SINTEZA CURS -

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI
Prof. univ.dr. MIHAI GOLU
Titular disciplina: prof.univ.dr. NICOLAE RADU

OBIECTIVE
Fundamentele psihologiei este una dintre disciplinele care
contri-buie, în mod esenţial, la dezvoltarea orizontului de
cunoştinţe al studenţilor, la orientarea lor în spaţiul teoretic şi,
deopotrivă, în cel al cercetării ştiinţifice. Sinteza pe care o
prezentăm vizează următoarele obiective principale: să releve cu
pregnanţă schema logică internă a psihologiei generale ca
nucleu comun şi cadru de referinţă al tuturor celorlalte ramuri
particulare ale cunoaşterii psihologice; să faciliteze însuşirea, în
spirit modern, a principalelor noţiuni referitoare la natura şi
esenţa psihicului, în general, a celui uman, în special, să ofere
elementele de bază ale metodologiei cunoaşterii psihologice şi să
capa-citeze studenţii cu schemele logico-operaţionale necesare
efectuării independente a unei cercetări ştiinţifice în domeniu.

SEMESTRUL I

I. OBIECTUL PSIHOLOGIEI

1. Psihologia, ca ştiinţă independentă, s-a constituit relativ

târziu, „certificatul ei de naştere” fiind semnat în 1879, prin
înfiinţarea, la Leipzig, de către savantul german Wilhelm Wundt,
a primului laborator bazat pe utilizarea metodei experimentale.
Pentru prima dată, fenomenele vieţii psihice erau scoase din sfera
simplelor descrieri şi speculaţii filosofice şi incluse în programul
cercetării ştiinţifice sistematice, aplicându-li-se operaţiile
măsurării, cuantificării şi criteriile obiectivităţii şi cauzalităţii.
Foarte curând, însă, aveau să apară divergenţe în legătură
cu definirea şi circumscrierea obiectului noii ştiinţe. Deşi
denumirea părea să impună de la sine identitatea acestui obiect –
psihe = psihic, logos = vorbire, deci: psihologia = ştiinţa despre
psihic, s-a dovedit că, în realitate, modul de înţelegere a naturii
şi structurii interne a psihicului uman nu a fost câtuşi de puţin
unitar. Astfel, s-au configurat trei orientări diferite şi în mare
măsură opuse, şi anume:
a) orientarea care reducea psihicul uman la conştiinţă şi
care susţinea că obiectul psihologiei îl reprezintă studiul
conştiinţei (respectiv, al proceselor psihice conştiente);
b) orientarea care susţinea că elementul esenţial şi
determinant al vieţii psihice a omului este inconştientul, acesta
trebuind, chipurile, să reprezinte principalul domeniu de
preocupare al psihologiei (psihologia abisală sau psihanaliza
elaborată de S. Freud);
c) orientarea care susţinea că adevărata şi autentica
realitate psihologică o constituie reacţiile externe de răspuns
(secretorii şi motorii) la acţiunea diverşilor stimuli din mediu şi,
ca atare, obiectul psihologiei trebuie să fie studiul
comportamentului (behaviorismul, creat de savantul american J.
B. Watson, 1912/1913).
2. În prezent, au fost depăşite limitările şi absolutizările pe
care se bazau orientările menţionate . Astfel, se admite că sfera
noţiunii de „psihic uman” este mai largă decât sfera noţiunii de
„conştiinţă”, ea incluzând într-o relaţionare de tip sistemic trei
componente: inconştientul, subconştientul şi conştientul, toate
împreună formând domeniul de studiu al psihologiei.
Pe de altă parte, planul subiectiv (psihic) intern şi planul
obiectiv (comportamental) extern nu se mai rup artificial unul de
celălalt şi nu se mai opun ca entităţi antagonice ireductibile;
dimpotrivă, se recunoaşte şi se afirmă unitatea indisociabilă a lor
sub egida principiului unităţii „conştiinţă-activitate”.
Finalmente, psihologia se defineşte ca ştiinţa care
studiază, cu ajutorul unor metode obiective specifice,
organizarea psihocompo-rtamentală sub aspectul
determinismului, mecanismelor şi legilor devenirii şi
funcţionării ei, în plan animal şi uman, în unitatea
contradictorie a individualului, particularului şi generalului,
univer-salului. Această definiţie stabileşte, în mod real, sfera de
cuprindere a domeniului şi justifică diferenţierile şi delimitările
existente în interiorul lui: a) psihologia animală şi b) psihologia
umană.
 Psihologia umană are, la rândul ei, o latură generală, care
ne oferă tabloul global al organizării psihocomportamentale a
omului normal (mediu), făcând abstracţie de vârstă, sex, context
socio-cultural, ocupaţie (profesie) etc., şi o latură particular-
diferenţială, care se centrează pe studiul şi explicarea
ipostazelor concrete în care se poate afla organizarea
psihocomportamentală funcţie de: vârstă, sex, mediu socio-
cultural, activitate profesională, nivel de dezvoltare, natura
deviaţiilor şi tulburărilor patologice: psihologia genetică şi a
dezvoltării, psihologia vârstelor, psihologia şcolară, psihologia
muncii, psihologia militară, psihologia creaţiei, psihologia artei,
psihologia sportului, psihologia comercială şi economică,
psihologia socială, psihologia medicală, psihopatologia etc.

II. SPECIFICUL CUNOAŞTERII PSIHOLOGICE.

METODELE PSIHOLOGIEI

1. Specificul cunoaşterii psihologice. Modelul tradiţional

al cunoaşterii ştiinţifice constituit sub autoritatea mecanicii şi
fizicii clasice formula cerinţa ca orice domeniu, luat ca obiect de
studiu, să posede proprietăţi nemijlocit observabile şi
perceptibile, care să poată fi măsurate şi cuantificate.
 Psihicul ca atare este lipsit de asemenea proprietăţi, el nu
are nici lungime, nici grosime, nici volum, nici greutate, nici
miros, nici gust. Singura dimensiune care se recunoştea
proceselor şi trăirilor psihice era durata; dar, numai pe baza ei,
nu era posibilă construirea unui sistem complet de coordonate şi
măsurători, care să fie tratabil matematic.
Acesta era principalul argument invocat de marele filosof
german, Immanuel Kant, pentru a respinge, în mod categoric,
posibi-litatea desprinderii psihologiei de filosofie şi constituirea ei
într-o ştiinţă independentă.
În aceste condiţii, ca unică modalitate de obţinere a datelor
necesare descrierii conţinuturilor şi stărilor psihice interne (ale
conştiinţei) era considerată metoda introspecţiei (privirea cu
propriul ochi interior spre ceea ce se petrece în momentul dat pe
scena conştiinţei şi relatarea verbală a celor constatate).
Psihologia bazată pe utilizarea exclusivă a acestei metode a
primit denumirea de introspecţionistă şi ea s-a afirmat puternic
în ultimele două decenii ale secolului XIX şi în primele trei
decenii ale secolului XX (Th. Lipps, N. Ach, O. Kűlpe, E.
Titchener).
Pentru a satisface cerinţa observabilităţii nemijlocite,
behavioris-mul a aruncat peste bord lumea subiectivă internă a
conştiinţei, reţinând ca obiect al cunoaşterii psihologice reacţiile
de răspuns ale subiectului la stimulii obiectivi din afară. Dar, aşa
cum se va remarca ulterior, procedând astfel, behaviorismul a
constituit o „psihologie fără suflet”, o psihologie nu a „omului
subiect”, ci a „omului robot”. Ieşirea din acest impas
metodologic este posibilă numai în măsura în care se admite că
o cunoaştere ştiinţifică poate să aibă nu numai un caracter
nemijlocit, ci şi unul mijlocit, observarea obiectului realizându-
se indirect prin intermediul unor efecte şi fenomene prin care el
se manifestă şi se exprimă.
Cunoaşterea psihologică devine, prin excelenţă, o
cunoaştere mijlocită: datele şi informaţia obiectivă despre
natura, conţinutul şi dinamica proceselor psihice particulare se
obţin pe baza observării, înregistrării şi analizei răspunsurilor şi
conduitelor subiectului în situaţii obiective concrete.

