SUPORT DE CURS - PSIHOLOGIE GENERALA

Competenta 1 : Identifica infrastructura psihicului uman

1. OBIECTUL PSIHOLOGIEI

Psihologia ca ştiinţă independentă s-a constituit relativ târziu, „certificatul ei de

naştere” fiind semnat în 1879, prin înfiinţarea la Leipzig de către savantul german, Wilhelm
Wundt, a primului laborator bazat pe utilizarea metodei experimentale.
Pentru prima dată, fenomenele vieţii psihice erau scoase din sfera simplelor descrieri şi
speculaţii filosofice şi incluse în programul cercetării ştiinţifice sistematice, aplicându-li-se
operaţiile măsurării, cuantificării şi criteriile obiectivităţii şi cauzalităţii.
Foarte curând, însă, aveau să apară divergenţe în legătură cu definirea şi circumscrierea
obiectului noii ştiinţe. Deşi denumirea părea să impună de la sine identitatea acestui obiect –
psihe = psihic, logos = vorbire, deci: psihologia = ştiinţa despre psihic, s-a dovedit că, în
realitate, modul de înţelegere a naturii şi structurii interne a psihicului uman nu a fost câtuşi
de puţin unitar. Astfel, s-au configurat trei orientări diferite şi în mare măsură opuse, şi
anume:
a) orientarea care reducea ​psihicul uman la conştiinţă​ şi care susţinea că obiectul
psihologiei îl reprezintă studiul conştiinţei (respectiv, al proceselor psihice conştiente);
b) orientarea care susţinea că elementul esenţial şi determinant al vieţii psihice a omului
este inconştientul​, acesta trebuind, chipurile, să reprezinte principalul domeniu de preocupare
al psihologiei (psihologia abisală sau psihanaliza elaborată de S. Freud);
c) orientarea care susţinea că adevărata şi autentica realitate psihologică o constituie
reacţiile externe de răspuns​ (secretorii şi motorii) la acţiunea diverşilor stimuli din mediu şi,
ca atare, obiectul psihologiei trebuie să fie studiul comportamentului (behaviorismul, creat de
savantul american J. B. Watson, 1912/1913).
În prezent, au fost depăşite limitările şi absolutizările pe care se bazau orientările
menţionate . Astfel, se admite că sfera noţiunii de „psihic uman” este mai largă decât sfera
noţiunii de „conştiinţă”, ea incluzând într-o relaţionare de tip sistemic trei componente:
inconştientul, subconştientul şi conştientul, toate împreună formând domeniul de studiu al
psihologiei.
Pe de altă parte, planul subiectiv (psihic) intern şi planul obiectiv (comportamental)
extern nu se mai rup artificial unul de celălalt şi nu se mai opun ca entităţi antagonice
ireductibile; dimpotrivă, se recunoaşte şi se afirmă unitatea indisociabilă a lor sub egida
principiului unităţii „conştiinţă-activitate”.

Definitie : ​ Psihologia se define​ş​te ca ş​ ​tiinţ​ ​a care studiaz​ă​, cu ajutorul unor metode

obiective specifice, organizarea psihocomportamental​ă ​sub aspectul determinismului,
mecanismelor ​ş​i legilor devenirii ş​ ​i func​ţ​ion​ă​rii ei, în plan animal ş​ ​i uman, în unitatea
contradictorie a individualului, particularului ş​ ​i generalului, universalului. ​Această definiţie
stabileşte în mod real sfera de cuprindere a domeniului şi justifică diferenţierile şi delimitările
existente în interiorul lui: a) psihologia animală şi b) psihologia umană.
Psihologia umană are, la rândul ei, o ​latur​ă ​general​ă care ne oferă tabloul global al
organizării psihocomportamentale a omului normal (mediu), făcând abstracţie de vârstă, sex,
context socio-cultural, ocupaţie (profesie) etc., şi o ​latur​ă ​particular-diferen​ţ​ial​ă, care se centrează
pe studiul şi explicarea ipostazelor concrete în care se poate afla organizarea
psihocomportamentală funcţie de: vârstă, sex, mediu socio-cultural, activitate profesională,
nivel de dezvoltare, natura deviaţiilor şi tulburărilor patologice: psihologia genetică şi adezvoltării,
psihologia vârstelor, psihologia şcolară, psihologia muncii, psihologia militară, psihologia creaţiei,
psihologia artei, psihologia sportului, psihologia comercială şi economic,psihologiasocială,psihologia
medicală, psihopatologia etc.

2. PRINCIPIILE METODOLOGICE ALE PSIHOLOGIEI

Cunoaşterea psihologică se cere a fi orientată şi coordonată de un set de principii

metodologice generale care să asigure coordonatele de referinţă ale analizei şi interpretării
fenomenelor concrete. Esenţiale sunt următoarele principii:
a. pr. determinismului (extern);
b. pr. relaţionării neuro-psihice;
c. pr. reflectării şi modelării informaţionale;
d. pr. acţiunii şi al unităţii conştiinţă-activitate;
e. pr. genetic şi al istorismului;
f. pr. sistemicităţii.

a. ​Principiul determinismului ​(​extern)​ impune obligativitatea analizei şi explicării psihicului

pe baza unor condiţii şi cauze reale obiective. Aceste condiţii şi cauze rezidă în acţiunea
asupra organelor de simţ ale animalului sau omului a stimulilor de diferite modalităţi şi grade
de complexitate.
În sfera fenomenelor psihocomportamentale avem de a face cu un determinism mijlocit.
Aceasta înseamnă că acţiunea oricărui stimul extern se refractă şi se modifică de stările şi
condiţiile interne ale subiectului. Ca urmare, relaţia dintre stimulul extern (S) şi reacţia de
răspuns (R) nu este de tip cauzal univoc, ci de tip probabilist: stimulul extern dat nu duce în
mod necondiţionat şi invariant la producerea uneia şi aceleiaşi reacţii de răspuns, ci numai cu
o anumită probabilitate, existând posibilitatea ca subiectul să dea şi o altă reacţie sau chiar să
nu răspundă deloc, în funcţie de starea lui psihofiziologică internă la momentul respectiv.
Astfel conchidem că procesele şi actele psihocomportamentale ale omului se înscriu în sfera
unui determinism complex multivariat, pe care-l numim ​statistic​.
Cât priveşte natura substanţial-calitativă a factorilor determinativi externi, pentru
psihicul şi comportamentul uman, rolul principal revine factorilor socio-culturali, principiul
determinismului luând forma specifică a principiului condiţionării social-istorice şi istoricoculturale.
Aceasta înseamnă că de psihic uman propriu-zis se poate vorbi numai la individul
socializat, care se naşte, trăieşte şi-şi desfăşoară activitatea într-un anumit mediu social.

b) ​Principiul rela​ţ​ion​ă​rii neuropsihice ​impune necesitatea ca psihicul în întregul său,

inclusiv forma lui superioară de manifestare – conştiinţa umană – să fie considerat şi definit
ca funcţie a sistemului nervos, a creierului. Mecanismul producerii oricărui proces psihic, de
la cel mai simplu, până la cel mai complex, este de natură reflexă, fiind mediat de procese
fiziologice
nervoase (excitaţie, inhibiţie, modulări ale amplitudinii şi frecvenţei influxului nervos etc.).
Creierul însă nu generează percepţii, idei, trăiri emoţionale, atitudini etc. în virtutea simplei
structuri celulare interne a lui, ci numai pe baza recepţionării, prelucrării şi interpretării
stimulilor din afara sa. Din principiul relaţionării neuro-psihice, derivă mai departe principiul
unităţii dialectice a psihologicului şi fiziologicului. Potrivit acestuia, nici un proces psihic nu
se poate realiza fără un anumit ansamblu de transformări şi fenomene neurofiziologice
specifice. Din punct de vedere genetic şi cronologic, fiziologicul precede şi condiţionează
psihologicul; psihologicul posedă însă caracteristici şi determinaţii calitative proprii, devenind
ireductibil la fiziologic (atributele de subiectiv şi ideal sunt aplicabile numai proceselor
psihice, nu şi celor fiziologice, care aparţin fenomenelor substanţial-energetice obiective). Pe
măsură ce structura psihică a individului se maturizează şi se consolidează, ea capătă o
relativă autonomie faţă de baza fiziologică iniţială, exercitând o influenţă activă asupra stării
generale a organismului – influenţa psihosomatică, care face posibile sugestia, autosugestia şi
psihoterapia.

c. Principiul reflect​ă​rii ​ş​i model​ă​rii informa​ţ​ionale ​stă la baza înţelegerii naturii existenţial
sau a statutului ontologic al psihicului. El ne răspunde, aşadar, la întrebarea „în ce formă
sau modalitate există psihicul?”. Şi răspunsul va fi: psihicul există ca o formă particulară de
reflectare, respectiv, reflectare de speţă subiectivă şi ideală (nonsubstanţială) şi ca
informaţie. Percepţiile, reprezentările, noţiunile care alcătuiesc scheletul intelectului, al
conştiinţei sunt în sine modele informaţionale interne ale lucrurilor, fenomnelor şi
situaţiilor obiective externe. Faptul că psihicul este de natură reflectoriu-informaţională îl
argumentăm prin aceea că el a apărut din necesităţi de adaptare la un anumit mediu
existenţial mai complex, caracteristic regnului animal, şi îndeplineşte pretutindeni şi în
orice moment un rol reglator, optimizator, organizator. Ca şi informaţia, psihicul exprimă şi
ne dă măsura gradului de organizare la nivelul sistemelor animale şi umane.

d. ​Principiul ac​ţ​iunii ​ş​i al unit​ăţ​ii con​ş​tiin​ţă​-activitate ​ne obligă să recunoaştem

interdependenţa legică dintre planul comportamental extern şi planul subiectiv intern. Forma
primordială de manifestare a psihicului, în ontogeneză, o constituie acţiunea directă a
copilului cu obiectele şi lucrurile din jurul său. Prin interiorizare treptată, stadială, schemele
de organizare şi desfăşurare a acţiunilor externe – de descompunere, de comparare
(măsurare), de grupare, de asamblare etc. devin matrici ale structurării operaţiilor mentale,
care dobândesc autonomie completă, putându-se desfăşura fără apelarea la suport obiectual
sau imagistic, de-abia în jurul vârstei de 14 ani.
Pe măsură ce se formează şi se consolidează, structurile interne ale conştiinţei devin
premisă şi factor reglator al acţiunii externe, condiţionând calitatea şi eficienţa ei. Se închide
astfel circuitul acţiune conştiinţă acţiune.

e) ​Principiul genetic ​ş​i al istorismului ​ne arată că psihicul nu trebuie considerat ca un dat
sau ca ceva predeterminat şi imuabil, ci ca ceva devenit şi evolutiv. Atât psihicul în ansamblul
său, cât şi diferitele procese care-l compun au o geneză – în plan filogenetic, istoric şi în plan
individual, ontogenetic. Identificarea şi descrierea stadiilor şi formelor pe care le îmbracă în
fiecare stadiu trebuie să constituie unul din obiectivele esenţiale ale cercetării psihologice.
Traiectoria dinamicii psihicului în plan individual tinde să se suprapună cu traiectoria
dinamicii organismului, punând în evidenţă trei mari segmente: segmentul ascendent antientropic,
în interiorul căruia au loc procesele de dezvoltare,consolidare, maturizare, segmentul optimumului
funcţional, în cadrul căruia toate componentele sistemului se menţin la valori ridicate,
şi segmentul descendent entropic, în cadrul căruia se acumulează efectele entropice, de
regresie şi dezorganizare.

f) ​Principiul sistemicit​ăţ​ii ​reclamă necesitatea de a aborda psihicul prin prisma exigenţelor

metodologiei cibernetico-sistemice. Astfel, el nu trebuie privit ca un simplu conglomerat sau
ca o simplă sumă aritmetică de elemente în sine independente, ci ca un sistem, ale cărui
componente (procese, stări, trăsături) se află într-o relaţie legică unele cu altele,
condiţionându-se reciproc. Această intercondiţionare este atât de puternică, încât generează
acea calitate emergentă a unităţii supraordonate, graţie căreia, în orice proces particular se
imprimă pecetea întregului – stilul, tipul etc. – şi efectul influenţării celorlalte. Abordarea
sistemică se opune astfel abordării atomare, bazată pe principiul descompunerii –
recompunerii, dezvoltată de asociaţionism.

3. NATURA PSIHICULUI UMAN

3.1. ​No​ţ​iunea de psihic​. Probabil că în istoria ştiinţei nu există un alt concept a cărui
definire să fi suscitat atâtea dispute şi controverse ca cel de psihic. Tocmai pe tărâmul lui s-a
produs scindarea gândirii filosofice în materialistă, care va subordona psihicul determinaţiilor
şi însuşirilor materiei, şi idealistă, care va lega psihicul de determinaţiile pur spirituale,
extramateriale, transcendentale.
Psihologia ştiinţifică se întemeiază esenţialmente pe principii materialiste, considerând
psihicul ca fenomen natural, care se individualizează prin atribute calitative specifice,
ireductibile la atributele altor fenomene naturale. Definirea lui se realizează printr-o serie de
raportări corelate, şi anume:
a) raportarea la lumea externă, din care rezultă natura sa existenţială de formă
subiectivă, ideală de reflectare şi de formă particulară de informaţie la nivelul organismelor
animale, bazată pe semnalizare-designare-reprezentare;
b) raportarea la sistemul nervos, la creier , din care rezultă statutul lui de funcţie
specifică a creierului realizată în cadrul comunicării informaţionale a individului cu lumea
externă;
c) raportarea la serviciile de adaptare şi de reglare ale organismului animal, din care
decurge statutul său de formă specifică, calitativ superioară, a vieţii de relaţie, şi rolul
instrumental-reglator în desfăşurarea comportamentului.

3.2. ​Specificul psihicului uman​. Privit pe scară evolutivă, filogenetică, psihismul nu

reprezintă un continuum plat, uniform, ci o succesiune de trepte, distanţate unele de altele,
după gradul de diferenţiere şi complexitate structural-funcţională. Treapta cea mai de sus, care
se distanţează cel mai mult de cea imediat inferioară, o ocupă psihicul uman. Putem astfel
afirma că principala caracteristică a psihicului uman, constă în aceea că el este forma cea mai
înaltă de organizare şi funcţionare, dintre toate formele de psihism cunoscute nouă.
Superioritatea absolută a psihicului uman în raport cu psihicul animal rezidă în
diferenţierea şi dezvoltarea excepţională a proceselor informaţionale cognitive, a capacităţii
de înţelegere, explicare, interpretare, decizie, creaţie (proiecţie, planificare, anticipare etc.),
precum şi în apariţia şi dezvoltarea comunicării verbale, limbajul devenind cel mai
perfecţionat instrument de codificare-vehiculare a semnalelor (informaţiei). La om, psihicul se
realizează şi în forma conştiinţei. Această superioritate o punem pe seama a doi factori
esenţiali: a) complexitatea structural-funcţională extraordinară a creierului uman şi
b)complexitatea şi specificul influenţelor mediului socio-cultural.

3.3 ​Psihicul uman ca sistem​. Psihologia contemporană abordează psihicul ca sistem, de

pe poziţiile metodologiei sistemice. Prin natura componentelor sale, este un sistem
informaţional-energetic, deci nonsubstanţial. Se încadrează în categoria sistemelor: dinamice
(evolutive, cu autoorganizare), semideschise, supercomplexe şi probabiliste. De asemenea, se
include în clasa sistemelor cibernetice, fiind dotat cu mecanisme de autoreglare: feedback
negativ (de stabilizare – homeostazia psihică), feedback pozitiv antientropic (de optimizare şi
de dezvoltare), feedthrought (de mediere şi de transfer), feedbefore (de prospectareanticipare).
Sistemul psihic uman se compune din trei subsisteme aflate într-o permanentă
interacţiune şi intercondiţionare: ​subsistemul incon​ş​tient​, ​subsistemul subconş​ ​tient sau
preconş​ ​tient ​şi ​subsistemul con​ş​tient​.
Subsistemul incon​ş​tient c​ uprinde o componentă înnăscută, ansamblul tendinţelor,
pulsiunilor, trebuinţelor şi instinctelor determinate biologic şi legate de afirmarea şi
conservarea fiinţei biologice a personalităţii umane, şi o componentă dobândită, ansamblul
experienţelor timpurii şi al preceptelor conştiinţei morale a societăţii, asimilate şi interiorizate
în primii cinci ani de viaţă.
Subsistemul subconş​ ​tient ​cuprinde, pe de o parte, conţinuturile informaţional-cognitive
şi actele care au fost cândva conştiente, dar care în prezent se realizează fără controlul
conştient, iar pe de altă parte, amintirile, cunoştinţele şi schemele operatorii latente, care intră
succesiv în fluxul actual al conştiinţei, în funcţie de solicitări şi situaţii. Tot în subconştient se
includ şi acele elemente care emerg din inconştient, aşteptând să intre în conştiinţă.
Subsistemul conş​ ​tient ​este nivelul superior, evolutiv cel mai înalt pe care îl atinge
organizarea psihicului, fiind propriu, în forma sa specifică, numai omului. Funcţionarea sa se
bazează pe principiul disocierii, al analizei critice, al teleonomiei (formularea anticipată a
scopurilor), al planificării, al realităţii.
Structural, subsistemul conştient cuprinde procese cognitive (senzaţii, percepţii,
reprezentări, gândire, imaginaţie), trăiri emoţional-afective, structuri motivaţionale (trebuinţe,
interese, idealuri etc.), acţiuni şi acte voluntare despre care putem da seama şi pe care le
putem controla şi justifica, explica. Întreaga dinamică a proceselor şi actelor conştiente este
mediată e limbajul verbal, de analiză şi deliberări mentale succesive.
Fiind nivelul cel mai nou din punct de vedere filogenetic şi istoric, subsistemul
conştient va fi componenta cea mai activă şi dinamică a psihicului uman, care, pe de o parte,
se caracterizează prin disponibilitatea cea mai mare la schimbare-dezvoltare, iar pe de altă
parte, va înregistra grade de organizare-funcţionare diferite atât în succesiunea istorică a
generaţiilor, cât şi în interiorul aceleiaşi generaţii, de la un individ la altul.
De aceea, în evaluarea dezvoltării şi organizării psihocomportamentale a unei persoane,
elementul de referinţă esenţial trebuie să fie subsistemul conştient.
Tocmai în cazul acestui subsistem se diferenţiază şi ating valorile cele mai ridicate
funcţiile: cognitivă, proiectivă (modele şi proiecte mentale de transformre a realităţii imediate,
de creare a unei realităţi noi – vezi invenţiile), de planificare şi anticipare – predicţie şi de
reglare prin analiză critică şi comparaţie criterială.
 Interacţiunea dintre cele tei subsisteme care alcătuiesc sistemul psihic uman are un
caracter circular (realizând-se atât în sens ascendent – influenţa inconştientului asupra
subconştientului şi conştientului, cât şi în sens descendent – influenţa conştientului asupra
subconştientului şi inconştientului) şi dialectic (incluzând atât compatibilitate şi sinergie
finalistă, cât şi contradicţie, antagonism finalist – ceea ce „cere”, de pildă, inconştientul la
momentul dat poate să fie respins de conştient şi viceversa). De aici, derivă dramatismul şi
imprevizibilitatea comportamentelor umane.

​4. PROCESELE DE PRELUCRARE-GESTIONARE A INFORMATIILOR

Adaptarea la condiţiile mediului extern este imposibilă fără un minimum de „date” şi

„informaţii” despre însuşirile lucrurilor şi situaţiilor concrete, despre relaţiile dintre acestea,
despre legităţile care le guvernează. Captarea şi prelucrarea informaţiilor din lumea externă şi
utilizarea lor în reglarea şi optimizarea reacţiilor de răspuns, a acţiunilor instrumentale
reprezintă funcţiile esenţiale ale sistemului psihic. La nivelul omului, această funcţie se va
realiza prin intermediul unor procese înalt diferenţiate şi specializate: senzaţia, percepţia,
reprezentarea, imaginaţia, gândirea, memoria.

4.1. Senza​ţ​ile
Ce sunt senzatiile?

- Procese psihice elementare care semnalizeaza separat, in forma imaginilor simple si

primare, insusirile concrete ale obiectelor si fenomenelor, in conditiile actiunii directe a
stimulilor asupra analizatorilor.

- cunoasterea unei insusiri separate a unui obiect sau fenomen in momentul in care
acesta asctioneaza asupra organelor de simt.

