Tehnici Proiective FINAL 2 & Erata v2

ALINA ZAMOŞTEANU
TEHNICI PROIECTIVE.
ELEMENTE INTRODUCTIVE
I
Cuprins
Cuprins
Cuvânt introductiv............................................................. 9
I. Noţiuni generale............................................................ 11
1. Situaţia proiectivă. Caracteristici .............................................. 12
2. Specificul situaţiei proiective .................................................... 13
3. Efecte generate de testele proiective ......................................... 13
4. Clasificarea testelor proiective .................................................. 14
5. Domenii de aplicabilitate ale testelor proiective ..................... 20
6. Criticile şi obiecţiile aduse testelor proiective ......................... 20
TEHNICI ASOCIATIVE ............................................... 22

II. Testul Rorschach ........................................................ 23
1. Istoricul şi descrierea Testului Rorschach ................................ 23
2. Domenii de aplicabilitate .......................................................... 25
3. Formarea expertului în Testul Rorschach ................................ 27
4. Condiţii de aplicare şi utilizări eronate ale testului ................. 27
5. Cotare ......................................................................................... 34
6. Psihograma ................................................................................ 36
7. Fenomene particulare ................................................................ 41
III. Testul Dia-Z ............................................................... 45
1. Material ....................................................................................... 45
2. Administrare .............................................................................. 47
3. Cotare ......................................................................................... 49
4. Concluzie .................................................................................... 53
IV. Testul Holtzman ........................................................ 54
1. Descrierea probei ....................................................................... 54
2. Administrare .............................................................................. 55
3. Cotare ......................................................................................... 57
3
Alina Zamoşteanu – Tehnici proiective. Elemente introductive
TEHNICI CONSTRUCTIVE .......................................... 65

V. Testul tematic de apercepţie ........................................ 66
1. Istoric .......................................................................................... 66
2. Utilitate ....................................................................................... 67
3. Material ...................................................................................... 67
4. Administrare ..............................................................................68
5. Instructaj ....................................................................................68
6. Analiză şi interpretare ............................................................... 70
VI. Testul Blacky ...............................................................75
1. Material ....................................................................................... 75
2. Prezentarea chestionarului ....................................................... 76
3. Administrare .............................................................................. 76
4. Prelucrarea şi interpretarea datelor ......................................... 78
5. Adaptarea metodei pentru copii ............................................... 79
6. Aplicabilitate ............................................................................. 80
VII. Testul P-F Rosenzweig ...............................................81
1. Concepţia teoretică ..................................................................... 81
2. Descriere.....................................................................................83
3. Administrare ..............................................................................84
4. Cotare .........................................................................................84
5. Interpretare ................................................................................ 87
TEHNICI DE COMPLETARE......................................... 92
VIII. Testul asociativ-verbal ............................................ 93
1. Material şi administrare ............................................................ 93
2. Interpretare ................................................................................ 93
IX. Testul de completare a imaginilor ............................. 95
1. Descriere ..................................................................................... 95
2. Administrare .............................................................................. 96
3. Interpretare ................................................................................ 96
TEHNICI DE ALEGERE SAU DE ORDONARE ....................99

X. Testul Szondi ............................................................. 100
1. Concepţia şi teoria .................................................................... 100
2. Material .................................................................................... 104
3. Principii metodologice şi administrare .................................. 104
4. Proba de asociaţie verbală ....................................................... 105
4
Cuprins
5. Discriminarea şi interpretarea reacţiilor de alegere .............. 105

6. Procesul de interpretare şi elaborare al unui profil pulsional . 110
TEHNICI EXPRESIVE .............................................. 120

XI. Testul arborelui ........................................................ 121
1. Simbolistica arborelui ...............................................................121
2. Administrare ............................................................................ 124
3. Interpretare .............................................................................. 124
XII. Testul desenul persoanei .........................................128
1. Concepţia teoretică ................................................................... 128
2. Testul desenul persoanei din perspectiva lui K. Machover ... 128
3. Testul desenul persoanei din perspectiva lui F. Goodenough . 130
4. Testul desenul persoanei în viziunea lui A. Abraham............ 133
5. Testul desenul persoanei din perspectiva lui J. Royer........... 133
XIII. Testul desenul familiei ........................................... 145
1. Administrare ............................................................................. 145
2. Indici şi semnificaţii ................................................................ 145
3. Interpretare .............................................................................. 147
XIV. Testul desenul casei ................................................148
1. Istoric ........................................................................................ 148
2. Descriere................................................................................... 148
3. Administrare ............................................................................ 148
4. Interpretare .............................................................................. 149
XV. Testul satului ........................................................... 152
1. Material ..................................................................................... 152
2. Administrare ............................................................................ 153
4. Interpretare .............................................................................. 157
XVI. Testul lumii ............................................................ 159
1. Material ..................................................................................... 159
2. Administrare ............................................................................ 160
3. Cotare ........................................................................................161
4. Interpretare .............................................................................. 163
Anexe ..............................................................................164
1. Tipuri de Eu .............................................................................. 164
2. Foaie de protocol pentru zece profile ..................................... 165
Bibliografie .....................................................................166
5
Dedic această carte părinţilor mei
şi celor care mi-au fost alături în ultima perioadă.
Cuvânt introductiv
Cuvânt introductiv
Această carte se adresează mai ales studenţilor, dar şi altor

categorii socio-profesionale care manifestă interes faţă de domeniul
tehnicilor proiective.
Obiectivul urmărit este, în primul rând, o familiarizare cu acesta,
fiind prezentate succint câteva dintre probele uzitate mai des la noi în
ţară. În al doilea rând, se încearcă o sensibilizare a celor care lucrează în
diferite ramuri ale psihologiei vizavi de utilitatea testelor proiective,
atât de frecvent contestate.
Dorim să specificăm faptul că nu s-a încercat o cuprindere a
tuturor probelor, aspect imposibil, dealtfel, şi, de asemenea, că această
carte nu se poate substitui nici unui manual de interpretare al testelor
prezentate.
Alina Zamoşteanu
Timişoara, 2004
9
I
Noţiuni generale
I. Noţiuni generale
Conform „Vocabularului psihanalizei” (1994), J.-B. Pontalis şi J.

Laplanche, termenul de proiecţie are două accepţiuni:
1. „Termenul este utilizat într-un sens foarte general, în
neurofiziologie şi psihologie, pentru a desemna operaţia prin care
un fapt neurologic sau psihologic este deplasat şi localizat în
exterior, fie trecând de la centru la periferie, fie de la subiect la
obiect.”
2. „În sensul psihanalitic propriu-zis, reprezintă operaţia prin care
subiectul expulzează din sine şi localizează în altul, persoană sau
lucru, calităţi, sentimente, dorinţe, chiar „obiecte”, pe care nu le
cunoaşte sau le refuză în sine însuşi. Este vorba aici de o apărare
de origine foarte arhaică, ce acţionează mai ales în paranoia, dar şi
în modurile de gândire normală, cum ar fi superstiţiile.”
Fiind foarte utilizat, acest termen are multiple semnificaţii, atât
în psihologie, cât şi în psihanaliză. În psihologie, termenul desemnează
următoarele procese:
• Subiectul percepe mediul ambiant şi îi răspunde în funcţie de
propensiunile sale interne, adică, structuri sau trăsături esenţiale
ale personalităţii apar în comportamentul manifest (acest aspect stă
la baza tehnicilor proiective);
• Subiectul asimilează o persoană cu alta, proiectează imaginea unei
persoane asupra alteia (transfer);
• Subiectul se asimilează unor persoane străine sau îşi asimilează
persoane (identificare);
• Subiectul atribuie altuia dorinţe pe care le ignoră în propria
persoană (proiecţie).
În psihanaliză, Freud (J.-B. Pontalis, J. Laplanche, 1994) foloseşte acest
termen în legătură cu diferite manifestări psihopatologice:
• Pentru prima oară, Freud pune proiecţia în legătură cu tulburarea
paranoică a personalităţii, descriind proiecţia ca o apărare primară,
care constă într-o proastă utilizare a mecanismului normal de a
căuta în exterior originea unei neplăceri;
• Pune, apoi, proiecţia în legătură cu fobia, pe care o descrie ca „o
veritabilă proiecţie în real a pericolului pulsional”;
11
• Introduce termenul de „gelozie proiectivă”, care se deosebeşte de

gelozia normală şi de cea patologică, fiind, de fapt, un mecanism
defensiv al subiectului împotriva propriilor dorinţe de a fi infidel,
imputând infidelitatea partenerului său;
• În raport cu normalitatea, Freud pune proiecţia în legătură cu
superstiţiile.
1. Situaţia proiectivă. Caracteristici

• Sarcina proiectivă nu este condiţionată de timp (timpul nu este
limitat, dar este o variabilă de care, de regulă, se ţine cont în
interpretare).
• Materialul proiectiv nu implică anumite răspunsuri din partea
subiectului, acestea fiind la libera opţiune (libertate de exprimare).
• Nu există răspunsuri bune sau rele. Este important ceea ce se
prezintă în mod spontan.
• Materialul proiectiv este structurat după un model de natură
afectivă şi fantasmatică (nu este nestructurat), solicitând, astfel,
reprezentările şi afectele mobilizate prin conţinutul lor latent.
• Spre deosebire de majoritatea probelor de altă factură, probele
proiective pot să necesite mai multe şedinţe de aplicare (TAT –
două şedinţe, Szondi – zece şedinţe etc.).
• După aplicarea probei, se procedează la o anchetă, vizavi de
răspunsurile oferite.
• Consemnul testelor proiective de „exprimare liberă”, implică o
constrângere, prin apariţia unei angoase vizavi de dorinţele interne
interzise (de exemplu, la Testul Rorschach, consemnul este „spuneţi
tot ce puteţi vedea, ce poate fi”; ancheta ulterioară aplicării testului
va releva răspunsuri care nu au fost formulate în timpul aplicării,
precum răspunsuri de natură sexuală etc.). Principala problemă
vine din neutralitatea examinatorului, care îl obligă pe subiect să
exprime conţinuturi inconştiente, uneori interzise, fără a le prelucra
(în psihoterapie, fiind prelucrate), generând o mare frustrare celui
examinat.
• Între examinator şi subiect se creează o relaţie transferenţială, care,
în funcţie de caracterul ei pozitiv sau negativ, stimulează
productivitatea subiectului, apariţia blocajelor, precum şi
conţinutul răspunsurilor.
12
Noţiuni generale
2. Specificul situaţiei proiective

Punctele comune ale tuturor probelor proiective sunt:
• Calitatea particulară a materialului propus, care este atât concret,
cât şi ambiguu.
• Solicitarea de asociere verbală, pornind de la materialul proiectiv.
• Crearea unui câmp relaţional între subiect şi examinator, în
prezenţa unui obiect mediator, reprezentat de testul în sine.
• Consemnul general conţine injoncţiunea esenţială de „a-şi imagina
plecând de la ceea ce văd”, mobilizând conduitele perceptive şi pe
cele proiective.
• Testele proiective pot fi definite printr-un dublu mod de
funcţionare: se referă la real, recurgând la imaginar, cu alte cuvinte,
obiectele care figurează în planşe sunt identificate ca forme banale,
apropiate de realitate, dar în acelaşi timp, investite ca suport al
scenariului fantasmatic.
3. Efecte generate de testele proiective

