INTRODUCERE N PSIHOLOGIE DAN ROCA CUPRINS 1.Psihologia ca stiinta. 2.Procesele psihice senzoriale. 2.1. Senzatiile. 2.2. Perceptiile. 2.3.

Reprezentarile. 3.Procesele cognitive superioare. 3.1. Gandirea. 3.2. Limbajul. 3.3. Memoria. 3.4. Imaginatia. 4.Fenomene psihice cu rol de reglare a activitatii umane. 4.1. Motivatia. 4.2. Afectivitatea. 4.3. Vointa. 4.4. Atentia. 5.Caracterizarea generala a S.P.U. 6. Personalitatea 6.1. Temperamentele. 6.2. Aptitudinile. 6.3. Caracterul. REZUMATUL CURSULUI 1.Psihologia ca stiinta Etimologic, termenulps ihic provine din grecesculps yche (suflet), iar termenulpsi hologie alatura luips yc he tot un cuvant grecesc, anumelogos (stiinta). Astfel, in cel mai grosier mod, am putea definipsihologia drept stiinta a sufletului, sau stiinta despre suflet. Gandindu-ne la celebra expresie a fi trup si suflet alaturi de cineva, intelegem ca, astfel, suntem prezenti in totalitate, atat fizic, cat si psihic, langa, sa spunem, cineva drag noua. Observam, in aceasta ordine a ideilor, ca omul este alcatuit dintr-o laturaorganic a, trupeasca (studiata de biologie cu ajutorul subramurii anatomie si fiziologie umana) si una psihica, sufleteasca (studiata de psihologie). Atat latura organica, cat si cea psihica reprezinta fiecare cate uns is tem. Organismul, ca sistem, este format din mai multe organe, aparate, subsisteme ce functioneaza intr-o stransa dependenta unele de altele. La randul sau, psihicul este alcatuit din mai multe procese, functii, stari de natura informationala ce nu ar putea fiinta in afara

interdependentei. De exemplu, noi nu am putea gandi daca nu am dispune de memorie sau limbaj, sau nu am putea comunica daca nu am dispune de motivatie sau perceptie etc. Mai mult, cele doua laturi ale fiintei umane interactioneaza una cu cealalta. Cine nu a suferit de o durere puternica de masea (dereglare organica) care i-a stricat total dispozitia (stare psihica)? La randul lor, fenomenele psihice pot conduce la diverse modificari in ceea ce priveste functionarea organismului (o emotie puternica produce adeseori batai puternice si rapide ale inimii, transpiratii ale palmelor etc.) Principalele trasaturi ale sistemului psihic uman (S.P.U.), pornind de la teza capsihic ul, ca modalitate superioara a vietii de relatie, este o realitate bio-psiho-sociala, sunt urmatoarele: a.S.P.U. este influentat de factori biologici, cum ar fi zestrea ereditara specifica fiintei umane. Aceasta zestre ofera fiecarui individ un potential specific, ce se transforma in realitate odata cu dezvoltarea. Pentru valorificarea potentialului ereditar sunt necesare anumite conditii, cum ar fi: cresterea si maturizarea fiziologica, interactiunea cu lumea externa etc. b.S.P.U. este influentat si de factori socio-culturali, acestia contribuind la formarea trasaturilor psihice specific umane. Valorile culturale, etice, estetice, achizitiile stiintifice si tehnologice etc. sunt preluate si valorificate de catre om, contribuind la formarea psihicului sau. c.Psihic ul este o functie a creierului. Creierul este suportul material care sta la baza formarii si desfasurarii proceselor psihice. Putem observa adeseori abateri de la normalitatea psihica in cazul unor traumatisme cerebrale, in cazul consumului de droguri etc. Dezvoltarea S.P.U. este conditionata de actiunea corelata a triadeie re ditate -m e diu-e duc atie. Obiectul de studiu al psihologiei il reprezinta S.P.U. Mai concret, S.P.U., ca obiect de studiu al psihologiei, este alcatuit dinproce se,activitati,insusiri sic onditii ale vietii psihice: a. Procese: - cognitive: - senzoriale: senzatii, perceptii, reprezentari - logice: gandire, memorie, imaginatie -afective: emotii, sentimente, pasiuni - volitive: vointa b.Activitati: comunicarea (limbajul), jocul, invatarea, munca, creatia c.Insusiri: personalitatea (temperament, aptitudini, caracter) d.Conditii: motivatie, deprinderi, atentie. Avand in vedere cele mentionate in legatura cu psihicul si, mai profund, cu S.P.U., putem defini psihologia ca stiinta umanista care studiaza fenomenele sufletesti si legile lor, manifestate in

comportament, in scopul cunoasterii celorlalti si autocunoasterii, pentru ameliorarea fiintei umane in ceea ce are ea mai specific (Margareta Modrea, 1998). Desi nimeni nu are accesdir ect la gandirea, imaginatia, memoria, trairile afective ale altei persoane, totusi, dincompor tamentul celuilalt (mimica, gestica, vorbe), putem cunoaste caracteristicile sale psihice. Cunoasterea de sine si a altora nu vizeaza doar sa acumuleze informatii (cunostinte) despre om, ci si sa le utilizeze in practica (in educatie, invatamant, psihoterapie etc.), pentru a facilita fiintei umane valorificarea tuturor posibilitatilor sale, realizarea unui plus de confort intelectual, afectiv, realizarea unor relatii optime cu cei din jur, etc. Fenomenele psihice, intrand in legatura unele cu altele sau cu cele fiziologice si/sau sociale, determina stabilirea unor raporturi constante ce pot fi, astfel, cunoscute de oricine. Aceste raporturi constante intre doua sau mai multe fenomene poarta numele delegi (din latinescullego, a lega). In psihologie, legile au un caracterpr obabilist, deoarece fenomenele psihice nu au un numar limitat, finit de cauze, ele neputand fi cunoscute in totalitate si pentru ca nu se pot face masuratori exacte si nici nu se pot prevedea cu precizie reactiile cuiva la un anumit stimul. Astfel, este probabil si nu absolut sigur ca un stimul va avea un anumit efect. De asemenea, legile psihologiei au si un caracter statistic, fiind valabile atunci cand ne referim la multimea oamenilor, nu la oricare individ considerat izolat. Orice cunoastere se realizeaza utilizandu-se un ansamblu de metode. Atfel, psihologia, ca stiinta, are la baza o serie dem e tode utilizate in investigarea fenomenelor psihice, printre care: a.Metoda observatiei. Observatia reprezinta urmarirea atenta, intentionata si inregistrarea exacta, sistematica, a diferitelor manifestari ale comportamentului individului, ca si a contextului situational unde acesta se produce, in scopul sesizarii unor aspecte esentiale ale vietii psihice. b.Metoda experimentului. Experimentul reprezinta provocarea unui fapt psihic, in conditii bine determinate, cu scopul de a verifica o ipoteza. c.Metoda convorbirii. Convorbirea reprezinta o discutie premeditata intre psiholog si subiectul investigat. d.Metoda anchetei psihologice. Ancheta psihologica consta in inventarierea sistematica a unor informatii despre viata psihica a unui individ sau grup social si interpretarea acestora in vederea desprinderii semnificatiei lor psihocomportamentale. e.Metoda biografica. Aceasta presupune strangerea informatiilor despre principalele evenimente parcurse de individ, despre relatiile dintre aceste evenimente traite de individ si stabilirea semnificatiei lor, in vederea cunoasterii istoriei personale a subiectului.