Clasificarea senzatiilor

a. Exteroceptive

b. Interoceptive

c. Proprioceptive

a) Senzatiile exteroceptive – sunt receptionate de un analizator specific.

a.1. Senzatiile tactile:

a.1.1. Senzatiile de contact si presiune – cine receptioneaza?

Corpusculii Meissner – reactioneaza la contactul usor
Corpusculii lui Paccini – reactioneaza la o apasare mai puternica
Exemple de senzatii tactile:
 - Neted, matasos, dur, catfelat, aspru
Dati exemple de tehnici de nursing in care este predominant simtul tactil.

a.1.2. senzatiile de durere – cine receptioneaza?

Terminatiile libere ale nervilor senzoriali, care se gasesc in piele.

Cand apar?

- In contact cu orice excitant puternic: presiune mare, intepatura, arsura.

a.1.3. Senzatiile de temperatura – cine receptioneaza?

- terminatiile libere ale nervilor in piele

- senzatiile termice sunt primele care dispar in anestezie si ultimele care apar
(important cand pacientul este incalzit in postoperator in caz de frison. Se urmaresc
dispozitivele de incalzire pentru a evita producerea arsurilor!!)

a.2. Senzatiile gustative

- cine receptioneaza?

Papilele gustative: dulce, amar, acru si sarat

Cum sunt distribuite papilele gustative?

Dulcele – pe varful limbii

Saratul – pe partea anterioara

Amarul – la baza limbii

Acrul – pe margini

Care din caile de administrare a medicamentelor poate fi influentata de senzatiile

gustative?

Gusturile – provocate prin amestecul gusturilor elementare.

In interpretarea senzatiilor provocate de stimuli gustativi sunt implicate si mirosul

(exista experimente in care anihiland mirosul o felie de ceapa nu se mai deosebeste de una de
mar), dar si stimuli care tin de tactil, cu referire la consistenta alimnetului consumat, cele
termice (menta) si cele dureroase (de exemplu sifonul, usturoiul, combinatia lor)
 Conditia pentru a se forma o senzatia gustativa este ca alimentul ingerat sa fie
dizolvabil, pentru a actiona asupra papilelor gustative.

a. 3. Mirosul

Cine receptioneaza?

- Celulele nervoase olfactive, aflate in mucoasa olfactiva, in treimea posterioara a

foselor nazale

- Provocat de particulele gazoase emanate de corpurile mirositoare

In interepretarea senzatiilor provocate de stimuli olfactivi pot fi implicate si

senzatiile gustative si de durere.

a. 4. Auzul

Cine receptioneaza?

- Celulele nervoase auditive

- Provocat de sunetele emise pe anumite frecvente

- Asigura comunicarea

a. 5. Vazul

Cine receptioneaza?

- Celulele fotosensibile de la nivelul retinei ochiului

- Sunete cu o anumita lungime de unda – lungimea de unda determina tipul culorii

receptate (nu percepem infrarosiile si ultravioletele)

b. Senzatiile interoceptive:

- semnalizeaza starea de postura a membrelor, a trunchiului si a capului – se modifica in

timpul anesteziei

Cine receptioneaza? – receptorii care semnalizeaza starea de tensiune musculara.

1. Somatoestezia – informeaza despre pozitia membrelor si diferite miscari

2. Kinestezia – rol important in controlul miscarilor

 3. Senzatiile statice/de echilibru – provocate de celule specifice din urchea
interna (nervul vestibular)

c. Senzatiile interoceptive/organice/viscerale

Cine receptioneaza?

- Receptori de la nivelul organelor interne

c.1. Senzatii care traduc anumite nevoi ale organismului: - foame, sete, sufocare

c.2. Senzatii legate de functionarea organelor – ex. Provocate de respiratie, de

bataile inimii

c.3. Senzatii provocate de excese: - oboseala, greata.

c.3. Senzatii provocate de stari patologice – inflamarea tesuturilor, distensia

tesuturilor.

Legile sensibilitatii

1​. L​ egea intensitatii – un excitant provoaca o senzatie numai daca are o anumita
intensitate = ​prag minimal absolut – intensitatea cea mai mica a unui stimul care poate
determina o senzatie specifica

- un excitant provoaca o senzatie specifica pana la o anumita intensitate –

pragul maximal absolut​ – dupa care apare durerea

- un excitant provoaca o noua senzatie daca indeplineste anumite conditii –

pragul diferential – acea cantitate minima, care adaugata la stimularea
initiala, determina o noua senzatie (senzatia de presiune 1/30 din G initiala a
stimulului, cea vizuala 1/100, la cea auditiva 1/10.)

2. Legea contrastului senzorial – scoaterea reciproca in evidenta a doi stimuli cu

caracteristici opuse.

- contrast succesiv – cresterea sensibilitatii pentru excitantul care urmeaza -

sensibilitatea auditiva (diferentele intre alarme produse de diverse aparate medicale)

- contrast simultan – sensibilitatea vizuala (traseul EKG apare in contrast cu

fundalul pentru a putea fi perceput mai usor de catre asistenul medical – galben/verde
fosforescent pe fond negru).
 3. Legea adaptarii – modificarea sensibilitatii analizatorilor sub actiunea repetata
a stimulilor.

- daca un stimul slab actioneaza o perioada indelungata adaptarea se realizeaza

in sensul cresterii sensibilitatii (stimulul este din ce in ce mai bine receptionat), iar actiunea unui
stimul puternic duce la scaderea sensibilitatii (stimulul este mai greu receptionat).

- nu se aplica in cazul durerii, reactiile pacientului fiind dependente de factori

care tin de experiente anterioare, tip de personalitate, stare afectiva, etc.

4. Legea interactiunii analizatorilor

- o senzatie produsa intr-un analizator influenteaza producerea de senzatii si in

alt analizator (amplifica/diminueaza)

Cum se explica?

- Legea inductiei reciproce – zgomot intens provocat de decolarea avionului –

scaderea sensibilitatii vizuale – sunet puternic – focare de excitatie puternica –
produce in jur inhibitie

- Sinestezia – stimularea unui analizator produce efecte senzoriale in alt analizator

– exemplu sunete catifelate, tipuri de durere (durere apasatoare, durere ca
lovitura de ciocan, ca o arsura, etc.)

4. Legea semnificatiei – semnificatia stimulului creste sensibilitatea fata de

acesta.

Ex. – zgomotele din sala de operatie pot capata alt sens pentru pacient.

Teme

1. Importanta senzatiilor interoceptive ale pacientului in supravegherea acestuia.

2. Care senzatii ale pacientului sunt observabile de catre asistentul medical? Exemplificati.

3. Cum influenteaza legile generale ale sensibilitatii felul in care cadrul medical
receptioneaza semnalele de la pacient. Exemplificati.
 4.2. Percepția

Definitie – cunoasterea obiectelor si fenomenelor in integritatea lor, in momentul cand acestea

actioneaza asupra organelor senzoriale.

Fazele procesului perceptiv

1. Detectia – sesizarea si constientizarea stimulului in campul perceptiv.

2. Discriminarea – detasarea stimulului de fond si remarcarea insusirilor care-l deosebesc de

altii asemanatori.

3. Identificarea – daca obiectul a mai fost perceput, se produce recunoasterea lui.

4. Interpretarea – integrarea verbala si stabilirea semnificatiei obiectului perceput – face

trecerea la procesele cognivite superioare.

Legatura perceptiei cu celelalte procese psihice

Concomitent primesc informatii de la mai multi analizatori, informatii care sunt sintetizate:
legea fuziunii senzoriale.

a. Reprezentarile formate in experienta anterioara: experimentul lui Bagly – unor

studenti li s-au dat o pereche de ochelari cu imagini diferite pentru fiecare ochi. La
un ochi erau imagini dintr-un oras din Mexic, iar la celalalt cu imagini din New York.
Studentii din SUA vedeau cu precadere imaginile din NY, iar cei din Mexic vedeau
imaginile din Mexic .
b. Gandirea – nu pot recunoaste o seringa, daca nu am notiunea de seringa, nu o pot
identifica, pentru ca nu stiu cum arata.
c. Atitudinea motorie – pozitia, postura comportamentului nostru este in legatura cu
ceea ce observam (daca urmarim o reactie alergica la un test realizat la nivelul
antebratului, ne concentram sa vedem de aproape detaliile, aspectul local al pielii,
pentru a actiona in consecinta)
d. Atitudinea intelectuala – pregatirea prealabila. Ex. Experiment in care studentilor li
s-au prezentat numeroase cartonase de diferite culori si forme, unora li s-a cerut sa
spuna cate forme geometrice au vazut si altora cate culori. Au memorat mai bine
ceea ce li s-a cerut. Aceasta pregatire prealabila poate duce si la iluzii. Experiment:
 unui subiect i s-au dat in mana doua bile de lemn cu aceeasi greutate, insa de
dimensiuni diferite. Majoritatea au apreciat bila mai mica fiind mai grea. De ce?
e. Atitudinea afectiva – dispozitia subiectiva de a reactiona pozitiv sau negativ fata de o
situatie, persoana sau o simpla afirmatie.
f. Interesele – influenteaza puternic selectia perceptiva – vedem adesea cu mai multa
usurinta ceea ce ne convine si mult mai greu, ceea ce nu ne convine.
g. Perceptiile subliminale – unor subiecti le-au fost prezentate imagini subliminale
(timp de expunere o miime de secunda) si apoi li s-au prezentat mai multe
poligoane, de diverse tipuri si li s-a cerut sa aleaga pe cele care le plac mai mult:
majoritatea au ales pe cele care le-au fost expuse anterior (s-ar putea sa percep
pentru foarte scurt timp o grimasa a unui pacient care are dureri, dar sa nu-mi spuna
si intrebandu-l daca il doare, raspunsul lui sa fie afirmativ).

Legile perceptiei

1.Legea integralitatii perceptiei – insusirile obiectului sunt semnalate in interrelatii

complexe, alcatuind o imagine unitara, care cuprinde atat insusirile esentiale, cat si cele de
detaliu. Daca vedem o parte a unui obiect, in virtutea acestei legi il vom vedea in intregime.

2. Legea structuralitatii perceptive – insusirile obiectului nu au aceeasi intensitate si nu

comunica aceeasi cantitate de informatie, cele relevante ocupand primul plan, in timp ce
celelalta trec in plan secund. – ierarhizarea insusirilor obiectelor percepute (in cazul relatiei
asistent-pacient, semnele vitale ale pacientului supravegheat primeaza in fata caracteristicilor
lui de ordin fizic).

3. Legea selectivitatii perceptive – orientarea catre un stimul care are semnificatie

pentru individ si perceperea lui clara si precisa, in timp ce toate celelalte elemente trec in
fundal, fiind percepute mai putin clar. Selectivitatea poate fi influentata de: interesul pentru un
obiect sau o persoana, conturarea speciala, contrastul cromatic, miscarea obiectului in campul
perceptiv, shema perceptiva actualizata, indicarea verbala prelabila.

4. Legea constantei perceptive – prin mecanisme de adaptare si datorita experientei

anterioare obiectele isi pastreaza marimea, chiar daca se afla la o distanta foarte mare (in limita
a 23-30m)

Constanta formei – chiar daca pozitia obiectului nu ne permita sa il vedem din toate unghiurile,
datorita experientei anterioare, el este perceput ca avand aceeasi forma.

Constanta culorilor – cand lumina in mediul ambiant scade, omul se comporta fata de aspectul
cromatic al obiectelor, corespunzator, desi culorile sunt foarte estompate.
 5. Legea semnificatiei – ceea ce se leaga de trebuintele, scopurile, asteptarile omului,
este perceput mai bine si este mai evident, chiar daca este un stimul mai slab printre altele mai
puternice.

6. Legea proiectivitatii perceptive – imaginea se proiecteaza la nivelul sursei. Exemplu.

Apasarea usoara a unui din globii oculari....dublarea imaginii la acel ochi.

Formele perceptiei

1. Perceperea insusirilor spatiale ale obiectelor: forma, marimea, distanta, directia,

relieful.

a. Perceptia formei – pe cale vizuala si tactilo-chinestezica.

b. Perceptia marimii obiectelor – imaginea retiniana, chinestezia oculara, experienta

tactilo-chinestezica. In perceperea a doua obiecte diferite ca marime, dar asezate la o
asemenea distanta incat sa para egale, ochiul se va adapta pentru perceptia celui mai
indepartat (modificarea curburii cristalinului, gradul de convergenta si divegenta).

c. Tridimensionalitatea/relieful obiectelor – ca repere sunt convergenta globilor oculari si

curbura cristalinului cand se trece de la explorarea planurilor apropiate fata de cele indepartate
ale obiectului, disparitatea imaginii retiniene (data de distanta dintre cei doi ochi), gradul de
iluminare diferita a suprafetelor obiectului, experienta tactilo-chinestezica anterioara.

d. Perceperea pozitiei obiectelor – necesita repere de tipul: sus, jos, in dreapta, in stanga, in
fata, in spate, etc.

e. Perceperea distantelor mari – marimea imaginii retiniene – micsorata la distante foarte mari,
ea nemaifiind compensata, lipsa detaliilor la obiectele indepartate fata de cele apropiate,
modificarea insusirilor cromatice, care tind sa fie mai sterse.

2. Perceptia timpului

Perceperea semnalelor luminoase – in functie de viteza de expunere pot crea iluzii.

Ex. – succesiunea rapida a unor spoturi luminoase – lumina continua

- daca intervalul dintre iluminari este mai mare de 10 sutimi de secunda,

vedem lumina licarind
- experiment: doua lumini se aprind simultan, subiectilor copii li s-a cerut sa
spuna care din ele s-a aprins prima:in primul rand este influenta sugestiei – nu se
aprind amandoua odata, dar si centrarea pe cea pe care trebuiau sa o urmareasca a
dus la ignorarea celeilalte.
 Intervalul cel mai lung in care seiszam o succesiune este de 2 secunde, dupa care
intervin aprecieri, reflectii.
Aprecierea duratei – durata unui eveniment
- intervalul dintre doua evenimente
Experiment: intervalele de timp foarte scurte sunt supraestimate, iar cele lungi,
subestimate.
Ce influenteaza aprecierea duratelor mai lungi de timp?
- natura activitatii desfasurate
- complexitatea activitatii desfasurate
- afectivitatea/motivatia
- varsta
- drogurile
- orientarea temoprala – bioritm
3. Perceptia miscarii
- miscarile prea incete nu sunt percepute
-miscarile prea rapide nu sunt percepute - cinematograf – proiectia uzeaza de iluzia
miscarii – desenele animate
4. Perceptia cauzalitatii

Este dedusa – copilul invata impingand obiecte, tragand de ele si urmarindu-le efectele,
mai tarziu atribuie raporturi cauzale si miscarilor produse independent de el.

Erorile perceptive

1. erori normale, explicate de fizica: iluzia batului frant

2. erori psihice: iluziile optico-geometrice
3. Patologia perceptiei – halucinatiile (perceptia unui obiect sau fenomen in absenta
actiunii stimulului asupra analizatorilor).
 4.3. Reprezentarea

Definitie

- procese cognitive-senzoriale care semnalizeaza in forma unor imagini unitare, dar schematice
insusiri concrete si caracteristice ale obiectelor si fenomenelor, in absenta actiunii directe a
acestora asupra analizatorilor.

Imagini mentale – ex. Imaginile si impresiile cu care ramanem dupa un anumit eveniment,
“filmul” unei carti pe care o citim.

Caracteristicile imaginii mentale

a. Este asemanatoare cu cea perceptiva, fiind considerata imagine secundara in raport
cu aceasta.
b. Reprezentarea presupune constructii si reconstructii mentale, reorganizari si
reconfigurari, in raport cu necesitatile practice sau cognitive ale omului,

c. Imaginea se formeaza in urma unor selectii, schematizari, accentuari, estompari,

condensari, extinderi, simplificari, eliminari, imagnea finala avand un grad avansat de
generalitate, si apropiindu-se de concept, sau notiune.

d. Joaca un rol foarte important in activitatea psihica a omului

e. Nu sunt simple insiruiri de imagini. A. Cosmovici argumenteaza aceasta afirmatie dand
exemplu unui rau care ar fi alcatuit din mai multe butoaie sau galeti de apa.
f. Cuvantul, notiunea, poate declansa o imagine, care se alfa la diferite grade de
generalitate find sunt in stransa legatura cu operatiile gandirii.
g. Reprezentarea genereaza o imagine panoramica, fiind mai compexa decat simpla
perceptie. Ex. Un ceas mecanic perceput ofera detalii doar despre aspectele exterioare,
insa nu transmite nimic in legatura cu modul lui de funcationare sau structura interna,
insa daca ne gandim acum la un ceas mecanic, in mintea noastra apar deja rotitele care
invart acele ceasornicului.

Asemanari intre perceptii si reprezentari

a. Sunt imagini concrete ale obiectelor si fenomenelor

b. Declanseaza reactii fiziologice - salivatia la vederea unei lamai sau la simpla evocare
a imaginii mentale a unei lamai, fiind declansata de notiunea asociata imaginii.
c. Ambele procese sunt legate de miscare – simpla imaginare a efectuarii unor miscari
produce micromiscari la nivelul muschilor antrenati. Un pilot care a avut fracturi la
 ambele picioare, pentru ca se plictisea a facut zilnic ore imaginare de pilotaj, si s-a
constatat ca perioada de recuperare necesara revenirii lui in activitate a fost mai
scurta decat in cazul pilotilor care nu au facut acest „antrenament”.
d. Imaginea are o semnificatie, ca si perceptia, doar ca in cazul reprezentarii sensul este
de regula mult mai general. Ex. Vederea unei seringi s-ar putea sa imi evoce in minte
firul unei intregi intamplari legate de o seringa, pe cand perceptia ei, se limiteaza la
insusiri concrete ale seringii cu semnificatie pentru mine (de ex. durerea).

Deosebiri intre perceptii si reprezentari

1. In functie de prezenta/absenta obiectului:

Perceptia se produce in prezenta obiectului/fenomenului.

Reprezentarea se produce in absenta obiectului.

2. Detalii
Perceptia cuprinde mai multe detalii.
Reprezentarea este rezultatul unei prelucrari , dispar unele contururi iar altele se
pot accentua. A. Cosmovici numeste reprezentarea o „perceptie regandita”.
3. Subiectivismul imaginii
Perceptia are un anumit grad de subiectivitate, prin faptul ca selectam acele
insusiri mai importante ale obiectului in relatie cu interesele, sentimentele,
experienta anterioara cu obiectul perceput.
Reprezentarea are un grad mai inalt de subiectivism prin faptul ca ea sufera
multiple transformari la nivel mental. „Imaginile formeaza un limbaj personal... e
limbajul experientei specifice pe care a trait-o.”Subiectivismul este influentat de
dorintele si sentimentele noastre, de vointa noastra (pot alunga din minte anumite
imagini, dar in cazul perceptiei nu pot sterge obiectul din fata mea, pentru ca el sa
dispara trebuie sa plec sau sa inchid ochii sa nu il mai vad).
Imaginile sunt fluctuante, instabile, fiind transformate in mintea noastra.
4. Cantitatea de informatii transmisa
Percepand un obiect putem sa observam detalii, sa culegem mai multe informatii
despre insusirile obiectului din fata noastra.
Evocarea imaginii mentale nu poate aduce informatii noi, ele fiind imagini
schematice ale obiectului perceput anteior.
Perceptia si reprezentarea sunt doua procese care se interconditioneaza, se sprijina
reciproc.
 Forme ale reprezentarilor

A. Dupa analizatorul dominant in producerea lor:

1. Reprezentari vizuale – cele mai frecvente
- sunt mai dezvoltate la pictori, arhitecti, ingineri proiectanti

2. Reprezentarile auditive – frecvente

- tind sa reduca succesivitatea specifica perceperii sunetelor la

simultaneitate

- reprezentarile verbale sunt foarte utile in invatarea limbilor

straine: retinem intonatia, pronuntia sunetelor; in meseria de asistent medical sunt importante
in recunoasterea sunetelor produse de diferite aparate medicale, a alarmelor care informeaz
asupra unor probleme fie vitale fie de functinalitate a aparatului.

3. Reprezentarile chinestezice – imagini mentale ale propriilor miscari: acte ideomotorii.

Ex. Pendulul lui Chevreul.

B. Dupa gradul de generalizare

1. Reprezentari individuale – imagini ale obiectelor, fenomenelor, persoanelor deosebit

de semnificative pentru individ.