• Situaţia proiectivă antrenează conflicte psihologice, generând
angoasă. Angoasa este asociată reprezentărilor fantasmatice
inconştiente, care transpar în conţinutul răspunsurilor, în timp ce
mecanismele defensive se manifestă în caracteristica formală a
răspunsurilor (de exemplu, în Testul Rorschach, răspunsurile
formă (F) sunt controlate de către Eu, cele de tip kinestezie (K) sau
culoare (C) reprezintă domeniul afectiv).
• Situaţia proiectivă provoacă o regresie în aparatul psihic, de la
procesele secundare, guvernate de principiul realităţii, la procesele
primare, guvernate de principiul plăcerii (conştient-inconştient).
• În funcţie de tipul testului proiectiv, regresia poate fi mai mult sau
mai puţin profundă. În cazul TAT-ului, regresia este mai puţin
profundă (materialul este mai structurat, stimulul este clar
reprezentat de fiinţe umane), faţă de Testul Rorschach (care nu
oferă o imagine clară a stimulului).
13
4. Clasificarea testelor proiective

Denumirea de „tehnici proiective” a fost pentru prima oară
introdusă de L.K. Frank, care le descria ca „metode de explorare a
personalităţii, constând în confruntarea subiectului cu o situaţie la care
el reacţionează în virtutea sensului pe care această situaţie o are pentru
el”.
L. Bellak şi P.M. Symonds propun următoarea clasificare:
• Tehnicile de expresie, în care subiectul are liberate, atât din punct
de vedere al consemnului, cât şi din punctul de vedere al
materialului propus;
• Tehnicile proiective, în care răspunsurile sunt libere, dar materialul
este definit şi standardizat;
• Tehnicile de adaptare, constituite din teste psihometrice, unde un
singur răspuns este corect şi unde materialul cere o precizie
riguroasă.
D. Anzieu clasifică probele proiective în:
• Teste proiective tematice, care relevă conţinutul semnificativ al
personalităţii: natura conflictului, dorinţele fundamentale, reacţii
vizavi de anturaj, momente cheie în istoria subiectului;
• Teste proiective structurale, vizează interrelaţiile între instanţe ca
sinele, eul, supraeul;
L.K. Frank clasifică tehnicile proiective în cinci grupe:
• Tehnici constitutive, în care subiectul realizează o structurare a
materialului relativ nestructurat;
• Tehnici constructive, au în vedere organizarea, aranjarea unui
material;
• Tehnici interpretative, subiectul acordă materialului o semnificaţie
afectivă proprie;
• Tehnici catartice, care presupun descărcare emoţională din partea
subiectului;
• Tehnici refractive, în care personalitatea subiectului se manifestă
prin distorsiuni ce au loc în procesul de comunicare.
H.J. Eysenk stabileşte patru grupe principale:
• Teste de completare, în care subiectul completează un lanţ
asociativ;
• Teste interpretative, în care subiectul interpretează stimulul
prezentat;
• Teste productive sau de construcţie tematică, în care subiectul
construieşte pe o temă dată;
14
Noţiuni generale
• Teste observative, în care subiectul este plasat în faţa unor teme rău
structurate, fiindu-i studiate manifestările comportamentale;
G. Lindzey propune următoarea clasificare:
1. Tehnici asociative, în cadrul cărora subiectul răspunde la stimulii
prezentaţi cu primele imagini sau idei care-i vin în minte. În această
categorie se înscriu:
• Testul Rorschach sau „Testul petelor de cerneală”, cuprinzând zece
planşe cu forme asemănătoare petelor de cerneală, dintre care cinci
planşe alb-negru, două alb-negru-roşu, trei multicolore.
• Testul Holtzman, format din 45 de planşe având aspectul unor pete
de cerneală, cu două forme echivalente A şi B. Subiectul este
solicitat să ofere un singur răspuns, faţă de Testul Rorschach unde
numărul răspunsurilor este nelimitat. Se obţin mai multe
informaţii, cotarea este mai riguroasă, dar aspectele relevate sunt în
esenţă aceleaşi ca la Testul Rorschach.
• Testul Zulliger (Testul „Z” sau „Dia-Z-Test”) este format din trei
planşe asemănătoare celor din Testul Rorschach (o planşă alb-
negru, alta alb-negru-roşu şi a treia multicoloră), dintre care una
sugerează mai ales răspunsuri formă, alta răspunsuri mişcare, iar
cea de a treia răspunsuri culoare. Există şi varianta sub formă de
diapozitive (Dia-Z-Test), care prezintă avantajul că poate fi aplicată
colectiv.
• Alte variante ale Testului Rorschach: Fu-Ro (Fuchs-Rorschach),
Ka-Ro (Kataguchi-Rorschach), Be-Ro (Behn-Rorschach), CRR
(Child Rorschach Responses).
• Testul ORT (Object Relation Technique) este aplicabil începând de
la vârsta de 14 ani. Vizează relaţiile interpersonale şi constă într-un
set de 12 planşe, reprezentând diferite grupuri de figuri, subiectul
fiind invitat să interpreteze scenele. Răspunsurile subiectului sunt
evaluate din patru perspective: percepţie, apercepţie, conţinutul
relaţiilor obiectale, structura povestirii. Autor: H. Phillipson.
2. Tehnicile constructive se bazează pe creaţia liberă a subiectului. Din
această categorie fac parte:
• TAT (Thematic Apperception Test) este format din 30 de planşe
care se aplică selectiv în funcţie de sex şi vârstă, astfel încât fiecărui
subiect i se prezintă 20 de planşe care evidenţiază mai multe teme,
subiectul având ca sarcină să alcătuiască o poveste, plecând de la
imaginea prezentată. Este o probă neergonomică, fiind folosită mai
mult în scop terapeutic decât psihodiagnostic. Autor: H.A. Murray.
• CAT (Children’s Apperception Test) este format din zece planşe şi
se aplică la copiii cu vârste între 3 şi 10 ani. Autor: L. Bellak.
15
• SAT este varianta TAT destinată persoanelor în vârstă şi explorează

tulburările psihice legate de bătrâneţe. Autori: L. Bellak şi S. Bellak.
• TAT-SCOL este un test format din trei planşe, după modelul TAT,
care redau situaţii şcolare complementare, fiind destinat copiilor de
vârstă şcolară. Autori: R. Nathan şi G. Mauco.
• Testul dinamicii personale şi imaginii de sine este asemănător
TAT-ului (format din 12 planşe), dar se diferenţiază de acesta prin
două caracteristici importante: este aplicabil începând cu vârsta de
5 ani, inclusiv adulţilor, şi explorează, în principal, natura alterării
imaginii de sine. Interpretarea se face pe baza unei grile de analiză
care cuprinde 120 de elemente, existând şi un etalon stabilit în
funcţie de vârstă, sex, reuşită şcolară, nivel cultural. Autor: R.
Perron.
• Testul celor cinci icoane poate fi aplicat adulţilor cu studii
superioare. Este un instrument standardizat, format din patru
imagini intens colorate, care pun în scenă diferiţi indivizi (plus o a
treia planşă albă); plecând de la imaginile intens colorate i se cere
subiectului să inventeze în scris o istorie care să lege între ele aceste
imagini. Producţia obţinută evidenţiază atât un act de imaginaţie,
cât şi unul de organizare mintală. Autor: G. Gatier.
• PST (Pictures Story Test) este format din 20 de planşe, personajele
acestora fiind adolescenţi. Autor: P. M. Symonds.
• MPT (Michigan Picture Test). Se aplică celor cu vârste cuprinse
între 8 şi 14 ani, fiind format din 15 planşe plus o planşă albă,
diferenţiate pentru băieţi şi fete.
• MAPS (Make A Pictures Story) este format din 22 de planşe care
reprezintă diferite medii: şcoală, casă etc. Autor: Schneideman.
• Testul Blacky cuprinde zece planşe care prezintă imagini din viaţa
căţeluşului Blacky şi a familiei sale. Se aplică mai ales copiilor, dar
poate fi aplicat şi adulţilor. Interpretarea este preponderent
psihanalitică. Autor: G.S. Blum.
• Testul PN (Patte-Noire) este similar celui anterior; se aplică
subiecţilor începând cu vârsta de 5 ani şi are un fundament
psihanalitic. Autor: L. Corman.
• FPT (Four Picture’s Test) este format din patru planşe pe care
subiectul trebuie să le ordoneze preferenţial pentru a ilustra o
povestire. Autor: D.J. van Lenep.
• PFT (Picture Frustration Test) este format din 24 de imagini care
reprezintă diferite situaţii frustrante, cărora subiectul trebuie să le
facă faţă. Desenele sunt reprezentate de două personaje principale,
a căror figură şi mimică nu este indicată, tocmai pentru a favoriza
proiecţia subiectului. Are două forme: una pentru subiecţi cu vârste
16
Noţiuni generale
între 3 şi 13 ani, a doua pentru subiecţi cu vârsta peste 14 ani.

Autor: S. Rosenzweig.
• Testul norilor este format din trei planşe, care reprezintă nori, cu o
slabă structurare formală. Autor: W. Stern.
• Testul Istoria unei gume se poate aplica adulţilor, adolescenţilor şi
copiilor, individual sau colectiv. Destinată iniţial studierii
sentimentului de eşec şcolar la copii şi adolescenţi, proba s-a
dovedit a fi un remarcabil test proiectiv, punând în evidenţă nu
doar conflictele personale legate de evenimente trăite sau de
reprezentări fantasmatice, ci şi principalele mecanisme psihologice
care contribuie la elaborarea şi funcţionarea personalităţii. Proba
constă în a cere subiectului să povestească şi să scrie „istoria unei
gume”. Interpretarea se face cu ajutorul unei grile, care reuneşte
ansamblul criteriilor, realizându-se o analiză formală şi o analiză
tematică a testului. Autor: O. Guillarme.
3. Tehnici de completare, în care atât stimulul, cât şi răspunsul au un
caracter elaborativ complex:
• Testul asociativ-verbal este format din patru liste a câte 100 de
cuvinte, la care subiectul trebuie să răspundă cu primul cuvânt
care-i vine în minte. Se evidenţiază orientarea subiectului, care
poate fi de tip extrovert sau introvert, precum şi anumite complexe
de tip ideo-afectiv. Autor: C.G. Jung.
• Testul de completare a povestirilor. Subiectul trebuie să completeze
deznodământul a 14 povestiri. Autor: M. Thomas.
• Testul fabulelor este format din zece fabule, personajul aflându-se
într-o situaţie cu o stare afectivă specifică. Se pune problema
extragerii moralei. Autor: L. Duss.
• Testul de completare a frazelor este format din fraze eliptice, între
50-100 începuturi de fraze. Spaţiul de răspuns este limitat, pentru
ca şi răspunsul subiectului să fie limitat. Autor: W. Stein.
• Testul de completare a imaginilor este format din opt pătrate albe,
în fiecare pătrat aflându-se un semn grafic, subiecţii fiind invitaţi să
construiască imaginile dorite. Se poate aplica începând de la vârsta
de 3 ani, preferabil de la 6 ani. Autor: E. Wartegg.
• Testul poveştilor este o probă destinată explorării afectivităţii
copiilor cu vârste cuprinse între 5 şi 13 ani. Copilului i se expune
începutul unei poveşti care evocă o situaţie neutră, urmând ca
acesta să o continue. Eroii sunt reprezentaţi de animale care
facilitează proiecţia. Povestirile evidenţiază o serie de aspecte,
precum: rivalitatea fraternală, sentimentul de inferioritate,
traumatismul naşterii, abandonul, dinamica socială, şcolară şi
familială etc. Sunt disponibile 20 de povestiri, din care
17
examinatorul trebuie să aleagă zece în funcţie de aspectul pe care-l