2. Metodele psihologiei. Cunoaşterea psihologică se

realizează prin utilizarea unui larg repertoriu de metode şi
procedee. După poziţia pe care o au faţă de fenomenul studiat,
metodele psihologiei se împart în două grupe: pasive şi active.
Pasive sunt considerate acele metode care se adresează
fenome-nelor a căror declanşare se produce spontan, în situaţia
concretă în care se află subiectul în momentul dat. În rândul lor
includem: metoda observaţiei şi metoda biografică.
 Active sunt metodele prin care cercetătorul acţionează
direct asupra subiectului şi provoacă manifestarea procesului
psihic, a trăsăturii de personalitate sau a comportamentului
propus pentru a fi studiat. Din această categorie fac parte:
experimentul de laborator, experimentul natural, ancheta,
chestionarul, analiza produselor activităţii, testele sau probele
psihometrice. Metoda centrală în cercetarea psihologică trebuie
considerată experimentul de laborator. El depăşeşte toate
celelalte metode în precizie, obiectivitate şi grad de
controlabilitate a variabilelor. Metoda experimentală permite
cercetătorului: să intervină activ şi să provoace fenomenul
studiat; să izoleze, să dozeze şi să controleze variabilele –
independente, dependente şi intermediare; să modifice şi să
varieze condiţiile de manifestare a fenomenului; să compare
rezultatele grupului experi-mental cu cele ale grupului de control
care nu a fost supus regimului experimental; să repete acelaşi
model experimental de mai multe ori, pe acelaşi subiect sau grup
de subiecţi; să releve condiţionarea reciprocă dintre variabile.
Ca limite ale experimentului de laborator se menţionează:
caracterul relativ artificial al situaţiei în care este plasat
subiectul, izolarea acestuia de contextul natural al existenţei şi
activităţii sale; nu poate fi folosit în mod universal, existând
anumite fenomene psihocomportamentale care nu pot fi
provocate sau nu se permite, din punct de vedere etic, să se
provoace experimental.
3. Strategii în cercetarea psihologică. Fiind subordonată
unor obiective şi finalităţi cu semnificaţie generală, cercetarea
psihologică dobândeşte un caracter continuu şi sistematic. Ea nu
se reduce la simple explorări secvenţiale, independente unele de
altele, ci se realizează ca un demers integrat, întemeiat pe anumite
principii şi consideraţii metodologice generale. Un asemenea
demers îl numim strategie de cercetare. Complexitatea şi
diversitatea fenomenelor psihocomporta-mentale au dus la
structurarea mai multor tipuri de strategii, şi anume:
a) strategii transversale, care constau în studiul nivelului de
dezvoltare şi funcţionare a organizării psihocomportamentale la
indivizi de aceeaşi vârstă;
b) strategii longitudinale, care rezidă în studiul organizării
psihocomportamentale a unui individ sau grup de indivizi pe
parcursul mai multor etape de vârstă, de exemplu: la vârsta de 3
ani, la vârsta de 5 ani, la vârsta de 7 ani, la vârsta de 11 ani etc;
folosind asemenea strategii, se pot identifica şi stabili
particularităţile curbei evoluţiei psihice, amplitudinea diferenţelor
dintre etapele de vârstă;
c) strategii genetice, prin care se urmăreşte cunoaşterea
mecanis-melor, legităţilor şi factorilor formării şi dezvoltării
proceselor psihice şi comportamentelor – în plan istoric,
filogenetic şi în plan individual, ontogenetic;
d) strategii diferenţiale, prin care se evidenţiază şi se
evaluează deosebirile de ordin calitativ în organizarea
psihocomportamentală între: om şi animal, copil şi adult, bărbat
şi femeie, normal şi patologic, între persoane de aceeaşi vârstă şi
acelaşi sex etc; studiul deosebirilor interindividuale şi
intergrupale este la fel de important pentru cunoaşterea
psihicului în toată complexitatea sa ca şi studiul asemănărilor şi
aspectelor comune;
e) strategii clinice, care au ca scop studiul şi explicarea
abaterilor şi tulburărilor patologice în sfera psihicului şi
comportamentului, cauzate de focare organice sau de dereglări
funcţionale ale creierului.

III. PRINCIPIILE METODOLOGICE ALE PSIHOLOGIEI

Cunoaşterea psihologică se cere a fi orientată şi coordonată

de un set de principii metodologice generale care să asigure
coordonatele de referinţă ale analizei şi interpretării fenomenelor
concrete. Esenţiale sunt următoarele principii:
a) principiul determinismului (extern);
b) principiul relaţionării neuro-psihice;
 c) principiul reflectării şi modelării informaţionale;
d) principiul acţiunii şi al unităţii conştiinţă-
activitate;
e) principiul genetic şi al istorismului;
f) principiul sistemicităţii.
a) Principiul determinismului (extern) impune
obligativitatea analizei şi explicării psihicului pe baza unor
condiţii şi cauze reale obiective. Aceste condiţii şi cauze rezidă
în acţiunea asupra organelor de simţ ale animalului sau omului a
stimulilor de diferite modalităţi şi grade de complexitate.
Astfel, conchidem că procesele şi actele
psihocomportamentale ale omului se înscriu în sfera unui
determinism complex multivariat, pe care-l numim statistic.
Cât priveşte natura substanţial-calitativă a factorilor
determina-tivi externi, pentru psihicul şi comportamentul uman
rolul principal revine factorilor socio-culturali, principiul
determinismului luând forma specifică a principiului
condiţionării social-istorice şi istorico-culturale. Aceasta
înseamnă că de psihic uman propriu-zis se poate vorbi numai la
individul socializat, care se naşte, trăieşte şi îşi desfăşoară
activitatea într-un anumit mediu social.
 b) Principiul relaţionării neuropsihice impune necesitatea
ca psihicul în întregul său, inclusiv forma lui superioară de
manifestare – conştiinţa umană –, să fie considerat şi definit ca
funcţie a sistemului nervos, a creierului. Mecanismul producerii
oricărui proces psihic, de la cel mai simplu, până la cel mai
complex, este de natură reflexă, fiind mediat de procese
fiziologice nervoase (excitaţie, inhibiţie, modulări ale amplitudinii
şi frecvenţei influxului nervos etc.). Creierul însă nu generează
percepţii, idei, trăiri emoţionale, atitudini etc. în virtutea simplei
structuri celulare interne a lui, ci numai pe baza recepţionării,
prelucrării şi interpretării stimulilor din afara sa. Din principiul
relaţionării neuro-psihice derivă mai departe principiul unităţii
dialectice a psihologicului şi fiziologicului.
Potrivit acestuia, nici un proces psihic nu se poate realiza
fără un anumit ansamblu de transformări şi fenomene
neurofiziologice specifice. Din punct de vedere genetic şi
cronologic, fiziologicul precede şi condiţionează psihologicul;
psihologicul posedă însă caracteristici şi determinaţii calitative
proprii, devenind ireductibil la fiziologic (atributele de subiectiv
şi ideal sunt aplicabile numai proceselor psihice, nu şi celor
fiziologice, care aparţin fenomenelor substanţial-energetice
obiective). Pe măsură ce structura psihică a individului se
maturizează şi se consolidează, ea capătă o relativă autonomie
faţă de baza fiziologică iniţială, exercitând o influenţă activă
asupra stării generale a organismului – influenţa psihosomatică,
care face posibile sugestia, autosugestia şi psihoterapia.

c) Principiul reflectării şi modelării informaţionale stă la

baza înţelegerii naturii existenţiale sau a statutului ontologic al
psihicului. El ne răspunde, aşadar, la întrebarea: „În ce formă
sau modalitate există psihicul?”. Şi răspunsul va fi: psihicul
există ca o formă particulară de reflectare, respectiv, reflectare
de speţă subiectivă şi ideală (nonsubstanţială) şi ca informaţie.
Percepţiile, reprezentările, noţiunile care alcătuiesc scheletul
intelectului, al conştiinţei sunt în sine modele informaţionale
interne ale lucrurilor, fenomenelor şi situaţiilor obiective
externe. Faptul că psihicul este de natură reflectoriu-
informaţională îl argumentăm prin aceea că el a apărut din
necesităţi de adaptare la un anumit mediu existenţial mai
complex, caracteristic regnului animal, şi îndeplineşte
pretutindeni şi în orice moment un rol reglator, optimizator,
organizator. Ca şi informaţia, psihicul exprimă şi ne dă măsura
gradului de organizare la nivelul sistemelor animale şi umane.