Ex: imaginea parintilor, a casei parintesti, a locului unde ai crescut.

2. Reprezentarile generale – imaginile cuprind insusirile comune pentru o intreaga

clasa de obiecte, pe baza carora orice obiect nou perceput poate fi indentificat, ca
apartinand aceluiasi grup.

C. Dupa nivelul operatiilor implicate:

1. Imaginile reproductive – evoca obiectele sau fenomenele percepute anterior Si pot fi

statice (o bile de plastilina pe o masa), cinetice (rostogolirea bilei pe masa) si de
transformare (modificarile rezultate in urma caderii bilei de pe masa).

2. Imaginile anticipative – evoca imagini care inca nu au fost percepute, fiind rezultatul
procedeelor gandirii si imaginatiei (pot anticipa ca daca nu schimb la timp perfuzia va
intra aer pe tub, pot anticipa ca va intra aer in vena, pot anticipa consecintele
introducerii de aer pe vena si evita acest lucru – stiu din teorie care sunt consecintele).

D. Dupa originea reprezentarilor

 1. Imagini ale memoriei – cand sunt rezultatul obiectelor sau fenomenelor percepute
anteior.

2. Imagini ale imaginatiei – cand sunt rezultatul reconstructiilor mentale. (Ex: imi pot
imagina cu eaxactitate planul casei pe care vreau sa mi-o construiesc. Lucreaza cu
imagini anterioare, care sunt asezate in structuri noi, si nu au un corespondent in
realitate).

Functiile reprezentarilor

1. Reglarea actiunilor complexe – importante in procesul muncii.

Ex. Cand turatia motorului unui utilaj creste prea mult, muncitorul va sti ca trebuie sa opreasca
aparatul pentru a evita sa se intample ceva mai grav.

2. Reprezentarile sunt punct de plecare in evolutia gandirii.

Ex. Schematizand datele percepute reprezentarea usureaza operatile gandirii, procesul gandirii
presupunand operatii mentale, reversibile, trecand de la planul real la cel imaginar.

3. Functia de concretizare – cand cuvintele sunt prea abstracte pentru a descrie o

anumita situatie, recurgem la imagini, la cazuri idividuale.

Ex: Hagi Tudose este exemplul reprezentativ pentru tipul omului zgarcit.

4. Functia cathartica – au rolul de a diminua o stare de tensiune.

Ex: Cand ne imaginam cum putem sa spunem tot ceea ce avem de zis unei persoane care ne-a
suparat.

4.4. Gândirea

Definitie – „o succesiune de operatii care duc la dezvaluirea unor aspecte importante ale realitatii si la
rezolvarea anumitor probleme” (A. Cosmovici – Psihologie generala).

Operatiile gandirii
A. genereale

B. specifice

a. Operatiile generale

1. Comparatia – apropiere in plan mintal a unor obiecte sau fenomene cu scopul stabilirii asemanarilor si
deosebirilor dintre ele.
2. Analiza si sinteza

Analiza – separarea mintala a unor obiecte si fenomene sau a unor insusiri ale lor.

Sinteza – o legatura stabilita intre obiecte, fenomene sau diferitele lor parti, elemente sau insusiri.

Experiment Vaturo (A. Cosmvici – ​Psihologie generala​)

Un cimpanzeu dresat sa ia apa cu o canita dintr-un vas mai mare cu care sa stinga un foc pentru a ajunge
la o banana. Dupa ce s-a obisnuit nu a mai gasit pe pluta decat canita, insa cimpanzeul statea cu canita in
mana fara sa stie ce sa faca, desi apa era din blesug in jurul lui. Expermientatorul a pus mai apoi apa in
obiecte de diferite forme si a repetat experimentul. De data aceasta, cimpanzeul s-a uitat in jur, a mers
la marginea plutei si a luat apa cu canita sa stinga focul.

- progresul gandirii este favorizat de variatia experientei, la om putand interveni doar prin actiuni in
planul actiunilor mentale.

3. Abstractizarea – o analiza a esentialului, izolarea pe plan mintal a unor aspecte sau relatii esentiale, a
ceea ce este factor comun, intre obiecte si fenomene, desemneaza relatii si insusiri care sunt ascunse,
impalpabile: mineralele, exista ca abstractiuni pure doar in mintea omului, in realitate ele se gasesc in
diferite forme si amestecuri (gaz, piatra).

4. Generalizarea – operatia prin care extindem o relatie stabilita intre doua obiecte sau fenomene
asupra unei intregi categorii.

Ex. Simptome care apar in anumite cazuri de imbolnavire – caracteristice pentru anumita boala.

B Operatiile specifice ale gandirii – Teoria lui J. Piaget

1. efectuarea unor actiuni mintale si a unor acte de constatare a rezultatelor obtinute

Ex – un cercetator va trebui sa isi imagineze deplasarile unei coloane de mercur, in chimie modificarea
unei instalatii experimentale, etc.

2. actiunile mintale provin din interiorizarea treptata a unor actiuni pe care copilul le face mai intai in
mod real.

- gandirea abstracta se desfasoara de obicei sub forma de controversa imaginata, sprijinita din cand in
cand pe evocarea unor fapte sau fenomene concrete.

Ex: Helmholtz – dupa ce solutiona o problema imagina o discutie in contradictoriu cu colegii sai si numai
dupa ce argumentele sale stateau in picioare, isi trimitea ipotezele catre validare.

- participarea studentilor la dezbateri in timpul seminariilor, la lucrari stiintifice – dezvoltarea gandirii

argumentate, sesizarea unor noi puncte de vedere.

3. etapele procesului de formare a gandirii

a. 0-1,6 ani – etapa senzorio-motorie – gandirea are loc in planul actiunii concrete – etapa intalnita si la
cimpanzeu – copilul e capabil sa se urce pe un scaun pentru a ajunge la o jucarie pe care si-o doreste

b. 1,6 -4 ani – etapa gandirii simbolice – batul este pusca, scaunul este trenuletul (fara a avea insa,
constiinta clara ca existentei unei clase de obiecte similare).

c. 4-7,8 ani – etapa gandirii intuitive – stabileste relatii intre fenomene pe care le percepe direct

- nu are ideea de conservare a substantei – Ex: i se da copilului o cantitate de plastilina si este rugat sa o
imparta in doua parti egale, si dupa ce el singur stabileste egalitatea experimentatorul transforma in fata
copilului una din bile intr-un cilindru si este rugat sa spuna daca in cilindru este tot atata plastilina cat si
in bila iar el raspunde negativ.

- numaratul este o simpla insirurire de numere – Ex – daca i se cere unui copil sub 7 ani sa numere doua
multimi de cartonase de culori diferite, daca punem acelasi numar de cartonase, dar mai rasfirate, ei vor
considera ca in randul mai lung se afla mai multe cartonase.

4. stadiul operatiilor concrete – 7-12 ani – prezenta ideea de conservare a materiei (bila si cilindrul de
plastilina sunt considerate ca avand cantitati egale de plastilina), insa nu poate realiza in plan mintal
anumite operatii, ci doar in plan concret.

5. stadiul operatiilor formale – dupa 11-12 ani – capacitatea discutiei imaginate, poate dezvolta
rationamente sprijinite pe argumente logice.

- operatiile gandirii au un caracter formal , in sensul ca se aplica unor constructe simbolice si reversibil,
in sensul ca pentru orice transformare exista si operatia inversa su opusa.

Gandirea si reprezentarile
- cand cuvintele sunt bine cunoscute, ele nu evoca nicio imagine mintala, ci mai ales cand termenul este
neclar

- imaginile au rol important in primele faze ale formarii gandirii si in procesele de invatare (prin asociatie
intre imagine si notiune se retine si se intelege sensul notiunii).

Gandirea si limbajul
- limbajul ofera materialul pentru operatiile gandirii

Notiunile si formarea lor

- gândirea - un sistem de noţiuni, organizat după criteriile esenţialităţii şi generalităţii.

- noţiunea - unitatea structurală de bază a gândirii.

Noţiunile pot fi:

1. empirice - reflecta însuşiri neesenţiale,desprinse în cadrul cunoaşterii comune, al experienţei
cotidiene, fiind limitate si saracacioase in continut, rigide si conservatoire, fiind puternic
individualizate cognitive, actional si afectiv, fiind foarte personale, specifice fiecarui individ.
2. ştiinţifice – reflecta însuşiri esenţiale desprinse în cadrul cunoaşterii ştiinţifice (definitie logica
si integrare precisa in sistem).

Judecata - afirmă sau neagă ceva despre altceva suportând testul adevărului. Orice judecată
este adevărată sau falsă, după cum conţinutul ei corespunde sau nu realităţii.
- judecăţile se integrează în structuri informaţionale şi mai complexe de tipul raţionamentelor.
- raţionamentul – surprinde discursivitatea gândirii, mişcarea ei de la anumite date sau judecăţi
iniţiale către un anumit rezultat final (o concluzie) în care să apară informaţii sau adevăruri noi.
Raţionamentul poate fi:
- ​inductiv - s​ e porneste de la judecăţi individuale, particulare se ajunge la o concluzie generală;
- deductiv – se porneşte de la general, particular şi se merge spre particular, individual;
- analogic -se compară două obiecte pentru a li se pune în evidenţă, asemănările, ceea ce au în
comun.

Rezolvarea problemelor:

- implica operatiile gandirii – analiza si sinteza

- se pleaca de la :
- datele problemei – planificare inainte
- cerinta problemei – planificarea inapoi
- impartirea problemei in subprobleme
- incercari – pot clarifica mai bine restrictiile problemei
- transferul – pot veni solutii din rezolvari anterioare
- analogia – procedeu al imaginatiei creatoare
- obstacole intampinate in rezolvarea problemelor:
- rigiditatea unor algoritmi, a unor conceptii inradacinate – stereotipii mintale

Ex unirea a 9 puncte fara a ridica creionul de pe hartie.

- fixitatea functionala – tendinta de a folosi anumite obiecte pentru scopul care le-a
fost destinat, dar si o anumita atitudine intelectuala
Ex: experimentul lui Luchins –
Avem 2 vase – unul de 5l si altul de 7l – sa se masoare exact 8l.
Rezolvare:
- se umple vasul de 5l si se goleste in cel de 7l – un gol de 2l in cel de 7l
- se umple din nou vasul de 5l si se toarna in cel de 7l – raman 3l in vasul de 5l
- se goleste vasul de 7l si se toarna cei 3l din vasul de 5l
- se umple din nou vasul de 5l
- impreuna, cele 2 vase contin 8l de apa
Problema 2 – avem un vas de 2l si altul de 6l – sa se obtina 4l de apa.
- orientarea spre probleme dificile impiedica perceperea situatiei reale.
Formele gandirii

Gandirea se diferentiaza pe plan operational si informational, imbracand mai multe forme:

a) ​in plan opera​t​ional:​
1) ​gandirea algoritmica​
2)​gandirea euristica​
1) ​gandirea convergent​a
2) ​gandirea divergent​a.
Gandirea algoritmica​ - aplicarea unei anumite succesiuni de operatii (transformari) duce la
rezultatul scontat;
Gandirea euristica​ - caracter explorator; se desfasoară dupa principiul ​incercare-eroare,​ succesiunea
de operatii duce la gasirea solutiei corecte;
Gandirea convergent​a porneste de la un numar mare de elemente, de date pentru a ajunge in final
la un număr mic de elemente sau date (ea comprima campul informational);
Gandirea divergenta porneste de la un numar mic de elemente sau date si ajunge în final la un
ansamblu mare de elemente sau date (ea diversifica si largeste campul informational).
b) ​In plan informa​t​ional,​ se diferentiaza:
1) ​gandirea intuitiv-concreta​ - se caracterizeaza prin predominarea ​codificarii figural-imagistice ​a
continuturilor informationale si prin ​dependen​t​a de suportul perceptiv;​
2) ​gandirea simbolic-abstract​a - ​gandirea simbolic-abstracta​ se caracterizeaza prin predominarea
codifica​ ​rii informat​ ​ionale si​ prin ​deta​sa
​ rea de suportul perceptiv​.

4.5. IMAGINA​Ţ​IA

Definitie ​– proces cognitiv complex de elaborare a unor imagini si proiecte noi, pe baza combinarii si
transformarii experientei.

Caracteristicile imaginatiei
1. este baza pentru elaborarea scopului actiunii, a planului de desfasurare;

2. apare dupa dezvoltarea reprezentarilor, achizitia limbajului, dezvoltarea inteligentei;

3. interactioneaza cu toate procesele psihice, in special cu memoria, gandirea si limbajul;

4. este cu atat mai valoroasa, cu cat rezultatele sale sunt mai inovatoare;

5. materialul de lucru este oferit de memorie;

6. exploreaza necunoscutul, viitorul, posibilul;

7. imaginatia participa la elaborarea ipotezelor in rezolvarea problemelor si gasirea strategiilor de

rezolvare. Ex. „joaca de-a chibriturile”;

8. nivelul limbajului influenteaza procesul imaginativ;

9. trairile afective intense influenteaza productia imaginativa (Ex: voi fi asistent medical – ce fel de vise
imi fac despre viitorul meu?)

10. produsul imaginatiei exprima personalitatea individului, originalitatea lui.

Operatiile Imaginatiei
Imaginatia - presupune un mod de operare mintala, o succesiune de operatiuni: compuneri,
descompuneri, integrari si dezintegrari.

1. Aglutinarea – cand parti descompuse din diferite fiinte sau obiecte sunt recombinate altfel, dand
nastere unor fiinte cu aspect eterogen: sfinxul cu corp de leu si cap de femeie, centaurul – corp de cal si
capul, bratele, pieptul de barbat, sirenele.

2. Amplificarea si diminuarea – uriasi si pitici.

3. Multiplicarea sau omisiunea – balaurul cu sapte capete – multiplicarea capetelor sarpelui.

4. Shematizarea – in cazul fiintei umane – caricaturile.

5. analogia – procedeu utilizat mai ales in stiinta si tehnica (structura atomului a fost imaginata prin
comparatie cu cea a sistemului solar)

Formele imaginatiei
A. In functie de prezenta intentionalitatii:

1. imaginatia involuntara – visul din timpul somnului si reveria

2. imaginatia voluntara – reproductiva, creatoare si visul de perspectiva.

Imaginatia voluntara:

a) Visul din timpul somnului – inlantuire de imagini, emotii, reflectii care apar in starea de somn
paradoxal, fata de care subiectul este spectator.

- uneori se desfasoara cu o anumita coerenta – caracterul scenic al viselor.

- caracter simbolic – psihanaliza a propus interpretarea viselor, considerandu-le expresia unor dorinte
neimplinite in plan real, care apar in timpul somnului datorita slabirii controlului constientului.

b) Reveria – un fel de experiment mintal privind indeplinirea dorintelor si tendintelor.

- reduce tensiunea psihica prin satisfacerea imaginara a unor dorinte (Ally McBill – oameni care traiau in
vis o lume cu totul paralela si careia ii atribuiau un rol mult mai important);

- reveria prelungita poate reduce tensiunea intrapsihica pana la anularea oricarei dorinte de a mai
implini dorinta la care visez.
Imaginatia voluntara:

a) Imaginatia reproductiva – o forma activa, constienta si voluntara, constand in construirea mintala a

imaginii unor realitati existente in trecut sau in prezent, dar care nu au fost si nu pot fi percepute direct,
fiind rezultatul unui proces de combinare imaginativa = imaginatie reconstitutiva.

- se realizeaza sub forma unor indicatii concrete, a unor schite, sau cel mai frecvent a indicatiilor si
descrierilor verbale (reconstituirea imaginii in baza unor indicatii verbale precise).

b) Imaginatia creatoare – cea mai complexa si valoroasa forma a imaginatiei voluntare si active, fiind
orientata spre ceea ce este posibil, spre ceea ce tine de viitor.

- produsul imaginatiei creatoare – un proiect mental caracterizat prin ingeniozitate, noutate,

originalitate

c) Visul de perspectiva – proiectarea mintala a drumului propriu de dezvoltare in acord cu posibilitatile

proprii, cu conditiile si cerintele sociale.

Tema. Imaginați-vă cum va fi în primul vostru stagiu (gândiți-vă la reacții posibile la cazurile pe care
le veți întâlni, la tehnici invasive la care ați putea asista, etc.)

4.6. MEMORIA
Definitie - procesul psihic de intiparire, stocare si reactualizare a informatiilor si trairilor, avand
caracter structurant, constructiv, creativ si rol adaptativ al individului.

De unde provine materialul memorat?

Din contactul organelor de simt cu realitatea exterioara si interioara a individului (informatii

provenind de la senzatii exteroceptive, proprioceptive si interoceptive, „intregite” prin
intermediul perceptiei).

Caracteristici ale memoriei

1. Este un proces activ – aduce modificari si transformari in subiectul care memoreaza dar si in
materialul memorat. Memoria presupune o dinamica permanenta a continutului, a
informatiilor inregistrate, in functie de necesitatile de moment ale individului.

2. Este un proces selectiv – nu retinem constient absolut tot ce ne inconjoara ci doar ceea ce
corespunde intereselor noastre, nivelului de educatie, de cultura, dorintelor si preocuparilor
noastre. De aceea, fiecare elev isi ia notite diferit fata de colegii lui.

3. Este situationala – este influentata de particularitatile situatiei, dar si de starea interna a

subiectului (unii invata mai bine noaptea, altii ziua).
4. Este relativ fidela – nu este o copie fotografica a informatiei pe care o invatam, intiparirea si
actualizarea informatiilor se face cu o anumita relativitate.

5. Este mijlocita – inseamna ca utilizam o serie de mijloace care sa ne ajute sa retinem mai bine
informatia. (pentru a retine o clasficare mai lunga, se pot retine initialele fiecarei categorii, sau
pentru a nu uita sa facem ceva, ne putem folosi de agenda telefonului)

6. Este inteligibila – presupune intelegerea celor memorate si reactualizate, oragnizarea

informatiilor dupa o anumita semnificatie. Se pot recurge la clasificari, realizarea de asocieri,
scheme rationale care pot ajuta la retinerea informatiilor.

Etapele procesului de memorare

1. Memorarea informatiilor – intiparire, fixare, engramare

- informatiile sunt selectate in concordanta cu necesitatile vietii individului, iar modul in

care ele sunt intiparite influenteaza celelalte etape.

2. Pastrarea informatiilor – conservarea, stocarea

- retinerea pentru un timp mai lung sau mai scurt a informatiilor memorate

- este un proces activ, dinamic, incluzand organizarea si reorganizarea informatiilor

memorate

- materialul cu sens este pastrat mai bine si mai mult timp decat cel fara sens

- materialul cu sens se pastreaza mai mult sau mai putin, in functie de felul in care a
avut loc memorarea (pe baza ideilor principale sau textuala – descurajarea invatarii pe de rost)

3. Reactualizarea informatiilor – scoaterea la iveala a celor memorate in vederea

valorificarii lor.

- se realizeaza prin recunoasteri su reproduceri

- recunoasterea – se realizeaza in prezenta obiectului, fiind mai usoara (testele grila)

- reproducerea – se realizeaza in absenta obiectului

- este un proces activ, ce implica fenomene de tipul reducerii nefamiliarului la familiar, a

ceea ce este nestructurat la structurat, acordarea de semnificatii proprii.

Formele memoriei:

1. Memoria de foarte scurta durata:

 - stocajul senzorial, timpul in care informatia preluata de receptori parcurge o serie de
„statii” intermediare de la nivelul receptorilor pana in cortex

- datorita acestei persistente cand mergem nu vedem toate obiectele clatinandu-se

2. Memoria de scurta durata:

- in afara unor conditii speciale, impresia se conserva doar 18 secunde, dupa care
dispare.

- experimentul lui Miller demonstreaza existenta a unei limite a memorarii de 7+/-2

elemente.

- memoria de scurta durata ne ajuta sa intelegem sensul cuvintelor in context – „In fata
teatrului se adunase o masa de oameni care asteptau.”

- fixarea si conservarea informatiilor din memoria de scurta durata in memoria de lunga

durata depinde de profunzimea prelucrarii anterioare a datelor, in sensul ca informatiile
prelucrate superficial se uita repede, in timp ce cele structurate profund sunt retinute un timp
mai indelungat, dar si de ecoul afectiv al celor memorate.