f.Metoda analizei produselor activitatii. Aceasta metoda are la baza analiza psihologica a produselor activitatii (compuneri, desene, creatii literare etc.). Aceasta analiza furnizeaza informatii despre insusirile psihice ale persoanei. g.Metodele psihometrice. Acestea au in vedere masurarea comportamentelor subiectilor in vederea stabilirii unui diagnostic, pe baza caruia se poate formula un prognostic asupra evolutiei viitoare. O astfel de metoda o reprezinta testul psihologic. Psihologia este os tiinta destul de noua in peisajul cunoasterii stiintifice, fiind recunoscuta ca atare incepand cu anul 1879, moment in care psihicul a incetat sa mai fie preponderent o preocupare a reflectiei filosofice, incepand sa fie studiat in laboratoare speciale, analizat si descris in tratate de psihologie. In 1879, la Leipzig, savantul german Wilhelm Wundt (1832-1920) a infiintat primul laborator bazat pe utilizarea metodei experimentale. Psihologia a evoluat rapid, acumularea informatiilor legate de psihic fiind favorizata si de cuceririle din celelalte domenii invecinate: biologie, medicina, sociologie si altele. Astfel, din trunchiul psihologiei generale, s-au desprins cateva zeci de ramuri ce permit aplicarea cunostintelor de psihologie generala (teoretica) in diferite domenii ale existentei umane. Dintre ramurile psihologiei, amintim: psihologia copilului; psihologia muncii; psihologia sociala; psihologia medicala (clinica); psihologia judiciara; psihologia sportiva etc. (in prezent sunt circa 40 de ramuri). In finalul acestei teme introductive, este necesar sa analizam sumar etapele dezvoltarii umane. Cunoasterea lor este importanta pentru a putea sa ne explicam ceea ce este si/sau ceea ce a fost si pentru a putea sa ne pregatim pentru ceea ce urmeaza sa fie. Stabilirea etapelor dezvoltarii umane se realizeaza avand in vedere activitatea dominanta desfasurata, sistemul de relatii socio-culturale si structurile psihice specifice. Nivelul de dezvoltare fizica si psihica la care a ajuns o persoana ne permite sa o apreciem ca estecopil,tanar,matur saubatran. Ordinea in care se succed aceste etape este invariabila; fazelor dezvoltarii umane li se mai spune sis tadii. In psihologia moderna s-au delimitat 7 asemenea stadii: perioada infantila,c opilaria,pube rt atea (preadolescenta), adolescenta, tineretea, maturitatea, batranetea. 1. Perioada infantila. -delimitata de la nastere, pana la varsta de 1 an. 2. Copilaria. -delimitata intre 1 si 11 ani; -este o perioada bogata in achizitii; -se invata limbajul si mersul independent; -se ia contact cu obiectele si se percep proprietatile acestora; -viata afectiva este dominanta, copilul dorind sa atraga si sa retina atentia adultului; -se formeaza sentimente de simpatie, de respect; -se manifesta receptivitate la aprobari si restrictii; -reactiile emotive sunt foarte puternice, iar controlul lor emotiv este redus; -in faza prescolara (3-6 ani):

+ influentei exercitate de catre familie i se adauga cea a gradinitei; + imitatia are un rol mare in dezvoltare; + se imita mersul, modul de a vorbi, de a manca; + jocul are si el functii formative, in jurul varstei de 5 ani practicandu-se jocuri cu roluri profesionale (medic, sofer, profesor); + jucariile si, in general, obiectele, au suflet (papusile, ursuletii sufera alaturi de copil); + incepe descoperirea imaginii de sine. -in faza scolara (6/7 ani 10/11 ani): + se dezvolta spiritul critic; + se contureaza viziunea realista asupra lumii; + se insusesc noi norme de viata sub autoritatea invatatoarei, al carei cuvant are valoare de lege. 3. Preadolescenta (pubertatea). -delimitata intre 11 si 14/15 ani; -este perioada unor mari transformari anatomo-fiziologice; -are loc cresterea staturii; -se dezvolta in ritmuri diferite organele interne, fapt ce paote conduce la tulburari cardiovasculare (inima creste mai repede decat arterele) sau la stari de obodeala; -au loc transformari endocrine, determinate de activitatea glandei tiroide si a glandelor sexuale; -transformarile acestea solicita un consum mai mare de energie, dar influenteaza multe aspecte: viata psihica, prin aparitia curiozitatii; procesele cognitive, prin cresterea spiritului de observatie; perfectionarea limbajului; dezvoltarea capacitatii de memorie -in plan afectiv se manifesta o hipersensibilitate emotiva si apare interesul fata de sexul opus; -in sfera relatiilor sociale, apar critica fata de parinti, detasarea fata de familie si se manifesta preferinta fata de grupul celor egali in varsta, care aproba comportamentul si ofera o imagine pozitiva asupra propriei personalitati; -creste influenta grupului, care poate sa se manifeste fie in sens pozitiv, fie in sens negativ. 4. Adolescenta. -delimitata intre 14/15 ani si 18/19 ani; -se dobandeste un nivel mai inalt de intelegere a lumii; -ritmul de crestere este mai lent; -se impune echilibrul afectiv si se dezvolta vointa, fiind posibile eforturi de lunga durata; -dorinta de autonomie sporeste; -se manifesta preocuparea pentru cunoasterea si perfectionarea propriei persoane; -se pun intrebari si se realizeaza analize critice ale valorilor de viata. 5. Tineretea. -delimitata intre 18/19 ani si 30 de ani;

-se castiga statutul social de adult, echivalent cu intrarea in viata profesionala si cu formarea propriei familii; -se parcurge etapa de incepator intr-o meserie; -are loc obisnuirea cu orarul de activitate profesionala; -este acceptata ierarhia institutionalizata; -are loc identificarea cu rolul si statusul profesional; -intemeierea propriei familii atrage un nou statut in cadrul comunitatii si responsabilitati corespunzatoare, inclusiv aceea de a fi parinte. 6. Maturitatea. -delimitata intre 30 si 60/65 de ani; -delimiteaza dpdv biofiziologic procesul de crestere a organismului, iar pe plan psihic aduce maturizarea intelectuala si afectiva si o buna capacitate de control a emotiilor si sentimentelor; -pe plan social are loc implicarea responsabila in problemele comunitatii; -are loc maxima realizare a personalitatii. 7. Batranetea. -delimitata intre 60/65 de ani si moarte; -aduce schimbari in plan fizic (incaruntire, capacitate de efort fizic mai redusa, aparitia durerilor reumatismale, scaderea aptitudinilor senzomotorii de vaz si auz); -sunt afectate atentia si memoria; -protectia legala prin sistemul de pensii conduce la o restructurare a relatiilor interpersonale si a programului de viata, facand posibile preocuparile de tip hobby, amanate in perioada activa; -perspectiva mortii determina atitudini diferite: teama, resemnare sau indiferenta. Pe parcursul dezvoltarii sale biologice si psihice, omul isi dezvolta capacitati specifice de cunoastere a lumii si a lui insusi, ca entitate distincta in mediul social si natural. Cunoasterea se realizeaza prin: -procese cognitive senzoriale: senzatii, perceptii, reprezentari; -procese cognitive intelectuale: gandire, memorie, imaginatie. 2. Procesele psihice senzoriale 2.1. Senzatiile Senzatiile reprezinta procese psihice cognitive elementare prin care se semnalizeaza, separat, sub forma imaginilor simple si primare, insusirile concrete ale obiectelor si fenomenelor, in conditiile actiunii directe a stimulilor asupra organelor de simt (analizatori). Cu alte cuvinte, ele sunt procese cognitive senzoriale primare care ne informeaza despre

insusirile concrete si izolate (culoare, duritate, netezime, temperatura, etc.) ale obiectelor si fenomenelor lumii in timpul actiunii acestora asupra analizatorilor. Principaleletrasaturi ale senzatiilor sunt: -reflecta doar insusiri separate (culoare, gust, miros, temperatura, etc.); -sunt imagini primare (prin actiunea directa a stimulior asupra analizatorilor); -sunt cele maisimple imagini (reflecta doar insusiri concrete); -se caracterizeaza prininte nsitate (determinata de intensitatea stimulului si de starea subiectului), calitate (determinata de specificul stimulului si de caracteristicile analizatorului), durata (determinata de durata prezentei stimulului) si tonalitate afectiva (adica ecoul, rezonanta afectiva in functie de experienta personala a subiectului). Practic, senzatiile constituie legatura informationala cea mai simpla a omului cu realitatea. Analizatorul este un subsistem anatomo-fiziologic care realizeaza analiza insusirilor concrete ale stimulilor din mediul extern sau intern. Concret, analizatorii fac posibilaaparitia senzatiilor. Analizatorul este compus din: -re cept or: format din celule nervoase de mare sensibilitate fata de stimuli, existente la nivelul organelor de simt (limba, nas, ochi, urechi); -calea (aferenta) de conducere: formata din fibre nervoase prin care se transfera informatia la nivelul scoartei cerebrale; -zona centrala: reprezinta zona corticala specializata in operatii de decodificare, adica de transformare a impulsurilor nervoase in fapte psihice; -conexiunea inversa (calea eferenta): are rolul de a asigura autoreglarea analizatorului in vederea receptarii cat mai bune a stimulilor (stimulii sau excitantii fiind obiectele si fenomenele ce provoaca senzatiile). Cu alte cuvinte, aceasta conexiune inversa este o modalitate de autoreglare a unui sistem prin care centrul controleaza permanent ceea ce se intampla la periferie. Trebuie precizat faptul ca este obligatoriu ca toate componentele unui analizator sa fie in buna stare pentru ca senzatia sa apara. De exemplu, un accident cerebral (afectarea zonei centrale a analizatorului) poate sa faca imposibila aparitia senzatiei, cu toate ca celelalte segmente (receptor si cale aferenta) sunt intacte. Clasificarea senzatiilor se face dupa doua criterii: a)Analizatorul specializat pentru receptarea informatiei : senzatii vizuale, auditive, olfactive, gustative, cutanate. b) Continutul informational (ce fel de informatii sunt oferite): senzatii exteroceptive, proprioceptive, statice, interoceptive.