urmăreşte, testul aplicându-se în două şedinţe. Autor: J. Royer.
4. Tehnici de alegere sau de ordonare:
• Testul Szondi investighează aspectele pulsionale ale personalităţii
subiectului. Este format din 48 de fotografii (şase serii a câte opt
fotografii) reprezentând imagini ale unor persoane cu diferite
tulburări psihice.
• FPT (Farbpyramidentest) este format dintr-o piramidă de carouri
colorate, dispuse pe cinci rânduri, în total 15 carouri. Culorile sunt
dispuse în funcţie de semnificaţia lor afectivă pentru subiect, astfel,
culorile extraversiei sunt roşu, oranj, galben, culoarea echilibrului
este verde, culorile introversiei sunt albastru şi violet, iar culorile
personalităţii profunde alb, maro, gri şi negru. Se ţine cont de
semnificaţia simbolică a culorilor. Autori: R. Heiss şi P. Halder.
• Testul mozaicului este format din 456 de mici piese geometrice
colorate diferit, de diferite forme: pătrat, triunghi etc. Sarcina
subiectului este ca în 20 minute să realizeze un desen, o construcţie,
pe o suprafaţă determinată. Se urmăreşte decelarea construcţiilor
normale (forme uzuale, conceptualizate, abstracte) şi a celor
anormale (incoerente). Autor: M. Löwenfeld.
5. Tehnicile expresive au un caracter liber:
• La Testul arborelui subiectul proiectează conţinuturi inconştiente,
având la bază arhetipul copacului. Autori: K. Koch şi R. Stora.
• Testul desenului persoanei permite obţinerea unor informaţii
privind structura cognitivă a subiectului (QVM – coeficientul
vârstei mentale), dar mai ales date referitoare la structura afectivă,
precum şi aspecte psihopatologice: tulburări psihotice, tulburări
nevrotice etc. Autori: K. Machover, F. Goodenough, J. Royer şi alţii.
• Testul mâzgăliturilor este un test foarte simplu, execuţia fiind
rapidă, făcând apel la grafologie, dar putând fi considerat drept o
tehnică proiectivă care relevă personalitatea profundă a subiectului.
Se aplică adolescenţilor şi adulţilor. Autor: L. Corman.
• Testul desenului familiei, în numeroasele sale variante, evidenţiază
relaţiile interpersonale în familie, conflicte, frustraţii, anxietate. Are
un fundament psihanalitic, interpretarea fiind de aceeaşi factură.
Autori: R. Stora, M. Porot, F. Minkovska, S. Morgenstern, J. Royer,
L. Corman şi alţii.
• Testul desenului casei este o probă psihodiagnostică similară cu
Testul Arborelui. Este folosită mai ales în diagnoza copilului,
evidenţiind relaţiile cu lumea, eventualele stări conflictuale,
complexele. Autorul formei actuale: J. Royer.
18
Noţiuni generale
• La Testul satului subiectul trebuie să construiască un sat, având la

dispoziţie o serie de piese. Se interpretează pe baza mai multor
criterii, unul fiind, de exemplu, dispoziţia spaţială. Autor: H.
Arthus.
• Testul satului imaginar se aplică începând de la 8 ani, indiferent de
nivelul cultural, individual sau în grupe de câte patru. Timpul de
aplicare este între 20-60 minute. Interpretarea lui Mucchelli
permite un studiu profund al personalităţii. Construindu-şi lumea
proprie după consemnul „un sat imaginar, în care locuieşti”, pe un
platou standardizat, cu un material format din aproximativ 300 de
piese, subiectul examinat traduce universul semnificaţiilor în care
se situează. Autor: R. Mucchelli.
• Testul lumii. Subiectul are la dispoziţie 150-300 piese miniaturale
pe care le poate aşeza cum doreşte. Se notează timpul de latenţă, cu
ce piesă începe, ritmul acţiunii, planificarea etc. Autor: M.
Löwenfeld.
• Sceno-test poate fi aplicat copiilor şi adolescenţilor, individual sau
colectiv. Este utilizat mai ales în cercetare, psihoterapie, educarea şi
tratarea copiilor, precum şi a persoanelor care prezintă diferite
disabilităţi. Sub forma unui joc, testul oferă o lume în miniatură,
formată din 16 figuri: opt adulţi şi opt copii (mamă, tată, bunici,
fraţi, surori). Figurinele pot să creeze o ambianţă, să îşi exprime
emoţiile prin gesturi sau comportament. Figurinelor li se adaugă
numeroase obiecte, care sunt importante în lumea copilului. Testul
aduce o viziune imediată asupra naturii şi profunzimii conflictelor
inconştiente şi, de asemenea, se pot face referiri asupra calităţilor,
inteligenţei şi aptitudinilor subiectului. Autor: G. von Staabs.
• Testul ciocolatei este o probă fondată pe joc, aplicabilă individual
copiilor, obiectivul fiind de a-i determina să proiecteze stări afective
centrate asupra familiei. Proba se construieşte în jurul unei familii
de oi, iar pentru a favoriza identificarea, un membru al familiei se
distinge prin culoare: un miel de culoare ciocolatie. Există şi alte
piese: un animal rău (lup), un animal drăguţ (veveriţă), un animal
ambivalent (vaca), o familie de păsări, un bărbat şi o femeie, copaci,
tren, bariere etc. Obiectele sunt cât mai puţin structurate, stilizate,
pentru a nu induce răspunsul. Copilului îi sunt prezentate zece
scenarii, urmând să continue povestea punând-o în scenă şi jucând-
o. Exemplu (povestea nr. 9): „Uite-l pe Ciocolată cum pleacă. De ce?
Ce va deveni el?” Autor: B. Gouritin.
19
5. Domenii de aplicabilitate ale testelor proiective

• Psihopatologia, ajutând la stabilirea structurii de personalitate,
precum şi la stabilirea unui diagnostic;
• Psihologia copilului, permiţând stabilirea etapei de dezvoltare, a
eventualelor fixaţii sau regresii;
• Orientarea şcolară şi profesională, punându-se accent pe factorii de
reuşită (Testul Arborelui, Testul Lüscher);
• Selecţia profesională (mai puţin Rorschach, deoarece în cazul
muncitorilor răspunsurile banale (Ban) nu permit nuanţarea):
Testul Rosenzweig, Testul de completare a frazelor. Adaptabilitatea
profesională poate fi studiată mai ales cu Testul Rorschach, dar şi
cu Testul Rosenzweig (prin calcularea Indicelui de Conformitate la
Grup – GCR);
• Psihologia juridică, ajutând la stabilirea gradului de discernământ,
în cadrul expertizei psihiatrice şi psihologice, înlăturând, de
asemenea, un factor important care apare în acest domeniu, şi
anume, simularea.
6. Criticile şi obiecţiile aduse testelor proiective

• Tendinţa de a generaliza folosirea tehnicilor proiective, în situaţii
nepotrivite;
• Folosirea testelor proiective în scopul obţinerii unor informaţii pe
care subiectul nu doreşte să le ofere şi care apoi sunt folosite în
dauna acestuia. Este admisă folosirea acestor tehnici pentru a
„debloca” subiectul;
• Utilizarea acestor tehnici de către persoane care nu sunt instruite în
acest sens;
• Nerespectarea consemnelor iniţiale în aplicarea testelor (de
exemplu, Testul Rorschach aplicat colectiv) sau modificarea
materialului iniţial al testului, păstrându-se interpretarea (de
exemplu, Symonds modifică planşele TAT, dar păstrează
interpretarea);
• Influenţa examinatorului asupra răspunsurilor subiectului;
contează vârsta, sexul, statutul socio-economic al acestuia etc.;
• Altă serie de critici susţine că testele proiective evidenţiază doar un
aspect parţial şi schimbător al personalităţii. Problema este de a
stabili în ce măsură răspunsurile şi interpretarea acestora este
reprezentativă pentru întreaga personalitate;
20
Noţiuni generale
• Validitatea tehnicilor proiective ridică probleme deosebite, întrucât

variabilele nu urmează o distribuţie normală şi, ca urmare, necesită
pentru prelucrare utilizarea indicilor statistici neparametrici.
Aceste critici pot fi contestate din următoarele considerente:
• Valoarea testelor proiective nu poate fi contestată datorită utilizării
lor necorespunzătoare;
• Valoarea lor poate fi mai puţin evidenţiată statistic, dar sunt
esenţiale în practică; caracterul eminamente clinic nu le invalidează
rigoarea;
• Diferenţele test-retest obţinute sunt explicabile prin faptul că aceste
probe evidenţiază personalitatea în dinamica ei.
21
TEHNICI ASOCIATIVE
22
Testul Rorschach
II. Testul Rorschach
1. Istoricul şi descrierea Testului Rorschach