d) Principiul acţiunii şi al unităţii conştiinţă-activitate ne

obligă să recunoaştem interdependenţa legică dintre planul
comporta-mental extern şi planul subiectiv intern. Forma
primordială de manifestare a psihicului, în ontogeneză, o
constituie acţiunea directă a copilului cu obiectele şi lucrurile
din jurul său. Prin interiorizare treptată, stadială, schemele de
organizare şi desfăşurare a acţiunilor externe – de
descompunere, de comparare (măsurare), de grupare, de
asamblare etc. – devin matrici ale structurării operaţiilor
mentale, care dobândesc autonomie completă, putându-se
desfăşura fără apelarea la suport obiectual sau imagistic, de-abia
în jurul vârstei de 14 ani.
Pe măsură ce se formează şi se consolidează, structurile
interne ale conştiinţei devin premisă şi factor reglator al acţiunii
externe, condiţionând calitatea şi eficienţa ei. Se închide astfel
circuitul acţiune – conştiinţă – acţiune.
e) Principiul genetic şi al istorismului ne arată că psihicul
nu trebuie considerat ca un dat sau ceva predeterminat şi
imuabil, ci ca ceva devenit şi evolutiv. Atât psihicul în
ansamblul său, cât şi diferitele procese care-l compun au o
geneză – în plan filogenetic, istoric şi în plan individual,
ontogenetic. Identificarea şi descrierea stadiilor şi formelor pe
care le îmbracă în fiecare stadiu trebuie să constituie unul din
obiectivele esenţiale ale cercetării psihologice. Traiectoria
dinamicii psihicului în plan individual tinde să se suprapună
traiectoriei dinamicii organismului, punând în evidenţă trei mari
segmente:
– segmentul ascendent antientropic, în interiorul căruia au
loc procesele de dezvoltare, consolidare, maturizare;
– segmentul optimum-ului funcţional, în cadrul căruia toate
componentele sistemului se menţin la valori ridicate;
– segmentul descendent entropic, în cadrul căruia se
acumulează efectele entropice, de regresie şi dezorganizare.

f) Principiul sistemicităţii reclamă necesitatea de a aborda

psihicul prin prisma exigenţelor metodologiei cibernetico-
sistemice. Astfel, el nu trebuie privit ca un simplu conglomerat
sau ca o simplă sumă aritmetică de elemente în sine independente,
ci ca un sistem, ale cărui componente (procese, stări, trăsături) se
află într-o relaţie legică unele cu altele, condiţionându-se reciproc.
Această intercondiţionare este atât de puternică, încât generează
acea calitate emergentă a unităţii supraordonate, graţie căreia, în
orice proces particular, se imprimă pecetea întregului – stilul,
tipul etc. – şi efectul influenţării celorlalte. Abordarea sistemică se
opune astfel abordării atomare, bazată pe principiul
descompunerii-recompunerii, dezvoltată de asociaţionism.

IV. PROBLEMA LEGILOR ÎN PSIHOLOGIE

 Scopul principal al oricărei ştiinţe este acela de a descoperi
şi formula legi, prin care să explice riguros şi obiectiv modul de
fiinţare şi manifestare (desfăşurare) a fenomenelor pe care le
studiază. Legea este înţeleasă ca o relaţie de condiţionare sau
determinare mai mult sau mai puţin stabilă şi repetabilă între
două sau mai multe fenomene. Cu cât cerinţa stabilităţii şi
repetabilităţii este satisfăcută mai bine, cu atât legea este
considerată mai valabilă şi mai veridică, şi invers.
După conţinut, legile psihologice au fost împărţite în: legi
de funcţionare, legi de compoziţie, organizare sau structură şi
legi de dezvoltare. Din prima categorie fac parte: legile
senzaţiei, percepţiei, memoriei, gândirii; din a doua categorie
pot fi menţionate: legea pregnanţei, legea bunei forme, legea
integrării; din categoria a treia fac parte legea diferenţierii-
individualizării, legea stadialităţii. Unul şi acelaşi proces, ca şi
psihicul în ansamblu, se subordonează concomitent tuturor celor
trei categorii de legi.

V. PSIHICUL UMAN

1. Noţiunea de psihic. Probabil că, în istoria ştiinţei, nu

există un alt concept a cărui definire să fi suscitat atâtea dispute
şi controverse ca cel de psihic. Tocmai pe tărâmul lui s-a produs
scindarea gândirii filosofice în materialistă, care va subordona
psihicul determinaţiilor şi însuşirilor materiei, şi idealistă, care
va lega psihicul de determinaţiile pur spirituale, extramateriale,
transcendente.

2. Specificul psihicului uman. Privit pe scară evolutivă,

filogenetică, psihismul nu reprezintă un continuum plat, uniform, ci
o succesiune de trepte, distanţate unele de altele, după gradul de
diferenţiere şi complexitate structural-funcţională. Treapta cea mai
de sus, care se distanţează cel mai mult de cea imediat inferioară, o
ocupă psihicul uman. Putem astfel afirma că principala caracteristică
a psihicului uman constă în aceea că el este forma cea mai înaltă de
organizare şi funcţionare, dintre toate formele de psihism cunoscute
nouă.
Superioritatea absolută a psihicului uman în raport cu
psihicul animal rezidă în diferenţierea şi dezvoltarea
excepţională a proceselor informaţionale cognitive, a capacităţii
de înţelegere, explicare, interpretare, decizie, creaţie (proiecţie,
planificare, anticipare etc.), precum şi în apariţia şi dezvoltarea
comunicării verbale, limbajul devenind cel mai perfecţionat
instrument de codificare-vehiculare a semnalelor (informaţiei).
La om, psihicul se realizează şi în forma conştiinţei. Această
superioritate o punem pe seama a doi factori esenţiali: a)
complexitatea structural-funcţională extraordinară a creierului
uman şi b)complexitatea şi specificul influenţelor mediului
socio-cultural.
3. Psihicul uman ca sistem. Psihologia contemporană
abordează psihicul ca sistem, de pe poziţiile metodologiei
sistemice. Prin natura componentelor sale, este un sistem
informaţional-energetic, deci nonsubstanţial. Se încadrează în
categoria sistemelor: dinamice (evolutive, cu autoorganizare),
semideschise, supercomplexe şi probabiliste. De asemenea, se
include în clasa sistemelor cibernetice, fiind dotat cu mecanisme
de autoreglare: feedback negativ (de stabilizare – homeostazia
psihică), feedback pozitiv antientropic (de optimizare şi de
dezvoltare), feed-thrtowght (de mediere şi de transfer), feed-
before (de prospectare-anticipare).
Sistemul psihic uman se compune din trei subsisteme aflate
într-o permanentă interacţiune şi intercondiţionare: subsistemul
inconştient, subsistemul subconştient sau preconştient şi
subsistemul conştient.
Subsistemul inconştient cuprinde o componentă înnăscută,
ansamblul tendinţelor, pulsiunilor, trebuinţelor şi instinctelor
determinate biologic şi legate de afirmarea şi conservarea fiinţei
biologice a personalităţii umane, şi o componentă dobândită,
ansamblul experienţelor timpurii şi al preceptelor conştiinţei
morale a societăţii, asimilate şi interiorizate în primii cinci ani
de viaţă.
Subsistemul subconştient cuprinde, pe de o parte,
conţinuturile informaţional-cognitive şi actele care au fost
cândva conştiente, dar care în prezent se realizează fără
controlul conştient, iar pe de altă parte, amintirile, cunoştinţele
şi schemele operatorii latente, care intră succesiv în fluxul actual
al conştiinţei, în funcţie de solicitări şi situaţii. Tot în
subconştient se includ şi acele elemente care emerg din
inconştient, aşteptând să intre în conştiinţă.
Subsistemul conştient este nivelul superior, evolutiv cel
mai înalt pe care îl atinge organizarea psihicului, fiind propriu,
în forma sa specifică, numai omului. Funcţionarea sa se bazează
pe principiul disocierii, al analizei critice, al teleonomiei
(formularea anticipată a scopurilor), al planificării, al realităţii.

VI. PROCESELE DE PRELUCRARE-GESTIONARE

A INFORMAŢIILOR

Adaptarea la condiţiile mediului extern este imposibilă fără

un minimum de „date” şi „informaţii” despre însuşirile
lucrurilor şi situaţiilor concrete, despre relaţiile dintre acestea,
despre legităţile care le guvernează. Captarea şi prelucrarea
informaţiilor din lumea externă şi utilizarea lor în reglarea şi
optimizarea reacţiilor de răspuns, a acţiunilor instrumentale
reprezintă funcţiile esenţiale ale sistemului psihic. La nivelul
omului, această funcţie se va realiza prin intermediul unor
procese înalt diferenţiate şi specializate: senzaţia, percepţia,
reprezentarea, imaginaţia, gândirea, memoria.