3. Memoria de lunga durata:

- cuprinde totalitatea informatiilor receptate, care pot fi pastrate ore, zile, ani si chiar
intreaga viata: cunostinte, sentimente, emotii, evenimente personale si sociale, mentalitati,
deprinderi, priceperi.

Experimente citate de A. Cosmovici in Psihologie generala:

a)Experientele lui Penfield – pacientii isi aminteau in timpul operatiei, in detaliu, scene
fara importanta traite cu 20 de ani in urma.

b) Cazuri de hipermenzie – cazul unei serivtoare analfabete care avand febra foarte
mare, a inceput sa recite pasaje intregi din Biblie in limbile latina si greaca, fara sa fi invatat
vreodata sa le vorbeasca. S-a constatat ulterior, ca ea lucrase la un preot catolic, si in timp ce
facea curatenie prin casa il auzea pe preot citind din Biblie. Ea nu intelegea nimic, prin urmare
nu avea cum sa faca eforturi de a retine ceva fara sens pentru ea. Dupa ce i-a scazut febra,
intrebata fiind, n-a mai reusit sa reproduca nimic.

c) cazul citat de Binet al unui subiect care putea sa reproduca fara gres serii cu numere
de peste 400 de cifre, prezentate o singura data.
 - putem memora toata experienta noastra, doar ca unele informatii sunt incluse in
inconstient si raman inaccesibile pentru toata viata.

- ceea ce este caracteristic memoriei de lunga durata este o anumita organizare a

informatiilor care sunt pastrate, fiind implicate pe langa gandire, limbaj, afectivitate, sistemul
valorilor fiecarui individ.

Ex: un tablou – o valoare financiara pentru un bancher

- O opera de arta pentru un critic de arta

- O amintire unica pentru cineva care nu mai are nimic de la parinti
Ce poate face fiecare cu tabloul?
- Bancherul – poate sa il vanda, pentru bani
- Criticul de arta e multumit sa il stie intr-o expozitie unde poate sa il
vada cand vrea
- Tanarul pentru care e tot ce mai are de la familia lui il va pastra,
preferand sa vanda alte lucruri, decat singura lui legatura cu familia

Datorita memoriei invatam sa mergem, sa vorbim, sa traim sentimente complexe, sa ne

imaginam viitorul, sa ne construim inteligenta si personalitatea, constituind cea mai mare parte
a inconstientului, care influenteaza activitatea noastra constienta din orice moment.

In functie de intentia noastra de a memora exista doua forme ale memorarii:

1. Memorarea involuntara – individul nu-si propune dinainte scopuri mnezice, nu se

mobilizeaza expres pentru a memora, insa important este gradul lui de implicare in activitate,
interesul, necesitatile sale.

2. Memorarea voluntara – indivul isi propune in mod expres sa memoreze.

- presupune stabilirea constienta a scopului pentru care memorez ceva

- depunderea unui efort voluntar in vederea memorarii – memorarea cu cuvinte proprii

mai eficienta decat pe de rost

- utilizarea unor procedee speciale pentru a facilita memorarea (comparari, clasficari,

repetitii).

In functie de nivelul de intelegere a celor memorate se disting doua tipuri de memorare:

a. memorarea mecanica – efectuata in lipsa intelegerii – invatarea formala, dar nu si logica

(invat doar forma, cuvintele, fara continutul logic)
 - aparent eficienta, insa nu prezinta durabilitate in timp si informatiile nu
se integreaza logic in structurile informationale deja existente (exista situatii cand textul nu
dispune de logica in sine si nu este posibila memorarea logica – ex. Numere de telefon,
denumiri geografice, termeni din anatomie)

b. memorarea logica – efectuata pe baza intelegerii celor memorate, prezinta durabilitate in

timp, posibilitatea utilizarii practice a informatiilor, este mai productiva, mai economa si mai
autentica

Conditiile optime ale memorarii

1. motivatia subiectului – sensul pe care il are invatarea pentru el – a invata pentru nota
sau pentru diploma are ca efect un cumul de informatie care isi pierde sensul odata cu
atingerea obiectivului, insa a invata pentru a dobandi competente intr-un anumit domeniu
inseamna cunostinte temeinice, care pot fi transferate in practica profesionala si pot asigura o
pregatire profesionala superioara.

2. necesitatea cunoasterii efectelor rezultatelor invatarii – Exp Thorndike – cateva

persoane traga 4 linii drepte de 4cm pe o coala de hartie fiind legati la ochi. Au fost mai multe
incercari, insa fara a primi niciun fel de feedback, rezultatele erau aceleasi, insa in cazul
subiectilor care primeau feedback, li se spunea ca linia este prea lunga, sau prea scurta, s-au
constatat imbunatatiri.

3. intelegerea materialului de invatat – prelucarea sa logica, ceea ce presupune

realizarea unor conexiuni cu cunostintele asimilate anterior

4. vointa, intentia de a tine minte – implica efort pentru a putea reproduce mai tarziu.

5. repetarea – R​epetitio mater studiorum est.-​ eficienta repetarii este influentata de

participarea activa a celui ce invata: stabilirea de legaturi cu bagajul de cunostinte deja existent,
sa rezolve probleme in legatura cu materialul studiat, sa utilizeze scheme, aplicatii.

- repetitia se face cu pauze, fiind dovedit ca este mai eficienta decat invatarea
„pe ultima suta de metri”

- in cazul cursurilor mari, complexe, se recomanda citirea globala la inceput, apoi

invatarea pe fragmente si in final o noua parcurgere in ansamblu.

6. existenta unor interactiuni intre cunostinte si priceperi intiparite deja si materialul

nou pot facilita (intervine transferul) sau pot ingreuna memorarea (intervin interferente).

Cum putem invata eficient un curs complet nou?

 1. Familiarizarea cu textul – lectura intregului material
2. Aprofundarea ideilor – fragmentarea textului pe teme si intlelegerea si aprofundarea
ideilor pe teme: se pot face fise de lucru.
3. Reluarea fiecarei teme pentru o memorare analitica – definitii, clasificari.
4. Fixarea in ansamblu – idei pricipale,scheme sintetizand esenta fiecarei lectii.
5. Recapitularea schemelor, a ideilor principale

Uitarea – imposibilitatea de a actualiza amintirile.

- nu uitam ceea ce este foarte important pentru noi

- uitam informatii care isi pierd actualitatea, care nu mai au semnficatie, amanunte,
detalii, dar in anumite conditii si informatii necesare

-cauzele uitarii sunt foarte variate – uitam datorita oboselii, surmenajului, diferite
afectiuni, insa si tipul de invatare influenteaza uitarea

- repetitia esalonata, bazata pe separarea in timp a repetitiilor este mai eficienta decat
cea comasata (repetarea intregului material, pana cand este retinut).

​5. PROCESELE DE ENERGIZARE,POTENŢARE, DIRECŢIONARE A COMPORTAMENTULui

Dacă din procesele cognitive omul reuşeşte să diferenţieze, să identifice, să interpreteze,

să înţeleagă şi să explice ceea ce se află şi se întâmplă în jurul său, prin procesele de energizare,
potenţare şi direcţionare el devine capabil să ia o anumită atitudine şi să se exprime activ şi
selectiv prin comportamente specifice. În categria acestor procese include ​motiva​ţ​ia ş​ i
afectivitatea​.

5.1. Motiva​ţ​ia
Motivatia – construita din ansamblul motivelor, care stau la baza declansarii, orientarii si modificarii
conduitei. Motivul este o cauza interna a conduitei noastre.

- este o parghie importanta in procesul autoreglarii individului, o forta motrice a intregii sale
dezvoltari psihice si umane.

Modalitati si structuri ale motivatiei

Tendintele – un inceput de miscare, care daca nu intamplina niciun obstacol declanseaza

miscarea. Cand apar mai multe tendinte contrare, ele se inhiba reciproc si actiunea nu are loc (daca
vreau sa trec pe rosu la semafor constiinta posibilelor consecinte imi anuleaza tendinta initiala).
 Cand trebuinta este constienta vorbim de dorinta, iar cand trebuinta este constienta de scopul
ei, vorbim de intentie. Uneori, motivul constient este cel pe care il construim rational, insa motivul real
s-ar putea sa fie cel inconstient.

Exemple de situatii cand motivul este inconstient: Un pacient caruia ii este frica de operatie si
interpreteaza tremuraturile sale ca fiind justificate de frigul din sala, pentru ca nu este dezirabil social ca
unui barbat sa ii fie frica.

Un consumator de alcool, care nu isi recunoaste dependenta, dar care considera consumul de alcool
drept sursa de curaj.

1. Trebuintele​ – structuri motivationale bazale si fundamentale ale personalitatii

Forme ale trebuintelor:

a) primare – asigura integritatea fizica a organismului:

- biologice/organice (de foame, sete, sexuale)

- fiziologice sau functionale (de miscare, relaxare, descarcare)

b) secundare – asigura integritatea psihica si sociala a individului:

- materiale (de locuinta, confort, unelte si instrumente)

- spirituale (de cunoastere, estetetice, etice, de realizare a propriei personalitati)

- sociale (de comunicare, anturaj, integrare sociala, cooperare)

2. Motivul​ – mobilul care declanseaza si sustine energetic actiunea.

Motivele care stau la baza actiunilor noastre nu sunt singulare, ele fac parte dintr-o constelatie
de motive, ceea ce ne face ca in anumite situatii complexe de viata sa fim pusi sa alegem, sa gasim mai
multe motive care sa sustina sau sa justifice actiunile noastre, sa fim pusi in situatii in care motivele
noastre sa fie conflictuale, ceea ce poate determina aparitia unor stari tensionale daunatoare
personalitatii.

3. Interesele​ – mobilizari selective ale psihicului in vederea satisfacerii anumitor dorinte.

Interesele presupun o implicare globala a personalitatii in activitate, inlaturarea cu usurinta a

barierelor care ar putea impiedica realizarea activitatii, reducerea riscului de abandon.

Ex – o persoana care s-a imbolnavit a studiat foarte mult despre boala sa, ajungand sa inteleaga ce se
intampla la nivelul celular.

4. Convingerile – idei adanc implantate in personalitatea individului, puternic traite afectiv si care imping
spre actiune.
- orienteaza permanent comportamentul individului si devin adevarate idei-forta cand sunt atacate, fiind
virulent aparate

5. ​Idealurile – sunt construite de individ in functie de particularitatile sale, reprezentand proiectii in

sisteme de imagini si idei, care ii ghideaza intreaga viata.

Structura idealului:

a) sensul si semnificatia vietii – directia spre care se orienteaza o persoana, in functie de modul
de existenta sociala, culturala, valoare morala

b) scopul vietii – ca obiectiv al vietii, ca valoare personala suprema

c) modelul de viata – ghidul propus a fi urmat si atins, un soi de „stea calauzitoare”, un „Eu
ideal”

- aspiratiile, motivatia de realizare, ambitia, contribuie la sporirea eficientei muncii, a invatarii si

chiar la solutionarea unor probleme.

- motivatia prea puternica poate duce la aparitia unor emotii care dezorganizeaza si duc la esec,
fiind influentate si de echilibru si stapanire de sine.

6. Conceptia despre lume si viata​ – ansamblul parerilor, ideilor, teoriilor despre om, natura, societate.

- formata sub influenta conditiilor de viata, a culturii si educatiei

Forme ale motivatiei:

1. Motivatia pozitiva si negativa

- se refera folosirea recompenselor si a pedepsei, care vor avea ca urmare repetarea unor
comportamente si evitarea altora, in functie de consecintele lor.

2. Motivatia intrinseca si motivatia extrinseca

- se refera la sursa motivului care declanseaza activitatea, putand proveni din interiorul subiectului, sau
din exteriorul sau. De exemplu alegerea meseriei de asistent medical din dorinta de a ajuta oamenii
aflati in suferinta, sau din dorinta de a invata o meserie bine platita sau care ofera sansa de a pleca la
lucru in strainatate.

3. Motivatia cognitiva si motivatia afectiva

- cea cognitiva se bazeaza pe curiozitatea pentru cunoastere si stimuleaza activitatea intelectuala, iar cea
afectiva se bazeaza pe nevoia de a obtine aprobare din partea altora.

Frustrarea si stresul
- pot sa apara in situatia in care o persoana este impiedicata sa isi indeplineasca o dorinta, o trebuinta,
datorita unor „bariere”, obstacole.

Frustrarea – se refera la o crestere a tensiunii psihice si la o serie de reactii mai mult sau mai
putin dorite.

Stresul – o amenintare privind integritatea corporala sau morala. Perioade prelungite de stres
pot duce la aparitia unor tulburari de inima, ulcer, nevroze.

Tipuri de bariere:

a) obiective – cand un eveniment sau fenomen extern ma impiedica sa imi indeplinesc dorinta
sau trebuinta.

b) subiective – care tin de persoana frustrata, putand fi de ordin fizic (un pacient care are
piciorul in ghips si nu mai poate juca fotbal pe o perioada determinata) sau psihic (o persoana care nu
are suficienta incredere in talentul sau).

Reactii fata de bariere:

1.​ Eliminarea barierei​ – atunci cand este posibil.

2. ​Ocolirea obstacolului – renuntarea la obiectivul initial si cautarea de alternative (daca vreau sa

candidez la un post de cnducere si am in sectie un coleg mai bun decat mine pe care stiu ca nu pot sa il
depasesc, cer transferul la alta sectie, unde stiu ca nu am contracandidat mai bun decat mine)

3. Reactii compensatorii​ – care apar cand nu este posibila nici eliminarea obstacolului si nici ocolirea lui:

- substituirea motivului – un tanar la conservator care era indragostit de o colega ce se casatoreste cu

altcineva, se orienteaz catre cariera si depunde tot efortul de care era capabil ajungand un mare
cantaret, lucru care nu s-ar fi intamplat daca s-ar fi casatorit cu fata de care era indragostit.

Ex – o atleta americana a avut paralizie infantila si ramasese cu anumite dificultati la mers. Mobilizarea
ei a fost atat mare incat a ajuns o alergatoare de performanta, chiar campioana.

- ​subtituirea obiectului reactiei​ – cand ne descarcam nervii pe altcineva

-​ reactii de aparare a eului​: - refularea – negarea unui conflict

- compensarea prin fantezie – visarea creeaza o oarecare destindere

momentana

- identificarea – realizarea prin copii (cineva care nu a reusit sa devina medic

ar putea sa isi vad visul realizat prin copii lui)

- proiectia – atribuirea unei deficiente altcuiva, asa incat sa i-o poata reprosa
 - rationalizarea – atribuirea unor motive superioare unui comportament
eronat: am spus sefului pentru ca greseala ta era foarte grava (realitatea era ca de fapt, isi vazuse
colegul prea apreciat de sef)

- atitudinea reactionala – cand cineva este impiedicat sa realizeze o dorinta

actioneaza in sens contrar ei.

5.2. ​Afectivitatea

Starile afective – trairi care exprima gradul de concordanta sau neconcordanta intre un obiect sau o
situatie si tendintele noastre.

Caracteristicile starilor afective

1. sunt in stransa legatura cu trebuintele, tendintele, interesele si aspiratiile noastre

2. starile afective implica o apreciere, o atitudine pozitiva sau negativa – un obiect care este in
concordanta cu trebuintele noastre va fi caracterizat ca placut, determinand tendinte de apropiere (o
camera cu soba de teracota fierbinte iarna), iar cand situatie e in contradictie cu ce ne dorim apare
impresia neplacuta, ce determina tendinta de evitare (o camera cu o soba de teracota fierbinte vara).

3. afectele au tendinta de polaritate, avand tendinta de a fi pozitive sau negative, indiferenta fiind
tranzitorie si se traduce prin lipsa oricarei stari afective.

4. afectele sunt subiective – se pot schimba usor, in functie de situatie.

- depind de trebuintele prezente, redau raportul dintre realitate si motivatia noastra (depind de context)

5. totalitatea - starile afective creeaza o sinteza specifica a tuturor impulsurilor activate: o mama care isi
iubeste copilul cu pasiune vede drept nostime toate obrazniciile copilului, desi e clar ca el deranjeaza pe
toata lumea.

6. tensiunea – amanarea satisfacerii unei trbuinte, tendinte duce la cumularea de tensiune psihica,
facand posibile trairi intense.

7. asigura relgarea prompta si eficace a comportamentului – o emotie redusa ca intensitate poate

determina schitarea unei actiuni, inainte de a incepe deliberarea constienta (de exemlu intr-o situatie in
care imi este pusa viata in pericol, schitez un gest de fuga, ce constituie prima reactie de conservare,
inainte de fuga propriu-zisa).

Formele starilor afective

a. Afectele statice:

a.1. stari afective elementare: durere si placerea senzoriala, agreabilul si dezagreabilul

a.2. dispozitiile

a.3. emotiile

b. Afectele dinamice:

b.1. sentimente

b.2. pasiuni

a.1. Starile afetive elementare​:

Durerea senzoriala – stimulii care provoaca durerea sunt de natura diferita fizica, chimica, mecanica sau
in raport cu tulburari circulatorii, inflamatorii, etc.

- anumite substante anestezice pot suprima durerea

Placerea senzoriala –intr-un experiment, un pui de cimpanzeua fost izolat de mama sa si el a cautat
contactul moale al unui manechin acoperit cu stofa evitand modelul din sarma – un confort tactil
senzorial.

- placerea erotica legata de excitarea tactila a unor zone erogene

Agreabilul si dezagreabilul – reactii afective globale de slaba intensitate, impresii produse de orice
perceptie

- rezonanta afectiva nu depinde de stimularea senzoriala ci de sensul pe care o are informatia pentru noi
(un aparat pentru investigatii in boli grave poate fi vazut de un doctor intr-un fel daca e in calitate de
specialist si in alt fel, daca il vede in calitate de pacient)

- agreabilul –va determina miscari de apropiere, o crestere a energiei si activitatii

- dezagreabilul – va determina tendinta de indepartare de sursa si diminuarea energiei, activitatii

a.2. Dispozitiile – au o slaba intensitate dar dureaza de la cateva zile la cateva saptamani si ne
influenteaza trairile afective (cand sunt prost dispus vad numai ceea ce e negativ)

Cauze: - interne - oboseala, o boala incipienta sau, dimpotriva,cand vorbi de buna dispozitie, implica
sanatate si resurse abundente.

- externe – conflicte in familie sau la locul de munca, aparitia unor pericole.

- ne influenteaza performanta in munca.

a.3. Emotiile – stari afective de scurta durata care traduc un specific al relatiilor mele cu un obiect sau
situatie, avand caracter contextual.
- pot fi declansate de o imprejurare reala sau una imaginata (daca imi imaginez ca rezultatul
diagnosticului meu va fi unul grav, ma voi intrista inainte de a-l afla).

In functie de intensitate distingem:

- emotii cu intensitate foarte mare: emotii soc:

- frica (teroarea) – provocate de aparitia brusca a unui mare pericol

Manifestari observabile: paloare, ochii larg deschisi, pupilele largite fixand dezastrul iminent, „se ridica
parul”, broboane de traspiratie, tremur, muschi rigizi, inlemnire sau fuga disperata.

- furia – cand cineva ne ofenseaza in chip jignitor

Manifestari observabile: inrosirea fetei, ingrosarea venelor fetei si gatului, accelerarea pulsului,
gesticulari, sau lividitate, imobilitate si raspuns agresiv.

- tristetea in forma acuta (disperarea) – poate fi cauzata de moartea neasteptata a unei

persoane dragi, sau vestea unei boli, etc

Manifestari observabile: fata alungita, colturile gurii lasate in jos, cute pe frunte, privire stearsa,
inexpresiva, plans, senzatie de inmuiere a picioarelor, tremuraturi, senzatia de frig.

- bucuria exploziva – cand aflam pe neasteptate despre un eveniment fericit

Manifestari observabile: saritul in sus, batai din palme, ras din toata inima, accelerarea batailor inimii,
ochii sticlesc, postura dreapta

- emotii cu intensitate mijlocie:

- teama de dentist

- intristarea pentru o situatie temporara

- bucuria elevilor cand profesorul n-a putut ajunge la ora

b.1. Sentimentele – ample structuri de tendinte si aspiratii, relativ stabile, care orienteaza, organizeaza,
declanseaza si regleaza conduita.