Autorul, Hermann Rorschach, a publicat manualul testului în
anul 1920, intitulându-l „Psihodiagnostic, metodică şi rezultate ale unui
experiment de diagnostic prin percepţie – interpretarea formelor
aleatoare” („Psychodiagnostik, Methodik und Ergebnisse eines
wahrnehmungsdiagnostischen Experiments – Deutenlassen von
Zufallsformen”), însoţit de o serie de zece planşe. În anul 1941 a apărut
o serie paralelă de planşe iniţiată de Rorschach, această serie fiind
realizată de Hans Behn-Eschenburg cu o introducere de Hans Zulliger,
care ulterior, după al Doilea Război Mondial, publică seria sa de planşe
creată în timpul războiului, intitulată „Testul Z” („Der Z-Test”) iniţial
sub formă de diapozitive – „Testul Dia-Z” („Dia-Z-Test”) – şi ulterior
sub formă de planşe – „Testul planşelor Zulliger” („Der Zulliger-Tafeln-
Test”).
Metoda Rorschach constă în interpretarea unor planşe
standardizate în formă de pete de cerneală. Planşele au fost create prin
pliere, acesta fiind motivul pentru care sunt simetrice. Planşele I, IV, V,
VI şi VII sunt gri şi negre, planşele II şi III sunt negre şi roşii, planşele
VIII, IX şi X sunt colorate.
Chiar şi un geniu ca Rorschach are predecesorii săi. Al doilea ca
vârstă este probabil Leonardo da Vinci (1452-1519), care, în cartea sa
„Carte despre pictură” („Buch von der Malerei”), propune artiştilor să
se lase inspiraţi de petele întâmplătoare de pe un zid. Leonardo îl
continua pe Boticelli (1446-1510), care trebuie astfel considerat cel mai
în vârstă predecesor al lui Rorschach.
Şi Immanuel Kant (1724-1804) s-a ocupat de probleme
asemănătoare în cartea sa intitulată „Încercare referitoare la bolile
capului” („Versuch über die Krankheiten des Kopfes”, 1764).
Ideea de a fi inspirat artistic de pete apare şi la Justinus Kerner
(1786-1862). Şi el a fost medic ca şi Rorschach, şi în 1857 a publicat
cartea „Grafica petelor” („Klexographie”). Începând cu această carte
jocul cu petele de cerneală pliate devine la modă în cercuri largi, ca un
fel de joc de societate.
23
Primul care a încercat să constituie un test psihologic cu aceste

pete, nu a fost altul decât Alfred Binet, care, împreună cu Victor Henri,
a iniţiat în anul 1895 un astfel de test. Ambii îl aveau ca punct de
plecare pe Leonardo da Vinci, însă încercarea lor a rămas o simplă
iniţiativă. În America, această idee a fost transpusă în fapte de
psihologul G. Dearborn, care a publicat în anul 1897 în „Psychological
Review” prima serie de pete cu scop de testare. Un an mai târziu,
rezultatele sale au fost publicate în „American Journal of Psychology”.
Preocupări în acest sens au avut şi E. Kirkpatrick şi E. Sharp. În 1910 a
apărut cartea lui Guy Montroe Whipple, în care este menţionat acest
test şi care la rândul lui prezintă o serie standardizată de 20 planşe.
Culorile au fost folosite pentru prima dată în 1916 de psihologul englez
F.C. Bartlett, iar primele încercări pe copii cu seria Whipple au fost
efectuate de psihologul englez C.J. Parsons în 1917.
Concomitent cu Whipple a apărut la Moscova un „Atlas pentru
cercetări experimental-psihologice ale personalităţii”, realizat de
cunoscutul psiholog rus Theodor Rybakoff. În acest atlas se găsesc de
asemenea opt pete de cerneală pentru cercetarea fanteziei, făcându-se
referire la Binet şi Henri.
Rorschach şi-a început încercările cu pete de cerneală în 1911, dar
nu a ştiut nimic despre majoritatea predecesorilor săi, doar despre
Kerner şi Leonardo da Vinci. În 1917 află despre o dizertaţie susţinută la
clinica elveţiană Bleuler de către Szymon Henss („Examen de fantezie
cu pete fără o formă anume la elevi, adulţi normali şi bolnavi psihic” –
„Phantasieprüfung mit formlosen Klecksen bei Schulkindern, normalen
Erwachsenen und Geisteskranken”, Zürich, 1917).
Trebuie menţionat că înainte de Rorschach, seria de pete de
cerneală a fost percepută exclusiv ca o metodă de examinare a
imaginaţiei, aşa cum şi în ziua de astăzi o percep cei neavizaţi.
Procedeul lui Rorschach trece însă cu mult peste aceste aspecte. Testul
lui poate fi considerat ca un test de personalitate, deoarece cuprinde şi
alte laturi ale psihismului, nu numai imaginaţia.
În 1919, Rorschach publică cartea „Psihodiagnostic”
(„Psychodiagnostik”). După ce manuscrisul a fost refuzat de o serie
întreagă de editori, Walter Morgenthaler a reuşit în 1920 să o publice la
editura Bircher din Berna (mai târziu editura Bircher a fost preluată de
Hans Huber). Planşele iniţiale, în număr de 15, au fost reduse la 10, iar
manualul a apărut în 1921. Prima ediţie în număr de 1200 exemplare,
astăzi una din marile rarităţi bibliofile, nu a fost foarte bine cotată.
24
Testul Rorschach
2. Domenii de aplicabilitate
Posibilităţile de aplicare ale Testului Rorschach sunt multiple,
atât în examinare, cât şi în cercetare.
Ca şi test de examinare, Testul Rorschach poate fi folosit în
psihologia muncii. Astăzi nu mai este uzual ca în consilierea
profesională să fie folosită doar examinarea psihotehnică, care
presupune că subiectul în cauză deja s-a decis pentru o viitoare carieră,
pentru care urmează a fi testat. În toate cazurile în care subiectul nu
este decis referitor la o viitoare carieră, metoda de mai sus nu este
potrivită. Se apelează în aceste cazuri la Testul Szondi, Testul
Rorschach sau la interpretarea grafologică prin care urmează a fi
determinate posibilităţile subiectului investigat.
Foarte importantă este folosirea Testului Rorschach pentru
prevenirea psihologică a accidentelor. Există victime tipice, în cadrul
cărora se deosebesc două categorii: accidentaţii pasivi, adică oamenii cu
o necesitate nevrotică de puniţie, şi accidentaţii activi, cei îndrăzneţi,
cărora le place riscul.
În psihologia educaţională testul poate fi un ajutor valoros în
consiliere, în special dacă şi părinţii şi profesorii sunt angrenaţi în test,
în această direcţie încadrându-se lucrările lui Hans Zulliger. Rorschach
a fost convins că posibilitatea de aplicare a testului pe diferite naţiuni,
nivele de inteligenţă şi clase de vârstă diferite este unul din marile
avantaje ale testului. Teoretic, începând cu vârsta de 3 ani testul poate fi
aplicat şi la copii, dar este indicat să fie aplicat de la 12 ani, sau minim 8
ani.
În psihologia militară Testul Rorschach se aplică în recrutarea
soldaţilor, şi înainte de toate în alegerea candidaţilor pentru ofiţeri.
Testul Z a fost dezvoltat cu acest scop special, existând şi o formă
pentru aplicarea colectivă prin proiectarea unei serii de trei diapozitive,
aceasta fiind forma originală a Testului Z – Dia-Z-Test. De asemenea,
astfel se poate alege personalul special. Testul Rorschach în sine nu
poate fi aplicat ca test de grup.
În terapia de familie şi mai ales în consilierea maritală Testul
Rorschach are o relevanţă mare.
În expertiza psihiatrico-legală testul poate fi folosit pentru
cercetarea credibilităţii martorilor sau a subiecţilor expertizaţi. Şi
cercetarea psihologică a delincvenţilor poate oferi detalii importante.
Domeniul de origine al Testului Rorschach, diagnosticul
psihiatric, este în continuare unul dintre domeniile de aplicare cele mai
importante ale probei, testul fiind însă doar un material auxiliar pe
lângă evaluarea clinică. În acest caz, cea mai importantă premisă este
foarte buna colaborare între medic şi psiholog. Profesia de psiholog
25
clinician s-a impus în majoritatea ţărilor Europei. Şi aici se preferă

modelul american în care medicul şi psihologul formează o echipă care
hotărăsc împreună cum îi pot fi de folos pacientului. Este indicat ca
psihologul să efectueze testul înainte de evaluarea clinică.
Pentru scopuri de cercetare procedeul Rorschach încă nu se
utilizează pretutindeni. Aici există multiple posibilităţi. Testul poate fi
folosit în cercetarea componenţei genetice, a influenţei factorilor de
mediu asupra dezvoltării. În cercetarea aşa-numitelor profiluri
profesionale (de multe ori „missing link” reprezintă veriga lipsă din
consilierea profesională) testul este, de asemenea, utilizat.
Alte domenii de utilizare sunt farmacopsihologia, igiena mentală
(sau psihoigiena) unde există multe probleme care pot fi prelucrate cu
ajutorul Testului Rorschach, ca de exemplu, etiologia şi prevenirea
nevrozelor şi psihozelor, influenţa activităţii profesionale asupra
îmbolnăvirilor psihice.
De multe ori se recomandă combinarea Testului Rorschach cu
alte metode de testare. Pentru stabilirea nivelului de inteligenţă se
recomandă Wechsler, Binet-Simon, Terman, Meilis. Testele Labirint
Porteus pot fi utilizate dacă este necesar ca în termen relativ scurt să fie
luată o decizie referitoare la un eventual retard al inteligenţei. Dacă se
presupune existenţa unei dereglări de funcţionare a memoriei, şi în
special, dacă se are în vedere o problemă organică, se poate folosi proba
Ziehen şi Ranschburg (cuvinte pereche), în cazurile mai uşoare Testul
Benton (desenarea a câtorva figuri geometrice simple din memorie).
Dacă se suspectează o etiologie organică se poate apela şi la procedeul
Goldstein şi Scheerer (comportament abstract şi concret). Dificultăţile
de concentrare se verifică cel mai simplu cu Testul Bourdon, pentru
capacitatea de combinare poate fi folosit Testul Ebbinghaus (Testul de
lacune) şi, de asemenea, Testul Masselon. Oboseala poate fi testată cu
metoda de calcul Kraepelin-Pauli, daltonismul cu tabele isocromatice
ale lui Ishihara sau Stilling.
Testele de capacitate nu se vor aplica înainte de Testul
Rorschach, deoarece subiectul examinat intră într-o atmosferă de
testare, nepotrivită Testului Rorschach.
Alte teste proiective pot fi folosite ca o completare a rezultatelor
obţinute prin aplicarea Testului Rorschach, astfel Thematic
Apperception Test (TAT) Murray, precum şi Testul Szondi, Wartegg,
Testul arborelui etc., pot fi folosite în acest scop.
La modul foarte general, se poate spune că nu diversitatea
testelor este determinantă, fiind mai indicată aplicarea unui număr
redus de probe, dar pe care examinatorul le stăpâneşte foarte bine,
decât o diversitate mai mare de teste care nu sunt bine cunoscute.
26
Testul Rorschach
3. Formarea expertului în Testul Rorschach

