Data 31.01.

2022
BILET 3 EXAMEN LA DISCIPLINA FUNDAMENTE I
Nume: Sănduc Constantin
Prenume: Diana
Grupa: 7
Seria: IF
Anul de studii: I
Subiecte:
1. Psihicul uman şi conştiinţa.
2. Definirea şi specificul psihologic al senzaţiilor.
3. Senzaţiile auditive.
4. Fazele procesului perceptiv.
5. Vigilenţa.
6. Definirea şi specificul reprezentării.
7. Operaţiile gândirii.

1. Psihicul uman și conștiința.

Ca modalitate informațională specifică și ca o nouă formă a vieții de relație la nivelul
regnului animal, psihicul ne apare ca un continuum pe care se delimitează și se
individualizează un număr imens de gradații și trepte evolutive. Psihicul uman este segmentul
superior al acestui continuum. Sub el se desfășoară “universul” psihicului animal. Datorită
noilor cercetări care schimbă percepțiile anterioare despre psihicul animal, raportul dintre cele
două segmente constituie, în prezent, obiect de dispute aprinse în psihologie, nefiind un punct
de vedere unanim acceptat. Psihicul uman trebuie considerat ca făcând parte din continuumul
general al psihicului, dar și ca reprezentând un moment de discontinuitate evolutivă. Se pot
stabili asemănări între psihicul uman și cel animal pe baza determinațiilor și a trăsăturilor
generale ale psihicului iar cele comune sunt:
 Natura informațională a psihicului;
 Funcție a sistemului nervos;
 Constituirea în procesul comunicării organismului în mediul extern;
 Funcția de semnalizare-designare;
 Cu rol de reglare în dinamica relației organismului cu mediul.
Pe baza acestora putem compara psihicul uman cu cel animal, fără a le confunda. Psihicul
uman apare atunci când se desprinde din seria animală o nouă ramură evolutivă, ramura lui
Homo Sapiens, și când se constituie un nou mod de existență, cel social și cel cultural.
Evoluția naturală, biologică a creat ceea ce în termeni informatici se poate numi hardware,
mai exact substratul material al psihismului uman, creierul uman, și poziția bipedă. Mediul
sociocultural este cel care determină elaborarea software-ului, adică a programelor logice
interne de procesare, integrare și interpretare a conținuturilor informaționale, în etape
evolutiv-istorice, în funcție de dinamica mediului socio-cultural. Ritmul și amploarea
schimbărilor din mediul socio-cultural au sporit și au impus restructurări tot mai profunde în
sfera vieții psihice a noilor generații. În vremurile pe care le trăim schimbările sunt atât de
rapide (volumul informațiilor se dublează la fiecare 10 ani) încât o generație este nevoită să își
restructureze de mai multe ori în timpul vieții sistemele de cunoștințe, de atitudini și
mentalități elaborate în școală și în adolescență. M. Golu spune că dinamismul evolutiv este
prima caracteristică definitorie a psihicului uman. O altă caracteristică a sistemului psihic
uman este complexitatea sa, atât în plan funcțional cât și în plan structural, arhitectonic.
Complexitatea extremă este redefinită drept hipercomplexitate.
Sistemul Psihic Uman poate fi explicat și caracterizat concludent doar în raport cu
macrosistemele din care face parte, din care își împrumută structurile și conținutul , și prin
care își explică funcțiile. Sistematizând din P. Popescu Neveanu, M. Zlate și M. Golu mai jos
regăsim șapte caracteristici ale sistemului psihic uman:
 Caracterul informațional-energizant (informațional-operațional, stimulator-
energizant și axiologic);
 Caracterul interactiv, interacționist;
 Caracterul echilibrat ambilateral, atât cu exteriorul cât și cu interiorul;
 Caracterul evolutiv;
 Ierarhizarea funcțională și valorică;
 Caracterul antientropic și antiredundant;
 Caracterul adaptativ, cu funcții de reglare, autoreglare și autoorganizare.
Datorită acestor caracteristici psihicul a fost considerat ca fiind un sistem hipercomplex,
un fel de rezumat condensat al întregii dezvoltări biologice și socioculturale a omului, un
sistem cu un număr mare de elemente active, puternic saturate de legături interne și externe.
Ion Mânzat introduce în psihologia românească o nouă abordare a organizării numită
sinergetică, care completează și chiar depășește sistemismul. Sinergia este acțiunea simultană
a mai multor agenți, îndreptată în același sens, pentru îndeplinirea aceleiași funcții. Conceptul
de sinergie este împrumutat din fizică. Fizicianul Herman Haken definește sinergetica ca
știința autoorganizării sau autostructurării sistemelor, independent de natura lor, fizică,
chimică, biologică, socială, pe baza conlucrării, a cooperării organice a componentelor și
subsistemelor constitutive. În finalul cooperării se pot obține, atât la nivel macro cât și la nivel
micro, organizări spațiale, temporale sau funcționale cu efecte spectaculoase în planul
eficienței sistemelor.
Cele două principii fundamentale ale sinergeticii sunt:
 Instabilitatea dinamică;
 Dezechilibrul creator.