- sunt transsituationale, vizand si viitorul

- sunt strans legate de procesele cognitive: sunt influentate si influenteaza imaginatia, gandirea,
memoria, dar si perceptia

- mediul social

- are o influenta importanta asupra structurii si evolutiei sentimentelor, reglementand modul de

manifestare al sentimentelor: manifestarile excesive in Japonia sunt o dovada a lipsei de civilizatie, iar in
cultura europeana situatia este diferita – la noi se angaja bocitoare pentru a jeli persoana decedata cat
mai zgomotos

- continutul sentimentelor este afectat de mediul social: de exemplu, cazul unui explorator rus
care a vizitat o regiune din nordul Siberiei, unde triburile de eschimosi erau foarte slab populate a fost
foarte bine primit, iar noaptea gazda i-a oferit sotia musafirului, iar refuzul ar fi insemnat o grava insulta.
Mai mult, daca sotia ramanea insarcinata era un mare motiv de bucurie, dat fiind, numarul scazut al
populatiei in acea zona. Ei nu si-au dezvoltat sentimentul geloziei existent in alte culturi.

Cum ne dam seama ca exista un sentiment?

- plecarea cuiva pe timp indelungat provoaca suparare, tristete

- un cadou marunt care cauzeaza cuiva o bucurie imensa

- preocupare frecventa, constanta pentru persoana iubita (cand esti indragostit de cineva care
este interesat de alta persoana, i se va parea agansata permanenta ta preocupare, care pentru ceilalti
este evidenta, desi tu ai impresia ca nu acorzi suficienta atentie persoanei in cauza) – uneori
manifestarile pot parea a contrazice sentimentele: o mama care isi cearta copilul pentru ca a gresit, o
face din dorinta ei de a avea o educatie superiara sau din dorinta de a-l proteja.

- sentimentul mobilizeaza intreaga personalitate: intalnirea cu un bun prieten – sumedenie de emotii,

surpriza, bucuria, mirarea, dar si reactii vis-a-vis de petreceri, necazuri, bucurii comune

Clasificarea sentimentelor

a. Sentimente inferioare – considerate cele aflate in relatie cu trebuinte de ordin fiziologic sau strict
personal – un tanar care este indragostit de calatorii viseaza si strange toata viata banii pentru asta.

b. Sentimente superioare – sunt in relatie stransa cu valorile sociale, cu aspiratiile colective, benefice din
punct de vedere social.

b.1. sentimentele morale – in direct raport cu viata sociala: sentimentul dreptatii, dragostea de
om, patriotismul

b.2. sentimente estetice – trairea frumosului in natura si arta, creatia artistica

b.3. sentimentele intelectuale – asipratia de a cunoaste.

Raporturile cu cei din jur, cu familia, prietenii, au un rol hotarator in echilibrarea noastra sufleteasca,
omul fiind o fiinta profund sociala.

Pasiunile – subordoneaza intreaga personalitate, dominand puternic intreaga viata afectiva.

Ex: iubirea-pasiunie, avaritia, pasiunea artistica, profesionala, etc.

Clasificare:
 a. pozitive: imbogatesc viata psihica si permit realizari importante, mai ales cand dezvolta un
talent autentic

b. negative: zgarcenia, dependenta de drog, de alcool, de jocuri de noroc, care au distrus vieti,
familii, duc la saracirea vietii psihice, la degradare morala si fizica.

Rolul si declansarea proceselor afective

Ce anume produce emotia?

- interpretarea cognitiva a reactiei subiectului la un anumit stimul – cui atribuie el modificarile

de natura fiziologica pe care le percepe: situatiile conflictuale, stresante, frustrante nu sunt asa prin ele
insele, ci prin sensul pe care il da individul.

Rolul proceselor afective

1. emotia, in conditiile in care este foarte intensa, dezorganizeaza conduita, in timp ce sentimentele o
organizeaza.

2. rol de adaptare, reglare a conduitei umane – dezorganizarea initiala duce la o organizare ulterioara
(individul va sti la o noua confruntare cu stimulul cum sa se comporte)

3. sustinere energetica a activtatii – pentru generarea imaginilor, ideilor si a diferitelor combinari intre
acestea

4. potenteaza si conditioneaza actiunea, permitand stapanirea ei – il ajuta pe individ sa se adapteze mai

bine ambiantei, solicitarilor ei.

5. simpatia – rol important in formarea si mentinerea societatii.

COMUNICARE ŞI LIMBAJ

​Comunicarea

– proces de transmitere a unor informatii, de la un emitator catre un receptor, printr-un anumit canal
de comunicare, rolurile de emitator-receptor intr-un dialog schimbandu-se alternativ.

Comunicarea recurge la o serie de coduri, ca sistem de semne prin care se transmite sau receptioneaza
un anumit mesaj informational. La om, comunicarea se realizeaza cu ajutorul limbii, ca produs al istoriei,
ce indeplineste rolul de principal mijloc de comunicare in viata si activitatea sociala.

Limbajul
– activitatea de comunicare umana, realizat prin intermediul limbii, avnd ca forma de baza vorbirea
(limbajul oral).
Limbajul este in stransa legatura cu gandirea prin faptul ca fiecare cuvant are o anumita semnificatie
principala si altele secundare, dependenta de context. Propozitia formata prin mai multe cuvinte
alaturate dupa anumite norme gramaticale are sensul ei, la fel cum mai multe concepte formeaza o
judecata. Vorbirea fara sens este o forma, fara continut, iar gandirea nu este posibila la un nivel mai
evoluat fara un anumit limbaj.

Perceptiile si reprezentarile capata sens prin verbalizare, iar formularile verbale sunt garantia memoriei
de lunga durata. Cuvintele sunt cele care vehiculeaza imagini, iar verbalizarea permite departajarea
dintre motive si scopuri.

Limbajul este procesul care face posibila intelegerea, explicarea experientei umane, intr-o maniera
inteligibila.

Formele limbajului
Limbajul poate fi:

Non-verbal

Paraverbal

Verbal

Limbajul verbal se imparte la randul lui in:

1. Limbajul exterior​ – cu care comunicam cu semenii

2. Limbajul interior – limbajul gandirii abstracte, care se desfasoara fara intrerupere cand suntem in
stare de trezie.

1. Limbajul exterior

a. oral – dialogat – cand vorbim cu alte persoane si schimbam tot felul de pareri, in care intonatia,
accentul si mimico-gesticulatia au un rol important

- monologat – cand o persoana se adreseaza unui auditor tacut, orientandu-si discursul dupa
reactiiile auditorului

b. scris – mai pretentios, mai sever, nu permite erori gramaticale, necesita claritate, concizie, iar senele
de punctuatie inlocuiesc intonatia, si accentul din limbajul oral, fiind mai sarac in expresivitate.

2. Limbajul interior

- o continua comentare a celor ce se intampla, a intentiilor, a incercarilor de rezolvare a problemelor .

Functiile limbajului
1. Functia de comunicare – de transfer a unei informatii de la o persoana la alta

2. Functia cognitiva – de integrare si elaborare a gandirii: permite explorarea si investigarea realitatii,

imbogatirea si clarificarea cunostintelor, mediaza si faciliteaza operatiile gandirii.

3. Functia simboli-reprezentativa – de substituire a unor obiecte, fenomene, relatii prin formule verbale
sau alte semne.

4. Functia expresiva – de manifestare a unor idei, nu doar pe cale verbala si prin mimica, gestica,
intonatie.

5. Functia persuasiva – de convingere, de inductie la o alta persoana a unor idei si stari emotionale.

6. Functia reglatorie – de conducere a condutei altei persoane sau a propriului comportament.

7. Functia ludica – presupune asociatii verbale de efect, ciocniri de sensuri, ritmica, pana la constructie
artistica.

8. Functia dialectica – de formulare si rezolvare a contradictiilor sau conflictelor problematice.

​6. PROCESELE DE REGLARE: ATENŢIA ŞI VOINŢA

6.1. ATEN​Ţ​IA
Omul se afla permanent intr-o ploaie de stimuli care produc numeroase senzatii: vizuale, auditive,
olfactive, tactile, interne. Volumul receptat de organele senzoriale ajunge pana la 100000 de biti pe
secunda, din care ajung in constiinta 25-100 biti/sec, realizandu-se o importanta selectie, un rol
important in selectie avand atentia.

Def – orientarea si concentrarea activitatii psihice cognitive asupra unui obiect sau fenomen.

Calitatile atentiei

1. capacitatea de concentrare – unii lucreaza cu zgomot in surdina (in activitatile monotone), altii in
deplina liniste

2. stabilitatea atentiei – posibilitatea concentrarii mai indelungate sau mai scurte asupra unui
obiect/fenomen.

3. volumul – numarul de elemente care pot fi cuprinse deodata in centrul atentiei

4. distributia/mobilitatea – capacitatea de a urmari simultan mai multe obiecte sau activitati.

Atentia presupune doua stari neurofunctionale:

1. Starea de veghe – opusa celei de somn – scoarta cerebrala este activata difuz, fiind caracteristica o
contemplare generala.
2. Starea de vigilenta – explorarea generala a mediului, asteptare si cautare, asigurand reactii prompte,
de care poate depinde siguranta pacientului, sau a echipei medicale. Cand un asistent de sala trebuie sa
urmareasca si ce nevoi au operatorii si ce se intampla cu pacientul si cu aparatele.

Forme ale atentiei:

1. atentia involuntara – pasiva, fara efort, cand orientarea este determinata de un stimul exterior.

2. atentia voluntara – presupune efort voluntar.

Conditii care favorizeaza concentrarea atentiei:

A. Conditii externe:

a) noutatea obiectelor /fenomenelor

b) intensitatea stimulilor

c) miscarea, schimbarea, variatia

B. Conditii interne: interesul.

Manifestarile si efectele atentiei:

1. orientarea – constiintei intr-o directie ce asigura selectia unor ipresii ce apar cu claritate, in raport cu
altele mai sterse.

2. concentrarea – intensificarea impresiei – de exemplu un eritem poate deveni pentru cineva un

adevarat motiv de panica, sugerandu-i eventuale boli incurabile, coplesindu-i existenta.

3. claritatea obiectului supus atentiei este mai mare.

4. rapiditatea perceperii evenimentului – cand urmaresc atent sa se intample ceva, am sanse mai mari sa
observ, decat daca nu as fi concentrat in directia respectiva.

5. modificarile motorii si expresive in functie de orientarea interioara sau exterioara.

Somnul – este caracterizat de lipsa atentiei, fiind o stare de inactivitate generala, concomitenta cu o
relativa rupere a legaturii cu realitatea. Activitatea organelor interne continua, iar concomitent cu
instalarea inhibitiei in scoarta se produce recuperarea energetica a neuronilor.

- in somnul lent – se refac proteinele celulelor nervoase si acidul ribonucleic

- in somnul REM – sistemul adrenergic

- exista portiuni active prin care se pastreaza legatura cu realitatea, putand declansa oricand
trezirea: ex. O mama care doarme, dar tresare de fiecare data la scancetul copilului.

Exista mai multe lungimi de unda pentru diferite stari psihice:

- unde β si ϒ 20 si 40 Hz pe secunda – caracterizand activitatea cerebrala

- unde α 10 Hz/sec – starea de veghe, relaxare cu ochii inchisi

- unde δ 2Hz/sec – somnul profund

- somnul lent – respiratie rara, ritm cardiac incetinit

- somnul REM (rapid eyes movements)/somnul paradoxal – care apare in medie, de 3-6 ori pe
noapte (undele seamana mai mult cu cele din starea de veghe)

- privarea de somn indelungata produce tulburari: oboseala, iritabilitate, erori senzoriale,

tremurul mainilor, Nystagmus, cresterea sensibilitatii la durere, perioade de „microsomn” adormirea
pentru perioade de cateva secunde.

6.2. Voin​ţ​a

Def – proces psihic complex de reglare a activitatii voluntare in vederea realizarii unui scop constient,
depasind anumite bariere interioare sau exterioare.

- efortul voluntar consta in mobilizarea resurselor fizice, intelectuale, emotionale prin intermediul
mecanismelor verbale, in vederea atingerii scopului produs.

- asigura energia necesara desfasurarii activitatilor, o organizeaza si concentreaza in directia unica a

scopului

Calitatile vointei
- se refera la capacitatea de efort voluntar a unei persoane:

1. puterea vointei – intensitatea efortului prin care subiectul isi urmareste scopurile, in ciuda confrutarii
cu obstacole, importanta scopului avand un rol important: cu cat scopul este mai important pentru
mine, cu atat depasesc mai usor obstacole, chiar si foarte dificile.

2. perseverenta – realizarea efortului voluntar o perioada indelungata de timp, fiind sustinuta si de

valoarea scopului dar si de increderea in fortele proprii, in conditiile unor decizii lucide a posibilitatilor
proprii si a contextului (forma negativa – incapatanarea- lipsa de flexibilitate intelectuala/prejudecata,
carente educationale)

3. independenta vointei – tendinta de a lua hotarari pe baza judecatii proprii, presupune o atitudine
critica fata de propriile decizii si a celor sugerate de altii (forma negativa – sugestibilitatea?)

4. promptitudinea deciziei – rapiditatea deciziei si corectitudinea ei in situatii urgente.

- se sprijina pe rapiditatea si profunzimea gandirii, pe experienta personala si incerederea in sine

(nehotararea/tergiversarea – forma negativa).
Structura si fazele actelor voluntare
Actele voluntare pot fi simple (a cauta un cuvant intr-un dictionar) sau complexe (de durata, pot sa
apara diferite obstacole – concurs de admitere)

1. actualizarea unor motive care genereaza scopuri si orientare spre ele – se face legatura intre motiv si
scop (faza de dorinta), se concretizeaza intentia de a realiza scopul si se construieste planuk mental

2. lupta motivelor – aparitia mai multor motive si implicit a mai multor scopuri – unele aduc satisfactii
imediate, dar nu au valoare in sine, altele mai putin tentante pentru prezent, neaducand satisfactii
imediate, dar importante pentru viitor

- implica efort de deliberare a alegerii – cand sunt constient de consecintele posibile ale tuturor
motivelor

3. luarea hotararii – alegerea unui motiv si a unui scop si amanarea celorlalte – implica mai mult efort
voluntar in situatii complexe, implicand nivelul de aspiratii, particularitati temperamentale, dorinta de a
avea succes, teama de esec, propriul sistem de valori, etc.

4. executarea hotararii luate – realizarea efectiva a planului si atingerea scopului – presupune evaluarea
si compararea planului mental cu ce se iintampla in mod real, ajustarea efortului in functie de noile
obstacole, neprvazute

5. verificarea rezultatului obtinut si formularea unor concluzii valoroase pentru activitatea viitoare.

Competenta 2 : Evidentiaza structura integratoare a mecanismelor psihice

Individ-persoana-personalitate
Individ
- totalitatea însuşirilor biologice, fizice, biochimice şi psihofiziologice, înnăscute sau dobândite, care
asigură adaptarea la mediul natural.

- o unitate vie, care nu poate fi dezmembrata fara a-si pierde identitatea.

- orice organism viu, inclusiv uman.

Individualitatea
- individul, luat in ansamblul proprietatilor sale distinctive si originale.
Persoana
- specific umana

- individul uman socializat

Personalitatea
- organizarea dinamica in cadrul individului a acelor sisteme psihofizice, care determina gandirea si
comportamentul sau caracteristic.

- cuprinde intreg sistemul atributelor, structurilor si valorilor de care dispune o persoana.

- fiecare îşi modelează personalitatea după împrejurările în care se află şi dezvoltă comportamente
conform cu rolul pe care îl are: de părinte sau copil, profesor sau elev, şef sau subordonat, gazdă sau
oaspete, etc.
- personliatatea sociala – sociologie – se accentueaza rolul socialului in structura intima a omului,
interiorizarea normelor si valorilor in procesul socializarii, insusirea modelului cultural, formarea
idealurilor, dezvoltarea constiintei.

- specificul psihicului uman este apariţia conştiinţei: ​conştiinţa implicită este o conştiinţa in
actiune,prezenta si la animale, un camp al prezentului si al prezentei noastre in lume, o separare a mea
de alte fiinţe sau obiecte; este vorba de prezenţa noastră într-o realitate distinctă de noi, unde ni se
oferă totalitateaevenimentelor la care participăm.
Conştiinţa reflexivă este caracteristica omului si consta in constiinta clara a unui eu, care actioneaza in
mod responsabil;

H. Ey, citat de A. Cosmovici: “A fi constient de ceea ce eu simt sau ceea ce eu vreau inseamna a-mi
verbaliza ideile, proiectele sau sentimentele si a dispune de ele.”

Caracteristici ale unui act constient:

a) a distinge intre stimuli – care este util si care este primejdios: omul poate alege spontan (constiinta
implicita) sau bazandu-se pe gandire (constiintei reflexive).

b) este constient ceea ce este comunicabil – ce se poate transmite fie prin limbajul verbal, fie
non-verbal.

c) suntem constienti cand suntem atenti – implica o focalizare a psihicului prezenta inclusiv la animale
(constiinta implicita)

d) act constient este cel prmeditat, intentionat – constiinta reflexiva – urmareste realizarea unui scop,
dinainte reprezentat.

e) a fi constient=a sti, a fi constient de sine

- formarea constiintei de sine incepe cu constiinta propriului corp, avand la baza senzatii interne:
foamea, setea, durerea, la care se adauga senzatiile proprioceptive (legate de pozitia corpului si de
miscare)

- schema corpului informeaza nu doar asupra topografiei corpului si a pozitiei sale ci si la posibilitatile de
a actiona in lumea exterioara

- existenta unei scheme corporale se evidentiaza prin fenomenul: membrul fantoma.

- se considera ca este formata constiinta cand copilul se recunoaste in oglinda (copilul mic isi cunoaste
prin simtul vizual doar mainile, picioarele, fata si trasaturile sale le poate vedea doar uitandu-se in
oglinda – porumbeii care se izbesc la nesfarsit de geamurile reflectorizante)

- studiul facut de Amsterdam: 17-18 luni copilul reactioneaza in fata oglinzii ca la vederea altui copil,
intre 18-20 de luni apar reactii de evitare, 20-24 de luni copilul se recunoaste – daca il dai cu ruj rosu pe
nasuc, va duce manuta la nasul lui si nu la al „copilului din oglinda”.

Zazzo – recunoasterea apare intre 2 si 3 ani, cand copilul incepe sa foloseasca pronumele „eu”, „al meu”.

Inconstientul

- un numar mare de fenomene, reactii psihice, care intervin in activitatea noastra, fara a ne da seama de
prezenta lor.

- include tot bagajul de cunostinte, imagini, idei achizitionate, care raman intr-o stare de latenta, de
unde vor fi actualizate frecvent, iar unele niciodata:

- acte automate, priceperi, deprinderi

- unele perceptii subliminale, care imi pot influenta comportamentul

- afectivitatea – teluri, dorinte, sentimente (stiu ca imi iubesc tatal dar nu stiu ce sunt capabil sa
fac pentru el).

- R. Mucchielli, citat de A. Cosmovici: toata experienta noastra este influentata de tendinte innascute, de
mediu, educatie, care se structureaza intr-un vast sistem, care influenteaza in permanenta: perceptia,
gandirea, sentimentele, actele de vointa, etc. – inconstient – structura personalitatii ce influenteaza
constiinta si care se modifica treptat, in functie de noile experiente.

- trasaturile temperamentale – cea mai accesibila si usor constatabile latura a personalitatii (energic, mai
lent in reactii).

Caracteristicile personalitatii:
1. Globalitatea
- cuprinde un ansamblu de caracteristici, care permit descrierea unei persoane, identificarea ei printre
altele

2. Coerenta

- presupune existenta unei anumite organizari si interdependente a elementelor personalitatii.

3. Permanenta

- presupune legi de organizare care actioneaza permanent

- personalitatea se dezvolta, evolueaza, dar pastreaza identitatea psihica: continuitate si identitate

personala.

SANATATEA VIETII INTERIOARE SI MENTALE

- o personalitate armonioasa – este importanta corelarea interiorului cu exteriorul: capacitatea fiecarui

individ de a mentine un echilibru de sanatate intre viata mentala si corp.

- creasterea potentialul vital, prin aplicarea principiilor igienice generale, la constitutia sa unica.

- a intretine si ameliora echilibrul functiilor corporale, dezvoltand aptitudini, inlaturand deficientele

individuale si punand corpul la adapost de influentele nocive ale factorilor externi sau psihici sau ale
cconsecintelor vietii impotriva legilor fiziologice, dar si a mediului, relatilor negative.

- posibilitatea individului de a se bucura de viata in plenitudinea ei vitala, de a-si mari durata vietii de a-si
asigura o existenta in conditii de sanatate cu inlaturarea suferintei, neputintei si infirmitatilor.