1. Senzaţia. Aceasta este procesul psihic de captare şi

prelucrare a informaţiilor despre proprietăţi (însuşiri) singulare ale
stimulilor externi specifici şi ale propriului organism. La baza ei
stă sensibilitatea – funcţie de recepţie-semnalizare, care derivă din
excitabilitatea sau iritabilitatea primară şi se realizează de
mecanisme structurale specia-lizate denumite analizatori.
Atât după natura mecanismului, cât şi după natura însuşirilor
pe care le reflectă, senzaţia se realizează într-o mare diversitate de
modalităţi (tipuri). Distingem: a) categoria senzaţiilor care ne
furnizează informaţii despre lumea externă (exterocepţia):
senzaţiile cutano-tactile, senzaţiile vizuale, senzaţiile auditive,
senzaţiile olfactive, senzaţiile gustative; b) categoria senzaţiilor
care ne furnizează informaţii despre poziţiile posturale şi actele
motorii ale membrelor, capului şi trunchiului (propriocepţia); c)
categoria senzaţiilor care ne furnizează informaţii despre
modificările şi variaţiile mediului intern al organismului
(interocepţia).

Legile sensibilităţii. Sensibilitatea este o funcţie dinamică

evolutivă. Dinamica ei este surprinsă într-o serie de legi generale:
1) legi evolutive (legea diferenţierii, legea specializării, legea
complexi-ficării); 2) legi psihofizice (legea raportului invers
proporţional între valoarea pragului absolut şi nivelul sensibilităţii
E = 1/I, unde E = nivelul sensibilităţii, I = intensitatea stimulului;
legea raportului constant al pragurilor diferenţiale dx/x =
constant, unde dx = fracţiunea de intensitate a stimulului specific
ce trebuie adăugată la stimulul iniţial pentru a determina o
modificare abia conştientizabilă a intensităţii senzaţiei; legea
progresiei: în timp ce intensitatea stimulului creşte în progresie
geometrică, intensitatea senzaţiei creşte în progresie aritmetică E
= K log. X + C, unde E = intensitatea senzaţiei, X = intensitatea
stimulului, K şi C = constante; aceste legi au fost formulate de
francezul Bouguer şi germanii Weber şi Fechner (purtându-le
numele); 3) legi psihofiziologice (legea adaptării, legea
sensibilizării, legea depresiei, legea contrastului, legea sinesteziei);
4) legi socioculturale (legea învăţării-optimizării, legea estetizării,
legea profesionalizării).
 2. Percepţia. Percepţia reprezintă un nivel calitativ superior
al procesării informaţiei extrase din interacţiunea actuală a
subiectului cu obiectul. Ea are la bază senzaţia şi se constituie
prin articularea şi integrarea senzaţiilor, dar nu este reductibilă la
acestea, aşa cum susţinea Şcoala asociaţionistă. Imaginea
perceptivă sau perceptul este un model informaţional complex,
care ne raportează la obiect ca întreg, în identitatea lui
individuală sau categorială specifică. A percepe înseamnă a
putea da răspunsuri corecte la întrebarea „Ce este acesta?”
Spre deosebire de senzaţie, care se produce oarecum spontan
şi pasiv de îndată ce stimulul specific acţionează asupra organului
de simţ corespunzător, percepţia presupune o implicare mai activă
a subiectului, care recurge la operaţii şi strategii speciale de
explorare, căutare, selecţie, evaluare, comparare. De aceea,
definirea percepţiei ca reflectare nemijlocită sau imediată este
improprie, ea fiind mediată în realitate de operaţiile succesive ale
subiectului. Astfel, desfăşurarea percepţiei ia un caracter fazic.
Experimental, s-a demonstrat existenţa următoarelor faze: a)
detecţia, care constă în sesizarea acţiunii stimu-lului şi încadrarea
lui în spaţiu şi timp; b) discriminarea, care rezidă în desprinderea
stimulului din contextul celorlalţi; c) identificarea, care se
concretizează în integrarea finală a modelului informaţional al
stimulu-lui şi în elaborarea răspunsului „este x”; d) interpretarea,
în cadrul căreia se desprinde semnificaţia stimulului identificat şi
se pune în relaţie cu scopul activităţii subiectului.
După conţinut şi mecanism, distingem: percepţii
monomodale (exemplu, percepţia vizuală, percepţia auditivă,
percepţia tactilă) şi percepţii plurimodale, care au la bază
interacţiunea între doi sau mai mulţi analizatori şi care integrează
informaţii despre mai multe genuri de însuşiri ale obiectului.
În seria formelor complexe ale percepţiei umane se includ:
percepţia spaţiului (formă, volum, distanţă, poziţie), percepţia
timpului (durate, intervale vide, succesiuni), percepţia mişcării
(direcţie, viteză), percepţia limbajului (oral, scris), şi percepţia
muzicii (raporturi de înălţime, linie melodică, structură
armonică).

Legile percepţiei. Aspectele esenţiale ale percepţiei sunt

exprimate de un ansamblu de legi, pe care le împărţim în
următoarele grupe: a) legi ale asociaţiei (asemănare, contrast,
contiguitate spaţio-temporală), care acţionează în etapele iniţiale
ale formării mecanismelor şi schemelor perceptive în raport cu o
clasă sau alta de obiecte); b) legi de structură (legea bunei forme,
legea pregnanţei, legea bunei continuităţi, legea destinului comun,
legea unum-duo etc), care exprimă funcţionarea mecanismelor şi
schemelor perceptive consolidate şi atestă ireductibilitatea
percepţiei la o simplă sumă de senzaţii); c) legi generale,
supraordonate (legea integralităţii, legea selectivităţii, legea
semnificaţiei, legea constanţei, legea obiectualităţii).

SEMESTRUL II

3. Reprezentarea. Noţiunea de reprezentare se foloseşte

pentru a exprima două realităţi psihice relativ distincte - una care
ţine de produs, cealaltă care ţine de proces*. Astfel, în primul
caz, vom spune că reprezentarea este imaginea sau modelul
informaţional intern, actualizat, al unor obiecte, fenomene,
evenimente, situaţii etc., care au fost percepute anterior, dar care
în momentul dat pot lipsi din câmpul nostru senzorial. Aşadar,
spre deosebire de percepţie, care ne furnizează informaţii numai
despre obiectele şi fenomenele reale prezente, care acţionează în
momentul dat asupra analizatorilor noştri, reprezentarea ne oferă
astfel de informaţii şi în absenţa obiectului de referinţă. In cel de
al doilea caz, reprezentarea este procesul de producere şi
utilizare mentală a imaginilor unor obiecte în absenţa lor.

Atât reprezentarea ca produs, cât şi reprezentarea ca proces

au aceleaşi surse: memoria de lungă durată şi imaginaţia.
Memoria este cea care înmagazinează, păstrează şi
reactualizează informaţia structurată iniţial în imaginile
perceptive. Astfel, încă înainte de dezvoltarea imaginaţiei,
reprezentarea devine posibilă datorită fixării mai mult sau mai
puţin fidele şi durabile a conţinutului informaţional furnizat de
percepţie.

Trecerea între percepţia propriu-zisă şi reprezentarea

propriu-zisă o realizează efectele de urmă şi imaginile
consecutive. Primele constau în persistenţa, un anumit interval
de timp (câteva sutimi sau zecimi de secundă), a excitaţiei, pe
traseele nervoase, după încetarea acţiunii

Dacă senzaţia şi percepţia ne oferă informaţii despre

obiectele care acţionează hic et nunc asupra organelor noastre de
simţ, reprezentarea reflectă şi ne oferă informaţii despre un
obiect sau altul în absenţa acestuia. Astfel, ea devine prima
treaptă în organizarea şi funcţionarea activităţii mentale
autonome (operarea pe plan mintal cu imagini ale unor obiecte şi
fenomene percepute cândva în trecut şi ale căror modele
informaţionale au fost stocate şi păstrate în memoria de scurtă şi
lungă durată).