Sinergetica se concentrează asupra procesualității, asupra optimizării funcționării
mecanismelor interne de interacțiune a elementelor sistemului. Interacțiunea sinergetică se
bazează pe:
 Cooperare sincronă-funcționarea împreună și deodată a elementelor (unele prin
altele, nu unele după altele);
 Cooperarea interacțiunilor, nu doar a elementelor care interacționează.
Dan Farcaș, medic și matematician, susține că abordarea sinergetică a psihicului implică
studierea psihicului în trei planuri:
 În planul considerării lui ca un singur mare agent cu activitate specifică, unică;
 În planul considerării lui ca metaagent ca rezultat al acțiunii concertate a unui
număr imens de agenți psihici, relativ autonomi, conduși printr-o ierarhie unică,
dar cu relații de cooperare cât și de competiție între ei;
 În planul considerării lui ca o componentă a unui pluriagent grup, familie,
societate, aflat în cooperare sau competiție cu acești alți agenți, într-o ierarhie
conștientizată sau nu.
Ulterior, Dan Farcaș definește psihicul printr-o „definiție de tip caracterizare”, prin care
deduce caracteristicile prin raportarea la marile contexte la intersecția cărora se constituie
psihicul:
Psihicul nu apare în afara relației, , ci este o formă sau o expresie a vieții de relație, un caz
particular al conexiunii universale a lucrurilor, dar și ca expresie de natură informațională,
ireductibilă la celelalte două constituente ontologice ale universului, materia și energia.
 Psihicul nu poate fi pus în evidență în afara substratului său material, creierul, fiind
considerat, o funcție a materiei superior organizate, adică a creierului.
Psihicul este o re-producere în subiectiv a realității obiective raportat la lumea
înconjurătoare, lumea fizică (obiecte, lucruri, fenomene fizice).
Psihicul nu există în afara contextului social și a celui cultural, fiind diferit în funcție de
mediul social și cultural. Se poate forma doar împreună cu contextul socio-cultural. Este
condiționat și determinat socio-istoric și socio-cultural. Psihicul însă nu poate fi redus la
niciuna dintre ele, cu toate că este totalitatea lor.
Astfel, psihicul are următoarele trăsături definitorii:
 Este un model informațional intern, al lumii externe, cu rol adaptativ specific;
 Apariția lui se înscrie ca un moment de apogeu pe scara evoluției animale,
concomitent cu evoluția socio-culturală;
 Psihicul se supune legii generale a dezvoltării, modificându-și de-a lungul
timpului organizarea și funcțiile;
 Esența psihicului, care nu posedă nicio proprietate substanțială, rămâne de
natură ideală, nonsubstanțială; este o entitate de ordin relațional, comunicațional,
informațional.
Psihicul se manifestă în forme diferite, neomogen, neunifom, nediferențiat, nonlinear,
adică există și se manifestă în ipostaza de psihic conștient, de psihic subconștient și de psihic
inconștient. Astfel, conștiința este studiată și considerată ca ipostază a psihicului. Asta nu
contrazice abordarea structural-dinamică, însă evită discuția despre valoarea și importanța
etajelor psihicului, păstrând însă specificul și funcționalitatea acestora ca ipostaze ale
psihicului.

2. Definirea și specificul psihologic al senzațiilor.

Integrarea senzației în cadrul funcției sensibilității permite reliefarea dinamicii acesteia în
sens procesual și calificarea ei ca prim nivel de prelucrare, interpretare și utilizare a
informației despre însușirile obiectelor și fenomenelor lumii externe și despre stările mediului
intern. Sensibilitatea este și capacitatea omului de a recepta cu finețe și de a discrimina
particularitățile stimulilor senzoriali. Omul are capacitatea de a fi sensibil la stimuli de
capacitate foarte scăzută, adică deține un nivel înalt de receptivitate senzorială. Prin
experiment s-a demonstrat că omul poate detecta un spot de lumină de doar 100 de cuante și
doar 7 dintre acestea iau contact cu celulele fotosensibile de la nivelul retinei și fiecare dintre
aceste 7 cuante acționează asupra unei celule în parte. Celulele fotosensibile transformă
energia fizică a luminii în energie nervoasă. Sensibilitatea simțurilor umane este remarcabilă.
În acest sens, Galanter oferă o serie de exemple:
 La nivelul văzului – omul este capabil să recepteze flacăra unei lumânări de la
o distanță de aproximativ 48 de km, intr-o noapte senină;
 La nivelul auzului – în condiții de liniște ticăitul ceasului poate fi auzit de la
circa 6 m distanță;
 La nivelul gustului – o linguriță de zahăr poate fi simțită în 3.4 l de apă;
 La nivelul mirosului – o picătură de parfum poate fi simțită la nivelul unei
camere;
 La nivelul simțului tactil – aripioara unei insecte poate fi simțită pe obraz de la
1 cm distanță.
Senzația este indisolubil legată de stimuli și particularitățile lor fizice și permite
elaborarea unor reacții adaptative la solicitările mediului. Astfel, senzația este procesul psihic
de receptare și prelucrare a stimulilor din mediul extern sau intern cu ajutorul unor analizatori
specializați în vederea elaborării unei imagini senzoriale cu efect adaptativ.
