentrala (lobul frontal), ariile 4, 6, 8 Brodmann. Senzatiile interoinformative includ: senzatia de foame, senzatia de sete si senzatia de durere (viscerala). Receptorii sunt terminatii nervoase libere dispuse la nivelul mucoaselor si muschilor netezi. Veriga corticala se situeaza la nivelul sistemului limbic si al portiunii bazale a lobului temporal. Aceste senzatii semnalizeaza modificarile care se produc in functionarea organelor interne si in starea generala a organismului, avand un rol adaptativ esential. 2. intrebari de autoevaluare 1. Ce este senzatia? 2. Care este mecanismul prin care se realizeaza senzatiile? 3. Ce este o senzatie exteroinformativa? 4. Ce proprietate reflecta senzatia de culoare? 5. Ce proprietate a undei acustice produce senzatia de inaltime? 6. Ce proprietati reflecta senzatiile cutano-tactile? 7. Ce proprietati reflecta senzatiile olfactive si gustative? 8. Ce semnalizeaza senzatiile proprioceptive? 9. Ce semnalizeaza senzatiile interoinformative? R a s p u n s u r i: 1. Reflectarea proprietatilor individuale ale obiectelor. 2. Analizatorul. 3. Cea care ne furnizeaza informatii despre lumea externa.

4. Lungimea de unda. 5. Frecventa. 6. Duritate, asperitate, rigurozitate, substantialitate, temperatura. 7. Chimice. 8. Pozitiile posturale ale trunchiului si membrelor in stare de repaus. 9. Modificari in functionarea organelor interne si in stare generala a organismului. LECTIA 14 PERCEPTIA 1. Notite curs lectia 14 1. Definitia perceptiei. in istoria filosofiei si a psihologiei, ca si senzatia, perceptia a constituit obiect de disputa si controversa, atat in ceea ce priveste rolul sau in cunoastere, cat si in ceea ce priveste statutul sau in contextul celorlalte procese psihice. in legatura cu rolul perceptiei in cunoastere, s-au afirmat si confruntat trei puncte de vedere principale: agnostic, fenomenologic si cognitivist. Primul, bazat pe ideea lucrului in sine emisa de Im.Kant, sustinea ca perceptia, ca si senzatia, nu indeplineste nici o functie de cunoastere, nu ne dezvaluie sau reda realitatea, ci ne izoleaza de ea, ca o bariera impenetrabila. Cel de-al doilea, promovat de filosofia fenomenologica (von Brentano, Edm. Husserl) si de scoala gestaltista sustinea ca perceptia este o experienta subiectiva pura, in care nu se dezvaluie realitatea ca atare, ci doar aparenta ei (lumea este nu ceea ce este in mod obiectiv, ci ceea ce ne apare in perceptie si in celelalte structuri ale constiintei, exemplu: un creion introdus jumatate in apa este perceput ca fiind frant; privit asezat pe masa este perceput ca fiind drept; cum este el in realitate? Cel de-al treilea, elaborat in cadrul filosofiei materialist-empiriste (J. Locke, Condillac, DHolbach, Feuerbach) si adoptat de psihologia asociationista si de cea functionalista (W. James) sustine ca perceptia este cel mai important proces psihic de cunoastere, ea redand cu fidelitate, ca o fotografie, proprietatile obiectelor si fenomenelor din realitate. Aceasta directie s-a impus treptat in psihologia contemporana, perceptia fiind astfel recunoscuta si definita ca proces de cunoastere important si indispensabil. Potrivit teoriei reflectarii, ea este reflectarea subiectiva sub forma de imagine a obiectului in totalitatea partilor si insusirilor sale. Astazi, perceptia se interpreteaza si prin prisma teoriei informatiei, fiind definita ca model informational intern al obiectelor externe. Aceasta inseamna ca intre continutul intern al perceptului si obiectul extern exista o relatie de reprezentare-designare, iar nu una de identitate. Modelele informationale perceptive sunt de doua tipuri: izomorfe si hemomorfe. Primele stau la baza identificarii si recunoasterii unui obiect individual in multimea altora asemanatoare; cele homomorfe stau la baza identificarii si recunoasterii obiectului ca reprezentant al clasei in care se include: "casa", "automobil", "animal", "om" etc. in privinta statutului perceptiv, este de retinut opozitia dintre asociationism si gestaltism. in conceptia asociationista, perceptia nu poseda un statut calitativ distinct in ansamblul vietii psihice, ea nefiind decat o simpla suma de senzatii. Gestaltismul, dimpotriva, sustine ca perceptia este o structura calitativ distincta si ireductibila, iar senzatia este lipsita de existenta de sine, relevanduse numai in interiorul perceptiei, prin analiza mentala. in prezent, cele doua extreme sunt depasite si se considera ca senzatia si perceptia sunt doua entitati psihice calitativ distincte: genetic, senzatia precede perceptia, dar dezvoltarea perceptiei nu se face aditiv, prin simpla adaugare de senzatii, ci prin integrarea emergenta a acestora, care-i