De la început trebuie subliniat că hotărâtor pentru formarea
expertului în Testul Rorschach nu este numai experienţa în utilizarea
testului, ci şi cunoştinţele psihologice şi psihopatologice din fundal.
Fără aceste cunoştinţe cu greu se va putea obţine ceva valoros din punct
de vedere practic din protocoalele Testului Rorschach. Cunoştinţe
teoretice minime ale psihologiei profunde, în special ale psihanalizei,
sunt neapărat necesare pentru evaluarea protocoalelor testului.
4. Condiţii de aplicare şi utilizări eronate ale

testului
Condiţii de aplicare şi înregistrarea protocolului

Înainte de înregistrarea protocolului este important ca testul să
fie efectuat în linişte. Examinatorul şi persoana testată trebuie să fie pe
cât posibil singuri în încăpere. Prezenţa terţelor persoane constituie un
factor disturbator. Mai ales la copii este de preferat ca părinţii şi
profesorii să nu fie prezenţi. Chiar şi numai acest fapt este un argument
împotriva aplicării testului la copiii mici. În măsura posibilităţilor este
de dorit ca testul să se efectueze şi fără prezenţa altor factori
perturbatori. Foarte neplăcute sunt apelurile telefonice, mai ales dacă
acestea nu pot fi preluate de alte persoane.
Lumina zilei nu este neapărat o premisă, dar este de preferat.
Dacă nu se poate evita efectuarea testului la lumină artificială, atunci
acest fapt trebuie să fie consemnat în protocol. De asemenea, trebuiesc
evitate schimbările bruşte de iluminare.
La persoanele mai în vârstă (şi la cei care nu văd de aproape) se
va avea în vedere ca ei să aibă ochelarii potriviţi la îndemână.
Dacă din anamneza subiectului sau din anamneza familială reiese
că poate fi vorba de daltonism, sau dacă subiectul are probleme cu
identificarea culorilor, atunci subiectul trebuie testat pentru
identificarea daltonismului (cu tăbliţele Stilling sau Ishihara). Acest
lucru este valabil mai ales pentru subiecţii de sex bărbătesc.
Daltonismul însă poate apare şi la femei, dacă tatăl şi bunicul din partea
mamei au suferit de această boală. Daltonismul este important numai
atunci când apar identificări greşite ale culorilor. Pe baza testelor de
daltonism se va hotărî dacă este vorba despre o nesiguranţă subiectivă a
persoanei studiate sau dacă a apărut fenomenul „culoare greşită”,
pentru că s-a dovedit că roşul şi verdele au acelaşi efect afectiv ca şi
pentru cei fără această problemă (Müllener, 1956).
27
În ceea ce priveşte modul de aşezare, este cel mai potrivit dacă

examinatorul şi subiectul stau la aceeaşi masă în unghi de 90 de grade,
astfel încât examinatorul să primească lumina din stânga, iar subiectul
lumina din faţă. Astfel, examinatorul are posibilitatea de a vedea cum
ţine subiectul planşele, pentru a stabili localizarea potrivită.
Planşele vor sta în stânga faţă, dar astfel încât subiectul să nu le
vadă în prealabil. Trebuie deci aşezate invers sau cu faţa în sus, dar
acoperite de ceva. Planşele cu defecte, pete sau cojiri nu vor mai fi
folosite.
Este obligatorie pregătirea psihică a subiectului. Testarea nu
trebuie să dureze foarte mult, dar trebuie să fie eficientă, mai ales când
este vorba despre copii.
După cum spunea Morgenthaler este foarte important să se evite
cuvinte ca „examinare” sau „examen”, precum şi tot ce ar putea duce la
ideea de examen. Cel mai bine, se vorbeşte despre o consultaţie sau
despre un experiment. La unii subiecţi, şi anume la cei suspicioşi
(structură paranoidă a personalităţii), chiar şi acest cuvânt nu este
potrivit („Vrea să facă experienţe cu mine”).
Relaţia dintre o persoană care urmează a fi testată şi examinator
este deosebit de importantă. Dacă subiectul manifestă o aversiune faţă
de examinator sau este într-o dispoziţie deosebit de proastă, va fi
câteodată nevoie ca altcineva să preia protocolul sau să se aştepte ivirea
unei ocazii mai bune. Foarte rar se întâmplă ca preluarea protocolului
să fie refuzată cu desăvârşire, în cauză sunt mai mult paranoicii şi
subiecţii paranoizi. Aşa numita componentă sexuală (cuvântul provine
de la Mathilde Värting) este în foarte puţine cazuri importantă, ea
determinând creşterea activităţii afective şi blocarea capacităţii de
gândire, în timp ce subiectul are senzaţia că este foarte bine dispus.
Examinatorii de test de sex bărbătesc pot efectua testul şi la persoane
de sex femeiesc, fără a apărea dificultăţi importante (foarte mult
depinde de capacitatea de stabilire a unui contact din partea
examinatorului). Persoanele care urmează a fi testate, de sex bărbătesc,
sunt mai reţinute faţă de examinatorii de sex femeiesc şi îşi pot inhiba
proiecţiile sexuale („Aşa ceva nu i se poate spune unei doamne”).
Înainte de fiecare testare examinatorul trebuie să întrebe dacă
acest test a fost deja efectuat sau dacă subiectul are informaţii despre
această probă. Dacă răspunsul este afirmativ atunci trebuie să fie pusă
întrebarea când a fost efectuată examinarea. Dacă aceasta s-a efectuat
cu ceva timp în urmă şi subiectul nu a citit nimic în legătură cu proba,
atunci mai poate fi folosită seria originală de planşe încă o dată. Altfel,
şi anume dacă Testul Rorschach a fost aplicat cu puţin timp în urmă sau
dacă a fost deja efectuat de mai multe ori, se recomandă folosirea seriei
28
Testul Rorschach
paralele (Behn-Rorschach, Be-Ro). Tot în această situaţie, se

recomandă aplicarea Testului Z (mult mai puţin răspândit).
Puţin mai controversate sunt instrucţiunile. Nu trebuie folosit în
toate situaţiile acelaşi text. Rorschach îşi întreba subiecţii pur şi simplu:
„Ce ar putea fi asta?”. Limbile scandinave au marele avantaj că permit
utilizarea unui alt cuvânt pentru „asemănător”. În Germană s-ar putea
spune: „a ce arată”. Acest instructaj simplu a fost dezvoltat de unii,
uneori exagerându-se din dorinţa de a îmbunătăţi instructajul. Trebuie
să fie spus cât de puţin posibil şi numai atât cât este necesar. Nu se
recomandă oferirea de explicaţii în ceea ce priveşte modul de apariţie a
planşelor sau efectuarea unei demonstraţii. Altminteri nu se poate da
nici o explicaţie la termenul lui Rorschach „conştiinţa interpretării”. În
caz de nevoie se pot oferi explicaţii, dar acest lucru trebuie menţionat în
protocol (practic acest lucru se întâmplă foarte rar). Şi utilizarea unei
aşa-numite planşe de încercare („trial blot”), aşa cum a fost propus de
anumiţi psihologi americani, nu este recomandabilă nici la copii
(fenomene importante nu ar mai putea fi diagnosticate). De asemenea,
o comparaţie cu formele norilor („Este aşa ca şi cum aţi privi nişte
nori”) este periculoasă, pentru că astfel se provoacă regulat
interpretarea norilor, care altfel nici nu ar fi fost pomenită.
Întrebări cum ar fi: „Ce înseamnă aceste pete cu adevărat?” se vor
trece în protocol (demonstrează conştiinţa perceptivă scăzută), dar se
vor evita pe cât posibil şi se vor amâna răspunsurile (după terminarea
testului problema aceasta trebuie lămurită, pentru a nu dezamăgi
încrederea subiectului). Unii subiecţi mărturisesc (de exemplu prin
anumite forme de critică a planşelor) că interpretează acest experiment
ca o formă de testarea a fanteziei; în timpul testului nu se va interveni,
dar ulterior problema poate fi clarificată.
Planşele se aşează în poziţia de bază. Subiectul însă poate să le
întoarcă şi să le rotească, după cum doreşte. Morgenthaler consideră că
iniţial nu trebuie să i se spună nimic subiectului, iar dacă acesta nu le
roteşte spontan, să i se dea planşa în alte poziţii şi de abia la planşa II să
i se spună: „De acum încolo puteţi roti planşele cum doriţi”. Deoarece
practic se ajunge la acelaşi lucru dacă menţiunea cu rotirea se face de la
început sau ulterior, este cel mai simplu să se spună de la început, dar
să se ţină cont ca accentul să nu fie pus prea mult pe acest aspect (de
exemplu prin tonul vocii), pentru a evita impresia că trebuie să se
rotească planşele. Dacă observaţia cu rotitul planşelor se face pe un ton
indiferent, atunci s-a dovedit că majoritatea subiecţilor nu o consideră
ca pe o sarcină obligatorie.
Instructajul poate fi dat astfel: „Acum vă voi arăta câteva planşe
şi vă voi ruga să-mi spuneţi ce ar putea să fie (sau „a ce arată”, „cu ce
29
seamănă”). Puteţi să spuneţi oricât de mult sau oricât de puţin doriţi.

Puteţi să şi rotiţi planşele dacă doriţi şi, când sunteţi gata, să mi le daţi
înapoi”.
Zulliger afirmă că la copiii cu deficienţă psihică situaţia este puţin
diferită. El foloseşte următorul instructaj: „Acum iţi voi arăta poze.
Pozele au fost realizate la întâmplare şi nu semnifică nimic special. Dar
tu ai putea să-ţi dai seama ce reprezintă. Tot ce-mi spui este corect.
Dacă nu mai poţi găsi nimic poţi să-mi dai pozele înapoi”. Această
explicaţie, şi anume că „pozele” (şi acest termen se va evita la
persoanele normale) nu semnifică nimic, nu este potrivită la persoanele
cu o inteligenţă normală.
Subiectul primeşte planşele în mână. Rorschach menţionează ca
planşele să fie ţinute maxim la o lungime de braţ. Dacă persoana
încearcă să privească planşa de la o distanţă mai mare, atunci i se va
interzice acest lucru. Expresia planşelor se modifică în acest caz şi
interpretarea îşi pierde baza de comparaţie (acest lucru este un alt
argument pentru ca seria originală să nu fie proiectată).
Încurajări scurte, cum ar fi „da”, „bine”, „frumos”, „merge
extraordinar”, sunt binevenite.
Dacă subiectul nu-şi intră în ritm (nu se poate proiecta), atunci
trebuie ca psihologul să aştepte şi să reacţioneze ca şi când acest
experiment nici n-ar fi de interes. Dacă nu are nici un efect atunci se
poate adresa prietenos subiectului: „Ce găsiţi aici?”. În nici un caz să nu
se încerce forţarea subiectului. Dacă nu merge cu prima planşă, atunci i
se înmânează a doua.
Dacă subiectul înapoiază planşa după numai un singur răspuns,
sau face o pauză mai lungă, atunci se întreabă: „Mai e ceva?” sau „Mai
doriţi să spuneţi ceva?”. Dacă subiectul nu reacţionează, atunci
instrucţiunile pot fi repetate: „Puteţi da mai multe răspunsuri, oricâte
doriţi”.
O problemă aparte o constituie întrebările sau afirmaţiile
intermediare. De multe ori au ca scop (conştient sau nu) să evite
problema, proiecţia. Morgenthaler dă următoarele exemple:
„Răspunsul a fost corect?”, „Ce ar trebui să răspund de fapt?”, „Ce
înseamnă petele? În mod sigur ceva se ascunde în spatele lor”, „Asta
este o prostie”, „De necrezut ce îmi cereţi”, „Aceste mâzgăleli nu au nici
o legătură cu insomniile mele”, „Eu nu sunt cobaiul dumneavoastră”.
Câteva dintre aceste observaţii indică o conştiinţă interpretativă
scăzută. Răspunsurile la aceste întrebări trebuie evitate pe cât posibil,
eventual se vor amâna pe mai târziu. Acest lucru este valabil pentru
orice întrebare care se referă la anumiţi factori ai testului sau ai testării.
Eventual, unele răspunsuri se pot da după terminarea testului. În cazul
30
Testul Rorschach
în care subiectul întreabă dacă are voie să interpreteze o anumită parte