Din punct de vedere psihologic specificul senzației este dat de următoarele particularități:
  Existența unor stimuli în raport cu care există analizatori specializați capabili
să recepteze energia specifică a acestor stimuli. Stimulii sunt interni sau externi,
iar stimulii externi pot fi nespecifici sau specifici. Stimulii nespecifici sau
universali nu prezintă analizatori specializați în detectarea lor (curentul electric,
anumite șocuri mecanice la acțiunea cărora fiecare analizator răspunde prin reacții
proprii nespecifice). Stimulii specifici sau modali sunt cei în raport cu care, în
cadrul evoluției filogenetice s-au constituit analizatori, organe de simț specializate.
Aceștia sunt stimuli de ordin optic, acustic, chimic, termic, mecanic;
 Existența analizatorului ca organ de simț. Structura analizatorului prezintă
următoarele componente: receptorul, căile de transmitere și zona de proiecție
corticală. La om analizatorul atinge cele mai înalte cote de specializare și
diferențiere funcțională;
 Procesarea primară, presupune faptul că senzația se realizează numai în
condițiile prezenței stimulului în câmpul de acțiune al receptorului;
 Un conținut informațional specific, în condițiile în care senzația reflectă
însușirile concret-intuitive primare ale obiectelor și fenomenelor, sau stărilor din
mediul intern.
Astfel, senzația este primul nivel de procesare a informațiilor , nivelul bazal care permite
elaborarea unei imagini subiective în plan cortical asupra stimulilor.
M. Zlate susține că definirea senzațiilor și diferențierea lor de alte mecanisme psihice este
un demers dificil care reflectă disputele teoretice în jurul acestui proces. Tot el propune trei
perspective de definire a senzației: definirea senzației prin opoziție cu excitația, prin opoziție
cu percepția și prin integrare psihofiziologică.
Definirea senzației prin opoziție cu excitația se impune atunci când realizăm distincția
dintre excitație și senzație. În mod normal excitația determină o modificare reversibilă sub
influența stimulului , pe când senzația implică transmiterea mesajului nervos, a excitației până
la centrii corticali. Unii stimuli pot rămâne stimuli reflexogeni care nu angajează în mod
direct o senzație dar pot determina o reacție comportamentală. H. Pieron vorbește despre o
specificitate presenzorială la nivelul sensibilității, care se manifestă în răspunsuri reflexe
declanșate la nivelul analizatorului. Definirea senzației prin opoziție cu excitația are o dublă
semnificație: se precizează mai bine distincția dintre fiziologic și psihologic și se evidențiază
continuitatea procesuală de la excitație la senzație.
Definirea senzației prin opoziție cu percepția s-a realizat în mod obișnuit prin evidențierea
superiorității percepției în raport cu senzația. Senzația este un proces simplu, primar,
elementar prin intermediul căruia sunt reflectate însușirile concret-intuitive simple,
elementare în condițiile relației directe între analizator și stimuli. Aceste atribute nu trebuie
privite drept limitări ale senzației. În mod normal, senzația se realizează ca prim contact al
organismului cu stimulii senzoriali pe când percepția este procesul prin care stimulii
senzoriali sunt interpretați, analizați și integrați cu alte informații senzoriale.
Definirea senzației prin integrare psihofiziologică este evidențiată prin raportarea acesteia
la activitatea corticală evidențiindu-se paradigma identității funcționale dintre senzație și
conștiență. A simți și a fi conștient este unul și același lucru. Această idee a lui P. Szalzi este
pusă în evidență de M. Zlate, care subliniază ideea perfecționării senzațiilor ca urmare a bunei
funcționalități anatomo-fiziologice dar și a perfecționării activității mintale a individului.
Astfel, simțurile ascut mintea omului dar și mintea contribuie la ascuțirea simțurilor.

3. Senzațiile auditive.
Particularitățile stimulilor acustici
Frecvența se definește prin numărul de vibrații sau de oscilații pe unitatea de timp
(secundă). Valorile frecvenței se măsoară prin herzi sau cicli pe secundă. Indicatorul de
frecvență se manifestă pe un continuum interpus între două limite: limita inferioară de joasă
frecvență și limita superioară de înaltă frecvență. Urechea omului poate accesa un registru de
frecvențe cuprins între 20 și 20000 de Hz. Ceea ce se află sub 20 Hz sunt frecvențele joase,
infrasunetele iar ceea ce se află peste 20000 Hz sunt frecvențele înalte, ultrasunetele.
Frecvența medie a vocii umane este de 500 Hz. Spre exemplu, sunetele pianului evoluează
între 27-4150 Hz iar orga între 16-16700 Hz.
Amplitudinea sau intensitatea undei sonore se definește prin forța oscilației și este
rezultanta distanței dintre vârful unei oscilații și linia nulă de echilibru. Amplitudinea
desemnează particularitățile energetice ale undei ce determină intensitatea sunetului. Unitatea
de măsură a intensității este decibelul, este o unitate logaritmică, care reprezintă a zecea parte
dintr-un bel.