confera imaginii perceptive calitati specifice de integralitate si structuralitate ireductibile si inexplicabile pe baza legilor asociatiei. Daca este sa comparam contributia celor doua scoli rivale asociationista si gestaltista la studiul perceptiei, putem afirma ca gestaltismul a adus o contributie mai importanta, pentru ca a demonstrat ca perceptia reprezinta un nivel calitativ distinct in organizarea vietii psihice interne. 2. Fazele perceptiei Desi, in conditii obisnuite, la subiectul adult perceptia pare a se produce instantaneu si automat, cercetarile experimentale au aratat ca ea are un caracter procesual, parcurgand mai multe faze, si anume: a) orientarea-explorarea; b) detectia (descoperirea si fixarea stimulului); c) discriminarea (obiectul se deosebeste de cele din jur); d) identificarea categoriala ("acesta este un barbat"); e) identificarea individuala( "acesta este Popescu Gheorghe"); f) interpretarea (obiectul identificat este pus in relatie cu starile proprii de necesitate si cu scopurile activitatii).

3. Legile perceptiei Dinamica dezvoltarii si functionarii perceptiei este guvernata de patru categorii de legi: a) legile psihogenetice (legea diferentierii-specializarii, legea invatarii perceptive, legea centrarii si a efectului de camp copilul mic se centreaza exagerat de mult pe unele parti sau detalii ale obiectului neglijand altele perceptia lui fiind supusa iluziilor si distorsionarilor, legea decentrarii care intra mai tarziu in functie ingradind actiunea legii centrarii si asigurand un caracter mai veridic imaginii perceptive; b) legile asociatiei (asociatia prin asemanare, asociatia prin contrast, asociatia prin contiguitate spatio-temporara; se aplica in relatiile dintre imaginile perceptive); c) legile gestaltului sau configuratiei (legea bunei forme, legea continuitatii, legea destinului comun, legea proximitatii s.a., care evidentiaza specificul calitativ al perceptiei ca "structura"); d) legile generale (legea integralitatii, legea selectivitatii, legea semnificatiei, legea constantei, legea proiectiei obiectuale sau a referentialitatii). 4. Formele perceptiei a) Dupa sfera de cuprindere a imaginii, delimitam doua forme principale ale perceptiei, si anume: perceptia monomodala, care include informatiile despre obiect recoltate pe calea unui singur analizator vizual, auditiv, tactil etc. si perceptia plurimodala, care inglobeaza intr-o imagine unitara informatii despre unul si acelasi obiect furnizate de mai multi analizatori (exemplu, un mar il putem percepe simultan vizual, tactil, gustativ si olfactiv). b) Dupa natura referentialului sau sursei care o provoaca, perceptia ia, de asemenea, mai multe forme: 1) perceptia formelor; 2) perceptia culorilor; 3) perceptia muzicii; 4) perceptia limbajului (oral si scris);