a planşei, răspunsul trebuie să fie: „Puteţi interpreta tot ce doriţi”.
Dacă subiectul întreabă direct dacă este un test de inteligenţă,
atunci trebuie răspuns imediat că nu, un test de inteligenţă implică alte
aspecte. Şi această probă oferă informaţii despre inteligenţă, dar cu
acest test se doreşte în primul rând o privire generală asupra
personalităţii, pentru ca subiectul să fie mai bine înţeles şi pentru a
putea fi mai bine ajutat.
De multe ori subiecţii care au auzit ceva despre psihoterapie,
întreabă dacă să facă şi asocieri. Răspunsul la această întrebare trebuie
să fie negativ. Subiectul trebuie să se ţină cont doar de realitatea dată
(planşele prezentate). Altfel, se poate întâmpla să se devieze complet de
la problema în sine. Deja observaţia „Cu ce vă aduce aminte?” poate fi
periculoasă. Dacă se doreşte ca la o anumită interpretare să se asocieze
liber, atunci acest lucru se poate face după terminarea experimentului,
dar trebuie înregistrat un protocol aparte.
Timpul nu trebuie să fie limitat, în accepţia lui Rorschach.
Aceasta nu înseamnă însă că din când în când nu este nevoie să se
limiteze numărul de răspunsuri. O trecere la metoda testării de tip grilă
(„multiple choice”) ar lua testului unul dintre cele mai mari avantaje, şi
anume posibilitatea de variaţie nelimitată, şi l-ar face de nefolosit cu
scopuri diagnostice la anumite stări psihopatologice. Tabloul unei
tulburări schizofrenice tipice va fi greu de stabilit cu metoda „multiple
choice”. Există însă persoane care din motive ce de obicei au legătură cu
o anumită formă de ambiţie a calităţii, nu găsesc sfârşitul şi a căror
interpretări sfârşesc în gol. Atât Morgenthaler cât şi Zulliger s-au
ocupat de această problemă. Morgenthaler recomandă în asemenea
cazuri, pentru o planşă să nu se accepte mai mult de opt până la zece
răspunsuri. Zulliger se opreşte în asemenea cazuri chiar şi după al
şaselea răspuns.
Pe protocol, în stânga sus se trec datele personale (nume, data
naşterii, profesia şi adresa). Tot în partea superioară a paginii se
notează data şi timpul în minute (la început, la aşezarea celei de a şasea
planşe şi la finalul testării).
Ca urmare a problemelor de tipar, planşele nu au fost identice la
diversele ediţii. De aceea se recomandă să se identifice şi să se
menţioneze cu ce ediţie se lucrează, dacă s-a folosit o serie originală sau
paralelă, deci de exemplu Ro ediţia a treia sau Be-Ro. De asemenea,
trebuie indicat dacă subiecţii au văzut planşele deja înainte şi când
anume.
Există mai multe sisteme cu formulare pretipărite. Dacă se
doreşte folosirea acestora sau nu, este o chestiune de gust. Un carneţel
31
simplu liniat îndeplineşte acelaşi rol. Pentru a avea o mai bună privire
de ansamblu (şi pentru a evita greşeli la calcul) carneţelul se împarte în
şase până la opt rubrici. În prima rubrică se aşează numărul planşei, în
a doua rubrică poziţia. În rubrica a treia – cea mai mare – se va trece
textul răspunsului. La subiecţii mai înceţi se va încerca notarea cuvânt
cu cuvânt. Dacă subiectul vorbeşte repede atunci se vor nota fie
prescurtări, fie cuvinte cheie, „se va păstra caracteristica expresiei”
(Morgenthaler). Pentru a vedea despre ce este vorba, este nevoie de o
anumită experienţă. Câteodată se pot completa răspunsurile şi după
încheierea protocolului. Această protocolare prescurtată este de dorit.
După posibilităţi, se va nota totul, chiar şi interjecţii şi observaţii
intermediare, la fel şi mimica şi comportamentul subiectului (râs, oftat,
încruntare, mirare etc.). Se vor consemna şi eventualele întreruperi
(apeluri telefonice, etc.) cu indicarea timpului cât a durat întreruperea.
Ultimele patru rubrici sunt destinate aşa-numitelor „formule”: mod de
aprehensiune, determinanţi, conţinut, frecvenţă.
Pentru notarea modului în care sunt ţinute planşele (poziţie)
există mai multe posibilităţi. Loosli-Usteri foloseşte unghiuri mici. „”
înseamnă poziţia normală, „” planşă ţinută invers, „>” planşă ţinută pe
latura stângă îngustă, „<” planşă aşezată pe latura îngustă dreaptă.
Dacă nu există capacitatea de imaginare optică, deci dacă se confundă
cele două poziţii laterale, se poate scrie fie 0, 180, 90 şi 270 sau se
folosesc litere mici, după cum au făcut Morgenthaler şi Zulliger. „a” este
poziţia normală, „b” este aşezarea pe latura dreaptă, „c” este aşezată
invers (întoarsă) şi „d” este planşa aşezată pe latura stângă. Dacă nu se
roteşte deloc, atunci nu trebuie indicată nici o poziţie. Dacă se roteşte,
atunci se va nota poziţia planşei după fiecare răspuns, deci şi revenirea
la poziţia normală. Altfel ar putea exista dubii referitoare la poziţie, care
fac imposibilă o cotare corectă. Există subiecţi (nervoşi), care de multe
ori fac rotaţii complete. În aceste cazuri se poate, după cum a propus
Klopfer, să se folosească semnul de rotire, repetându-l de atâtea ori de
câte ori se fac rotaţii complete şi se notează apoi poziţia din care
subiectul furnizează răspunsul.
Foarte importantă este indicarea exactă a „localizării”, deci a
părţii petei indicate. Chiar şi examinatorului celui mai experimentat nu
îi este posibil să indice corect un răspuns, dacă nu ştie exact cum a fost
văzută planşa. Se întâlnesc protocoale unde localizarea a fost neglijată,
astfel că acestea nu se pot cota şi nici interpreta. Pentru a uşura această
parte a Testului Rorschach, manualului i-au fost adăugate planşe de
localizare.
Mulţi examinatori uită că „sus”, „jos”, „dreapta” şi „stânga” sunt
termeni relativi, care depind de poziţia planşei. Morgenthaler
32
Testul Rorschach
recomandă ca aceste cuvinte să fie aşezate între paranteze, dacă se

referă la o altă poziţie decât cea normală. La planşa VII, care în poziţie
normală este împărţită într-o treime de sus, de mijloc şi de jos, se poate
nota de exemplu cu a, b, c fiecare treime, pentru a evita înţelegerile
greşite.
La anumite interpretări combinate se pot indica în paranteză şi
alte detalii, cum a recomandat Rorschach, de exemplu la planşa X: „Doi
poliţişti cu caschete (gri mijloc) deschid o uşă cu un fier (albastru
mijloc)”. Localizarea pentru tot întregul ar fi aici: roşu + gri + albastru
mijloc.
Dacă pare aproape imposibil să se localizeze un anumit detaliu
prin cuvinte cheie (unii subiecţi indică interpretări la aceste detalii
deosebite), există blocuri de scheme (editura Hans Huber) cu planşe
desenate, răspunsurile complicate putând fi marcate pe foaia de bloc şi
răspunsul respectiv poate fi prevăzut cu o notă. Cifra respectivă se trece
pe bloc.
Utilizări eronate ale Testului Rorschach

În primul rând trebuie să facem referire la erorile metodologice
existente, printre care amintim:
• Absenţa interpretărilor mişcare K sau culoare C (FC, CF) în
protocoalele subiecţilor şi identificarea doar a răspunsurilor formă
F (F+, F–, F±);
• Explicaţii multiple acordate subiectului, de exemplu informaţii
privind modul de constituire a planşelor înaintea aplicării testului;
• Limitarea timpului de expunere a planşelor;
• Utilizarea unei „planşe exemplu”, care dă primei planşe un caracter
secund, făcând astfel imposibil de evaluat şocul iniţial;
• Interdicţia de a întoarce planşele;
• Includerea în suma răspunsurilor culoare (∑C) a răspunsurilor
„estompaj” (Clob) formulate de Binder;
• Utilizarea testului ca un test colectiv cu sau fără limită de timp;
Testul Rorschach este un test specific individual; utilizarea sa ca
test colectiv duce la pierderea unei serii de factori de mare
semnificaţie, în plus proiectarea sa pe un ecran determină un cu
totul alt efect;
• Una dintre erorile frecvente care apar la începătorii utilizării
testului se referă la comunicarea datelor subiectului examinat, care
nu trebuie făcută în termeni psihologici sau psihanalitici, ci
adaptată limbajului uzual;
33
• Stabilirea „diagnosticului orb”, se referă la situaţia în care un