Decibelul este rezultanta relației dintre două intensități, o intensitate concretă care
urmează să fie evaluată și o intensitate de bază sau etalon. Au fost elaborate diferite scale
decibelice care exprimă nivelurile intensității. Registrul sensibilității auzului uman la
indicatorul de intensitate este foarte larg, astfel între cel mai slab sunet abia perceptibil și cel
care produce durere diferența de intensitate este foarte mare. Indicatorul de frecvență și cel de
amplitudine se condiționează reciproc iar relația dintre ele se exprimă printr-un raport invers
proporțional.
Forma sau timbrul definește aspectul general al curbei undelor sonore. Prin experimente s-
a demonstrat că oscilațiile undei sinusoidale prezintă o amplitudine și frecvență constante sau
variabile. Peste frecvențele de bază se suprapun frecvențe secundare numite armonici.
Combinarea dintre trăsăturile de bază și cele suprapuse duc la elaborarea timbrului sunetului.
Dacă luăm în considerare forma sau timbrul sunetelor, acestea pot fi împărțite în sunete
simple și sunete complexe. Sunetele simple sunt tonuri pure, întâlnite foarte rar în natură și
care pot fi foarte dificil de reprodus artificial. Majoritatea sunetelor sunt sunete complexe,
alcătuite dintr-o frecvență fundamentală și variate frecvențe supraadăugate. Dacă timpul
periodic ciclic al componentelor adăugate este același cu al componentelor de bază unda are
un caracter periodic și sunetul este perceput ca un sunet melodic, muzical. Dacă, în schimb,
diferă unda sonoră are un caracter aperiodic iar sunetul este perceput ca un zgomot.
Clasificarea stimulilor acustici:
a. după natura sursei avem stimuli acustici generați de:
 surse naturale;
 surse artificiale;
 vocea umană.
b. după indicatorul periodicității undei sonore avem unde sonore:
 periodice, melodice, sunete muzicale;
 aperiodice, zgomote.
c. în raport cu indicatorul de frecvență putem vorbi despre registrul
sunetelor:
 de joasă frecvență cuprins între 16 și 500 Hz;
 de frecvență medie cuprins între 500 și 3500 Hz (registrul optim de
audibilitate);
 de înaltă frecvență, ceea ce depășește 5000 Hz.
d. în raport cu indicatorul de intensitate al undelor sonore avem sunete de
intensitate:
 puternică;
 moderată;
 slabe.
e. după indicatorul valorii de semnalizare avem stimuli:
  acustici semnificativi, induc comportamente specific cu o finalitate bine
definită;
 neutri, relative neutri într-un prim moment al recepției căci tendința de
acordare a unei valori de semnalizare se manifestă foarte rapid.
Adaptarea auditivă
Fiziologul american Adrian susține că analizatorul auditiv prezintă un nivel de
adaptabilitate medie. Astfel, efectul cel mai puternic al adaptării, asociat cu scăderea
sensibilității se realizează la sunetele de intensitate mare. Urechea umană este expusă
stimulilor sonori așa încât adaptarea se impune ca o măsură de protecție a analizatorului
auditiv. În primele trei minute de acțiune a unui sunet puternic sensibilitatea auditivă rămâne
la nivel inițial, fără modificări majore. Apoi urmează o scădere bruscă a sensibilității și după o
scădere lentă până la stabilizarea ei la un nivel constant.
O particularitate a adaptării auditive este caracterul ei generalizat. Efectele adaptării,
adică scăderea sensibilității se extind în raport cu sunetele învecinate și în raport cu cele de
intensitate scăzută. În același timp, sunetele de frecvență înaltă și intensitate crescută
provoacă o creștere a nivelului pragurilor pentru frecvențele mai înalte.
În privința adaptării binaurale, aceasta antrenează o scădere mai pronunțată și de mai
lungă durată a nivelului sensibilității decât adaptarea monaurală. Însă adaptarea monaurală
antrenează creșterea sensibilității într-o manieră compensatorie la nivelul celeilalte urechi.
Dinamica adaptării auditive este destul de rapidă așa încât la trecerea de la un mediu de
intensitate sonoră la unul silențios se produce fenomenul de dezadaptare și o creștere a
nivelului sensibilității. Însă, menținerea subiectului pentru un timp îndelungat într-un mediu
izolat fonic, silențios provoacă fenomene de suprasensibilizare, de concentrare tensionată a
atenției dar și manifestări de tip anxios.
O particularitate a dinamicii adaptării auditive este și selectivitatea ei. Pe un fond
zgomotos, pot fi discriminați stimuli sonori cu o înaltă valoare de semnalizare pentru persoana
respectivă. Semnalele verbale au cea mai înaltă valoare de semnalizare. Fenomenul de
selectivitate auditivă se regăsește în raporturile dintre adaptare și mascare. Fenomenul de
mascare se manifestă atunci când urechea este expusă acțiunii simultane sau intersectate a
două sau mai multe sunete care diferă între ele sub raportul intensității și al frecvenței. Cel
mai puternic efect de mascare îl prezintă sunetele cu o frecvență joasă cuprinsă între 150 și
450 Hz și cu o intensitate puternică.
Combinația între un număr de surse acustice nerelaționate produce un zgomot. Dacă nici
una dintre sursele singulare nu este mai intensă decât celelalte atunci distribuția zgomotului va
fi gaussiană. Dacă energia este egală la toate frecvențele atunci zgomotul este “alb”.