Sa analizam in cele ce urmeaza tipurile amintite de senzatii. Senzatiile vizuale ne informeaza despre intensitatea (luminozitatea), tonul cromaticsi saturatia(puritatea) obiectelor si fenomenelor (acestea trei fiind proprietatile senzatiilor vizuale). Intensitatea culorii reprezinta locul pe care il ocupa fiecare culoare pe o scala in care cel mai luminos ton este albul iar ce mai intunecat este negrul. Tonul cromatic reprezinta felul, tipul culorii, fiind dat de lungimea de unda (760 milimicroni pentru rosu, 500 pentru verde, 390 pentru violet). Saturatia(puritatea) este data de cantitatea de alb amestecata in culoarea dominanta. Cu cat o culoare este amestecata cu mai putin alb, ea este mai pura, iar cu cat contine mai mult alb, ea tinde spre cenusiu (prin amestecul celor 7 culori fundamentale rosu, oranj, galben, verde, albastru, indigo, violet se obtine culoarea alb; negru poate fi definit ca impresia vizuala simtita atunci cand nici o radiatie electromagnetica din spectrul vizibil nu este perceputa de ochiul uman). In acest context, remarcam ca, in cazul senzatiei vizuale, stimulul declansator este energia electromagnetica (undele electromagnetice). Spectrul luminos este dat de lungimile de unda cuprinse intre 390 si 760 de milimicroni. Dincolo de aceste limite, intalnim radiatiile invizibile cu ochiul liber, anume ultravioletele, cele ce ne bronzeaza (lungimi sub 390) si infrarosiile, cele ce ne incalzesc (lungimi peste 800). Culorileau roluri multiple si complexe in viata si activitatea oamenilor: -semnalizeaza obiecte, fenomene, reguli etc. (de exemplu, culoarea rosie a semaforului, semnalizeaza o regula); -au semnificatii socio-culturale (albul semnifica puritatea, negrul doliul etc.); -au incarcatura energetica in functie de tonul cromatic (activeaza sau calmeaza fiinta umana). Senzatiile vizuale, respectiv vazul, sunt cele mai importante cai pe care le folosim pentru a ne orienta in mediul inconjurator. Senzatiile auditive ne informeaza despre inaltimea, intensitateasi timbrul stimulilor sonori ce vin din mediu (acestea trei fiind proprietatile senzatiilor auditive). Urechea umana recepteaza undele sonore cu o frecventa intre 16 si 20.000 de Hz (sub 16-infrasunete, peste 20.000- ultrasunete).Inaltime a este data defr ec v e nta vibratiilor. Astfel,sune te le pot fiinalte (subtiri), avnd o frecventa mare sijoas e (groase).Intensitatea este data de amplitudinea undei sonore (marimea oscilatiilor). Astfel, sunetele pot fipute r nic e,medii sislabe.Tim br ul este dat de forma undei, forma determinata de natura sursei sonore. In cazul vocilor umane, de exemplu, timbrul provine din caracteristici precum grosimea si elasticitatea corzilor vocale ale fiecarui om. In acest context, este evident faptul ca doua sunete cu aceeasi intensitate si inaltime se deosebesc prin timbru. Senzatiile auditive constituie conditia esentiala pentru invatarea limbajului. De aceea, oamenii

care se nasc surzi devin, automat, si muti, necesitand metode speciale pentru dezvoltarea limbajului. Senzatiile olfactive ofera informatii despre proprietatile chimice ale obiectelor. In acest caz, stimuliisunt substantele volatile care patrund in fosele nazale. Ele poarta denumirea sursei (miros de friptura, miros de trandafir etc.). Aceste senzatii sunt insotite, de regula, de o tonalitate afectiva (miros placut sau neplacut). In acest sens, ele sunt implicate si in diversele mecanisme de aparare (evitam substantele nocive pe baza proprietatilor odorifice ale acestora). Senzatiile gustativere fle c ta calitatile chimice ale substantelor solubile (stimulii) care patrund in cavitatea bucala. Exista 4 gusturi fundamentale: dulce, sarat, amar si acru. Combinarea acestora in diferite proportii contribuie la formarea celorlalte gusturi. Senzatiile gustative au si ele rol de aparare impotriva substantelor nocive (ciorba cu gust stricat va fi aruncata, salvandu-ne de la imbolnavire) si prezinta o tonalitate afectiva pozitiva sau negativa (gust palcut sau neplacut). Senzatiile cutanate sunt de doua feluri: senzatii tactilesi senzatii termice. Senzatiile tactile (numite si de contact sau de presiune) rezulta din atingerea si presiunea asupra obiectelor. Stimulii sunt suprafetele obiectelor care vin in contact cu pielea. Senzatiile tactile ne dau informatii despre netezimea, duritatea, asperitatea obiectelor. Senzatiile termice (de temperatura) ne dau informatii despre proprietatile calorice ale obiectelor.Stimulul este reprezentat de diferenta de temperatura intre corpul propriu si obiectele exterioare cu care omul vine in contact. Aceste senzatii includ si mecanisme de termoreglare (adaptare termica). Cele 5 tipuri de senzatii descrise pana acum (senzatii exteroceptive) fac posibila cunoasterea insusirilor concrete, izolate ale obiectelor si fenomenelor din mediul extern. Exista, insa, si senzatii care ne informeaza despre tensiunea musculara, miscarile corpului, modificarile in chimismul intern sau distrugerile tesuturilor. Sa le analizam in cele ce urmeaza. Senzatiile proprioceptive furnizeaza date despre pozitia membrelor, a trunchiului, precum si despre directia, durata si intensitateamis carilor. In absenta acestor senzatii, corpul nostru s-ar prabusi ca o papusa de carpa, neputandu-se asigura tensiunea necesara unei anumite pozitii statice. Un tip special de senzatie proprioceptiva este cel al senzatiei kinestezice (din grecesculkinein a se misca si din grecesculaisthes is percepere, simtire; kinestezie = simtirea miscarii). Senzatiile chinestezice apar in cursul efectuarii miscarilor, ne informeaza despre directia, durata si intensitatea efortului necesar in miscare si ajuta la reglarea miscarilor si la integrarea acestora in actiuni voluntare complexe. Fara aceste senzatii nu am putea efectua miscari.

Senzatiile statice(de echilibru) semnalizeaza schimbarea pozitiei capului fata de trunchi si schimbarea pozitiei corpului cand realizeaza miscari de rotire si balansare. Ele joaca un rol important in mentinerea echilibrului vertical in timpul mersului si in redresarea starii de echilibru in situatiile in care se produc alunecari, caderi etc (sa ne gandim cat de usor putem dezechilibra un om beat, printr-un branci, intrucat centrul nervos corespunzator nu mai poate da comenzile de echilibrare in timp util, din cauza prezentei alcoolului in sange). Senzatiile interoceptive furnizeaza informatii despre mediul intern. Fundamentale sunt senzatiile organicesi senzatiile de durere. Senzatiile organices e mnaleaza dezechilibrele din chimismul organismului, ce se produc fie prindeficit de substante hranitoare, apa, aer (apar senzatiile de foame,sete,s ufocar e), fie prin surplus de asemenea substante (apar senzatiile de supraplin, greata, voma, plen vezicaletc. ). Semnalizand deficitul sau surplusul, senzatiile organice stimuleaza omul sa actioneze pentru redresarea echilibrului si contribuie, astfel, la mentinerea starii de sanatate fizica. Senzatiile de durere sunt determinate de tulburari functionale sau de distrugeri de tesuturi organice. Daca nu am simti durerile in urma loviturilor, arsurilor etc. corpul nostru ar putea fi distrus. Legile sensibilitatii. Acestea reprezinta raporturile constante (ce pot fi surprinse la fiecare om) intre stimulii simpli si capacitatea noastra de a-i simti. Legea pragurilor absolute: conform acesteia, un excitant produce o senzatie numai daca are o anumita intensitate, sau un anumit prag, numit prag minim absolut (3-4g/mm patrat pentru senzatia tactila etc.). Astfel, particulele de praf sau microbii nu pot fi simtiti. Exista si un prag maxim, definit ca cea mai mare cantitate dintr-un stimul care mai determina inca o senzatie specifica; dincolo de acesta, excitantul nu mai produce senzatii specifice, ci durere (o lumina foarte puternica, ce devine obositoare; un sunet puternic, ce devine asurzitor etc.).Sens ibilitatea este intr-un raport invers proportionalcu pragul senzorial; astfel, despre o persoana care are un prag mic de sesizare a stimulilor se afirma ca are o sensibilitate mai mare si invers. Legea pragului diferential: se defineste prin cantitatea minima care, adaugata la stimularea initiala, determina o noua senzatie. Acest prag se afla intr-un raport constant fata de marimea care se adauga la stimulul initial (s/S=K). Acest raport este de 1/30 la greutate,