- cresterea a potentialului personalitatii noastre, sub raport spiritual, sanatatea corporala si echilibrul
mental, care se conditioneaza mutual,

- cresterea potentialului corporal se aplica asupra constitutiei biologice a fiintei noastre, igiena mentala
incearca sa obtina o crestere a vietii sufletesti in adancime, ingaduind omului participarea la viata
valorilor culturii si bucurii inalte ale vietii, in spirit.

- corpul si gandul alcatuiesc o unitate, unitatea personalitatii noastre ancorata pe pamant si izvorata din
animalitate, dar avantandu-se catre realizare spirituala si traind in zona valorilor.

- respectarea regulilor de igiena corporala se adauga la respectarea legilor morale specific umane, care
dau omului demnitate.

- Spinoza, “Experienta ne invata ca sanatatea spiritului, ca si a corpului, se afla in mana noastra”.

- orientarea faptelor noastre ca si tinta educatiei isi afla intemeierea in dezvoltarea in totalitate a
personalitatii, in permanenta dezvoltare.Acest principiu este intalnit si in postularea lui Viitorino da
Feltro “dezvoltarea tuturor energiilor spirituale ale omului, in in armonie cu corpul si inteligenta”, iar
Battista Alberti, propune omul ideal : “de a fi el insusi, cat mai complex prin dezvoltarea intregii sale
personalitati intr-o armonioasa adaptare a tuturor calitatilor si aptitudinilor sale fizice sau morale”.
Realizarea acestui ideal presupune ca principiu cardinal, “cunoasterea de sine”, “cunoaste-te pe tine
insuti”, imperativ inscris pe templul lui Apollo, din Delfi, care a alcatuit temeiul prim al intelepciunii
tuturor marilor ganditori.

Cunoasterea corpului a constitutiei proprii - completata cu o cunoastere de adancime a aptitudinilor

mentale, defectelor personale, a nazuintelor si nevoilor proprii - se contureaza un punct de sprijin al
dezvoltarii personalitatii, individul afla deficientele native ce se cer inlaturate si calitatile ce urmeaza a le
dezvolta prin educatie si crestere armonioasa.

Omul nu se dezvolta la intamplare,el stie de unde a plecat si stie unde va ajunge, in procesul neintrerupt
de implinire a personalitatii. Cunoscandu-si limitele si posibilitatile, individual nu-si va asuma sarcini ce il
depasesc, crutanu-se in acest mod de amaraciunea insucceselor.

Cunoasterea de sine, savarsita impartial, cu sinceritate, fara iluzie de sine, fara orgoliu sau falsa
modestie, cu inlaturarea minciunilor interioare, este o rasfrangere fireasca , naturala, a omului asupra lui
insusi.

Autocunoasterea este importanta pentru om si personalitatea sa, dar totodata si acceptarea de sine, “de
a te simti bine in pielea ta”.

Teorii psihologice ale dezvoltarii psihice

Teoria dezvoltarii psihosociale

Erickson -1959 – considera, plecand de la teoriile lui Freud, ca individul se confrunta pe

parcursul dezvoltarii sale cu o serie de conflicte, centrate pe relatii ale individului cu alti membri
ai societatii, pe care trebuie s ale dezvolte in vederea dezvoltarii unei personalitati sanatoase.

Erickson a evidentiat opt stadii, in fiecare stadiu individul confruntandu-se cu un conflict, pe

care trebuie sa il rezolve pentru a trece la stadiul urmator.

Primul stadiu

0-18 luni – conflictul incredere-neincredere – isi stabileste incrdere fata de celelalte persoane;
daca beneficiaza de confort si satisfactie, acest lucru il va ajuta, va avea o atitudine increzatoare
fata de cei care il ingrijesc, si ulterior, fata de ceilalti oameni.

Stadiul al doilea
18 luni – 3 ani – conflictul autonomie-indoiala - cand copilul incepe sa mearga si noile provocari
fizice pe care le va intampina ii pot sustine increderea sau dimpotriva, influentand atitudinea
globala pe care copilul si-o formeaza in legatura cu ceilalti.

Stadiul al treilea

3 – 6 ani – conflictul intiativa – vinovatie – copilului i se cere sa isi asume responsabilitati pentru
actiunile sale si poate sa isi dezvolte un puternic simt de initiativa sau poate simti vinovatie
pentru ca nu si-a indeplinit corespunzator sarcinile. (apare competitia cu alti copii intrand in
colectivitate, daca se loveste este neatentia lui, daca este pus sa isi faca ordine in casa, etc.)

Stadiul al patrulea

6-12 ani – conflictul sarguinta-inferioritate – apare pe masura ce are de infruntat tot mai multe
provocari (scoala, cu toate provocarile, competitia dintre elevi, asteptarile parintilor); copilul
poate s ale faca fata sau sa apare sentimetul de incapacitate – neincrederea in fortele proprii.

Stadiul al cincilea

12-20 ani – conflictul identificare-confuzie de rol – multimea noilor roluri sociale si apartenenta
la grupuri sociale diferite presupun dezvoltarea unii simt integrator al propriei persoane, copilul
fiind coplpesit de multitudinea de roluri pe care trebuie s ale joace.

- este momentul integrarii unor game variate si contradictorii de perceceptii de sine si de

perceptii ale altora despre sine, intr-o structura coerenta, respectiv, propria identitate.

Stadiul al saselea

20-40 ani – conflictul intimitate izolare, in relatie cu altii – fuzionarea libera a identitatilor fara a
exista teama pierderii acestora, neacceptarea limitarii propriei independente sau a intimitatii
este aceea a izolarii.

Stadiul al saptelea

40-65 ani – conflictul creatie-stagnare – se formuleaza observatii dincolo de sinele propriu,

raportate la familie, cariera profesionala, societatea in ansamblu.

Stadiul al optulea

65 ani – conflictul de intampinare a mortii integru sau cu disperare – integritatea Eu-lui –

privirea in retrospectiva a propriei existente, cu satisfactie, acceptarea reusitelor si esecurilor;
disperarea apare atunci cand se constata ca nu mai exista timp disponibil pentru operarea unor
schimbari majore, propunerea unor noi obiective si realizarea lor.
Teorii structuraliste

- considera dezvoltarea un proces structurat si schematic

Teoria dezvoltarii cognitive J. Piaget

Piaget a considerat ​inteligenţa ca pe o formă de dezvoltare prin interacţiunea cu mediul.

Copilul
fiind activ, acţionează continuu asupra mediului său, observând efectul pe care îl are acţiunea
sa.
O ​operaţie reprezintă orice set de acţiuni care produc un efect asupra mediului. Pe măsură ce
copilul începe să stăpânească noi abilităţi, acestea apar în procesele sale de gândire sub forma
structurilor cognitive denumite scheme. Când se gândeşte, copilul efectuează operaţii mintale.
O ​schemă conţine toate ideile, amintirile, capacităţile şi asocierile legate de un anumit set de
operaţii asupra mediului. Piaget considera că dezvoltarea cognitivă are loc prin procesul
construirii şi dezvoltării de scheme noi şi al extinderii celor existente, astfel încât să se aplice la
un domeniu mai vast. Pe măsură ce creşte şi interacţionează cu mediul, copilul îşi dezvoltă şi
îşi modifică schemele în mod continuu. O schemă este o structură pe care o utilizăm ca fir
director în comportamentul nostru. Nu percepem fiecare lucru nou din viaţa noastră ca fiind la
fel de nou în fiecare zi, ci facem apel la experienţele şi capacităţile dobândite anterior pentru a
şti ce trebuie să facem.
Piaget considera că procesul gândirii a luat naştere ca rezultat al evenimentelor neaşteptate.
Prin asta, el înţelegea că, atunci când suntem capabili să apelăm la schemele preexistente fără
nici o problemă, nu ne mai gândim prea mult la evenimentul în curs. Noua uzanţă ar fi în afara
a ceea ce Piaget a numit domeniu de oportunitate al schemelor noastre preexistente, deci
trebuie să se modifice atât comportamentul obişnuit cât şi schemele.
Piaget a considerat că toţi copiii trec printr-o serie de perioade distincte în dezvoltarea
intelectuală. Astfel, stadiile dezvoltării copilului propuse de Piaget sunt:
1. Stadiul senzorio-motor (0-2 ani):
- copilul experimentează lumea prin percepţii imediate şi prin activitate fizică, fără o gândire
aşa cum o cunosc adulţii. Gândirea copilului este dominată de principiul „aici şi acum”. De
exemplu, până la vârsta de 8 luni nici un copil nu deţine conceptul de permanenţă a obiectelor.
(până atunci tot ceea ce se află în afara câmpului vizual se află în afara minţii lui, adică copilul
nu va încerca să se uite după un obiect vizibil anterior care este plasat în afara câmpului visual).
2. Stadiul preoperaţional (2-7 ani):
În perioada preoperaţională pot fi percepute cel mai clar diferenţele între gândirea copiilor şi
gândirea adulţilor. Aceasta este perioada în care se dezvoltă limbajul şi Piaget considera că
utilizarea limbajului de către copil demonstrează o reduce treptată a egocentrismului.
La început, copilul prezintă o vorbire egocentrică, cu o conştienţă redusă a necesităţilor
ascultătorului, dar, treptat devine conştient că, utilizând limbajul pentru comunicare, trebuie să
şi-l ajusteze în vederea unei interacţiuni, în loc să îşi exprime pur şi simplu gândurile. În
această perioadă copilul îşi dezvoltă capacitatea de descentrare, de adoptare a punctului de
vedere al altei persoane. Atunci când se gândeşte la diferite probleme, copilul are şi o tendinţă
de centrare, concentrându-se asupra esenţei problemei şi ignorând alţi factori. Un exemplu
este lipsa reflexivităţii: la această vârstă, copiilor le este foarte greu să vadă operaţiile ca fiind
reversibile. De exemplu, un copil ar putea învăţa că 3x3=9, dar nu ar fi capabil să ajungă, de
aici, la concluzia că 9=3x3; sau copilul poate admite că are un tată, dar nu este capabil să
admită că şi tatăl său are un copil. Deşi o operaţie este inversul celeilalte, copilul are tendinţa
să se concentreze asupra unei laturi a problemei şi îi este greu să vadă o altă latură.
Un alt exemplu de centrare este redat de incapacitatea copilului aflat în perioada
preoperaţională de a înţelege principiile de conservare. Aceasta este cea mai faimoasă dintre
părţile teoriei lui Piaget.
Prin conservare înţelegem că un obiect îşi poate modifica forma sau aspectul, păstrându-şi
totuşi aceeaşi masă sau volum. El a efectuat mai multe studii asupra conservării. Aceste studii
s-au realizat cu mai multe obiecte:
- bucăţi de plastilină, transformate din bile în forme alungite,
- apa colorată, turnată dintr-un pahar larg şi mic, într-unul înalt şi subţire.
De fiecare dată, copilul se concentra asupra celui mai evident aspect al modificării, ignorându-le
pe cele asociate, care indicau faptul că volumul sau cantitatea a rămas aceeaşi.
Principala sarcină a perioadei preoperaţionale este de a pregăti copilul pentru perioadele
ulterioare şi, în acest scop, copilul învaţă tot timpul din ce în ce mai multe despre mediu. O
caracteristică a acestei perioade, observată de Piaget, este tendinţa de a generaliza excesiv
regulile pe care le-a învăţat. Numai prin aplicarea regulii copilul învaţă modalităţi diferite de a
o utiliza. De exemplu, la începutul acestei perioade copilul ar putea numi toate animalele mici
„căţel”, dar cu cât perseverează mai mult, cu atât îşi dă mai bine seama că există diferite tipuri
de animale mici şi că toate au nume diferite. Prin procesele de asimilare şi acomodare copilul
îşi extinde schemele, aplicându-le la mediu, până când îşi formează un set operaţional de
structuri. La sfârşitul perioadei preoperaţionale, copilul este dotat destul de bine cu scheme
adecvate pentru a face faţă principalelor provocări din mediul său.
3. Stadiul operaţiilor concrete (7-11 ani):
- incepând cu această perioadă copilul nu mai este atât de egocentric, fiind capabil să vadă
obiectele şi evenimentele şi din punctul de vedere al celorlalţi. În această perioadă, gândirea
copilului începe să fie asemănătoare cu cea a adultului, dar copilul are totuşi dificultăţi în
manipularea noţiunilor pur abstracte, pentru că trebuie să le lege de lumea reală, pentru a le
înţelege. Copiii aflaţi în această perioadă sunt caracterizaţi de o dorinţă extraordinară de a
culege informaţii despre lume: deseori ei adună liste considerabile de fapte sau de date despre
un subiect de interes.
4. Stadiul operaţiilor formale (de la 11 ani până la maturitate):
- acest stadiu marchează apariţia abilităţii de a gândi abstract fără a se bizui pe obiecte sau
evenimente concrete. El poate manevra acum logica abstractă, elaborează ipoteze (teorii)
despre lume, le testează ca un om de ştiinţă şi utilizează noţiuni abstracte în gândirea sa.
Copilul este capabil să rezolve o problemă la nivel mental prin evaluarea sistemică a mai multor
propoziţii şi, în acelaşi timp, să analizeze intercondiţionarea lor.
Piaget considera că aceasta este cea mai înaltă formă de gândire şi susţinea că, din acest
moment, copilul îşi poate extinde cunoştinţele.
 
Teoria lui Piaget asupra dezvoltării morale

Un aspect important al teoriei dezvoltării cognitive a lui Piaget este acela care leagă nivelul
capacităţii de raţionare a copilului cu moralitatea sa. Moralitatea are în vedere modul în care
copilul apreciază ce este corect şi ce este greşit, constituind o parte importantă a socializării
sale. Fiecare societate are propriile sale idei despre tipurile acceptabile de comportament, iar
copiii sunt educaţi să observe normele societăţii lor. După cum menţiona şi Ianoşi în lucrarea
Vârstele omului,​ „copilul ajuns om nu e însă nici animal şi nici robot, cum nu e nici păpuşa pe
care o alintă. El devine capabil să-şi însuşească, oricât de timid, opţiuni morale”.
Contribuţia majoră a lui Piaget la teoria dezvoltării sociale a copiilor apare în „Judecata morală
la copil” (1932), în care a analizat atitudinile copiilor faţă de reguli, aprecierile lor asupra
anumitor infracţiuni şi opiniile lor despre justiţie.
Într-o încercare de a explora înţelegerea regulilor, Piaget a ales nişte jocuri cu bile, în care au
fost implicaţi copii cu vârste diferite. El a ales aceste jocuri deoarece adesea regulile sunt
inventate chiar de către copii şi rar sunt învăţate de la adulţi. Piaget le-a cerut copiilor să-i
arate cum se joacă un joc şi să-l înveţe regulile. Din observaţiile sale, Piaget a descoperit că
viziunea copilului asupra regulilor şi asupra a ceea ce este corect sau greşit se dezvoltă frecvent
în relaţie cu intelectul lor.
1.​ copiii de trei ani şi cei sub trei ani
- urmeaza o oarecare ordine în jocul lor, dar nu considera necesar să păstreze această ordine;
- ​îşi modifică frecvent regulile.
2. ​3 şi 6 ani
- majoritatea copiilor copiază, pur şi simplu, unele dintre regulile pe care le-au văzut la copiii
mai mari, dar nu sunt încă în stare să joace un joc corect cu alţi copii.
- joaca propria versiune, chiar şi atunci când se joacă cu alţii.
 Piaget a asociat această constatare cu descoperirea sa iniţială asupra egocentrismului copiilor
din perioada preoperaţională: copiii au tendinţa de a vedea lucrurile tot timpul din propriul lor
punct de vedere, lipsindu-le structura cognitivă pentru a ţine cont de opiniile altora.
- există diferenţe în flexibilitatea regulilor, aşa cum o percep copiii: nu sunt capabili să urmeze
regulile, aşa cum o fac copiii mari, copiii aflaţi în perioada preoperaţională par să creadă că
regulile sunt inventate de o autoritate superioară lor, fiind fixe şi imuabile.
- când ajung la perioada operaţiilor concrete, majoritatea copiilor îşi dau seama că-şi pot
concepe propriile reguli şi că acestea nu sunt inventate de nici o autoritate atotputernică.
- o modificare similară de raţionament se poate constata în viziunea copiilor asupra justiţiei.
Piaget a chestionat mulţi copii de vârste diferite în legătură cu opiniile lor asupra unor
infracţiuni, relatându-le întâmplări despre persoane care au minţit, escrocat sau furat. El a tras
concluzia că, în perioada preoperaţională, copiii pot fi caracterizaţi de realism moral. Prin
aceasta, el sugera că aprecierea lor cu privire la gravitatea unei fapte sau a unei minciuni
depinde foarte mult de consecinţele faptei sau ale minciunii respective. De exemplu, un copil
care răstoarnă accidental un set întreg de farfurii este considerat mai obraznic decât un copil
care sparge deliberat una. Aceşti copii nu ţin seama de intenţia cu care este comisă
infracţiunea.
- în jur de opt ani, copiii îşi pierd acest realism moral şi încep să ţină seama de intenţia
persoanei: o persoană care răstoarnă intenţionat o farfurie este considerată mai rea decât una
care sparge neintenţionat mai multe.
- în perioada preoperaţională, copiii au o viziune mai mult dogmatica: Piaget consideră copiii
ca fiind capabili să lege natura pedepsei de delict; ei cred, pur şi simplu, că este cu atât mai
bine, cu cât pedeapsa este mai severă, oricare ar fi delictul. Interesant, ei au şi o idee de
„justiţie iminentă”, care presupune că orice accident care se întâmplă după o infracţiune, are
loc datorită infracţiunii: o persoană care se împiedică atunci când fuge de la locul unei crime
este pedepsită pentru crima sa. Acelaşi simţ al justiţiei iminente poate fi observat şi la adulţi,
în noţiunea de „justiţie poetică”. Piaget descrie acest nivel de dezvoltare morală ca unul de
„constrângere a adultului”, deoarece copiii cred că orice spune un adult este adevărat şi că
adulţii aplică întotdeauna pedepse corecte şi adecvate. Totuşi, copiii mai mari sunt din ce în ce
mai capabili să aprecieze pedepsele care „se potrivesc infracţiunii”, lucru cunoscut sub
denumirea de „justiţie reciprocă”.
Deci, după Piaget, există o progresie treptată în simţul moral al copilului.
Copilul mic parcurge o etapă heteronomă în care disciplina este impusă de către autorităţi şi
copilul accceptă regulile lor.
Copilul mai mare parcurge o etapă autonomă, în care poate gândi pentru el însuşi şi
moralitatea sa este mai curând un produs al propriului său raţionament, decât al
constrângerilor altor persoane.
Pe scurt, Piaget considera că există o legătură între nivelul raţionamentului cognitiv al unui
copil
şi simţul său asupra a ceea ce este corect sau greşit.
În parte, procesul de a învaţa corect din greşeli implică înţelegerea regulilor, momentul şi
motivul pentru care acestea sunt impuse. După Piaget, în perioada preoperaţională, copiii
înţeleg rar că regulile sunt create de către un grup pentru binele grupului, ca întreg.
Copiilor li se pare că regulile le sunt impuse de către o autoritate. Atunci când copilul are în jur
de opt ani, începe să ţină seama de intenţia cu care a fost realizată greşeala, infracţiunea şi
găseşte o pedeapsă adecvată pentru gravitatea acesteia.