Zgomotul este utilizat în experimente psihoacustice, în studii asupra camuflării, căci face
dificilă sau imposibilă auzirea altui sunet.

4. Fazele procesului perceptiv.

Percepția are o desfășurare fazică procesuală și plurinivelară. Procesualitatea percepției
este superioară în raport cu procesualitatea senzației. Desfășurarea procesuală a senzației este
legată de conceptul de prag. Pragul desemnează nivelul de intensitate al stimulului necesar
pentru a declanșa o senzație conștientizată. Pragul este specific fiecărui analizator. În cazul
percepției vorbim despre praguri doar cu trimitere la procesarea perceptivă monomodală ce
integrează informațiile senzoriale de la un singur analizator. Astfel, cercetătoarea
Alexandrova a detaliat următoarele praguri ale procesului perceptiv:
 Pragul de minimum visibile, este momentul în care obiectul intrat în câmpul
perceptiv este abia perceput. Este o percepție oscilantă, nesigură;
 Pragul de minimum separabile, este momentul în care obiectul intră în câmpul
perceptiv, atrage atenția asupra sa dar nu suntem siguri despre calitățile lui
 specifice menite să îl individualizeze. Acum se realizează comparații între
atributele obiectului și cele ale câmpului perceptiv în urma cărora se separă, se
aleg însușirile specifice obiectului;
 Pragul de minimum cognoscibile, este momentul în care obiectul este perceput,
conștientizat, integrat verbal și comportamental. Aceasta corespunde minimumului
de cantitate de informație necesară pentru a construi o imagine perceptivă
coerentă.
Jean Piaget(1963) analizează mecanismele procesului perceptiv și consideră că
desfășurarea sa procesuală implică următoarele faze
 Faza de activare perceptivă, când se produce activarea analizatorilor, intrarea
lor în priză de contact în raport cu obiectul;
 Faza de centrare perceptivă, este momentul în care subiectul este dominat de
particularitățile obiectului. Piaget abordează această fază atât ontogenetic cât și
procesual. Din punct de vedere ontogenetic, centrarea perceptivă, exprimă nivelul
de procesare specific copilului mic, structurile operatorii ale inteligenței fiind
foarte slab reliefate. Acest aspect pune copilul într-o stare de inferioritate în raport
cu obiectul perceput. Obiectul se impune, îsi impune calitățile și conduce la o
imagine perceptivă distorsionată sau marcată de iluzii. Pe măsură ce structurile
operatorii ale inteligenței se dezvoltă, în aceeași măsură mecanismele perceptive
devin capabile să depășească centrarea perceptivă și să realizeze o percepție
performantă adecvată. Din punct de vedere procesual, centrarea perceptivă este
specifică oricărui subiect în condițiile primului contact perceptiv cu obiectul.
Acum obiectul tinde să își impună atributele și să determine o percepție uneori
eronată , imprecisă sau iluzii perceptive. Însă, într-un timp foarte scurt subiectul
investește experiență, cunoștințe care îi permit depășirea centrării perceptive;
 Faza decentrării perceptive, este momentul în care subiectul ia în stăpânire
obiectul realizând o percepere adecvată. Este efectul evoluției dezvoltării,
maturizării, perfecționării structurilor operatorii ale intelectului.
Centrarea-decentrarea perceptivă ca faze ale percepției pot fi subsumate modelului
cognitivist de abordare directă-indirectă.
Teoria detectării semnalelor permite abordarea percepției dintr-o perspectivă
informațională. M. Golu propune următoarele faze ale procesului perceptiv:
a. Orientarea – este o primă reacție pe care subiectul o realizează în câmpul perceptiv,
este expresia unei reacții înnăscute, de orientare și răspunde la întrebarea “De ce?”.
Acum se activează starea de vigilență iar subiectul se orientează asupra obiectului
sursă. Formațiunea reticulată facilitează fenomenul de focalizare, inhibă alte surse
perturbatoare și permite aducerea obiectului sursă în prim-plan.
b. Explorarea – se produce în condițiile activării stării de vigilență și constă într-o sumă
de acțiuni motorii, de parcurgere, de căutare activă în câmpul perceptiv. Prin explorare
se produce un decupaj informational, adică o primă decupare a obiectului din fondul
perceptiv. Conform teoriei cognitiviste, explorarea se realizează fructificând datele
experienței anterioare și valorificând informația disponibilă. Informația disponibilă
este strâns legată de contextualitatea percepției. Un obiect oferă o anumită cantitate de
informații într-un moment anume, într-un context anume și în anumite condiții
(condițiile mediului înconjurător, condiții de vizibilitate, condiții de audiție, de
explorare tactilo-kinestezică). Astfel, în niciun moment, cantitatea de informație
disponibilă nu este aceeași cu cea anterioară sau cu cea ulterioară. Pe lângă aceste
particularități obiective, avem și particularități subiective, ce țin de subiect, de poziția
lui, de orientarea lui, de tonus muscular, de starea psihofizică, de motivație, trebuințe,
interese, experiența proprie. Având în vedere numărul mare de factori, de aici apare
 riscul ca ea să se desfășoare haotic, aleatoriu. Însă, Neisser arată că explorarea
perceptivă este ghidată de schemele mentale interne, așa încât se realizează într-o
manieră eficientă.