1/100 la lumina, 1/10 la sunete. De exemplu, la 100gr. greutate trebuie adugate alte 1/30 gr. din greutatea initiala de 100 gr., adica 3,3 gr. Legea contrastului senzorial: prevede ca doi stimuli opusi (cu caracteristici opuse) care actioneaza impreuna asupra unui analizator se scot reciproc in evidenta. Putem intalni uncontr ast simultan, atunci cand 2 stimuli apar in acelasi timp; intalnim frecvent acest tip de contrast in cazul sensibilitatii vizuale (negrul pe fond alb pare si mai negru; albul pe fond negru pare si mai alb; negru pe galben; verde pe alb etc.). Putem intalni si un contrast succesiv, care consta in cresterea sensibilitatii pentru stimulul care urmeaza (un sunet inalt care urmeaza unui sunet jos va fi sesizat mai bine datorita contrastului dintre cele 2 sunete). Legea adaptarii senzoriale: se refera la modificarea sensibilitatii analizatorilor sub actiunea repetata a stimulilor. Daca un stimul slab actioneaza mai mult timp, adaptarea se realizeaza in directia cresterii sensibilitatii, astfel inact el este perceput din ce in ce mai bine. Adaptarea vizuala este cea mai puternica. Adaptarea la intuneric este rapida in primele 5 minute, apoi continua lent pana la 3 ore. In aceasta perioada, sensibilitatea vizuala creste de 200.000 de ori fata de cea initiala. Adaptarea plfactiva se realizeaza in 1-3 minute, cea tactila in 3 secunde, iar cea auditiva este foarte slaba. Aceasta lege este strans legata de cea a contrastului (apa marii pare rece la inceput contrast - , apoi tot mai calda etc.). Legea interactiunii analizatorilor: consta in faptul ca o senzatie care se produce intr-un analizatorinflue nte az a producerea senzatiilor in alti analizatori, intensificandu-le sau diminuandu- le. De exemplu, daca urmarim niste lovituri puternice si ritmice in timp ce privim spre un bec aprins, dupa un timp vom avea impresia ca lumina becului pulseaza in ritmul loviturilor. Legea semnificatiei senzoriale: arata ca semnificatia mai mare a unui stimul face sa creasca sensibilitatea fata de el. Oarecum, aceasta lege contrazice legea pragurilor senzoriale; chiar daca stimulul este slab, dar semnificativ, el este mai bine detectat si diferentiat de alti stimuli. De exemplu, la o petrecere zgomotoasa persoana semnificativa pentru noi inca nu a sosit. Astfel, desi ceilalti nu aud sunetul soneriei, noi il vom putea auzi, deoarece este important (semnificativ) pentru noi. 2.2. Perceptiile Perceptiile reprezinta procese senzoriale complexe si, totodata, imagini primare, continand totalitatea informatiilor despre insusirile concrete ale obiectelor si fenomenelor, in conditiile actiunii directe a acestora asupra analizatorilor. Lumea care ne inconjoara nu este formata din pete informe de culoare si lumina, nici din valuri de caldura sau frig, ori

din gusturi si mirosuri. Ea este formata din obiecte si fenomene care au culoare, gust, miros, dar si alte insusiri cum ar fi forma, marime, volum. Asemenea insusiri la un loc pot fi cunoscute prin intermediul perceptiilor. Principaleletrasaturi ale perceptiei sunt urmatoarele: -imaginea perceptiva esteunitar a siinte gr ala, cuprinde toate insusirile concrete ale obiectului reflectat (integralitate), organizate intr-o structura integrala; -perceptia esteobiec tuala, adica este imaginea unui obiect concret (masa, tablou etc.); -perceptia este o imagine primara, se formeaza numai in prezenta obiectului concret, prin actiunea acestuia asupra analizatorilor; -perceptia este o imagine bogata in continut, cuprinde in ansamblul ei atat insusirile importante, cat si pe cele de detaliu; -perceptia unui obiect estecontextuala, se realizeaza concomitent cu imaginile celorlalte elemente existente intr-un context spatio-temporal (percep catedra, dar si bancile, elevii, profesorul); -perceptia depinde de relatia activa a subiectului cu obiectul; ceea ce este important pentru activitate este perceput clar, precis, in detaliu; -perceptia este influentata delimbaj; prezenta cuvintelor mareste viteza si precizia identificarii obiectelor sau a interpretarii imaginilor (desenul unui mar incomplet va fi recunoscut mai usor daca se precizeaza ca avem de-a face cu un fruct); -perceptia estes uper ioar a prin faptul ca nu se reduce la o suma de senzatii, ci ofera si informatii cu privire la relatiile intre partile obiectelor. Fazele perceptiei, manifestate cu o foarte scurta durata, practic insesizabile de catre om, sunt urmatoarele: -detectia: consta in sesizarea prezentei unui stimul in campul perceptiv. Subiectul, asadar, isi orienteaza atentia spre stimul (ceva este); -discriminarea: presupune detasarea stimulului de fond si sesizarea insusirilor care il deosebesc de ceilalti stimuli (acel ceva este un caine); -ident ifi carea: se refera la cuprinderea intr-o imagine unitara a informatiei obtinute si raportarea acesteia la modelul perceptiv corespunzator (cainele este un dalmatian); -inte rpret are a: consta in precizarea semnificatiei obiectului, a posibilitatii de a-l utiliza in activitate etc. (cainele dalmatian este al prietenelei mele Ana Diana si este foarte jucaus). Aceasta ultima faza depaseste procesul perceptiv propriu-zis, implicand in special limbajul si gandirea. Legile perceptiei:

1. Legea integralitatii perceptive. Insusirile obiectului nu sunt semnalate separat, ci in interrelatii complexe, formand o imagine unitara, ce cuprinde atat insusiri principale, cat si detalii si insusiri de context. Daca un obiect cunoscut este vazut doar partial, subiectul se comporta ca si cum l-ar vedea in intregime. Astfel, cand vedem pe geam un acoperis, noi consideram ca vedem (percepem) o casa; cand vedem iesind de sub pat coada unei pisici, noi vedem (percepem) pisica (intreaga). Sau, sa incercam sa citim cat mai repede cuvintele INDEPENDNTA, SUGESTBILITATE, INTEGRALTATE. 2. Legea structuralitatii perceptive. Imaginea perceptiva este organizata ierarhic. Practic, perceptia ierarhizeaza intr-o structura unitara insusirile mai importante, care se impun in prim-planul imaginii, trecandu-le pe celelalte in plan secundar. Recunoastem (percepem), de exemplu, o melodie datorita liniei sale melodice specifice, necontand gama in care este interpretata sau instrumentul care o canta. 3. Legea selectivitatii perceptive. Aceasta prevede ca, din multimea de excitanti care actioneaza asupra lui, omul se opreste asupra unui element sau fenomen considerat semnificativ pentru activitatea sa, celelalte elemente fiind reflectate mai vag. Se face, astfel, o distinctie intreobiec tul perceptieisi fondul (campul) perceptiei. Obiectul perceptiei reprezinta acel aspect al lumii exterioare care este selectat de subiect in conformitate cu specificul unei activitati. Acesta este reflectat complet, clar, precis. Campul (fondul) perceptiei este reprezentat de elementele inconjuratoare obiectului perceptiei, care sunt percepute vag, lacunar, estompat. De exemplu, un elev aflat la ora, ascultand explicatiile profesorului, il are pe acesta drept obiect al perceptiei; cand, insa, va lua notite, caietul va deveni obiectul perceptiei. Exista, astfel, posibilitatea interschimbarii obiectului si campului perceptiei (ceea ce, la un moment dat, este obiect al perceptiei poate deveni element al campului si invers). Selectivitatea perceptiei depinde in buna masura de interesul subiectului pentru un lucru, o persoana etc. Multimea dintr-o gara, de exemplu, este perceputa amorf, in timp ce persoana asteptata se distinge cu claritate. Aceasta lege este frecvent utilizata in reclamele comerciale, unde vanzatorul, pentru a impune cumparatorului produsele sale, ca obiecte ale perceptiei, recurge la afise speciale, ambalaje mai deosebit colorate, rosteste discursuri neasteptate etc. 4. Legea semnificatiei perceptive. Se refera la faptul ca tot ceea ce are semnificatie deosebita pentru subiect este selectat cu mai mare usurinta din campul sau perceptiv. Acel obiect care este semnificativ, chiar daca este mai slab printre altele mai evidente, se impune si este mai bine perceput. 5. Legea constantei perceptive. Aceasta arata ca forma, marimea, culoarea obiectelor sunt percepute ca fiind aceleasi, chiar daca, in anumite conditii de mediu, aceste insusiri apar modificate. Experienta anterioara a subiectului cu un obiect, de exemplu, face ca, in limita a 23-30 m, omul sa il perceapa la dimensiunile, forma si culorile acestuia.