Termenul de reprezentare desemnează două realităţi: a)

procesul de ecforare-reactualizare sau de elaborare a imaginii unui
obiect în absenţa lui şi b) produsul, respectiv, imaginea
conştientizată.
Procesul poate avea o desfăşurare spontană, involuntară, luând
aspectul unui flux de reactualizări (amintiri) mai mult sau mai puţin
haotice, amalgamate sau una intenţionată, voluntară, imaginile
succedându-se într-o ordine logică şi fiind subordonate unui scop.
Produsul poate fi caracterizat după următoarele calităţi (proprietăţi):
a) claritatea sau pregnanţa, în funcţie de care distingem reprezentări
intense sau vii şi reprezentări pasive sau şterse; b) completitudinea,
pe baza căreia delimităm reprezentări bogate, care tind să se
suprapună imaginilor perceptive, şi reprezentări sărace sau lacunare
(în principiu, imaginea-reprezentare este mai săracă, mai rezumativă
decât imaginea-perceptivă); c) relevanţa sau semnificaţia, care
permite delimitarea reprezentărilor relevante, în care se selectează şi
se reţin notele cele mai caracteristice şi semnificative ale obiectului,
şi a reprezentărilor derizorii, care conţin note accidentale,
nesemnificative (de regulă, reprezentarea reflectă în mai mare
măsură semnificativul, relevantul, caracteristicul decât percepţia); d)
gradul de generalitate, după care distingem reprezentări individuale,
care reflectă obiecte concrete singulare (o anumită persoană, o
anumită casă, un anumit obiect etc.), şi reprezentări generale, care
reflectă prototipul unei clase de obiecte asemănătoare (reprezentarea
de casă în general, de om, în general, de copac, în general); de
regulă, imaginea-reprezentare are un grad de generalitate mai înalt
decât perceptul; e) caracterul mijlocit, care constă în aceea că
elementele informaţionale constitutive ale imaginii-reprezentare sunt
furnizate de senzaţii şi percepţii; f) caracterul panoramic, care rezidă
în transformarea seriilor şi succesiunilor de dimensiuni (însuşiri) care
se etalează în percepţie în configuraţii simultane.

4. Gândirea. Gândirea este procesul psihic de cunoaştere

cel mai complex şi calitativ cel mai înalt. Ea permite omului
reflectarea şi luarea în stăpânire mintală a generalului,
esenţialului şi necesarului din realitatea externă.
Spre deosebire de percepţie, care este legată strict de
prezent, hic et nunc, gândirea se organizează ca activitate
intelectuală multifazică, întinzându-se pe toate cele trei
coordonate temporale: prezent, trecut, viitor. Ea realizează o
permanentă corelare între diverse momente şi stări ale
„obiectului”: foloseşte informaţia despre trecutul obiectului
pentru a explica prezentul lui; integrează informaţia despre
trecutul şi prezentul obiectului pentru a determina (prevedea)
starea lui în viitor.
Gândirea conferă activităţii de cunoaştere atributele
abstracti-zării, predicţiei, anticipării, teoretizării.
 Fiind un proces şi o structură multidimensională de maximă
complexitate, gândirea poate fi descrisă şi definită din unghiuri
diferite: cognitiv-procesual, structural-operaţional, structural-
informaţional.
Din punct de vedere cognitiv-procesual, gândirea este
activitatea intelectuală discursivă de prelucrare criterial-logică a
informaţiilor furnizate de percepţie sau memorie, în vederea
înţelegerii, explicării şi interpretării fenomenelor din univers
(natură şi societate), a rezolvării diferitelor tipuri de situaţii
problematice, a elaborării diferitelor proiecte şi planuri de
activitate creatoare, a elaborării şi adoptării deciziilor optime de
acţiune.
Din punct de vedere structural-operaţional, gândirea este
un sistem ordonat de operaţii sau de transformări care se aplică
unei situaţii iniţiale (A0) pentru aducerea ei într-o stare finală
(scop) (A*), ce reprezintă un răspuns, un rezultat sau o soluţie.
În lumina acestei definiţii, gândirea ne dezvăluie o anumită
organizare dinamică internă, în cadrul căreia vom identifica două
tipuri mari de operaţii: generale şi particulare (specifice).
Operaţiile generale sunt: analiza, sinteza, abstractizarea,
generali-zarea, concretizarea. Analiza constă în descompunerea,
pe plan mintal, a obiectului în părţi componente, pentru dezvăluirea
şi descrierea-explicarea structurii lui interne; sinteza este operaţia
inversă, de reconstituire, pe plan mintal a obiectului, extrăgându-se
şi reţinându-se informaţia esenţială despre structura lui internă.
Rezultatul unei sinteze poate deveni „obiect” pentru o nouă analiză
(analiza prin sinteză); abstractizarea rezidă în selectarea-reţinerea
elementelor şi însuşirilor esenţiale şi lăsarea în afară a celor
neesenţiale, secundare; generalizarea este operaţia de extindere a
unor însuşiri sau relaţii extrase prin abstractizare la toate obiectele
care fac parte din aceeaşi clasă; concretizarea este o operaţie de
aplicare a principiilor şi legilor generale la analiza şi interpretarea
cazurilor şi situaţiilor particulare.
Operaţiile particulare (specifice) sunt cele care se formează
şi se utilizează în interiorul diferitelor ştiinţe: matematică, fizică,
chimie, biologie, psihologie, sociologie etc.
Operaţiile gândirii au caracter formal, în sensul că se aplică
unor constructe ideale, simbolice, desprinse de suportul obiectual
concret, şi reversibil, în sensul că pentru orice transformare există
una inversă sau opusă, a cărei aplicare duce la revenirea la situaţia
sau starea iniţială.
Din punct de vedere structural-informaţional, gândirea
trebuie definită ca un sistem de noţiuni, organizat după criteriile
esenţialităţii şi generalităţii. Noţiunea devine în acest caz
unitatea structurală de bază a gândirii. Noţiunile pot fi empirice,
reflectând însuşiri neesen-ţiale, desprinse în cadrul cunoaşterii
comune, al experienţei cotidiene, şi ştiinţifice, reflectând însuşiri
esenţiale desprinse în cadrul cunoaş-terii ştiinţifice. După sfera
de cuprindere, se delimitează: noţiuni individuale, care se
raportează la obiecte singulare, luate separat, noţiuni particulare,
care reflectă însuşiri comune unor grupe de obiec-te, şi noţiuni
generale, categoriale, care cuprind însuşirile esenţiale comune
mai multor clase de obiecte sau tuturor obiectelor (exemplu,
noţiunea de „existenţă”).
Un nivel superior de integrare a conţinuturilor
informaţionale (respectiv, a noţiunilor) este judecata. Aceasta
afirmă sau neagă ceva despre altceva, suportând testul
adevărului. Orice judecată este adevărată sau falsă, după cum
conţinutul ei corespunde sau nu realităţii.
La rândul lor, constructele informaţionale ale judecăţilor se
integrează în structuri informaţionale şi mai complexe de tipul
raţionamentelor. În raţionament sunt surprinse discursivitatea
gândirii, mişcarea ei de la anumite date sau judecăţi iniţiale către
un anumit rezultat final (o concluzie) în care să apară informaţii
sau adevăruri noi.
Raţionamentul se realizează în trei forme principale:
inductivă, în care, pornindu-se de la judecăţi individuale,
particulare, se ajunge la o concluzie generală, deductivă, în care
se porneşte de la general, particular şi se merge spre particular,
individual, şi analogică, în care se compară două obiecte pentru
a li se pune în evidenţă asemănările, ceea ce au în comun.

Formele gândirii. Gândirea se diferenţiază pe plan

operaţional şi informaţional, îmbrăcând mai multe forme:
a) În plan operaţional distingem: 1) gândirea algoritmică
şi 2) gândirea euristică şi, de asemenea: 1) gândirea
convergentă şi 2) gândirea divergentă.
Gândirea algoritmică se caracterizează prin aceea că
aplicarea unei anumite succesiuni de operaţii (transformări) duce
în mod necesar la rezultatul scontat; gândirea euristică are un
caracter explorator, se desfăşoară după principiul încercare-
eroare, succesiunea de operaţii nu duce în mod necesar la
găsirea soluţiei corecte; gândirea convergentă porneşte de la un
număr mare de elemente, de date pentru a ajunge în final la un
număr mic de elemente sau date (ea comprimă câmpul
informaţional); gândirea divergentă porneşte de la un număr
mic de elemente sau date şi ajunge în final la un ansamblu mare
de elemente sau date (ea diversifică şi lărgeşte câmpul
informaţional).
b) În plan informaţional, se diferenţiază: 1) gândirea intuitiv-
concretă şi 2) gândirea simbolic-abstractă. Gândirea intuitiv-
concretă se caracterizează prin predominarea codificării figural-
imagistice a conţinu-turilor informaţionale şi prin dependenţa de
suportul perceptiv; gândirea simbolic-abstractă se caracterizează
prin predominarea codificării informaţionale şi prin detaşarea de
suportul perceptiv.
5. Imaginaţia. Deşi nu întotdeauna i s-a recunoscut
identitatea de sine, imaginaţia este un proces distinct de
prelucrare şi utilizare a informaţiei.
Pe de o parte, ea vine în continuarea reprezentării,
bazându-se pe memorie, pe de altă parte, ea deviază printr-o
buclă traiectoria care începe spre gândire, ocupând astfel o
poziţie aparte pe continuumul activităţii cognitive a omului.