c. Detecția – este momentul în care informațiile sunt puse “în cumpănă”. Informația
„favorabilă obiectului” se află în dispută cu cea „defavorabilă” acestuia. Raporturile
dintre cele două tipuri de informație pot oscila de la eroare, iluzie spre incertitudine și
apoi spre certitudine. Mecanismele procesului pot fi descrise pe baza principiului
informației relevante. Am observat în explorare că se investighează informația
disponibilă, informație care nu este relevantă în totalitate. Cea care va înclina balanța
detecției este informația relevantă. Amplasarea informației relevante este caracteristică
și specifică fiecărui obiect. Fiecare obiect are identitate proprie, atribute proprii așa
încât informația relevantă se instituie ca indicator fundamental în procesul percepției.
Genul acesta de informație este amplasată pe contur, pe elementele de structura, pe
configurație (colț, muchie, unghi, porozități, asperități, zone curbe). Informația
relevantă ține de particularitățile mediului în care trăiește omul. Teoria detectării
semnalelor pune în discuție conceptul de canal și cel de zgomot. Informația este
transmisă printr-un canal și este supusă unor distorsiuni. Nivelul zgomotului sau al
distorsiunii influențează procesul detecției. Raportul dintre informația transmisă pe
canal și zgomotul perturbator constituie un indicator al dificultății detecției.
d. Discriminarea – este faza în care se realizează o comparație între atributele obiectului
și cele ale mediului înconjurător dar și între atributele obiectului la momentul dat și
atributele acestuia în momente anterioare. Este o segregare, o desprindere a unor
informații relevante pentru procesul perceptiv. Acum se accentuează contrastul, se
evidențiază unele calități în raport cu altele în condițiile în care se utilizează un număr
mare de indicatori ce pot fi comparați la un moment dat.
e. Identificarea – presupune acordarea unei identități obiectului perceput în baza
integrării informației într-o imagine unitară și semnificativă. Presupune o comparație,
un cuplaj informațional între un etalon, o schemă mentală a obiectului și obiectul
perceput. Acest cuplaj informațional implică o participare activă a tuturor părților
conform teoriei tranzacționaliste. Identificarea este necesar să răspundă la întrebarea
„Ce este acesta?”, adică să utilizeze indicatori verbali. Cuvântul permite integrarea
informației despre obiect în cadrul etichetei verbale.Astfel, informația relevantă este
operată și atribuită obiectului perceput. Identificarea poate să fie categorială sau
individuală. Identificarea categorială înseamnă că obiectul perceput este integrat într-o
categorie anume de obiecte în baza unei operații de categorizare. Categorizarea
permite atribuirea însușirilor unei categorii de obiecte și altor obiecte individual, dacă
acestea întrunesc cel puțin unul dintre atributele relevante categoriei. Identificarea
individuală presupune decuparea obiectului din categorie și precizarea mai fină a
însușirilor lui relevante, semnificative.
f. Interpretarea – este ultima fază a procesului perceptiv, momentul în care informația
este raportată la cerințele activității, la necesitățile subiectului, la imperativele situației.
În interpretare obiectul este evaluat sub aspectul importanței, utilității sau al altor
criterii relevante pentru subiect. Astfel, interpretarea se poate solda cu abandonarea
demersului perceptiv sau cu aprofundarea acestuia în funcție de nivelul de utilitate
implicată în momentul respectiv.

5. Vigilența.
Condiția primordială pentru ca atenția să apară este starea de veghe. La nivel de stare,
aceasta se traduce printr-o așteptare pasivă. Pe fondul stării de veghe poate apărea starea de
vigilență.
 Vigilența este starea de reactivitate a organismului la stimulii din mediu, adică o stare de
alertă a organismului. Acum sunt receptați cu prioritate stimulii esențiali pentru individ la
momentul dat. Vigilența facilitează focalizarea și selecția, însă în esență este o stare de
explorare și nu are o orientare anume. Mai exact, în starea de vigilență, omul explorează orice
din mediu fără să aibă o țintă precisă.
În speță, starea de vigilență este o stare de funcționare a sistemului nervos care permite
adaptarea individului în diferite momente la diversele condiții ale mediului, în termeni de
acțiune sau incțiune și răspunsuri comportamentale. Avem mai multe niveluri ale vigilenței
ale caror limite sunt somnul și stare de veghe intensă. La nivel cortical, vigilența este suma
interacțiunilor complexe dintre diferite arii cerebrale.
Unii autori au susținut că vigilența = atenție. Această poziție a fost însă infirmată căci, în
diferite etape ale atenției, nivelul vigilenței este variabil, adică acesta poate fi foarte scăzut
fără ca atenția să dispară. Aspectul care deosebește atenția și starea de vigilență este
orientarea. Mai exact, starea de vigilență permite explorarea nediferențiată a mediului, în timp
ce atenția este orientată spre stimuli, care pot fi exteriori ( sunet, zgomot ) sau interiori
( gânduri ).