6. Legea proiectivitatii imaginii perceptive. Se refera la faptul ca,ne ur ofunc tional, imaginea se proiecteaza la nivel cortical, iarpsihologic proiectia se realizeaza la nivelul obiectului. Aceasta lege face ca obiectele sa fie vazute (percepute) ca fiind aici, acolo, dincolo, cu toate ca imaginile acestora se afla in creierul nostru. Exista si anumite forme complexe ale perceptiei. Una dintre cele mai importante este perceptia timpului. Pentru perceperea timpului, omul foloseste trei sisteme de referinta: sistemul fizic si cosmic (reprezentat de repetarea fenomenelor naturale ziua si noaptea, succesiunea anotimpurilor, miscarea astrelor), sistemul biologic (ce consta in ritmicitatea functiilor organismului stari de somn si veghe, alimentatia, ciclurile metabolice) si sistemul socio-cultural (care se refera la existenta umana in evolutia ei istorica). Perceptia propriuzisa a timpului se realizeaza in doua forme: perceperea succesiunii evenimentelor si perceperea duratei. Durata perceputa nemijlocit este cuprinsa intre o sutime de secunda si doua secunde. Aprecierea duratelor este influentata de starea emotionala a subiectului. Astfel, sa ne gandim la aprecierea duratei care il desparte pe un om de anumite evenimente. Daca evenimentele asteptate sunt neplacute, timpul pare a se scurge foarte repede. Daca acestea sunt placute, durata i se pare lunga pana ele vor aparea. La trairea acestor momente, aprecierile se inverseaza: perioadele fericite par scurte, cele incheiate cu evenimente neplacute par lungi. La fel, daca un interval de timp este saturat cu activitati, va fi apreciat ca fiind foarte scurt, in timp ce unul gol va parea mai lung. Observatia se defineste ca activitate perceptiva intentionata, orientata spre un scop, reglata prin cunostinte generale, organizata si condusa sistematic, constient si voluntar. Asadar, observatia presupune formularea unui scop pe baza caruia se vor selecta din campul perceptiv elementele corespunzatoare. Ea presupune, de asemenea, si elaborarea unui plan de desfasurare a observatiei, in care sa fie specificate fazele care vor fi urmate. In activitatea observativa, un rol foarte important il au mecanismele verbale. Astfel, prin intermediul limbajului se stabilesc scopul observatiei si planul desfasurarii acesteia. Daca perceptia spontana are caracteristice verbe precum a vedea,a auzi, a simti un miros, a simti o atingere, observatia foloseste verbele a privi, a asculta, a mirosi, a palpa. Spiritul de observatie se dezvolta ca urmare a repetarii si organizarii activitatii de observatie (adica prin experienta) si reprezintaaptitudinea de a sesiza rapid si precis ceea ce este slab, ascuns, nerelevant, darsemnificativ pentru scopurile omului. Iluziile perceptive sunt perceptii care deformeaza unele aspecte ale realitatii. Majoritatea

iluziilor sunt explicate prin efectul de camp. Unele componente ale campului perceptiv actioneaza concomitent cu obiectul central al perceptiei si determina (in plan neurofunctional)subestimarea sau supraestimarea unor elemente ale obiectului perceput. Supraestimari sau subestimari pot fi cauzate si de relatiile de contrast intre excitanti. Astfel, o persoana de statura mijlocie poate parea inalta intre altele scunde si poate parea foarte mica intre cele care o depasesc cu mult. Pe baza intelegerii efectelor de camp s-au construit, mai tarziu, asa-numitele iluzii optico-geometrice; unele din ele au mare aplicare in scenografie. Ex.: segmentele care se deschid in unghi spre exterior exercita o influenta dilatanta asupra dreptei pe care o delimiteaza la cele doua extreme; invers, unghiurile care se deschid spre interior exercita o actiune comprimanta asupra dreptei. 2.3. Reprezentarile Reprezentarea este un proces psihic cognitiv-senzorial prin care sunt semnalate, in forma unor imagini unitare si schematice, insusirile concrete si caracteristice ale obiectelor si fenomenelor, in absenta actiunii lor directe (concrete)asupra analizatorilor. Principalelec arac te ristici ale reprezentarilor sunt urmatoarele: -este un proces superior perceptiei, fiind secundara (ulterioara) acesteia si formandu-se pe baza ei (a perceptiei); numele reprezentarilor semnifica, de altfel, re-prezentarea, adica o prezentare din nou, realizata in absenta obiectului respectiv. -are o intensitate mai slaba in comparatie cu perceptia; reprezentarea unui arbore este mai stearsa decat perceptia lui, dar cuprinde in mod accentuat toate componentele sale semnificative: radacina, tulpina, coroana; -nu cuprinde detaliile, dar contine, cu necesitate, insusirile caracteristice pentru un obiect sau o clasa de obiecte, manifestandu-se, prin aceasta, ca intermediar in formareanotiunilor, pastrand in imagine ceea ce este important; -poate fi desprinsa de contextul spatio-temporal in care a avut loc perceperea unui obiect (imaginea unui trandafir este aceeasi, fie ca a fost perceput initial intr-o gradina, iar apoi intr-o florarie); -este influentata de actiunile practice ale subiectului cu obiectele; cu cat am perceput un obiect mai activ, implicandu-ne mai multe simturi, cu atat imaginea lui ne va reveni in minte cu mai mare claritate; -limbajul are un rol important in reprezenatri; pronuntarea unuicuvant evoca imaginea respectivului obiect; cuvantul asigura inlantuirea si organizarea unor serii de imagini (cartea este pe biroul din sufragerie, langa vaza de flori); 3. Procesele cognitive superioare 3.1. Gandirea