Teoria lui Kohlberg asupra dezvoltării morale

O altă versiune structuralistă a dezvoltării morale a fost avansată de către Kohlberg, în 1963. El
era interesat în investigarea căilor prin care oamenii ajung să rezolve dilemele morale şi a
cercetat dezvoltarea morală oferind copiilor şi adulţilor o serie de probleme morale. În fiecare
dintre acestea apărea dilema: dacă era cazul să faci un bine cuiva sau să asculţi de regulile
societăţii. De exemplu, într-una dintre aceste povestiri era vorba de un bărbat care a intrat prin
efracţie în farmacie, ca să fure medicamente pentru soţia sa muribundă. Subiectului i s-a cerut
să aprecieze ce este corect şi ce este greşit în acest caz şi cum trebuie pedepsită greşeala.
Din analiza rezultatelor, pe baza argumentelor pe care le utilizează oamenii atunci când
încearcă să ia o decizie, Kohlberg a elaborat o teorie în care apar trei etape principale în
dezvoltarea morală, fiecare având două niveluri distincte.
1​. Etapa premorală​,
- ​în care individul crede în anumite idei pentru simpla lor valoare instrumentală.
- credinţa în ideile morale are ca scop doar evitarea pedepsei, la primul nivel
- credinţa in ideile morale este menţinută pentru a-i asigura individului simpatia celorlalţi, la
nivelul al doilea.
2. ​Etapa moralităţii convenţionale
- în care individul este preocupat în principal de respectarea regulilor sociale.
- la primul nivel al acestei etape, individul caută aprobarea social generală şi se conformează
moralei altora, pentru a o dobândi.
- la al doilea nivel, îndividul începe să susţină cu putere „legea şi ordinea”, deoarece
respectarea legilor şi a regulilor societăţii este considerată, în sine, corectă din punct de vedere
moral.
3. ​Perioada moralităţii autonome
- individual îşi elaborează un cod moral personal, în loc să accepte automat codurile stabilite de
alţii.
- la nivelul iniţial al etapei, individul acceptă regulile societăţii deoarece simte că sunt adoptate
democratic, spre binele tuturor.
- la al doilea nivel, oamenii îşi stabilesc codurile şi principiile morale reflectând asupra
problemelor şi dezvoltându-şi propriile lor idei. Astfel, ei pot ajunge să nu fie de acord cu unele
reguli ale societăţii, dacă le consideră greşite din punct de vedere moral.
Studiile lui Kohlberg şi Elfenbe în 1975 au arătat că mulţi copii de zece ani se află încă la primul
nivel de dezvoltare morală şi că foarte mulţi adulţi nu ating niciodată nivelurile finale. Kohlberg
susţinea că dezvoltarea structurilor cognitive ne influenţează mult nu numai nivelul de gândire,
dar şi felul în care ne comportăm în lume. El credea că o bună metodă de a ajuta oamenii să-şi
dezvolte gândirea morală este ascultarea punctelor de vedere ale altor persoane, care se află
într-o etapă superioară de dezvoltare morală. Acest lucru este important pentru părinţii care
doresc să ajute la dezvoltarea morală a copiilor lor, deoarece, dacă le spun, pur şi simplu,
copiilor ce este corect şi ce este greşit, fară să le explice motivele, pot ajunge să-şi încurajeze
copilul să rămână la nivelul de dezvoltare pe care l-au atins deja.

Personaj social si masca

Termenul din latina persona=masca, purtata de actori in antichitate.

2.1 Masca

Masca

- stabileşte relaţii cu psihismul individual şi cu cel colectiv;

- este reflecţia mai mult sau mai puţin reuşită a unor dispoziţii inconştiente

- a apărut iniţial ca organizator al fantasmelor

- a​ masca​ - a ascunde, a disimula, a înşela; ar putea sa înseamne impostură.

- masca dezvăluie, comunică

- agent revelator şi disimulator în acelaşi timp, masca are o ambivalenţa fundamentală.

Mărturie a ambivalenţelor umane

- masca - un simptom cultural sub particularităţile căruia se exprimă conflictul dintre

interdicţiile delimitate social şi pulsiunile individuale.

- prin intermediul măştii şi a circumstanţelor în care este folosită, se realizează condiţiile unei
descărcări pulsionale simulate. „Situaţiile de pericol” în care intervine masca pot fi identificate în
funcţie de stadiul de dezvoltare psihologică, independent de natura mecanismelor de apărare
propriu-zise.

- ceea ce se vede la orice mască – suprafaţă; sub această carapace, „trăieşte” o altă „faţă” sub
aparenţele căreia prind viaţă toate trăsăturile umane.

- masca relevă faptul că există la oameni o facultate înnăscută de a imita şi de a se adapta la

personalitatea celuilalt.

- este vorba despre ironie si aroganta – defecte sau masti pentru timiditate ? Si ce daca purtam
masti diferite, in situatii diferite? Sunt sau pot deveni ele ceva nociv?

Masca - o proiectie a personalitatii unui om, trecuta prin filtru rational, cu un scop oarecare. Exemple de
masti : cand vindem o idee sau un produs, la un interviu (ne vindem pe noi), cand interactionam prima
oara cu o persoana sau un grup de persoane (purtam masca a ceea ce vrem sa aratam despre noi), la
serviciu purtam - masca profesionala, etc.

- atat timp cat nu sunt exagerate, mastile sunt perfect normale si benefice; ele pot ascunde complexe
sau probleme de comportament.

- pot genera anmite impresii si sunt benefice in masura in care sunt concordante cu diferitele statusuri
ale individului

Alexandru Gris:

a) Mastile: liant social; elimina asperitatile de personalitate.

b) Mastile : ok cat timp sunt ceva sincer, natural, si aliniat cu temperamentul si felul de a gandi a unei
persoane.
c) Mastile : efect de lentila; focalizeaza atentia asupra unui aspect pe care vrei sa-l reliefezi ; pot genera
un plus de incredere in sine, datorita sentimentului de control asupra propriei proiectii.
d) Mastile : fatete ale personalitatii unui om, in raport cu alti oameni sau cu o situatie data.
e) Mastile : ok cat timp nu sunt foarte groase sau nu ascund o minciuna (oricum iese la iveala).
f) Mastile : zidul individual de protectie ; mai gros la primele intalniri, din ce in ce mai palid pe masura ce
ne cunoastem mai bine. Neavand inca suficiente informatii despre persoana din fata ta, este normal ca
proiectia sa fie controlata – nu de alta, dar altfel pot aparea probleme de comunicare si intelegere. Initial
interactionam prudent, conform cu normele grupului si societatii (sau asa cum le percepem noi) si, pe
masura ce trece timpul, incepem sa ne diferentiem, sa ne exprimam personalitatea. Pentru unii aceasta
perioada de adaptabilitate e mai scurta , pentru altii mai lunga. E ok, cat timp ne simtim confortabil cu
ea.

g) Mastile : o forma de adaptabilitate sociala.

 1. Subsistemele Personalitatii

a. TEMPERAMENTUL
T​ rasaturile si tipurile temperamentale sunt considerate cea mai accesibila si usor constatabila
latura a personalitatii: latura dinamico-energetica.

= firea omului – se leaga de constitutia corporala sau de particularitati fiziologice.

Tipurile de activtate nervoasa superioara

- in determinarea particularitatilor temperamentale un rol important il detine sistemul nervos central,
care asigura coordonarea integrala a tutror proceselor organice si mediaza comportamentul, in virtutea
activitatii neuropsihice a creierului.

In urma cercetarilor realzate pe animale si pe oameni s-au pus in evidenta trei insusiri
fundamentale ale sistemului nervos:

1. forta sau energia – ar depinde de substantele functionale constitutionale ale neuronului (lanturi de
acizi nucleici si fosfolipide)

2. mobilitatea – viteza cu care se consuma si regenereaza substantele functionale.

3. echilibrul – repartitia dintre cele doua procese – excitatia si inhibitia.

In functie de acesti trei parametri, individul poate fi evaluat sub mai multe aspecte: puternic-slab,
mobil-inert, echilibrat-neechilibrat, majoritatea subiectilor situandu-se undeva, pe la mijloc, dupa care
s-au diferentiat patru tipuri de sistem nervos, care se afla in relativa corespondenta cu cele patru tipuri
temperamentale descrise in antichitate.

a. tipul puternic neechilibrat excitabil – coreleaza cu temperamentul coleric

b. tipul puternic echilibrat mobil – sangvinic

c. tipul puternic echilibrat inert – flegmatic

d. tipul slab – temperamentul melancolic/hipotonic/astenic.

Particularitati psihologice ale temperamentelor

Tipul de actvitate nervoasa superioara=nucleul tempermental, caruia i se alatura si alte trasturi
seundare, cum ar fi orientarea spre lumea externa sau interna descrisa de Jung
(introversiune-extraversiune), nivelul nevrozismului (Eysenck), care considera ca cei introvertiti sunt mai
degraba flegmaticii si melancolicii, iar cei extravertiti sunt colericii si sangvinicii.

Temperamentul poate fi considerat ca manifestare si dezvoltare particulara a tipului de activitate

nervoasa superioara in plan psihologic si comportamental.
Temperamentul in sistemul de personalitate

- tipul de activitate nervoasa superioara caracteristica fiecarei persoane este innascuta si nu isi pierde
identitatea pe parcursul vietii sale, iar temperamentul derivat dintr-un anumit tip- ca baza naturala a
individualitatii - se dezvolta pe parcursul vietii in conditii mai complexe, capatand anumite nuante
emotionale, modulandu-se dupa conditii de activitate profesionala: temperament artistic, poetic, etc.

Temperamentul suporta toate influentele dezvoltarii celorlalte componente superioare ale personalitatii
si dobandeste o anumita factura psihologica, ceea ce permite compensarea unor trasaturi
temperamentale, sau de mascare a lor si dobandirea controlului constient asupra lor.

- tipurile de activitate nervoasa, si implicit temperamentele nu sunt sussceptibile la aprecieri morale,

valorice, nu sunt bune sau rele si nici nu poate fi vorba de temperamente care sa fie superioare sau
inferioare unora sau altora.

- tipurile de sistem nervos si temperamentul corespunzator isi pun amprenta asupra intregii actvitati si
chiar asupra proceselor organice interne, particularitati de tip nervos regasindu-se si in comportamentul
animalelor superioare.

In ce masura, temperamentul este sau nu este influentat de mediu?

Temperamentul – cea mai generala particularitate dinamico-energetica a personalitatii.

Este important sa tinem cont de temperament, deoarce pe terenul ​fiecarui temperament formarea unor
sisteme de lcuru sau trasaturi de caracter se produc diferit, fiecare tip de temperament prezentand
avantaje si dezavantaje.

Portrete temperamentale
Colericul

- excitabil si inegal in toate manifestarile sale: eruptiv, navalnic, nestapanit sau cuprins de teama si
panica.

- dezvoltare cu ascensiuni si caderi ale capacitatii de lucru

- oscilatii intre entuziasm si stare de abandon, deceptie

- oameni nelinistiti,nerbdatori, predispusi la furie violenta dar si la afectiune crescuta

- exagereaza atat amicitia cat si ostilitatea

- capabili sa se concentreze maximal in actiuni de lunga durata

- nestapanire, indisciplina

- orientati catre prezent si viitor

Ex: I. L. Caragiale, L. Rebreanu

Sangvinicul

- ritmicitate si echilibru

- vioiciune, rapiditate a miscarilor si vorbirii

- mare efervescenta emotionala

- buna dispozitie, adaptare prompta si economicoasa

- calm, stapanire de sine

- dificultate in fixarea scopurilor, consolidarea intereselor

- lipsa de persistenta in actiuni si relatii

Ex. V. Alecsandri, G. Cosbuc

Flegmaticul

- un om lent, foarte calm

- perseverenta, meticulozitate, temeinicie in munca de lunga durata

- ajunge la sentimente extrem de consistente si de durata

- adaptabilitate redusa, inclinatii spre rutina

- introvertiti, putin comunicativi

- orientati mai mult spre trecut

Ex. M. Sadoveanu

Melancolicul

- temperamen hipotonic

- disponibilitati energetice reduse

- sensibilitate, emotivitate crescuta

- inclinarea spre depresie in conditii de solicitare crescuta

- dificultati in daptarea sociala

- exigente exagerate fata de sine

- incredere redusa in fortele proprii

Ex. M. Eminescu, L. Blaga

Analizati reactia pacientului in functie de fiecare tip temperamental, in situatia diagnosticarii unei boli
cronice. Dati exemple de posibile reactii vis-a-vis de tratament, de atitudine fata de boala.

Concluzii:

1. Temperamentul este înnascut , mentinandu-se, in linii mari, pe tot parcursul vietii.

2. Temperamentaul este neutru din punct de vedere valoric ( nu poate fi evaluat, judecat
moral), ceea ce inseamna ca nici un temperament nu poate fi considerat mai bun sau mai rau
decat celalalte.
3. Temperamentul este rareori in stare pura.

b. CARACTERUL

Termenul de caracter provine din vechea greaca, avnd semnificatia de tipar, pecete,
semnificand infatisarea omului, luat sub aspectul structurilor sale psihice, pe care le ​deducem
din modul sau propriu de a se comporta in activitatile si relatiile sociale.

Def. – reuneste insusiri sau particularitati privind relatiile pe care le intretine subiectul cu lumea
si valorile dupa care se conduce, fiind un s​ ubsistem relational valoric si de reglaj.

Caracterul – o formatiune superioara la structurarea careia contribuie trebuintele umane,

motivele, sentimentele superioare, cinvingerile morale, aspiratiile si idealul, in ultima instanta,
conceptul despre lume si viata.

- la formarea caracterului participa judecatile de valoare, pentru felul in care subiectul se

comporta raspunde moral, fiind apreciat corespunzator (ca fiind cinstit sau necinstit, sincer sau
fatarnic, etc.).

- sunt foarte importante modelele culturale de comportament, pe baza carora se constituie un

anume fond de deprinderi socio-morale, tabele de valori, pe care le impune si cultiva grupul
social din care subiectul face parte si pe care acesta si le asuma, le interiorizeaza, le transforma
in propriile valori si principii de viata.

- caracterul se refera la modul de raportare la diferite laturi ale realitatii, inclusiv activitatea
proprie (emitem judecati de valoare privind actiunile noastre, actiunile celorlalti, in baza
valorilor dupa care ne conducem).

Componentele de baza ale carcterului: atitudinea stabile si trasatura volitiva

- insusirea caracteriala reprezinta o pozitie a subiectului fata de cele din jur, un mod de a se
raporta la evenimentele existentei sale in lume, care poarta denumirea de ​atitudine. Atitudinile
pot fi exprimate sub forma de gesturi, opinii, diverse posturi, reactii la evenimente si pot fi
variabile, in functie de circumstante, insa la nivelul caracterului sunt importante acele atitudini
stabile si generalizate, proprii subiectului, care sunt intemeiate pe convingeri puternice. D ​ e
exemplu iubirea ca trasatura de carcater, traduce o dispozitie de a iubi oamenii in general, nu
iubirea fata de o singura persoana (iubirea fata de oameni ma poate determina sa aleg meseria
de asistent medical, nu iubirea dintr-o relatie de cuplu).

Atitudinea – are doua componente:

1. componenta motivationala: motivatia, scopurile si preocuparile congnitive corespunzatoare

2. componenta executiva: presupune un mod de autoreglare a subiectului, implicand eforturi

voluntare importante.

In situatia in care componenta executiva este mai putin dezvoltata, persoana are
dificultati in finalizarea activitatii. De exemplu, daca cineva este milos, dispus sa acorde ajutor
altora, insa nu are componenta executiva la fel de dezvoltata, putem spune despre persoana
respectiva ca are un carcater dominat mai mult de afectivitate si orientari intelectuale, fiind
insa ceva mai deficitar sub raportul executiv-voluntar, insa sunt si persoane care au un cracter
dominat de vointa, indiferent de orientarile sale atitudinale (asa zise persoane hotarate, care
obtin tot ceea ce isi propun).

Categorii de atitudini:

1. categoria atitudinilor fata de oameni – tematica principala fiind cea a umanismului,

presupunandu-se ca omul este in primul rand scop si apoi mijloc in vederea realizarii scopului.

- recunoasterea valorii altora si a libertatii de opinie a tuturor

- invidia si intoleranta sunt atitudini care nu aduc nimic bun in relatiile interumane

2. atitudinea fata de sine – este importanta autocunoasterea

- demnitatea – constiinta propriei valori in conditiile respectului fata de altii si a

neacceptarii injosirii – (asertivitatea ca atitudine in comunicare)

- exigenta fata de sine – conditie a autoperfectionarii

- increderea justifcata in fortele proprii – parghie a realizarii de sine

 - fiecare e bine sa se centreze pe propriile forte si sa manifeste in anumite limite un
egoism, insa exagerarea egiosmului, transformarea intr-o valoare in sine distruge relatiile
sociale

3. atitudinea fata de profesie – fiind apreciate harnicia, stradania de a duce lucrurile la

bun sfarsit si de a perfectiona in permanenta propriul stil de lucru

4. atitudinea fata de cunoasterea stiintifica si arta – interes fata de traditii, cultura, etc.

5. atitudinea fata de societate – valoarea suprema – patritismul, atitudinea civica,

implicarea in revolvarea problemelor societatii, etc.

Organizarea trasaturilor de caracter

G. Allport considera ca la fiecare subiect se pot descoperi 1-2 trasaturi dominante, care
le controleaza pe toate celelalte, apoi un grup de trasaturi principale (10-15 care pot fi
recunoscute cu usurinta la subiect, ca fiindu-i caracteristice), iar in rest sute si mii de trasaturi
secundare si de fond, pe care uneori subiectii le neaga cu vehementa. De exemplu chiar daca nu
ma consider o persoana geloasa, s-ar putea, ca un anume gest facut de prietenul/prietena mea
fata de altcineva sa mi se para mult prea intim si sa am cateva indoieli vis-a-vis de legitimitatea
lui.

- cunoastem pe cineva in masura in care ii cunoastem trasaturile cardinale: de exemplu, stiu

despre Andreea ca este o persoana caracterizata prin modestie si generozitate, sau Ionela prin
egoism si zgarcenie, etc.

- putem vorbi de un profil caracterial al subiectului, ce presupune o ierarhizare si integrare a

unor trasaturi caracteriale

Particularitati structurale ale caracterului

1. Unitatea carcterului – a avea o conduita relativ constanta, indiferent de context.

2. Expresivitatea caracterului – dezvoltarea uneia sau a catorva trasaturi, care dau o nota
specifica intregului.

3. originalitatea – autencitate si coerenta interna a valorilor insusite, forta lor morala, gradul de
dezvoltare si imbinare la fiecare individ, dand o nota distinctiva persoanei, fata de ceilalti.

4. Bogatia caracterului – multitudinea relatiilor cu ceilalti sau izolarea de ceilalti.

5. Statornicia caracterului – constanta manifestarii in comportament a unor valori, atitudini.

6. Plasticitatea – capacitatea de a restructura elemente ale caracterului in raport cu noile
cerinte in vederea supunerii acelorasi principii de viata.

7. Taria de caracter – rezistenta la actiuni si influente contrare scopurilor, convingerilor,

sentimentelor de mare valoare morala.

c. APTITUDINILE

Def - constituie latura instrumentala si executiva a personalitatii.

- se demonstreaza prin reusita in activitati si prin intermediul unor mijloace sau instrumente: bisturiul
unui chirurg, pensula in mana unui pictor talentat, intrand in joc si mijloace si structuri psihomotorii,
intelectuale, functiii si subprocese psihice: de exemplu inteligenta presupune un anumit grad de
dezvoltare a unor functii psihice si a imbinarii unor operatii, care contribuie la reusita in activitate.

- sunt subsisteme sau sisteme operatioanle superior dezvoltate, care asigura performante peste medie
in activitate, aratand ce poate individul sa faca si nu ce stie: de exemplu un om inteligent care extrage
dintr-un minim de cunostinte un efect maxim.

- presupune un anumit potential, demonstrat prin facilitatea in invatare si executie, iar dupa exersare se
poate imbunatati prin cumul de cunstinte, devenind o capacitate in domeniul respectiv de activitate.

Clasificarea aptitudinlor

1. aptitudini elementare/simple

- se sprijina pe un tip omogen de operare sau functionare: toate proprietatile sensibilitatii de tipul
acuitatii vizuale, tactile, olfactive, vedere in spatiu, orientare in timp, simtul ritmului; de reprezentare a
obiectelor; proprietati ale memoriei, ca volumul, trainicia si reproducerea; calitatile atentiei, cum ar fi
concentrarea si distributivitatea.

- favorizeaza actiunile si conditioneaza eficienta in anumite momente sau laturi ale activitatii.

Ex: distributivitatea atentiei la un asistent medical nu este suficienta pentru o buna desfasurare a
activitatii medicale, este foarte importanta dexteritatea, eficienta interventiei asistentului de la
constatarea unei probleme si pana la rezolvarea ei, etc.

2. aptitudinile complexe

- apar ca o reuniunie de aptitudini elementare, insa ele se integreaza intr-o anumita structura dupa care
se profileaza un stil individual, propriu al individului de a se remarca in activitatea respectiva.