O altă opinie este că vigilența contribuie la susținerea atenției în realizarea unor sarcini
repetitive, care au caracter monoton. Un alt rol al vigilenței este să păstreze o stare de activare
pentru acei stimuli vagi, de intensitate scăzută care sunt dificil de detectat în absența unui set
anticipativ.
O vigilență crescută înlesnește, în primul rând, concentrarea și implicarea în activitatea
curentă și în al doilea rând previne potențialele întreruperi cauzate de stimuli neașteptați.
Vigilența facilitează adaptarea promptă la mediu, de la situații care amenință integritatea
corpului până la situații care implică sarcini intelectuale sau spirituale(meditație).

6. Definirea și specificul reprezentării.

Reprezentarea este procesul de elaborare a imaginii unui obiect în condițiile absenței
acestuia din câmpul perceptiv, în baza unei experiențe perceptive anterioare.
Deci, reprezentarea este un proces secundar, căci se bazează pe exploatarea unor
informații perceptive anterioare. Reprezentarea este simultan proces și produs. Ca proces, ea
realizează o structurare, o sistematizare, o reorganizare a experienței perceptive anterioare, ce
are drept rezultat o imagine mintală secundară. Produsul reprezentării este tocmai această
imagine mintală, caracterizată printr-o serie de particularități: este o imagine concret-intuitivă,
figurativă, schematică.
Specificul reprezentării ca proces: reprezentarea este primul proces care sugerează un
anumit nivel de autonomie mintală și spirituală. Reprezentarea se detașează de realitatea
concretă. Reprezentarea este dependentă de experiența perceptivă însă se desfășoară cu un
anumit grad de autonomie, căci nu mai este declanșată doar de fenomene directe ale lumii
externe ci, mai mult, de lumea internă subiectivă. Reprezentările pot fi declanșate de
interesele, preocupările, motivațiile noastre dar și de emoțiile, sentimentele pe care le trăim.
În plus, reprezentarea poate să fie declanșată și susținută voluntar de activitatea intelectuală.
O nouă perspectivă asupra modului în care este procesată informația în elaborarea
imaginii mintale o aduce psihologia cognitivă. Se discută despre o procesare directă, dirijată
de datele perceptive și despre o procesare indirectă, dirijată de mecanismele cognitive. Aceste
două direcții de procesare se întrepătrund în elaborarea imaginii mintale, lucru demonstrat în
analiza mecanismelor reprezentării.

7. Operațiile gândirii.
Gândirea este procesul psihic care dispune de cel mai vast sistem de operații.
Superioritatea și poziția unui proces psihic este dată de sistemele operatorii de care dispune.
 Psihologia studiază operațiile gândirii ca instrumente psihice dobândite și perfecționate
prin dezvoltarea intelectuală, prin învățare și exercițiu. Operațiile gândirii acționează în
cupluri operatorii ce se completează reciproc: analiza și sinteza, abstractizarea și
generalizarea, inducția și deducția. Latura operațională a gândirii conține totalitatea operațiilor
și procedeelor mentale de transformare, combinare, relaționare a informațiilor cu scopul
obținerii unei mai bune înțelegeri, a unor noi cunoștințe sau a rezolvării unor probleme.
Analiza și sinteza cognitivă își au originile și sunt precedate de analiza și sinteza
perceptivă care se desfășoară într-un plan concret-intuitiv, asupra unor obiecte și situații
concrete. Analiza și sinteza de tip cognitiv se desfășoară după un model, într-un plan mintal și
sunt mediate prin cuvânt și alte sisteme de semne și simboluri.
Prin analiză însușirile unui obiect sau ale unei clase de obiecte sunt separate, descompuse
mental cu scopul de a extrage acele trăsături esențiale. Prin analiză se relevă semnificația
fiecărui element pentru întreg, importanța sa. Sinteza vine în continuarea și în completarea
analizei, ea recompune mintal obiectul din elementele esențiale care au fost descoperite în
procesul analitic. Analiza separă necesarul de ce este întâmplător, semnificativul de
nesemnificativ, pe când sinteza utilizează aceste componente pentru a construi un întreg cu
sens, ce beneficiază de legi proprii de structurare și de evoluție.
Analiza și sinteza sunt două operații legate, „se presupun reciproc”, chiar „trec una de
alta”. Prin analiză se surprind acele elemente cheie ale unui obiect, ceea ce este necesar pentru
ca el să existe, pe când prin sinteză se surprind legile fundamentale, însă se pot deduce și noi
reguli și legități care derivă din cele de bază. Astfel, în urma analizei și sintezei efectuate
asupra unui fenomen, cunoașterea și înțelegerea cu privire la acesta se pot îmbogăți.
Comparația este operația de evaluare prin raportare la unul sau mai multe criterii. Și
această operație își are originea în comparația după criterii perceptive de culoare, formă,
mărime, contrast. Comparația implică evidențierea asemănărilor și deosebirilor esențiale
dintre minimum două obiecte, persoane, evenimente, situații, fenomene după minimum un
criteriu comun. Comparația poate interveni și între minimum două ipostaze ale aceluiași
obiect, persoană după minimum un criteriu comun.