Cunoasterea logica se realizeaza printr-un ansamblu de fenomene psihice reunite in termenul intelect. Intelectul desemneaza un sistem de relatii, activitati si procese psihice superioare (inteligenta, gandire, memorie, imaginatie, limbaj), sistem ce se constituie si functioneaza plenar la nivel uman, depasind experienta senzoriala, dar bazandu-se pe ea, uzand de proprietati specifice ale creierului uman si realizandu-se (construindu-se) numai prin modelare culturala si integrare socioculturala. Procesele intelectuale au un caracterm e diat, mediatorii fiind limbajul, alte semne si simboluri, informatiile memorate, actualizate selectiv, modelele culturale etc. In comparatie, actele senzorio- motorii au un caracternemediat, presupun relatia fata in fata. Procesele intelectuale au si un caractergener ic, categorial; actele intelectuale nu opereaza cu obiecte si fapte individuale, ci cu clase, categorii ce se situeaza la nivele diferite de abstractizare si generalizare. Intelectul opereaza nu numai asupra realului, ci si asupra posibilului. Intelectul se dezvolta datoritalimbajului, care ofera posibilitatea sa inlocuim obiectele reale (percepute) nu doar cu imagini mintale (reprezentari), ci si cu simboluri verbale (cuvinte care desemneaza obiecte, fenomene, relatii etc.). Asadar, intelectul se dezvolta numai in mediul social (prin relatiile cu oamenii) si lucreaza cunotiuni, fata de procesele senzoriale, care prelucreaza informatii concrete, generandimagini. Intelectul ignora coordonatele spatio-temporale, permitandu-ne sa calatorim nelimitat in spatiu si timp. Numai limita cunostintelor noastre ne poate limita sa o facem. Intelectul isi are radacinile in predispozitiile ereditare, dar el nu este prezent in mod real la nastere, intrucat un nou-nascut nu are limbaj, nici nu face dovada ca gandeste. Intelectul se dezvolta pe parcursul vietii individuale in contactul cu ceilalti si urmeaza mai multestadii, evidentiate de psihologul elvetian Jean Piaget (1896-1980): -Stadiul senzorio-motor (0-2 ani): copilul cunoaste lumea prin simturi (vede, aude, pune mana, gusta); inca nu face legaturi intre informatii (nu opereaza cu ele); premisele gandirii sunt, insa, prezente, prin chiar fondul de perceptii si reprezentari pe care copilul si-l formeaza. -Stadiul preoperational (2-7 ani): se dezvolta limbajul; fondul de reprezentari creste, ca urmare a contactului mai larg cu lumea; copilul este inca puternic ancorat in concret, neputand sa transforme in plan intern informatiile de care dispune; nu sesizeaza inca aspectele esentiale, cuvintele avand un continut semiconceptual apropiat de cel al reprezentarilor generale. -Stadiul operatiilor concrete (7-12 ani): copilul incepe sa transforme informatiile in mintea sa, dar aceste informatii sunt inca sub forma concreta (reprezentari imediate);

neputand depasi experienta concreta, copilul nu poate face generalizari si abstractizari; nu poate inca sa intrevada consecintele anumitor fapte (arunca mancarea ce nu ii place sub pat, fara a se gandi ca aceasta va fi pana la urma descoperita; poate fi pacalit foarte usor); la finalul stadiului se constituie mecanismele de coordonare logica si matematica. -Stadiul operatiilor formale (12-18 ani):formal sugereaza faptul ca acum este posibila desprinderea de continutul concret, retinandu-se doar forma generala a unor rationamente, situatii etc.; copilul poate acum sa invete fizica sau chimie, ce necesita intelegerea a ceea ce nu se percepe nemijlocit atomul, miscarea moleculara etc.; in aceasta perioada se insuseste gramatica, o disciplina formala, abstracta, apoi logica, psihologia, filosofia, acestea solicitand o tot mai mare putere de abstractizare si generalizare a experientei dobandite anterior; copilul poate opera nu numai asupra realului, ci si asupra posibilului; gandirea devine abstracta, teoretica, speculativa si reflexiva. Gandirea este procesul cognitiv superior care, prin intermediul abstractizarii si generalizarii, ne informeaza despre relatiile dintre obiectele si fenomenele lumii, in forma notiunilor, judecatilor si rationamentelor. Gandirea este definitorie pentru om ca subiect al cunoasterii logice, rationale. Faptele psihice prin care se manifesta gandirea sunt sistemele operationale de nivel intelectual, conceptele si insusirea lor prin invatare, intelegereasi rezolvarea problemelor. Operatiile gandirii: 1. Analiza si sinteza Analiza este operatia gandirii care consta in desfacerea (descompunerea) pe plan mental a unui intreg in partile sale componente. O analiza gramaticala presupune desfacerea unei propozitii in partile ei componente: subiect, predicat, atribut, complement. Analiza se desfasoara cu ajutorul cuvintelor. Sinteza este operatia inversa analizei. Consta in reunirea pe plan mental a unor elemente intr- un intreg. De exemplu, realizarea unei sinteze cu titlul Poetii romani simbolisti presupune studierea separata a fiecarui poet in parte si stabilirea legaturilor dintre operele lor. 2.C omparatia Aceasta este operatia de stabilire pe plan mental a asemanarilor si deosebirilor intre doua sau mai multe obiecte sau fenomene, pe baza unui criteriu. Atunci cand criteriile se refera la insusiri esentiale ale obiectelor, rezulta o comparatie mai valoroasa. Putem, astfel, compara doua persoane, dupa mai multe criterii: inaltime, culoare a ochilor, aptitudini, calitati morale(criteriile sunt, asadar, insusiri ale obiectelor si fenomenelor). Putem, insa, compara si doua fenomene psihice, cum ar fi perceptiile si reprezentarile, gasindu-le asemanari si deosebiri. 3.Abs tr ac tizare a

Este operatia de evidentiere pe plan mental a unor insusiri, concomitent cu omiterea intentionata a altora; ea presupune analiza, sinteza si comparatia. De exemplu, daca un profesor de sport doreste sa organizeze o echipa de baschet, el isi va planifica mentala sa selecteze elevii cu o anumita inaltime si cu aptitudini sportive, ignorand alte insusiri ale elevilor cum ar fi culoarea ochilor, aptitudinile matematice etc. 4.C onc re tizare a Este operatia opusa abstractizarii. Ea consta in miscarea gandirii de la abstract la concret, de la general la particular. Presupune, asadar, reconsiderarea insusirilor care au fost ignorate anterior. Spre exemplu, notiunea tara este abstracta, intrucat a retinut doar faptul ca este un teritoriu cuprins intre anumite granite, avand o conducere unica, dar a ignorat alte trasaturi: coordonate geografice, relief, clima etc. Daca spunem ca avem o tara situata in emisfera nordica, in Europa, cu o clima temperata, care e marginita la sud de Dunare iar la est de Prut etc., ajungem la Romania, care ne apare in minte chiar ca imagine concreta (reprezentarea hartii Romaniei). 5.Gene ralizare a Aceasta operatie permite realizarea in plan mintal a claselor de obiecte si fenomene pe baza unor insusiri comune ale acestora. Acesta este aspectul intensiv al generalizarii. Prin aspectul extensiv al operatiei, modelul informational la care s-a ajuns este extins si la alte obiecte care nu au facut parte din inductia initiala. De exemplu, copilu isi insuseste notiunea de fruct pornind de la cateva fructe prezentate la el in clasa: mar, para, nuca. Ulterior, el va extinde modelul, ingloband in el si alte obiecte pe care nu le intalnise pana atunci, afirmand ca si ele sunt fructe. Sau, notiunea de elev reprezinta o generalizare, deoarece ea s-a format pornind de la cunoasterea persoanei A, care frecventeaza scoala primara, a persoanei B, care urmeaza liceul agricol, a persoanei C care urmeaza cursul seral al scolii de arte etc. Aceste persoane, avand varste, sex si interese diferite, au ceva comun: frecventeaza cursurile unei scoli. Tocmai acest fapt constituie continutul notiunii de elev, care se refera la aceastac lasa de persoane si nu la o singura persoana. 6.Indiv idualizare a (particularizarea) Opusa generalizarii, individualizarea coboara de la nivelul clasei la cel al partii sau individului (nivelul unitatii individuale). Sa consideram notiunea corp de iluminat, care se refera la clasa obiectelor ce sunt folosite pentru a genera lumina: lampadare, becuri, veioze, felinare, lanterne etc. Toate aceste operatii ale gandirii functioneaza impreuna, sprijinindu-se unele pe altele. Astfel, pentru a gasi, dintre notiunile: camion, bicicleta, autobuz, autoturism, pe cea care nu se potriveste cu celelalte trei,analiz am insusirile fiecareia, lec om param, retinem (prinabstractiz ar e) ca prima, a treia si a patra se refera la vehicule autopropulsate (folosesc carburanti) si formam, prin generalizare, clasa autovehiculelor; astfel, notiunea bicicleta ramane in afara acestei clase.