Formele imaginaţiei. Imaginaţia se manifestă sub mai

multe forme, diferenţierea făcându-se după natura produsului şi
după dome-niul de aplicaţie. După primul criteriu, se
delimitează: 1) imaginaţia reproductivă şi 2) imaginaţia
creatoare. După cel de-al doilea criteriu, distingem: 1)
imaginaţia artistică (literară, muzicală, plastică);
2) imaginaţia tehnică, exprimată în inovaţii şi invenţii; 3)
imaginaţia ştiinţifică, exprimată în conceperea strategiilor şi
proiectelor de cerce-tare, în elaborarea modelelor explicative
etc.; 4) imaginaţia arhitectu-ral-constructivă, exprimată în
crearea unor forme şi stiluri noi de construcţii; 5) imaginaţia
managerială, care constă în elaborarea celor mai ingenioase şi
eficiente moduri de conducere şi administrare etc.

Procedeele imaginaţiei. Ca activitate intelectuală finalistă,

imaginaţia se sprijină pe o serie de procedee specifice, precum:
a) Schimbarea proporţiilor lucrurilor prin diminuarea sau
amplifi-carea lor (exemplu, „Guliver în ţara piticilor”, „Flămânzilă”,
„Setilă” etc.).
b) Amalgamarea – combinarea de elemente şi trăsături
esenţiale luate de la lucruri diferite (exemplu, Ducipalul lui Al.
Macedon).
c) Schimbarea raporturilor cauzale (exemplu, un piepten
aruncat de Făt-Frumos duce la apariţia unei păduri).
d) Substituţia (înlocuirea unor elemente cu altele, a unor
obiecte cu altele).
e) Schematizarea (redarea unor fenomene, procese relaţii
printr-o schemă).
f) Tipizarea (redarea unei trăsături generale printr-un
prototip individual: avariţia întruchipată de Hagi Tudose).

6. Memoria este procesul prin care se realizează

gestionarea informaţiilor şi experienţelor cotidiene prin: fixare
sau engramare, păstrare, reorganizare şi reactualizare. Ea
conferă Eului nostru identitate şi continuitate în timp şi asigură
transformarea necunoscu-tului în cunoscut.
Evaluarea funcţionării şi eficienţei memoriei o realizăm
după următorii parametri:
a. Durata engramării materialului considerat (cu cât mai
scurtă, cu atât mai bine).
b. Volumul materialului reţinut şi reprodus după o singură
per-cepere (prezentare).
c. Trăinicia păstrării materialului memorat.
d. Fidelitatea recunoaşterii şi reproducerii.
e. Completitudinea reproducerii.
f. Capacitatea de cuprindere (diversitatea modală: cu cât
mai întinsă, cu atât mai bine).
Valorile acestor parametri depind atât de factori subiectivi
(particularităţile individuale şi stările subiective de moment), cât
şi de factori obiectivi (volumul materialului, modul lui de
prezentare, gradul lui de organizare, sistematizare). Acţionând în
mod adecvat asupra acestor factori, memoria poate fi
îmbunătăţită.
Formele memoriei. Ca şi alte procese psihice, memoria se
poate realiza la niveluri integrative diferite şi în forme diferite.
După prezenţa intenţiei şi contextului voluntar, se disting: 1)
memoria involuntară (absenţa intenţiei şi a scopului de a reţine,
păstra şi reactualiza un fapt, o informaţie etc.) şi 2) memoria
voluntară (prezenţa intenţiei şi a scopului). După gradul de
înţelegere a celor memorate, se diferenţiază: 1) memoria
mecanică şi 2) memoria logică. După durata păstrării celor
achiziţionate, au fost identificate: 1) memoria de scurtă durată,
pentru care limita superioară a păstrării este de trei minute, şi 2)
memoria de lungă durată, pentru care limita superioară a păstrării
echivalează cu durata vieţii individului. După conţinut, se
delimitează: 1) memoria informaţional-cognitivă, prin care se
achiziţionează, se păstrează şi se actualizează toate cunoştinţele
noastre despre lume şi despre noi înşine, 2) memoria afectivă,
care realizează păstrarea şi evocarea întregii experienţe
emoţionale, plăcute sau neplăcute, şi care se integrează în
dispoziţia generală de fond, 3) memoria motivaţională, legată de
păstrarea trebuinţelor primare înnăscute şi a celor secundare,
dobândite; 4) memoria motorie, care asigură păstrarea şi
actualizarea schemelor mişcărilor obiectuale şi instrumentale care
alcătuiesc praxia. După canalele senzoriale implicate în
recepţionarea şi integrarea informaţiei, se diferenţiază: 1)
memoria vizuală, 2) memoria auditivă, 3) memoria tactilă, 4)
memoria olfactivă, 5) memoria gustativă şi 6) memoria
kinestezică. În sfârşit, pe lângă o memorie evocativă, prin care
aducem trecutul în actualitate şi-l integrăm în activitatea şi
comportamentul cotidian, trebuie admisă existenţa şi a unei
memorii prospective, de fixare, păstrare şi conectare la prezent a
evenimentelor şi acţiunilor ce urmează să se producă în viitor.
Această formă de memorie maxim dezvoltată la om face posibile
programarea, planificarea şi anticiparea în reglarea
comportamentului.
Uitarea este un fenomen opus memoriei şi constă în
ştergerea sau scăderea sub pragul de actualizare a informaţiilor,
experienţelor, amintirilor de un gen sau altul. Ea are atât o latură
pozitivă, cât şi una negativă. Latura pozitivă rezidă în aceea că
ne ajută să ne debarasăm de informaţii şi date nesemnificative şi
inutile, lăsând locul liber pentru achiziţionarea altora mai
importante; latura negativă constă în blocarea sau eliminarea din
fluxul actual al conştiinţei a unor informaţii şi date importante şi
necesare pentru finalizarea optimă a unei activităţi.
Dinamica ei depinde de natura şi caracterul materialului
memorat. Astfel, uitarea se produce mai rapid şi în raţii mai mari
în cazul unui material fără sens (exemplu, silabe, cuvinte fără
înţeles) decât în cazul materialului cu sens; se produce mai
repede şi mai intens în cazul unui material neorganizat,
fragmentat, decât în cazul unui material bine sistematizat şi
organizat logic; se produce mai repede şi mai intens în cazul
unui material lipsit de semnificaţie pentru noi, decât în cazul
unui material cu semnificaţie mare. Uitarea nu acţionează ca o
fatalitte decât în cazuri patologice, de amnezie totală. În mod
normal, ea poate fi ţinută sub control, determinând-o să
acţioneze selectiv. Cerinţa principală pentru stabilirea efectului
negativ al uitării constă în activarea şi întărirea (consolidarea)
periodică a celor pe care le apreciem ca fiind importante şi
necesare în activitatea noastră viitoare.

VII. PROCESELE DE ENERGIZARE, POTENŢARE,

DIRECŢIONARE A COMPORTAMENTULUI

Dacă, din procesele cognitive, omul reuşeşte să

diferenţieze, să identifice, să interpreteze, să înţeleagă şi să
explice ceea ce se află şi se întâmplă în jurul său, prin procesele
de energizare, potenţare şi direcţionare, el devine capabil să ia o
anumită atitudine şi să se exprime activ şi selectiv prin
comportamente specifice. În categoria acestor procese includem
motivaţia şi afectivitatea.

1. Motivaţia. Prin termenul de motivaţie se desemnează un

întreg ansamblu de „entităţi” psihice care reflectă oscilaţiile,
disonanţele şi deficitele ce apar în cadrul diferitelor componente
ale sistemului personalităţii, determinând subiectul să acţioneze în
direcţia înlăturării lor şi restabilirii echilibrului. Luată global,
motivaţia reprezintă, aşadar, forţa motrice internă a
comportamentului şi activităţii, conferindu-ne caracterul de fiinţe
active şi relativ autonome.
Orice act comportamental integrat are o anumită bază
motivaţională, iar motivaţia devine o lege generală de organizare a
comportamentului.
Elementul central al structurii motivaţionale este trebuinţa.
Aceasta exprimă nevoia puternic consolidată de ceva anume:
hrană, apă, aer, odihnă, mişcare, adăpost, informaţie, frumos etc.
Nesatisfacerea îndelungată a unei trebuinţe duce la perturbări
majore ale echilibrului psihic al personalităţii. De aceea,
trebuinţele, prin actualizare, generează cele mai puternice motive
sau mobiluri de acţiune. Genetic, trebuinţele umane se împart în
două grupe mari: primare sau înnăscute (aici intrând, în primul
rând, trebuinţele biologice şi fiziologice) şi secundare sau
dobândite (aici intrând trebuinţele de cunoaştere, trebuinţele
estetice, trebuinţele religioase, trebuinţele morale).
Pe lângă trebuinţe, în alcătuirea sferei motivaţionale a
omului intră alte două componente: interesele şi idealurile.
Interesele realizează legătura noastră selectivă şi relativ stabilă
cu diferite aspecte ale realităţii şi domenii de activitate;
idealurile reprezintă forţa de proiecţie şi propulsie a etaloanelor
şi modelelor de devenire a propriei personalităţi.
După efectul în timp pe care îl are satisfacerea lor,
trebuinţele pot fi împărţite în pozitive, care contribuie la
menţinerea echilibrului personalităţii sau la stimularea şi
menţinerea proceselor de dezvoltare, şi negative, care determină
degradări şi tulburări serioase ale tabloului psihocomportamental
(exemplu, trebuinţa de alcool, trebuinţa de droguri etc.).
Raportată la performanţa activităţii, motivaţia pune în
evidenţă o anumită intensitate optimă – optimum motivaţional.
În principiu, activităţile uşoare şi mai puţin atrăgătoare prin
conţinutul lor reclamă o motivaţie mai puternică, iar cele dificile
şi atractive prin conţinut reclamă o stare de motivaţie mai slabă.