5) perceptia obiectuala (identificarea individuala si categoriala a lucrurilor, a plantelor, a animalelor; 6) perceptia interpersonala (a fizionomiilor si infatisarii celorlalti semeni); 7) perceptia spatiului (distante, pozitii, raporturi etc.); 8) perceptia timpului (durate pline si intervale vide pana la 1-1,5 minute, peste 2 minute avem evaluarea timpului in care, pe langa perceptie, intervin si operatii mentale mai complexe); 9) perceptia miscarii (directie, viteza, durata). 5. Mecanismul perceptiei in structura mecanismelor perceptive delimitam doua componente una primara innascuta (structura si scheme de organizare structural-functionala a analizatorilor in care rolul integrator il indeplinesc zonele corticale zise asociative care se dispun in jurul zonelor de proiectie in care se finalizeaza senzatiile) si alta secundara dobandita (scheme logice si criterii de selectie, comparatie, grupare, clasificare). Perceptiile monomodale se realizeaza in cadrul unui singur analizator, iar cele plurimodale sunt rezultatul integrarii modelelor informationale realizate in cadrul mai multor analizatori. in mecanismul ambelor tipuri de perceptii modale si plurimodale trebuie sa includem o veriga specifica omului, si anume veriga verbala, cuvantul fiind atat instrument de explorareextragere a informatiei de la nivelul obiectului, cat si "cod" de fixare obiectivare a imaginii (obiectului). 2. intrebari de autocontrol 1. Cum definim perceptia din perspectiva cognitivista? 2. Ce este un model informational izomorf? 3. Ce este un model informational homomorf? 4. Care sunt fazele perceptiei? 5. Care sunt cele patru categorii de legi ale perceptiei? 6. Ce este o perceptie monomodala? 7. Ce este o perceptie plurimodala? Raspunsuri 1. Reflectare sub forma de imagine a obiectului in totalitatea insusirilor lui 2. Reflectare a unui obiect in individualitatea sa. 3. Reflectarea unui obiect ca reprezentant al clasei careia ii apartine. 4. Psihogenetice, asociatiei, gestaltului si generale. 5.Cea care se realizeaza in cadrul unui singur analizator. 6. Cea care se realizeaza prin interactiunea mai multor analizatori. 1. Devenirea psihologiei ca stiinta: perioada dezvoltarii intensiv-analitice si intern-contradictorii; perioada dezvoltarii integrativ sistemice 2. Probleme generatoare de divergente in psihologie 3. Obiectul psihologiei pentru orientarea introspectionista 4. Obiectul psihologiei pentru orientarea behaviorista 5. Obiectul psihologiei pentru orientarea psihanalitica 6. Obiectul psihologiei pentru orientarea actionalista (P. Janet) 7. Obiectul psihologiei pentru orientarea sistemica (actuala) 8. Specificul cunoasterii psihologice

9. Metoda in psihologie 10. Observatie psihologica 11. Experimentul de laborator 12. Metoda interviului si chestionarului 13. Metoda analizei produselor activitatii 14. Metoda biografica 15. Metoda testelor 16. Metoda proiectiva 17. Principiul determinismului extern 18. Principiul relationarii neuropsihice 19. Principiul reflectarii si al modelarii informationale 20. Principiul actiunii si al unitatii constiintaactivitate 21. Principiul genetic si al istorismului 22. Principiul sistemicitatii 23. Caracteristicile sistemului psihic uman (SPU) 24. Importanta notiunii de informatie pentru psihologie 25. Importanta notiunii de reflectare pentru psihologie 26. Problema legilor in psihologie 27. Tipuri de abordari ale organizarii interne a psihicului (plana, structuralista, ierarhica) 28. Inconstientul individual 29. Inconstientul colectiv 30. Rolul functional al inconstientului 31. Constiinta definitie, caracterizare generala 32. Factorii aparitiei si dezvoltarii constiintei 33. Formele constiintei: constiinta lumii externe si constiinta de sine 34. Functiile constiintei 35. Indicatorii comportamentali ai constiintei 36. Sensibilitatea: definitie, rol functional 37. Legile psihofizice ale sensibilitatii 38. Legile psihofiziologice ale sensibilitatii 39. Legile socioculturale ale sensibilitatii 40. Analizatorul: structura, functii 41. Senzatiile: definitie, caracterizare generala 42. Proprietatile senzatiei 43. Clasificarea senzatiilor 44. Senzatiile cutano-tactile 45. Senzatiile vizuale 46. Senzatiile auditive 47. Senzatiile olfactive 48. Senzatiile gustative 49. Senzatiile proprioceptive si kinestezice 50. Senzatiile organice 51. Perceptia: definitie, caracterizare generala 52. Dinamica perceptiei: fazele 53. Determinantii perceptiei: externi, interni, relationali 54. Legile perceptiei

55. Formele perceptiei 56. Mecanismele perceptiei 57. Rolul perceptiei in activitate