practician înregistrează protocolul, care este apoi interpretat de un
alt practician; în plus, un diagnostic nu poate fi stabilit numai prin
utilizarea acestui test, ci necesită corelarea cu date clinice, precum
şi cu rezultate obţinute la alte teste.
A doua mare categorie a erorilor se referă la aplicarea mecanică a
metodelor statistice şi, în acest sens, vom aminti câteva asemenea erori:
• Stabilirea unor valori normale pe o anumită populaţie, aspect care
este imposibil, deoarece fiecare răspuns trebuie să fie evaluat şi
cotat în raport cu întregul protocol;
• Aplicarea metodei „split-test” pentru determinarea stabilităţii,
testul nefiind constituit din două părţi omogene şi comparabile;
• Nu poate fi utilizată metoda test-retest pentru determinarea
fidelităţii (mai ales la copii), deoarece testul investighează aspectele
dinamice ale personalităţii;
• Stabilirea şocului culoare nu se poate reduce la calcularea timpului
de reacţie mediu, întrucât există o serie de alţi indici care atestă
apariţia acestuia;
• Altă eroare statistică este calcularea mediei factorilor testului
pentru grupe de subiecţi biologic heterogene.
5. Cotare
Fiecărui răspuns al subiectului i se atribuie o formulă, iar apoi pe
baza acestor formule se va alcătui psihograma subiectului în cauză.
Cotarea presupune nu doar cunoaşterea teoriei şi folosirea tabelelor de
cotare, ci şi o lungă experienţă în utilizarea testului. O interpretare
mecanică a răspunsurilor nu este nici de dorit şi nici posibilă.
Fiecare răspuns trebuie să fie apreciat din patru puncte de
vedere:
1. După modul de aprehensiune, adică modalitatea în care stimulul
este perceput (în globalitate, într-un aspect parţial etc.);
2. După determinanţii săi, adică după factorii trăirii psihice care au
determinat răspunsul (formă, culoare, kinestezie);
3. După conţinutul răspunsurilor (uman, animal etc.);
4. După frecvenţă, adică după gradul de banalitate sau originalitate;
acest criteriu comportă un aspect particular, în sensul că numai
răspunsurile foarte frecvente sau foarte rare sunt cotate; în cazul
răspunsurilor care se situează între aceste două extreme, rubrica
frecvenţei rămâne liberă (nu se cotează).
34
Testul Rorschach
Mod de aprehensiune
Aprecierea modului de aprehensiune este probabil cea mai
dificilă parte a cotării, întrucât intervin elemente ale psihologiei
gestaltiste. Interpretările vor fi cotate prin următoarele simboluri:
• G: interpretare globală, planşa fiind interpretată în întregime;
• DG, DdG, DblG: interpretare globală, plecând de la D, Dd, Dbl;
aceste interpretări sunt considerate G;
• D: interpretarea unei părţi de pată, frecvent interpretată ca atare;
• Do: „detaliu oligofren”, interpretarea unei părţi de planşă prin
proiecţia unui fragment dintr-un conţinut proiectat în mod curent
(de exemplu: „cap”, acolo unde în mod obişnuit subiecţii văd „o
persoană”);
• Dd: interpretarea unei mici porţiuni a planşei sau a unei porţiuni
rar interpretate;
• Dbl: interpretarea unei porţiuni a fondului alb.
Determinanţi
Ocupă al doilea loc în formula de cotare şi reprezintă seria cea
mai importantă dintre toate. Pe de o parte, oferă informaţii asupra
trăirilor subiectului, pe de altă parte reprezintă sâmburele specific al
metodei, oferind informaţii asupra a ceea ce a determinat răspunsurile
subiectului. Tipurile de determinanţi sunt:
• F: interpretare determinată numai de forma petei; se distinge F+,
F–, F±;
• K (kinestezie umană): interpretare determinată de evocarea unei
engrame kinestezice (determinată de mişcare);
• Kp (kinestezie umană mică): interpretare determinată de evocarea
unei engrame kinestezice proiectată pe o foarte mică porţiune a
planşei;
• FK: interpretarea unui animal în mişcare;
• k: interpretarea unui obiect în mişcare;
• C: interpretare determinată numai de culoarea vie;
• CF: interpretare determinată înainte de toate de culoare, dar fără ca
forma să fie neglijată;
• FC: interpretare determinată de către formă şi apoi de culoare;
forma trebuie să fie bună, iar culoarea să corespundă realităţii;
• Clob: interpretare „clar obscură difuză”, interpretare determinată
de caracterul sumbru al unor planşe, lipsit de nuanţare;
• ClobF: interpretare determinată de caracterul sumbru al unor
planşe, dar fără să fie neglijată forma;
35
• Fclob: interpretare determinată de formă şi secundar de caracterul

sumbru al planşei.
Pentru a lămuri problema interpretărilor kinestezice, foarte
controversată, Bohm afirmă că „numai animalele antropomorfe sau
antropomorfizate pot fi văzute ca şi K”.
Conţinutul
Acesta este aspectul cel mai simplu al cotării şi nu ridică, de
regulă, probleme speciale. Tipurile cele mai frecvente de cotare după
acest criteriu sunt:
• A: interpretare care se referă la un animal;
• Ad: interpretare care se referă la o parte din animal;
• H: interpretare care se referă la un corp omenesc;
• Hd: interpretare care se referă la o parte a corpului omenesc;
• Anat: anatomic;
• Sex: sexual;
• Nat: natură;
• Geogr: geografic;
• Pl: plante;
• Ob: obiect;
• Abstr: abstracţie etc.
Frecvenţa
Răspunsurile sunt cotate după frecvenţa lor, putând fi „banale”
sau „originale”. Răspunsurile „banale” au fost considerate de Rorschach
ca „acele interpretări care se întâlnesc la unul din trei subiecţi
examinaţi”. Ele depind de norma socială, diferenţe regionale,
actualitate. Răspunsurile „originale” sunt date „de un subiect dintr-o
sută”. Întrucât determinarea statistică nu este posibilă, aprecierea
originalităţii se face prin estimare. Răspunsurile originale se împart în
Orig+ şi Orig–, după calitatea formală a răspunsului (răspunsurile
„originale” CF sau C sunt de regulă Orig–).
6. Psihograma
După terminarea cotării (realizată pe baza tabelului următor) se
vor însuma elementele de acelaşi tip ale formulei şi se va alcătui
psihograma testului.
36
Testul Rorschach
Tabelul nr. 1: Fişa de cotare a Testului Rorschach
Timp total planşă
aprehensiune
Timp răspuns
Determinant
Răspuns
Conţinut
<, >, ^, v
Original
Mod de
Planşă
Poziţie
Banal
Şoc
Nr.
I
II
III
IV
V
VI
VII
VIII
IX
X
Număr de răspunsuri şi timp

Se calculează numărul total de răspunsuri prin însumarea
numărului de răspunsuri obţinut la fiecare planşă. Se notează timpul de
elaborare necesar fiecărui răspuns şi apoi timpul necesar întregii planşe
prin însumarea timpului necesar fiecărui răspuns la planşa respectivă.
Trebuie făcută distincţia între timpul mediu de reacţie, care este
raportul timpului total pe numărul total de răspunsuri şi timpul de
latenţă, care este durata scursă între prezentarea unei planşe şi primul
răspuns la această planşă.
Numărul mediu de răspunsuri, după Rorschach, se situează între
15 şi 30 într-un interval de 20-30 minute, ceea ce semnifică un timp de
mediu de aproximativ un minut pentru fiecare răspuns.
Suma elementelor formulelor

Se face suma diferitelor varietăţi de elemente ale formulelor de
răspuns:
• Seria modului de aprehensiune: se calculează suma răspunsurilor G
(DG, DdG, DblG se includ în G), D, Dd, Dbl, Do;
• Seria de determinanţi: se calculează suma răspunsurilor F+, F–,
F±, apoi suma răspunsurilor C, FC, CF şi suma răspunsurilor K, KC,
Kclob, FK, Kp;
• Seria conţinuturi: se recomandă să se ţină cont de o succesiune
determinată, şi anume H, Hd, A, Ad, Anat, Sex, Pl, Ob, Arh, Decor,
37
Geo, apoi grupele mai rare cum ar fi scenă, tablou, sânge, foc, nori
etc. (într-o ordine facultativă), pentru a încheia cu Abstr, adică
urmând o progresie a organizării spre anorganic. Primele patru
categorii (H, Hd, A, Ad) trebuiesc notate chiar şi atunci când
numărul de răspunsuri este nul, pentru că prezenţa sau absenţa lor
şi raporturile lor reciproce sunt importante pentru evaluarea
calitativă a inteligenţei, contactului social;
• Seria frecvenţă: se referă la însumarea răspunsurilor „banale” şi
„originale” din protocol, cu menţionarea răspunsurilor Orig+ şi
Orig–.
Procentaje
În general se determină procentajele pentru următoarele patru
categorii: răspunsuri formă bună, răspunsuri A, răspunsuri banal şi
original:
• F+% este raportul de răspunsuri formă bună pe numărul total de
răspunsuri formă. Formula de calcul este:
100 x F+
F+% =
nr. total răspunsuri formă
• A% este raportul dintre suma răspunsurilor animale şi detaliu
animal şi numărul total de răspunsuri:
100 x (A + Ad)
A% = nr. total răspunsuri
• Ban% este raportul de răspunsuri banale la numărul total de

răspunsuri;
• Orig% este raportul răspunsurilor originale la numărul total de
răspunsuri;
• Calculul altor procentaje (G%, D%, Dbl%, Do%, K%, C%, Pl%, Ob%
etc.) este în general inutil pentru diagnostic, deoarece cu o anumită
experienţă, concluzii adecvate pot fi trase cu uşurinţă din valorile
absolute. Răspunsurile „anatomice” au o valoare mare
simptomatică, de aceea este recomandabilă calcularea
procentajului pentru a vedea dacă depăşeşte 12%, limită peste care
devine simptomatic. De asemenea, calculul răspunsurilor H, după
următoarea formulă, are o importanţă diagnostică:
H% = 100 x (H + Hd)
nr. total răspunsuri
38
Testul Rorschach
Tipul de aprehensiune (TA)

TA vizează raporturile reciproce ale modurilor de aprehensiune
în interiorul unui protocol (G:D:Dd:Dbl:Do). Pentru modul normal,
valoarea nici unuia nu trebuie să fie mai mare de 6. După predominarea
G-urilor sau a D-urilor vom considera ca predominant unul sau altul
dintre aceste moduri de aprehensiune. Valorile mai mici se vor nota
între paranteze.
Exemplu: 18G, 10D, 1Dd = TA G-D (Dd)
4G, 28D, 6Dd, 5Dbl, 2Do = TA (G)-D-Dd-Dbl-(Do)
Succesiunea modurilor de aprehensiune

Se referă la modul în care se succed diferitele moduri de
aprehensiune faţă de diferitele planşe. Există în general tendinţa de a
vedea în ansamblu planşa, înainte de a insista asupra detaliilor, astfel că
succesiunea normală ar fi: G, D, Dd şi eventual Dbl. Atunci când
subiectul se forţează să furnizeze de fiecare dată mai întâi un răspuns G
şi abia apoi unul D, vom descrie succesiunea ca „rigidă”. Cel mai des un
G nu este realizat la toate planşele, sau chiar apare o iregularitate în
secvenţialitatea lui D, uneori un G întârziat. Această succesiune se
numeşte „ordonată”, de o regularitate optimă. Atunci când apar mai
multe iregularităţi, apare de mai multe ori un G după răspunsuri D,
succesiunea va fi considerată ca „liberă”. Atunci când nici o regulă nu
mai este vizibilă, succesiunea este „incoerentă”, iar când subiectul
începe la majoritatea planşelor cu Dd sau Do, trecând la D şi apoi la G,
succesiunea este descrisă ca „inversă”.
Tipul de rezonanţă intimă (TRI)