2. Afectivitatea. Sub denumirea de afectivitate se reuneşte un

ansamblu de structuri specifice, raportul de concordanţă sau
discordanţă dintre dinamica evenimentelor interne (stările proprii
de motivaţie) şi dinamica evenimentelor externe (situaţiile,
obiectele, persoanele din jur).
Orice trăire şi componentă emoţională se caracterizează
prin următoarele proprietăţi:
 a) polaritatea (semn pozitiv – plăcere, relaxare, satisfacţie,
bucurie, sau semn negativ – tensiune, insatisfacţie, repulsie,
suferinţă);
b) intensitatea (încărcătura energetică pe care o antrenează
cu sine trăirea emoţională; aceasta poate fi slabă, medie sau
mare; intensitatea cea mai mare o au afectele);
c) durata sau stabilitatea (scurtă, medie, lungă; emoţiile
sunt de durată scurtă, sentimentele sunt de durată lungă);
d) convertibilitatea (proprietatea structurilor afective de a-
şi modifica semnul în timp: iubirea poate trece în ură, iar ura
poate trece în iubire);
e) ambivalenţa (proprietatea unei structuri afective de a
include concomitent trăiri de semn opus, pozitiv şi negativ,
exemplu: gelozia).
Genetic, se delimitează emoţii primare, înnăscute (teama,
frica, plăcerea, bucuria) şi emoţii secundare, dobândite (emoţiile
estetice, sentimentele morale).
După gradul de complexitate, se diferenţiază emoţiile
simple (tonul emoţional care acompaniază procesele cognitive,
trăirile de esenţă organică, stările de afect), emoţiile complexe
(emoţiile situaţionale curente, emoţiile integrate activităţii – de
joc, de învăţare etc.) şi structurile afective superioare
(sentimentele).
 Afectivitatea trebuie considerată o componentă
indispensabilă, necesară a vieţii noastre psihice; ea conferă
relaţiilor omului cu lumea un caracter activ şi selectiv. În funcţie
de semnul dominant al organizării afectivităţii, tindem să ne
apropiem şi să ne integrăm în lume, să stabilim şi să menţinem
raporturi de comunicare şi cooperare cu cei din jur sau,
dimpotrivă, să ne retragem şi să ne izolăm de lume. Fără emoţii,
fără sentimente, existenţa umană ar deveni cenuşie, omul ar fi un
simplu robot, care nu ar face decât să reacţioneze mecanic la
stimulii externi. Afectivitatea ne raportează nu numai la lumea
externă, la celelalte persoane din jur, ci şi la propria persoană,
fiecare din noi dezvoltând faţă de propriul Eu trăiri pozitive, de
satisfacţie, de stimă, de acceptare, de mândrie de sine etc. Modul
în care ne autopercepem şi ne autotrăim condiţionează modul în
care ne relaţionăm cu ceilalţi.
Afectivitatea joacă un rol esenţial în activitate, susţinând şi
orientând, ca şi motivaţia, desfăşurarea ei. Pe fond de indiferenţă
afectivă, performanţa în orice activitate este scăzută; la fel se
întâmplă şi în cazul unor emoţii prea puternice (afecte); devine
astfel justificată introducerea noţiunii de optimum emoţional.
Aceasta exprimă intensitatea pe care trebuie s-o posede o trăire
emoţională pentru a facilita finalizarea eficientă a activităţii.
 De aici decurge necesitatea dezvoltării controlului voluntar
asupra intensităţii trăirilor emoţionale, pentru a nu le permite să
ne dezorganizeze gândirea şi acţiunea.
Modul de structurare şi funcţionare a afectivităţii depinde
nu numai de firea omului, de individualitatea lui, ci şi de
regimul educaţional, de împrejurările de viaţă. Astfel, o
persoană emotivă din fire, prin exerciţii de voinţă şi suport
adecvat din afară poate să ajungă să-şi controleze foarte bine
emoţiile situaţionale, prevenind instalarea timidităţii, după cum
şi invers, o persoană din fire puţin sau deloc emotivă, într-un
climat educaţional represiv şi în împrejurări de viaţă dure,
dramatice, poate deveni timorată, cu rezistenţă scăzută la
acţiunea factorilor afectogeni.