Operatiile gandirii se dezvolta si se perfectioneaza treptat, pe masura evolutiei stadiale a intelectului. Ele, insa, nu se dezvolta neconditionat, ci numai prin exersare, asa cum se impune in scoala, prin realizarea diferitelor teme la toate disciplinele de studiu. Scoala, astfel, nu are rolul de a oferi o suma de informatii, ci si de a dezvolta operativitatea gandirii. Operatiile gandirii sunt raspunzatoare de formareanotiunilor. Produsele gandirii. Apar ca rezultat al operatiilor gandirii si constau in notiuni, judecati, rationamente. Notiunile. Notiunea (conceptul) este produsul de baza al gandirii. Ea se fixeaza prin cuvant. Notiunea reuneste pe plan mintal insusirile caracteristice ale unei clase de obiecte. Toate obiectele care poseda insusirile din continutul notiunii formeaza sfera notiunii. Notiunile se ierarhizeaza de la cele cu sfera mica dar continut bogat, la cele cu sfera larga dar continut sarac. Din punct de vedere psihologic, notiunea este semnificatia cuvintelor. Aceasta inseamna ca notiunea este ceea ce desemneaza un cuvant (sau mai multe), continutul lui semantic, ideea pe care o desprindem. Cuvantul, in schimb, este numai un invelis al notiunii, el putand fi variabil in functie de limba din care face parte. De exemplu, child, kinder, enfant, sunt 3 cuvinte diferite dar o unica notiune. Relatia dintre notiune si cuvant este mai usor sesizabila in cazul sinonimelor si al omonimelor. Notiunile se situeaza la un anumit nivel de abstractizare: unele sunt mai apropiate dec o nc ret (dar niciodata reductibile la un concret singular), altele urcand la niveluri mai inalte de abstractiune pana se pierde orice contact cu imaginile, nemairamanand in minte decatideea, desprinsa de orice conexiune intuitiva. A aparut, astfel, ceea ce se numeste piramida a conceptelor. Pornind de la baza catre varf, se observa ca notiunile sunt mai intai concrete (reflecta realitati palpabile), dar, cu fiecare treapta a piramidei, devin tot mai abstracte, pana ce notiunea de la varf este golita de orice insusire (despre Universul total nu se poate spune nimic). Aceasta piramida contine, practic, tot ceea ce cunoaste omenirea la un moment dat. In acest proces, dezvoltarea limbajului (imbogatirea vocabularului) atrage dupa sine dezvoltarea gandirii, a cunoasterii. In timp, interiorizand cuvintele cu semnificatiile lor si realizand legaturi intre ele, copilul ajunge la invatarea cognitiva, adica la asimilarea de notiuni, dar si la formarea operativitatii gandirii logice. In procesul invatarii cognitive, au loc: formarea conceptelor si a sistemelor de concepte; trecerea de la conceptele empirice la cele stiintifice; dezvoltarea operatiilor gandirii (analizei si sintezei, abstractizarii si generalizarii etc.).

4. Fenomene psihice cu rol de reglare a activitatii umane 4.1.Motivatia Activitatea umana este un raport, o relatie intre organism si mediu, in care are loc un consum energetic, cu o finalitate adaptativa (de exemplu, activitatea de invatare). Uzand de energia sa fizica si mentala, omul intervine asupra mediului sau de viata, dar si asupra propriei persoane, pentru a-si atinge anumite scopuri ce vizeaza mai buna integrare in mediu, un plus de bine pentru sine. Activitatea umana este considerata modalitatea de existentasi de manifestare apsihic ului, in sensul ca S.P.U. (functiile psihice) nu poate fi identificat decat in cazul in care subiectul desfasoara activitati. De aceea, un om care nu desfasoara nici o activitate, nici nu poate fi considerat om in adevaratul sens al cuvantului ci, asa cum se spune, doar o leguma (avand numai functii biologice care il mentin in viata). Tipuri de activitati umane: activitati materiale (activitatea bucatarului); activitati spirituale (activitatea poetului); activitati cognitive (cercetarea stiintifica); activitati afective (activitatea sexuala); jocul (in copilaria mica); invatarea (copilul mare si adolescentul); munca (specifica adultului); creatia. In activitatea sa, fie ca este vorba de joaca, fie ca este vorba de munca sau invatatura, omul este determinat de ceva, numit cu termenulm otiv.Motiv atia este un fenomen psihic ce declanseaza, orienteaza si sustine energetic activitatea. Ea este cauza interna a comportamentului. Motivatia este motorul vietii noastre psihice, intrucat tot ceea ce intreprindem este provocat de unele sau altele dintre componentele motivatiei. Sistemul motivationalcupri nde: trebuinte, motive, interese, convingeri, idealuri, conceptia despre lume si viata. Trebuintele sunt componentele motivatiei care semnalizeaza dezechilibrele interne (biologice si psihice), care se manifesta ca stari de tensiune interna ce se cer dezamorsate. Unele sunt primare (prezente de la nastere foame, sete), insa cele mai numeroase sunt dobandite ca urmare a cerintelor pe care mediul le formuleaza fata de om (secundare de locuinta, de cunoastere). Este faimoasa piramida trebuintelor formulata de americanul Abraham Maslow: 1. Trebuinte biologice (hrana, apa, odihna, sex) 2. Trebuinte de securitate (prezervarea impotriva primejdiilor) 3. Trebuinte de afiliere (omul, ca fiinta sociala, are nevoie de ceilalti) 4.Trebuinte de stima si statut (nevoia de a fi apreciat de ceilalti si de a avea o pozitie recunoscuta in

raport cu ei) 5. Trebuinte cognitive (nevoia umana de cunoastere) 6. Trebuinte estetice (nevoia de frumos, de armonie) 7. Trebuinte de autorealizare (nevoia de a face ceva din propria persoana, de autoimplinire in plan profesional, familial, material etc.) Aceste trebuinte, cu cat se situeaza mai sus spre varful piramidei, cu atat sunt mai specifice omului, caracterizandu-l ca fiinta superioara. Insa, o trebuinta superioara nu prea apare daca nu sunt satisfacute cele inferioare, macar partial (cei ce nu au ce manca sau unde dormi, nu se gandesc la stima, nu au nevoie de autorealizare). Satisfacerea trebuintelor duce la reducerea tensiunii, nesatisfacerea lor indelungata produce perturbari caracteriale si poate pune chiar in pericol existenta individului. Motivele provin din constientizarea trebuintelor, declansand actiunea pentru satisafcerea lor. Altfel spus, motivele sunt trebuinte atat de puternice, incat declanseaza actiunile prin care se satisfac. Trebuintele sunt ca niste semnale de alarma ce ne aduc la cunostinta ca ceva nu e in ordine cu noi. Cand ne dam seama de acest lucru (cand constientizam trebuinta) si pornim la actiune, vorbim de aparitia motivului care ne orienteaza spre scopul adecvat, dar ne si furnizeaza energia necesara desfasurarii actiunii. Interesele sunt structuri motivationale selective (nu ne poate interesa absolut totul), durabile (rezista in timp, nu apar si dispar brusc, asa cum se intampla cu preferintele sau atractia),ac tive (imping cu necesitate la actiune: un elev interesat de matematica isi cauta diferite culegeri, rezolva mereu probleme), care orienteaza subiectul spre anumite domenii de activitate. Interesele pot fi stiintifice, artistice, sportive, personale, de grup, generale. Convingerile constau in idei profund implantate afectiv in personalitatea omului. Convingerile sunt idei pe care omul le iubeste si pe care este gata sa le apere cu toata forta, facand sacrificii. Este cazul savantilor care au preferat sa moara (Giordano Bruno) decat sa renunte la convingerile pe care le aveau. Ele se contureaza incepand cu adolescenta. Idealurile sunt proiectii ale individului in sisteme de imagini si idei care ii ghideaza intreaga existenta. Idealul de viata se sprijina pe visul de perspectiva ca forma a imaginatiei ce-l reprezinta pe subiect plasat in viitor. Idealul este, insa, forta ce-l propulseaza spre realizarea in practica a acestor imagini in care subiectul se vede ocupand un anumit statut visez/idealul meu este sa ajung un medic renumit etc. Idealurile se formeaza pornind de la exemple oferite de persoane din anturaj, personalitati literare, artistice, sportive, prin analiza critica a