Dacă în plan perceptiv comparația se impune deseori de la sine prin faptul că unele
însușiri sau contraste sunt mai pregnante, în plan cognitiv comparația se desfășoară după un
plan, și are o anumită finalitate. Finalitatea nu este doar constatativă, de cele mai multe ori
este subordonată necesității evidențierii unor raporturi de superioritate-inferioritate, unor
poziții ierarhice într-un sistem de referință. Comparația se folosește de argumentația de tipul
„dacă...atunci”, care pune în evidență o anumită calitate, poziție.
Operațiile de analiză, sinteză și comparație sunt instrumente mintale importante mai ales
în procesarea ascendentă, dirijată de date. Asta se datorează tipului de informații vehiculate.
Sunt cunoștințe, însușiri, experiențe cu un grad mai redus de generalitate care se pretează cel
mai bine unor operații analitico-sintetice și de comparație.
Abstractizarea și generalizarea constituie operațiile cele mai complexe ale gândirii și au
un caracter formal, se desfășoară exclusiv în plan mintal, sunt tipice pentru procesarea de tip
descendent. În plan ontogenetic sunt precedate și anticipate de schematizarea și generalizarea
concret-intuitivă de la nivelul reprezentării. În reprezentare sunt selectate, conservate și redate
însușiri din ce în ce mai puține, mai schematice, dar comune pentru o grupare tot mai largă de
obiecte-fenomene. În gândire selectivitatea este maximală prin abstractizare, iar generalizarea
se referă la clase, categorii foarte largi de obiecte-fenomene.
Abstractizarea este operația de extragere a unor însușiri esențiale, a unor invarianți
cognitivi, însușiri comune pentru o întreagă clasă, categorie. Operația de abstractizare
exprimă două sensuri simultan: pe de o parte se extrage ceva esențial, iar pe de altă parte se
renunță la tot ceea ce este nerelevant, contextual, accidental, conjunctural. Abstractizarea
avansează în profunzime iar limbajul, omul care gândește, prin abstractizare ajunge la formele
pure ale esenței.
Generalizare este operația prin care însușirile extrase cu ajutorul abstractizării sunt extinse
la o întreagă clasă de obiecte-fenomene. Abstractizarea și generalizarea operează simultan așa
încât, pe măsură ce sunt relevate însușirile esențiale, acestea sunt extinse la categorii din ce în
ce mai largi. Abstractizarea și generalizarea prezintă grade variate de profunzime și
expansiune în funcție de evoluția cunoașterii umane. Rezultatele abstractizării și generalizării
sunt cuprinse în legi care evidențiază relații cauzale cu o sferă largă de cuprindere. Astfel se
ajnge la teorii și modele care explică unele aspecte ale realității. O bună teorie conține un
număr redus de afirmații și acoperă un număr mare de situații.
Opuse abstractizării și generalizării sunt operațiile de concretizare și particularizare.
Drumul de la concret la abstract este complementar celui de la abstract la concret, dar diferit
calitativ. Concretizarea definește prin trăsături esențiale un obiect ideal, abstract ce întrunește
însușirile esențiale. La fel operează și particularizarea. Aceste două operații servesc
exemplificării cognitive care nu se referă la un obiect anume ci la un obiect mintal, un caz
particular mintal și nu unul anume din realitatea imediată. Este un demers specific procesării
descendente dirijată de legi, reguli, norme, definiții. Prototipul care reprezintă ideal un
“portret-robot” al unei categorii este rezultatul acestor operații ale gândirii.
Inducția și deducția sunt operațiile care descriu cel mai bine evoluția gândirii pe verticala
cunoașterii. J. Piaget susține că inducția organizează datele observației sau experienței,
clasându-le sub forma de concepte. Inducția este suportul logic al procesării ascendente ce
pornește de la baza de date, experiențe concret-intuitive și imagini mintale. Inducția are un
caracter intuitiv, se extrag relații simple ce grupează o clasă de obiecte după criterii
observabile empiric.
Raționamentul inductiv surprinde regularitatea și facilitează extragerea și formularea unei
concluzii generale dintr-o multitudine de cazuri particulare. Limita acestui tip de raționament
constă în faptul că nu sunt utilizate mai multe cazuri specifice și variate. În aceste condiții,
concluzia rămâne valabilă până când vom întâlni o excepție, căci în raționamentul inductiv
intervine hazardul, el având caracter probabilistic.
Deducția descrie demersul descendent al gândirii pe verticala cunoașterii. Raționamentul
deductiv pornește de la general, prin inferențe și implicații și ajunge la cazuri particulare.
Deducția debutează prin ipoteze sau premise demonstrate ca fiind adevărate și apoi derivă
implicațiile acestor ipoteze. Dacă premisele sunt adecvate atunci cocluziile este necesar să fie
adevărate.
Expresia logică a raționamentului deductiv este silogismul, în care, pornind de la două
premise se extrage o concluzie. Concluziile extrase dintr-un set de reguli pot fi juste numai
dacă premisele sunt valide și precis formulate. Din punct de vedere psihologic, inducția și
deducția constituie demersurile operaționale care stau la baza formării conceptelor empirice și
științifice.