VIII. COMUNICARE ŞI LIMBAJ

Una din capacităţile esenţiale ale omului ca fiinţă socială

este aceea de a comunica, adică, de a emite către cei din jur
anumite mesaje cu diferite conţinuturi şi semnificaţii şi de a
recepţiona de la aceştia mesajele lor. Această capacitate are
premise şi mecanisme naturale, neurofiziologice, şi este
modelată şi structurată socio-cultural.
 Deşi termenul de comunicare a intrat în uzul cotidian ca
sino-nim cu termenul de schimb în general, sub influenţa teoriei
informaţiei şi a teoriei organizării, cel puţin în lingvistică şi
psihologie, sfera lui se limitează la procesele de emitere,
transmitere şi receptare a mesajelor informaţionale în cadrul
relaţiei dintre: două persoane umane, o persoană umană şi
computer sau altă maşină, o persoană umană şi un animal.
După suportul de codificare a mesajelor, comunicarea
interuma-nă este de două feluri: nonverbală şi verbală.
Comunicarea nonverbală se realizează sub mai multe
forme: comunicarea prin corp (ţinută, îmbrăcăminte, machiaje,
gestică, mimică), comunicarea prin spaţiu şi teritorii (modul de
organizare a ambianţei, distanţe fizice interpersonale şi
intergrupale în diferite situaţii), comunicarea prin imagini (afişe,
fotografii, benzi desenate, ilustraţii, cinema).
Comunicarea verbală se realizează cu ajutorul
mijloacelor lingvistice – alfabete, reguli gramaticale, elementul
principal de codificare a mesajului fiind cuvântul.
Limbajul verbal este modul de funcţionare a limbii la
nivel individual; limba este o categorie socio-istorică, fiind
produsul comunicării în decursul timpului în cadrul unei
colectivităţi. Ea se compune dintr-un vocabular (tezaur de
cuvinte), dintr-un alfabet (pentru codificarea mesajelor scrise) şi
dintr-un ansamblu de reguli gramaticale (morfologice, semantice
şi sintactice). În raport cu indivizii concreţi, luaţi separat, limba
se prezintă ca un dat obiectiv, pe care aceştia trebuie să şi-l
însuşească şi să şi-l interiorizeze ca instrument de comunicare
interpersonală. Ceea ce rezultă este limbajul verbal individual, şi
organizarea lui va prezenta diferenţe mai mari sau mai mici de la
o persoană la alta.
Structura psihologică a limbajului include trei componente
principale: componenta fizică, componenta formal-gramaticală şi
componenta semantică.
Componenta fizică reprezintă ansamblul sunetelor
articulare (vocale şi consoane) care formează cuvintele (unităţi
fonetice de bază ale limbii) şi literele care se pun în
corespondenţă sunetele articulate, obţinându-se codifcarea
grafică a mesajelor. În măsura în care limbajul realizează
transmiterea informaţiilor, componenta fizică devine suportul
substanţial-energetic indispensabil de obiectivare şi codificare a
lor.
Componenta formal-gramaticală constă din ansamblul
normelor şi regulilor de formare a cuvintelor şi propoziţiilor,
astfel încât ele să fie inteligibile, adică încărcătura
informaţională pe care o poartă să poate fi uşor şi corect
decodificată.
 Componenta semantică este alcătuită din ansamblul
legăturilor de designare dintre cuvinte – ca semne – şi mulţimea
obiectelor, lucrurilor, fiinţelor, fenomenelor, relaţiilor etc. din
jurul nostru. Legătura designativă este mediată de o imagine, o
schemă sau un construct conceptual şi formarea ei în ontogeneză
are la bază un act de învăţare condiţionată. Rodându-se şi
consolidându-se treptat în procesul comunicării, o asemenea
legătură devine atât de puternică, încât cele două entităţi iniţial
separate şi exterioare una în raport cu cealaltă devin organic
articulate, fiind percepute ca un tot unitar.
În plan intern, componenta semantică are o organizare în
forma unei reţele ierarhizate, cu conexiuni atât pe verticală, cât
şi pe orizontală. Se pot pune în evidenţă cel puţin trei zone
concentrice ale sistemului conexiunilor semantice între cuvintele
vocabularului nostru individual: a) zona centrală sau nucleu, în
care se situează cuvintele cele mai familiare, cu frecvenţa cea
mai mare în procesul comunicării noastre cotidiene; b) zona
secundară, în care se integrează cuvintele cu un grad de
familiaritate mai redus şi cu frecvenţă mai mică în procesul
comunicării curente; c) zona terţiară, în care se includ cuvintele
mai puţin cunoscute şi rar folosite în comunicarea obişnuită.
Raportul de pondere dintre cele trei zone defineşte în mare
măsură competenţa lingvistică sau verbală a unei persoane,
capacitatea sa de comunicare. Astfel, cu cât zona centrală are o
arie mai întinsă, iar celelalte două – una mai redusă, cu atât
nivelul de competenţă verbală este mai înalt, şi invers.
Probele de vocabular şi de înţelegere verbală ocupă un loc
important în diagnosticul inteligenţei şi al profilului
personalităţii.
Formele limbajului. Fiind nu numai un simplu instrument
fizic de obiectivare şi codificare a informaţiei, ci şi un mod de
conduită – conduita verbală, limbajul se structurează şi
funcţionează în mai multe forme. O primă diferenţiere se
produce după natura componentei fizice, rezultând limbajul oral
şi limbajul scris. O a doua diferenţiere se face după planul în
care se realizează, rezultând: limbajul extern, utilizat în
principiu, în comunicarea cu cei din jur, şi limbajul intern,
utilizat în activitatea mintală (de gândire) şi în comunicarea cu
sine însuşi.
O a treia diferenţiere se produce în sfera limbajului oral
(extern), delimitându-se: monologul, comunicarea se desfăşoară
într-un singur sens – de la emiţător la receptor (auditoriu), şi
dialogul, comunicarea se desfăşoară în dublu sens, emiţătorul şi
receptorul schimbându-şi succesiv locurile.
Funcţiile limbajului. Se recunoaşte unanim că limbajul
verbal îndeplineşte mai multe funcţii în viaţa individuală şi
socială. Există însă deosebiri mai mult sau mai puţin esenţiale
între autori în clasificarea acestor funcţii. Indiferent de criteriul
pe care-l adoptăm, vom regăsi următoarele funcţii principale: a)
de comunicare; b) de cunoaştere (cuvântul este un instrument de
extragere, organizare şi prelucrare a informaţiilor lor); c) de
reglare (cuvântul influenţează desfăşurarea atât a proceselor
psihice pe plan subiectiv intern, cât şi a comportamentelor pe
plan obiectiv extern); d) ludică (jocuri de cuvinte cu caracter
distractiv).

IX. PROCESELE DE REGLARE: ATENŢIA ŞI VOINŢA

1. Atenţia. Poziţia atenţiei în structura psihologiei generale

a fost puternic controversată: din element central în psihologia
introspec-ţionistă devine lipsită de consistenţă în behaviorism.
De asemenea, s-a discutat mult dacă trebuie considerată un
proces, o stare, o activitate sau o condiţie facilitatoare.
Prima constatare de care trebuie să ţinem seama în
definirea atenţiei trebuie să fie aceea că ea nu posedă un conţinut
informaţional propriu; cea de-a doua constatare trebuie să fie
aceea că atenţia caracterizează toate procesele psihice de
cunoaştere şi toate actele comportamentale finaliste, conştiente.
Din cele două constatări se des-prinde concluzia că termenul cel
mai adecvat pentru definirea atenţiei este cel de mecanism psihic
de reglare. Astfel, atenţia este mecanismul psihic prin
intermediul căruia se potenţează şi se orientează selectiv
activitatea perceptivă, activitatea mintală (de gândire) şi
activitatea motorie externă, creându-se condiţii psihofiziologice
optime de finalizare.
Atenţia pune în evidenţă o serie de trăsături sau calităţi,
care au valori diferite la diferite persoane, ceea ce face necesară
testarea şi evaluarea ei.
Cele mai importante calităţi care se cer a fi determinate şi
măsurate sunt: 1) concentrarea, care exprimă gradul de activare şi
intensitatea focalizării conştiinţei şi controlului voluntar în cadrul
percepţiei, gândirii şi acţiunii; 2) distributivitatea, care constă în
concentrarea simultană a conştiinţei şi controlului voluntar asupra
a două sau mai multor obiecte sau activităţi; 3) stabilitatea,
proprietate a atenţiei de a se menţine la nivel optim de
concentrare pe toată durata desfăşurării unei activităţi; opusă ei
este instabilitatea, care are influenţă puternic perturbatoare atât
asupra învăţării, cât şi asupra activităţii profesionale; 4)
mobilitatea, proprietatea atenţiei de a-şi deplasa punctul optimei
concentrări în concordanţă cu succesiunea evenimentelor şi
secvenţelor activităţii; opusul ei este rigiditatea sau fixitatea –
stagnarea atenţiei într-un punct.
 În explicarea atenţiei se confruntă două tipuri de modele:
fiziologice şi psihofiziologice. Primele pun accentul pe rolul
sistemului reticulat activator ascendent şi pe raporturile de
inducţie reciprocă dintre excitaţie şi inhibiţia centrală de care se
leagă în plan comportamental reflexul de orientare şi mozaicul
cortical cu crearea succesivă şi selectivă a dominantelor
funcţionale. Celelalte (psihofiziologice) pun accentul pe
interacţiunea dintre mecanismele neuronale şi factorii psihici,
cum ar fi: motivaţia, valoarea scopului, dependenţa sau
independenţa de câmp, respectiv, introversia şi extraversia,
forţa voinţei, autocomanda şi autostimularea verbală.

2. Voinţa. Voinţa este modalitatea superioară de autoreglare

a sistemului psihocomportamental, care, în forma sa completă,
este proprie omului şi se împleteşte strâns cu dezvoltarea
funcţiilor conştiinţei.
Stimulii specifici care determină constituirea blocului
funcţional al reglajului voluntar sunt obstacolul şi dificultatea
sarcinilor cărora individul uman trebuie să le facă faţă încă din
primele zile după naştere. Ca factori interni favorizanţi se
menţionează forţa proceselor nervoase fundamentale – excitaţia
şi inhibiţia –, echilibrul acestor procese, motivaţia, rezistenţa la
tentaţii.
 X. PERSONALITATEA

1. Precizări terminologice. În psihologie, ca, de altfel, şi în

cele-lalte ştiinţe socioumane, circulă, de cele mai multe ori ca
sinonime, trei termeni: individ, persoană, personalitate. La o
analiză mai atentă, cei trei termeni exprimă conţinuturi diferite.
Termenul de individ desemnează acea entitate indivizibilă
care este determinată biologic. El este aplicabil în descrierea şi
analiza nu numai a omului, ci şi a oricărui organism viu – plantă
sau animal.
Termenul de persoană este corespondentul, în plan social, al
individului în plan biologic. El desemnează individul uman ca
entitate concretă într-un cadru relaţional dat, aşa cum este perceput
de cei din jur.
Termenul de personalitate este legat în sociologie, istorie,
etică, filosofie de atributul valorii; în psihologie, el se ia într-o
accepţiune diferită, ca desemnând modul şi gradul de integrare şi
ierarhizare sistemică a componentelor biologice, psihice şi
socioculturale la omul normal, considerat într-un mediu social
concret.
 BIBLIOGRAFIE*

Allport, G.W. (1991), Structura şi dezvoltarea personalităţii,

EDP, Bucureşti;
Golu, M. (2002), Bazele psihologiei generale, Editura
Universitară, Bucureşti;
Golu, M. (2007), Fundamentele Psihologiei, vol 1–2, Editura
Fundaţia „România de Mâine”, Bucureşti;
Neveanu-Popescu, P. (1979), Dicţionar de psihologie, Editura
Albatros, Bucureşti;

* Pentru ambele semestre de studiu.