modelelor. Este important ca fiecare om sa-si defineasca idealurile in consens cu posibilitatile reale de care dispune; daca idealurile se formuleaza sub posibilitati, se va produce o stagnare, o involutie chiar a personalitatii daca ele sunt mult peste limitele proprii, pot sa apara stari de oboseala, deceptie, inadaptare. Conceptia despre lume si viata este cea mai generala si complexa strucutura a motivatiei, continand totalitatea ideilor, convingerilor despre viata, societate si om. Fiind dependenta de experienta individului, ea se formeaza la varsta adolescentei. Conceptiile pot fi diverese:s tiintifice saune stiintifice, dupa cum omul se orienteaza dupa idei verificate de stiinta sau dupa anumite prejudecati, credinte;re alis te saufante zis te, dupa cum persoana se conduce dupa faptele concrete de viata ori dupa idei rupte de realitate, rod al purei imaginatii;progre s iste saur e trogr ade, daca subiectul este in pas cu mersul vremurilor sau, dimpotriva, ramane ancorat in idei depasite cu care nu mai poate face fata cerintelor actuale (cazul parintilor ce nu s-au adaptat mentalitatilor noilor generatii, fiind acuzati de proprii lor copii ca avand conceptii invechite). Motivatia areforme care se clasifica in perechi contrare: 1. a. motivatia pozitiva: este aceea care vizeaza recompense, succese si stimuleaza la o activitate; are efecte benefice asupra activitatii sau relatiilor interumane (laudele, incurajarea). b. motivatia negativa: aceea care duce la actiuni menite sa evite pedepse, insuccese (pedeapsa, amenintarea); are drept efecte refuzul, evitarea, abtinerea. Un copil laudat va fi mai motivat sa indeplineasca o sarcina, sa rezolve o problema, fata de unul care este certat. Totusi, este mai bine sa existe o motivatie, decat sa nu existe nici una. Un copil nebagat in seama la lectii va avea cel mai slab randament. 2. a. motivatia intrinseca: exista atunci cand ne atrage insasi activitatea pe care o desfasuram citim o carte care ne intereseaza in sine, jucam tenis fiindca ne place. Raportam motivatia la sursa producatoare; in acest caz, sursa generatoare se afla in subiect, in nevoile si trebuintele lui personale. Daca sursa generatoare a motivatiei se afla in afara subiectului, fiindu-I sugerata/impusa de o alta persoana, atunci avem urmatorul tip de motivatie, cea extrinseca. b. motivatia extrinseca: ne stimuleaza sa actionam pentru a atinge un scop (atragator) citim o carte pentru a lua o nota buna a doua zi, jucam tensi (care ne oboseste) fiindca speram sa obtinem un premiu important. Astfel, activitatile desfasurate nu ne intereseaza, ele sunt doar un mijloc. 3. a. motivatia cognitiva: consta in nevoia, dorinta de a cunoaste, de a intelege ceva; este principalul stimulent intrinsec pentru activitatea intelectuala, pentru invatatura. b. motivatia afectiva: izvoraste din nevoia omului de a obtine aprobarea celorlalti. Astfel, copilul invata pentru a provoca bucuria mamei sale, pe care o iubeste foarte mult. Aceasta forma motivationala poate fi sporita prin perspectiva pierderii afectiunii celor apropiati.

Optimumul motivational. Acesta depinde de dificultatea sarcinii si reprezinta acea intensitate a stimularii care sa permita obtinerea celor mai bune rezultate. O activitate prea complexa, prea dificila produce reactii emotive dezorganizatoare, performanta scazand. Daca dificultatea sarcinii este apreciata corect, optimumul va fi reprezentat de o anume corespondenta intre dificultate si nivelul stimularii. Cand ea nu este apreciata corect, poate avea loc o submotivare sau o supramotivare. Gradul motivarii care dinamizeaza individul spre realizarea unor progrese se numeste nivel de aspiratie. Atingerea nivelului de aspiratie ne da satisfactii. El se afla in raport cu posibilitatile persoanei. Astfel, un elev slab va fi foarte fericit sa obtina nota 7, considerata ca o catastrofa pentru un scolar foarte bun. Pentru a avea efecte pozitive, trebuie ca nivelul de aspiratie sa se situeze putin peste posibilitatile actuale ale individului. In felul acesta, devine un factor de progres. 4.2. Afectivitatea Realitatea cu care se confrunta omul il face pe acesta sa se raporteze diferit fata de ea, sa simta placere sau neplacere, multumire sau insatisfactie, bucurie sau tristete. Unul si acelasi obiect produce stari afective diferite la diferite persoane sau la aceeasi persoana, in momente diferite. Astfel, nu obiectul este important, ci relatia dintre el si subiect. Procesele afective sunt procese psihice reglatorii care reflecta relatiile dintre subiect si obiect, sub forma de trairi atitudinale. Reflectarea relatiilor omului cu lumea are, iata, loc, sub forma unor trairi subiective (interne) ce rezulta din satisfacerea sau nesatisfacerea trebuintelor. Ecoul (rasunetul) afectiv pe care il au evenimentele lumii in fiecare dintre noi este diferit, intrucat si trebuintele noastre, in orice moment, pot fi diferite de ale celorlalti. Afectivitatea este in raport cu intregul organism, fiind o reactie concomitent organica, psihica si comportamentala. Atfel, desi mustarul irita limba, totusi ne face placere, fiindca e in concordanta cu nevoia de excitatie a stomacului in contact cu grasimile. Raportul dintre starile afective sine cesitatile noastre este fundamental. O muzica simfonica ne poate emotiona foarte puternic numai daca mediul si educatia muzicala neau trezit interesul pentru acest gen de muzica; altfel, ne lasa indiferenti sau chiar ne enerveaza. Afectivitatea este o componenta de baza a psihicului, strans legata demotiv atie. In plus, prin afectivitate, omul se diferentiaza de roboti si calculatoare. Proprietatile proceselor afective: -polaritate a: consta in tendinta de a se situa fie in jurul unui pol pozitiv, fie in jurul altuia negativ, in functie de satisfacerea sau contrazicerea trebuintelor noastre. Vorbim, astfel, de stari afective placute sau neplacute. Caracterul polar duce la cuplarea emotiilor in:

bucurie-tristete, simpatie- antipatie, entuziasm-deprimare, iubire-ura. Caracterul placut al unei tariri afective (caracter stenic) mobilizeaza, de regula, spre activitate, in timp ce caracterul neplacut (astenic) al unei trairi afective demobilizeaza. O stare afectiva placuta, precum succesul, poate fi stenica pentru unii, determinandu-i, in continuare, la actiune, in timp ce, pentru altii, poate fi astenica, facandu-i sa sa multumeasca cu ceea ce au obtinut. -inte nsitate a: reprezinta forta, taria trairii afective. Unii oameni sunt impresionati si de evenimente care nu au prea mare importanta, in timp ce altii raman reci chiar in fata unor evenimente dramatice. Exista stari afective intense, altele foarte intense, dupa cum sunt si trairi abia observabile. Intensitatea este in functie de raportul obiectelor cu trebuintele omului, dar si de sensibilitatea persoanei (capacitatea de a vibra afectiv, foarte diferita de la un individ la altul). -durata: consta in persistenta in timp a proceseor afective, chiar daca obiectul lor nu mai e prezent. Sentimentele pot dura un an sau o viata, emotiile de la cateva secunde la cateva ore. Frica si groaza in fata unui accident persista si dupa ce pericolul a trecut; dragostea se pastreaza chiar daca fiinta iubita nu mai este. -m obilitate a: se manifesta prin transformari rapide in interiorul aceleiasi trairi sau prin trecerea de la o stare afectiva la alta. Un exemplu pentru primul caz: o noua moda in randul tinerilor, li se poate parea, la inceput, unora, draguta, pentru ca, ulterior, sa li se para extraordinara. Exemplificand al doilea caz: se poate trece foarte usor, uneori, de la dragoste la ura, sau de la ura la dragoste. Aceste treceri se fac numai in conditii de necesitate, atunci cand situatia si solicitarile o cer. De aceea, mobilitatea trebuie deosebita net defluctuatia trairilor afective, care presupune tot o asemenea trecere, dar fara nici un motiv, fara sa fie ceruta de o solicitare obiectiva sau de vreo necesitate subiectiva. Fluctuatia este un indiciu al slabiciunii, imaturitatii sau chiar al patologiei proceselor afective (se intalneste frecvent la copii si la persoanele imature). -e x pr es ivitate a: capacitatea starilor afective de a se exterioriza prin intermediul unor manifestari numite expresii emotionale. Iata cateva exemple de expresii emotionale: + mimica: expresia ochilor, pozitia sprancenelor, miscarile buzelor etc.; prin ele se exprima bucuria, suferinta, indignarea, mahnirea, descurajarea, sfidarea, surpriza etc. + pantomimica: reactiile corpului tinuta, mersul, gesturile (mersul sprintar, saltaret tradeaza bucurie, buna dispozitie, mersul incet, agale, tradeaza suparare, tristete). + modificarile de natura vegetativa: amplificarea sau diminuarea ritmului respiratiei, vasoconstrictia, vasodilatatia, cresterea conductibilitatii electrice a parului, hiper-sau hipotonus muscular, modificarea compozitiei chimice a sangelui sau a hormonilor etc. Toate acestea se soldeaza cu paloare, inrosire, tremuraturi, lacrimi, transpiratie, gol in stomac etc. Pornind de la