Ex: aptitudinea muzicala presupune acuitate auditiva, auz absolut, simt al ritmului, reprezentarea
melodiilor, memorie, fantezie muzicala, sinestezii specifice, etc.
a) aptitudini speciale

- aptitudini care favorizeaza eficienta activitatii intr-un anumit domeniu: muzica instrumentala, arta
actoriceasca, arta plastica, sporturile de perfonrmanta, activitatea instructiv-educativa, activitatea
tehnica si inginereasca, cercetare stiintifica, industrie, etc.

- toate formele de activitate concreta, mai ales cand sunt definite profesional pot fi sustinute prin
aptitudini speciale

- s-au construit psihoprofesiograme, iar cei care nu au aptitudini pentru anumite domenii de activitate
nu primesc avizul pentru acel domeniu, in baza factorilor comuni pentru o anumita categorie
profesionala.

Identificati factorii comuni pentru categoria profesionala de asistent medical (comunicativitate, empatie,
atentie distributiva, concentrarea atentiei, buna memorie, etc.)

b) generale

- utile in toate domeniile de activitate

Ex: spiritul de observatie, capacitatea de a memora, imaginatia, inteligenta.

Inteligenta, ca aptitudine generala

- proces de asimilare si prelucrare a informatiilor, in scopul adaptarii optime, iar ca aptitudine este
constituita din structuri operationale dotate cu anumite calitati (complexitate, flexibilitate, fluiditate,
productivitate), care asigura eficienta conduitei.

- sistem de insusiri stabile care se manifesta in calitatea activitatii intelectuale centrate pe gandire.

- Thurstone identifica mai multi factori ai inteligentei care pot fi masurati: de rationament
(deductiv/inductiv), de memorie, de capacitate de calcul, de rapiditate perceptuala, de operare spatiala,
de intelegerea cuvintelor si de fluenta verbala, alcatuiti intr-o structura complexa, existand un factor
comun G, al inteligentei. (general – factorul G a fost prima data identificat de C. Spearman)

- au fost elaborate nenumarate teste de masurare a inteligentei: verbale/nonverbale, logico-semantica,

spatio-imagistica, etc.

- baza ereditara, constructia ulterioara, prin asimilare de noi informatii, dezvoltarea de noi abilitati
permite transformarea inteligentei, ca aptitudine, in capacitate intelectuala, care poate asigura
eficienta in activitatile desfasurate, cu reducerea efortului depus si rezultate mai bune.

Def - constituie latura instrumentala si executiva a personalitatii.

- se demonstreaza prin reusita in activitati si prin intermediul unor mijloace sau instrumente: bisturiul
unui chirurg, pensula in mana unui pictor talentat, intrand in joc si mijloace si structuri psihomotorii,
intelectuale, functiii si subprocese psihice: de exemplu inteligenta presupune un anumit grad de
dezvoltare a unor functii psihice si a imbinarii unor operatii, care contribuie la reusita in activitate.

- sunt subsisteme sau sisteme operatioanle superior dezvoltate, care asigura performante peste medie
in activitate, aratand ce poate individul sa faca si nu ce stie: de exemplu un om inteligent care extrage
dintr-un minim de cunostinte un efect maxim.

- presupune un anumit potential, demonstrat prin facilitatea in invatare si executie, iar dupa exersare se
poate imbunatati prin cumul de cunstinte, devenind o capacitate in domeniul respectiv de activitate.

Clasificarea aptitudinlor

1. aptitudini elementare/simple

- se sprijina pe un tip omogen de operare sau functionare: toate proprietatile sensibilitatii de tipul
acuitatii vizuale, tactile, olfactive, vedere in spatiu, orientare in timp, simtul ritmului; de reprezentare a
obiectelor; proprietati ale memoriei, ca volumul, trainicia si reproducerea; calitatile atentiei, cum ar fi
concentrarea si distributivitatea.

- favorizeaza actiunile si conditioneaza eficienta in anumite momente sau laturi ale activitatii.

Ex: distributivitatea atentiei la un asistent medical nu este suficienta pentru o buna desfasurare a
activitatii medicale, este foarte importanta dexteritatea, eficienta interventiei asistentului de la
constatarea unei probleme si pana la rezolvarea ei, etc.

2. aptitudinile complexe

- apar ca o reuniunie de aptitudini elementare, insa ele se integreaza intr-o anumita structura dupa care
se profileaza un stil individual, propriu al individului de a se remarca in activitatea respectiva.

Ex: aptitudinea muzicala presupune acuitate auditiva, auz absolut, simt al ritmului, reprezentarea
melodiilor, memorie, fantezie muzicala, sinestezii specifice, etc.

a) aptitudini speciale

- aptitudini care favorizeaza eficienta activitatii intr-un anumit domeniu: muzica instrumentala, arta
actoriceasca, arta plastica, sporturile de perfonrmanta, activitatea instructiv-educativa, activitatea
tehnica si inginereasca, cercetare stiintifica, industrie, etc.

- toate formele de activitate concreta, mai ales cand sunt definite profesional pot fi sustinute prin
aptitudini speciale
- s-au construit psihoprofesiograme, iar cei care nu au aptitudini pentru anumite domenii de activitate
nu primesc avizul pentru acel domeniu, in baza factorilor comuni pentru o anumita categorie
profesionala.

Identificati factorii comuni pentru categoria profesionala de asistent medical (comunicativitate, empatie,
atentie distributiva, concentrarea atentiei, buna memorie, etc.)

b) generale

- utile in toate domeniile de activitate

Ex: spiritul de observatie, capacitatea de a memora, imaginatia, inteligenta.

Inteligenta, ca aptitudine generala

- proces de asimilare si prelucrare a informatiilor, in scopul adaptarii optime, iar ca aptitudine este
constituita din structuri operationale dotate cu anumite calitati (complexitate, flexibilitate, fluiditate,
productivitate), care asigura eficienta conduitei.

- sistem de insusiri stabile care se manifesta in calitatea activitatii intelectuale centrate pe gandire.

- Thurstone identifica mai multi factori ai inteligentei care pot fi masurati: de rationament
(deductiv/inductiv), de memorie, de capacitate de calcul, de rapiditate perceptuala, de operare spatiala,
de intelegerea cuvintelor si de fluenta verbala, alcatuiti intr-o structura complexa, existand un factor
comun G, al inteligentei. (general – factorul G a fost prima data identificat de C. Spearman)

- au fost elaborate nenumarate teste de masurare a inteligentei: verbale/nonverbale, logico-semantica,

spatio-imagistica, etc.

- baza ereditara, constructia ulterioara, prin asimilare de noi informatii, dezvoltarea de noi abilitati
permite transformarea inteligentei, ca aptitudine, in capacitate intelectuala, care poate asigura
eficienta in activitatile desfasurate, cu reducerea efortului depus si rezultate mai bune.

Relatii interpersonale si de munca

Principala preocupare a psihologiei sociale este interactiunea intre actorii sociali, relatiile
intre personalitati intr-un camp social (grup, organizatie).

Relatia sau legatura - modalitatea de a se exprima a individului uman, plasat intr-un

context. Prin interactiune se dezvolta inteligenta umana, se valorizeaza competentele, se
exercita influente sau se realizeaza socializarea umana.

Relatia cu altul (altii), fie acestia parinti, frati, grupuri de prieteni, institutii si organizatii,
angajeaza pe fiecare individ intr-o retea de legaturi, il insereaza, il solicita si-l stimuleaza
sa-si dezvolte competentele. Avem nevoie de altul pentru a ne confirma identitatea sau
pentru a evalua critic atitudinile si comportamentele noastre. Prin altul ajungem sa ne
cunoastem mai bine; altul este imaginea noastra in oglinda, un Alter-Ego. In acelasi timp
altul reprezinta un suport pentru fiecare dintre noi: ne influenteaza nivelul de aspiratii si
ne imbogateste prin cunostintele sale si cultura sa, prin comportamentele si atitudinile sale
intelectuale; ne ajuta sa depasim situatiile critice, ne impune idei prin autoritatea sa sau
prin opozitia fata de unele dintre atitudinile si gesturile noastre inadecvate.

Relatiile interpersonale se pot infatisa ca simpla afiliere, exprimata prin cooperare sau
sociabilitate, prin atractia fata de altul (iubire, atasament afectiv), prin ura, datorita unor
sentimente de inferioritate si de culpabilitate, dar si prin solidaritate umana si angajament.

Forme de relatii interpersonale

Relatiile intepersonale se pot desfasura la diferite nivele si pot lua diferite forme.
Astfel se poate identifica contactul zero, cand individul suporta prezenta altuia dar nu cauta
sa intre in relatie cu acesta; relatia superficiala presupune existenta unor centre de interes
comune (cinema, muzica, fotbal) dar intr-o maniera neangajanta. Acestea sunt relatiile
noastre cotidiene cu colegii, vecinii, cunoscutii. Nivelul reciprocitatii inseamna
impartasirea in comun a unor credinte, valori sau sentimente, atasamentul unuia fata de
altul sau chiar iubirea.

Afilierea exprima natura sociala a existentei umane, aceea de a fi cu ceilalti, nevoia

de a conta pe suportul colectiv. Individul uman este obligat sa coopereze pentru a putea
trai intre ceilalti; obtinerea resurselor existentei, in atingerea unor scopuri este imposibila
in afara acestor orientari atitudinale. Omul este deci dependent de altii, iar aceasta
interdependenta se manifesta prin nevoia de afiliere cu grupuri, structuri sociale sau
indivizi care ne pot sustine. Contactele sociale ne ajuta sa depasim incertitudinea sau
stresul, sa controlam o situatie care provoaca anxietate, sa inlaturam frica.

Atasamentul poate fi definit ca o relatie afectiva intre doua persoane. De exemplu,

relatia mama-copil se sprijina pe contactul fizic si expresia faciala (plans sau suras). Au fost
identificate trei tipuri de atasament mama-copil:

a) relatia de securizare, cand mama este atenta, disponibila, capabila sa raspunda nevoilor
copilului. Prin mama copilul exploreaza si descopera apoi mediul inconjurator;

b) relatia de evitare cand mama respinge copilul in cautarea de contacte fizice si afective. In
acest caz copilul se detaseaza de mama, o evita;
c) relatia anxios-ambivalenta apare atunci cand mama este lenta in raspunsurile sale la
nevoile copilului sau cand raspunsul sau e imprevizibil. O mama nedispusa sau chiar
inaccesibila trezeste protestele copilului, anxietatea sa in final.

Teoria atasamentului cuprinde doua mari tendinte: una care considera relatia de
atasament ca fiind instinctuala, alta care o defineste ca o relatie sociala invatata,
achizitionata. In ambele cazuri conduita celor doi parteneri este interactiva, incurajand
explorarea anturajului, sustinerea prin numeroase semne exterioare a acestui
comportament.

Atasamentul determina un raspuns activ la actiunile celuilalt si creeaza legaturi

afective: grija fizica fata de copil si asigurarea securitatii sale afective.

Determinantii psihosociali ai relatiei

Relatia interpersonala este favorizata de urmatorii trei factori:

a) proximitate sau apropierea fizica, ca si distanta geografica diminuata ne apare ca un

incitator al relatiei. Cercetarile lui Festinger, Schachter si Back (1950) au dovedit ca
locuirea in apartamente vecine faciliteaza contactele. Aceasta situatie creeaza familiaritate,
multiplica ocaziile de intalniri. Dupa stabilirea relatiei, partenerii isi delimiteaza frontierele
si - de regula - rezista "invaziei" unui strain in acest spatiu intim.

b) Factorul similitudine-complementaritate actioneaza ca o reciprocitate de interese,

opinii, gusturi, mod de comunicare. Indivizii care au mai multe in comun (sunt similari)
sunt adesea legati si manifesta impreuna predilectii pentru cei ce le impartasesc
preferintele. Similitudinile pot imbraca diferite forme: imbracaminte, emotii, statut social.
Similitudinea poate dezvolta, celor doi parteneri, stima de sine si crea sentimente pozitive.
Complementaritatea, la randul sau, poate si aceasta constitui un factor de relationare.
Diferenta intareste adesea relatia, complementaritatea ne apare ca un mecanism
compensatoriu.

c) Atractia fizica constituie un alt factor al relatiilor intime. Aparenta fizica influenteaza
evaluarea altuia si demonstreaza totodata caracterul irational al unui mare numar de
judecati pe care le intreprindem. Persoanele fizice agreabile au mai mari sanse sa fie
cautate, apreciate, evaluate pozitiv. Aceasta atractie este favorizata de urmatorul
mecanism: oamenii care au o perceptie de sine pozitiva se identifica cu cei care, cred ei, le
seamana.

Relatii interpersonale la locul de munca

 
 Organizatia constituie, conform definitiei lui Dubois, “o constructie sociala complexa
nenaturala si modulabila”, grupand un numar de personae independente, care muncesc
impreuna pentru atingerea unui scop comun. Este mediul in care relatiile interpresonale au
o anumita dinamica, scopul comun al organizitiei interesectand scopurile individuale ale
participantilor. Rolul jucat in organizatie nu poate fi detasat de persoana, de aspiratiile si
dorintele ei, ceea ce isi pune amprenta pe modul de interactiune interpersonala, creand
relatii care pot creste eficienta organizatiei si a individului la locul de munca, sau
dimpotriva.
Efectul halo se constituie sub influența forței sugestive, putând fi pozitiv atunci când
o însușire pozitivă a unei persoane, a unui grup sau organizații se extinde și în aspectele în
care nu există acoperire. În mod analog, efectul analog va fi negativ, atunci când o însușire
negativă a unei persoane, a unui grup sau a unei organizații se va extinde, de asemenea, la
aspecte pentru care nu există acoperire.
Imaginile unei organizații, a mărcii, a serviciilor și a produselor sale sunt complementare –
întrucât între ele funcționează ​efectul hallo ​.
Acest efect explică faptul că imaginea de produs sau de serviciu se extinde și asupra
imaginii de marcă și asupra organizației, iar la rândul lor, imaginile de organizație și marcă
se extind asupra produselor și serviciilor.
O observație de finețe a lui Wittgenstein 33 este aceea conform căreia ,,Imaginea nu poate
să reprezinte forma ei de reprezentare; ea o indică (...) Imaginea reprezintă obiectul ei din
afară (obiectul sau este forma ei de reprezentare). Dar imaginea nu poate să se situeze ea
singură în afara formei de reprezentare.”

Au fost descrise 4 „stiluri" de relatii intre sefi si subordonati constand in:

a) ​EU+, TU+
Aceasta este situatia cea mai favorabila si, in acelasi timp cea mai favorizanta. In cadrul ei
persoana senzatiile, emotiile, ideile si valorile sunt percepute si valorizate. In acelasi timp,
indivizii sunt corecti cu ei insisi si intre ei, actionand activ, productiv si cu maxima eficienta.
b) ​EU-, TU+
Este o solutie „stearsa", „palida", de „suprafata" si de complezenta. Persoana aflata in
„rolul EU-" cauta, cu orice pret, sa se faca iubita, placuta si/sau agreata de altii. Reflectia
interioara este: „​As fi ++, daca ...! si imi lipseste atat de putin!". Se supune altora si depinde
de acestia. Afectiunea sa nu este gratuita, deoarece respectiva persoana isi cultiva
(mergand chiar pana la exagerare) sentimentele de neputinta si profunda suferinta,
„pozand" in victima permanenta (a soartei si a rautatii semenilor sai). Sentimentele ce
domina "rolul EU-" sunt de inferioritate, nestapanire de sine, depresiune, stupiditate, chiar
sinucidere, in acelasi timp, admira mandria si agresivitatea altora, simte nevoia de a fi mult
ajutat(a) si nu ezita sa si-o exprime. Nu suporta sa fie singur(a) si interpreteaza viata in
termeni de iubire. Fragil(a) din punct de vedere psihologic, „cade" cu usurinta in
melancolie, dar si in „plasa" altor persoane.
c) ​EU+, TU-
Este situatia in care „rolul EU+" se exteriorizeaza ca expansiv si dominator. Se identifica
usor cu maretia si gloria, cautand originalitatea, perfectiunea si/sau revansa fata de cei
care, in alte situatii i-au fost superiori. Este extrem de susceptibil(a) la critici si cand
acestea i se adreseaza, devine agresiv(a).
In acelasi timp nu admite ca poate gresi, ii lipseste consideratia fata de semeni,
devalorizandu-i si/sau neavand incredere in ei. Interpretand viata in termeni de putere,
este dinamic(a) dar insensibil(a), prezentandu-se de pe pozitia unui persecutor sau,
dimpotriva, de pe cea a unui salvator.

d) ​EU-, TU-
Este situatia cea mai trista a carei solutie o constituie abandonarea „luptei" si
resemnarea. Individul se situeaza pe pozitia de spectator pasiv, neimpresionandu-l si
neatragandu-l nimeni si nimic. Se manifesta ingaduitor fata de propriile slabiciuni, lasa
totul pe „maine" si/sau uita extrem de usor.
Prefera sa nu ceara nimic, decat sa fie refuzat(a), da dovada de aversiune fata de schimbari,
nu este exclus sa manance si sa bea mult (din lipsa altor preocupari!). In acelasi timp este
incapabil(a) sa fie fericit(a) si este distant(a) evitand inconvenientele propriei
hipersensibilitati si neangajandu-se niciodata. Este neproductiv(a), distructiv(a) si chiar
autodistructiv(a).

Relatii interpersonal si de munca (efectul halo, trasaturi centrale, prima impresie, stereotipuri
sexuale, rasiale, obedienta si conformism)

Conformismul

Definitie – procesul prin care grupul exercita presiuni asupra membrilor pentru a respecta normele
de grup.

- este produsul dorintei de a fi in mod manifest de acord cu grupul si in rand cu acesta, altfel
existand amenintarea pierderii calitatii de membru al grupului sau identificarea ca a fi „anormal”.

- Asch, care a realizat nenumarate experimente in domeniul influentei sociale a concluzionat ca nu

este nevoie ca grupul care exercita influenta sa fie foarte mare (a constatat ca un grup de 4 subiecti
are acelasi efect asupra unuia, ca si un grup de 15), insa e nevoie sa existe unanimitate in grup,
deoarece, daca un singur subiect din grup raspundea ca si subiectul naiv (cel care trebuia convins sa
admita parerea grupului, desi era gresita), acesta isi asuma parerea si nu se mai conforma parerii
grupului, fapt explicat prin disparitia fricii de a fi „altfel”.

Componentele unei atitudini: cognitiva, afectiva si comportamentala.

Atitudinea a fost definita ca o dispozitie interna a individului care cuprinde perceptia sa si reactiile
fata de un obiect sau un stimul, fiind rezultatul experientei si avand caracter stabil.
Atitudinea, in conceptia lui Rosenberg si Hovland are trei componente:
1) componenta afectiva – care se refera la raspunsul afectiv al individului fata de o anumita situatie
sau persoana, fiind masurabil prin erorile verbale prin care subiectul isi tradeaza emotiile si starea
de spirit, dar si cu ajutorul instrumentelor de care dispune medicina (eletrocardiograf,
electromiograf, etc.)
2) componenta comportamentala – care informeaza in legatura cu intentiile comportamentale ale
subiectului sau observandu-i comportamentul fata de anumite persoane sau situatii (de exemplu in
situatia unui pacient, acesta poate declara ca nu ii este frica de operatie, dar in momentul cand
ajunge in sala de operatii face asistolie de emotie, care este masurata cu ajutorul monitorului EKG).
3) componenta cognitiva – care se leaga de credinte, cunostinte, de raspunsuri si idei suscitate de o
situatie sau persoana (in exemplul anterior, pacientul la nivelul atitudinii cognitive se situa in afara
oricaror temeri legate de interventie, insa emotional s-a observat alta atitudine).

SUBIECTE ORIENTATIVE PENTRU EXAMEN

1. Cum anume noțiunile teoretice vă pot ușura activitatea practică?

2. Este corecta din punct de vedele psihologic afirmatia “ om lipsit de caracter”?
Argumentati raspunsul.
3. Relaţia conştient-inconştient;
4. Raportul ereditate-mediu în determinarea organizării psihocomportamentale a
omului;
5. Realizati un eseu cu tema: EU: ereditate, mediu, educatie.
6. Relația temperament-caracter.
7. Relația temperament aptitudini.
8. Relația caracter-aptitudini.
9. Argumentati necesitatea cunoasterii temperamentului propriu.
10. Analizati relatia vointa – caracter.
11. Rolul motivației în activitatea asistentului medical.
12. Cine sunt eu (ca asistent medical) în relația cu pacientul? (ce văd în pacient, cum îl percep,
ce mă influențează)