TRI se referă la raportul între răspunsurile mişcare şi
răspunsurile culoare (K/C). Fiecare K se cotează cu un punct, iar
răspunsurile culoare: C – 1,5 puncte, CF – 1 punct, FC – 0,5 puncte.
Pentru răspunsurile KC vom nota un punct pentru fiecare parte a
formulei, pentru KClob numai un punct pentru K. Kp nu sunt integrate
în calcul. Atunci când există nominalizări culoare este bine să se
calculeze două TRI, unul cu şi altul fără Cn (culori nominalizate), dar
TRI fără Cn va fi luat în considerare în interpretarea valorii
simptomatice.
Rorschach distinge cinci tipuri de rezonanţă intimă:
• Tipul „coartat”: cifrele din cele două părţi ale formulei sunt 0 sau 1
(0/0; 0/1; 1/0; 1/1);
• Tipul „coartativ”: valorile nu depăşesc 3 de fiecare parte a formulei;
39
• Tipul „ambiegal”: valorile sunt echilibrate de o parte şi de alta,

depăşind valoarea 3 (5/6; 8/8; 9/11);
• Tipul „intratensiv”: când suma k este clar predominantă (5/1);
• Tipul „extratnsiv”: când culorile sunt prevalente (3 /8).
Tipul culoare
Compoziţia aspectului culoare nu este indiferentă. Un TRI de 6/6
se interpretează diferit după cum valoarea 6 se compune esenţial din C,
CF sau FC. Pentru a descrie diferitele combinaţii posibile, Bash a
propus noţiunile de „tip de stânga” (FC), „tip median” (C), „tip de
dreapta” (CF).
Exemplu: „tip de stânga”: 8FC 0C 2CF
„tip median”: 0FC 4C 0CF
„tip de dreapta”: 0FC 1C 3CF
Valenţa de atitudine
Tipul de rezonanţă intimă pune câteva probleme la elaborarea
statistică datorită bipolarităţii sale (intratensiv-extratensiv). Pentru a
înlătura aceste dificultăţi, Bash a propus o formulă auxiliară, şi anume,
coeficientul rezonanţei intime (CRI), obţinut prin divizarea valorilor K
cu valorile C. Toate valorile extratensive ale CRI se situează între 0 şi 1,
QRI-ul ambiegal este egal cu 1, iar valorile intratensive sunt mai mari
de 1,04. Acest aspect corespunde cu variaţiile funcţiei tangenţiale.
Tangentele inverse ale CRI furnizează expresia liniară a scalei
intratensivitate-extratensivitate, cu excluderea simultană a factorului
coartaţie. „Valenţa de atitudine” va fi determinată după formula
următoare:
VA = arc. tang.
 K
.
 C
TRI extratensiv va avea o valoare VA situată între 0 şi 44, cel ambiegal o
valoare VA de 45, iar cel intratensiv va varia între 46 şi 90.
Valenţa de atitudine permite determinarea cu uşurinţă a
distribuţiei intratensivităţii şi a extratensivităţii într-o populaţie dată.
Alţi indici
Vom aminti, în acest sens, „indicele de culori”, introdus de Van
der Waals, care este foarte util pentru statistică şi comparaţii. Acesta
este raportul răspunsurilor date la planşele colorate şi cele date la
planşele negre:
∑ răspunsuri (II, III, VIII, IX, X)
∑ răspunsuri (I, IV, V, VI, VII)
40
Testul Rorschach
Un alt indice, stabilit pentru a servi ca instrument de cercetare şi

care poate fi util şi în practica clinică, este „indicele de realitate” (IR),
introdus de Neiger. Acesta numeşte „răspunsuri reale” următoarele
patru răspunsuri:
• Interpretarea K obişnuită pentru ansamblul de la planşa III;
• Liliacul G pentru planşa V;
• Răspunsurile animale banale pentru detaliile laterale de la planşa
VIII;
• Orice răspuns animal D, F+ de la planşa X, fie că este banal sau nu.
Atunci când răspunsul real este dat ca primă interpretare a
planşei, Neiger vorbeşte despre „luare în considerare totală”. Atunci
când răspunsul real este dat, dar nu ca prim răspuns, se numeşte „luare
în considerare diferită” şi „absenţă în considerare”, atunci când
răspunsul real lipseşte. Indicele de realitate este calculat în felul
următor: fiecare „considerare totală” valorează două puncte, fiecare
„considerare diferită” valorează un punct. „Absenţa considerării”
valorează zero puncte. Valoarea maximă a indicelui de realitate este,
deci, opt puncte, valoarea optimală fiind de şase puncte.
7. Fenomene particulare
Testul Rorschach conţine încă un număr mare de factori, care nu
pot fi evaluaţi în termeni cantitativi şi care sunt de importanţă capitală
pentru o interpretare corectă a testului. Aceşti factori sunt numiţi de
Bohm „fenomene particulare” şi autorul menţionat oferă o listă de 75 de
asemenea fenomene, unele evidenţiate de Rorschach, altele de elevii
acestuia sau alţi practicanţi. Dintre toate aceste fenomene vom descrie
unul singur, care reuneşte mai multe din lista amintită, şi anume
şocurile.
Şocul culoare
Şocul culoare este practic cel mai important fenomen particular
din Testul Rorschach. Este un comportament de stupoare provocat de
acţiunea culorilor vii, mai puţin roşu, asupra afectelor. Ca regulă
generală, numărul de răspunsuri la planşele VIII-X trebuie să fie în jur
de 33% din numărul total de răspunsuri. Dacă numărul lor se situează
clar sub 33%, un şoc culoare este în general sigur, dar pot exista şi alte
cauze.
Manifestări ale şocului culoare
1. Şoc culoare manifest:
▪ Brut: exteriorizare afectivă negativă în anumite cuvinte;
41
▪ Elaborat: exteriorizare afectivă pozitivă în anumite cuvinte.

2. Şoc culoare latent:
▪ Timp de latenţă prelungit la prezentarea primei planşe
colorate;
▪ Mimică sau gesturi dezaprobatoare sau confuze;
▪ Modificarea succesiunii, în particular „alunecarea” culorilor
spre răspunsuri Dbl;
▪ Dispariţia răspunsurilor K, atunci când la planşele anterioare
au existat asemenea răspunsuri;
▪ Refuzuri;
▪ Animalele laterale de la planşa VIII nu sunt date în primul
răspuns, singure sau integrate într-o interpretare mai largă;
▪ Slăbire subită a preciziei formei, bună înainte;
▪ Slăbire sensibilă a numărului de răspunsuri la planşele colorate
(mai puţin de o treime din numărul total de răspunsuri);
▪ Răspunsuri particulare la planşele II sau III („pete de sânge”);
▪ Interpretare sexuală izolată ca prim răspuns la planşa II („bazin
sângerând”).
Pot exista şi alte variante de şoc culoare: „adezivitatea la culoare”,
„atracţia către culoare”, care se manifestă printr-un număr crescut de
răspunsuri la planşele VIII-X.
Şocul culoare întârziat este descris de Zulliger şi apare numai la
planşele IX şi X.
Şocul culoare supracompensat este o manifestare rară, dar foarte
interesantă. Se poate întâmpla ca un şoc culoare să stimuleze subiectul
la o producţie calitativ mai bună, ceea ce se traduce prin faptul că
majoritatea răspunsurilor Orig+ se regăsesc la planşele culoare.
Şocul la roşu
Regula de determinare a prezenţei acestui şoc este următoarea:
dacă reacţiile de şoc apar la planşele roşii şi negre şi la planşele colorate
(II, III, VIII-X), fără ca roşul să fie izolat în particular ca perturbator,
admitem un singur şoc culoare. Dacă şocul apare numai la planşele II,
III, iar interpretarea se derulează fără probleme la planşele VIII-X, se
poate considera că există un şoc la roşu. Valoarea simptomatică a
şocului la roşu nu este foarte sigură, deoarece roşul este legat şi de
reprezentări libidinale, dar şi de idei agresive şi sadice.
Atracţia faţă de roşu este inversul şocului la roşu. Subiectul arată,
de fapt, tendinţa de a privilegia petele roşii şi de a le interpreta în mod
particular „sângerând”. Salomon vede în atracţia către roşu un semn de
atitudine pozitivă a Eului faţă de tendinţele pulsionale falice.
42
Testul Rorschach
Şocul la negru
A fost introdus de Binder, care consideră că acesta apare datorită
unei perturbaţii imediate a proceselor raţionale, o stupoare determinată
de planşele sumbre, mai ales de planşa IV. Stupoarea se exprimă prin
refuz sau prin alte manifestări de inhibiţie (forme greşite, stereotipii,
tulburări de succesiune, răspunsuri numeroase Dd şi Do etc.). Ordinea
apariţiei acestui şoc este următoarea: IV, VI, I, VII, V.
Şocul la negru supracompensat este analog şocului la culoare
supracompensat. Trebuie să fie semne clare de şoc la negru şi o
acumulare de răspunsuri originale bine văzute (F+), în particular la
planşele negre.
Şocul la maro
A fost observat mai ales în varianta Testului Behn-Rorschach sau
în Testul „Z”, dar ocazional şi la planşele IX şi X, şi se manifestă prin
repulsia faţă de petele maro.
Şocul la alb
Acesta este un caz particular al stuporii faţă de simbolismul
sexual. Şocul la alb constă într-o atitudine bizar ambivalentă a
subiectului faţă de detaliile albe: este fascinat de acestea, rămâne mult
timp asupra lor, dar este incapabil de a le interpreta.
Şocul la albastru şi şocul la verde

Şocul la albastru (respingere, refuz) este foarte rar întâlnit şi
valoarea sa simptomatică a fost puţin studiată. Într-o anumită măsură,
semnificaţia sa pare paralelă cu şocul la negru, în orice caz fiind vorba
despre o stare de indispoziţie. Salomon identifică şocul la albastru la
bărbaţi care prezentau o importantă angoasă de castrare în timpul
raporturilor sexuale. Femeile care au prezentat un şoc la albastru aveau
o dorinţă inconştientă de castrare a bărbatului şi erau incapabile de a
ajunge la orgasm.
Salomon a observat o asociere între şocul la albastru şi şocul la
verde şi considera că este vorba despre o fixaţie orală a libidoului.
Şocul la vid
Acesta este asemănător, în aparenţă, cu şocul la alb, dar se
distinge clar de acesta, fiind pentru prima oară observat şi descris de
Orr. În timp ce M. Orr dorea să limiteze şocul la vid numai la planşa
VII, Loosli-Usteri îl defineşte ca „toate reacţiile de stupoare la planşe în
care se poate remarca o cavitate mare, în particular planşele VII şi IX”.
43
Reacţia de stupoare se poate manifesta prin refuzuri, timp de latenţă

prelungit, exclamaţii de neplăcere, critică, primul răspuns în poziţie
întoarsă etc. Şocul la vid este întotdeauna, pentru Loosli-Usteri, un
indice „al relaţiilor perturbate cu imaginea maternă”. Orr îl considera ca
„un simptom al complexului de abandon” şi „imagine maternă
negativă”.
Şocul kinestezic
Acest şoc constă în absenţa răspunsurilor k la planşele concepute
pentru a le suscita (I, II, III, IX). Şocul kinestezic reprezintă o formă
particulară de apărare contra angoasei. Zulliger vede în refularea
răspunsurilor K un semn de conştiinţă afectivă insuficientă a propriului
psihism. Este vorba despre acei subiecţi cărora le este frică de
inconştientul lor, care nu vor să reflecteze asupra lor înşişi.
În analiza şocurilor este foarte important să ţinem cont şi de

caracterul evocator (simbolică) al planşelor, în concepţia lui Loosli-
Usteri:
• Planşa I: planşa paternă;
• Planşa II: planşa agresivităţii donate (subiectul se percepe ca
agresor), dar şi resimţite;
• Planşa III: planşa virilităţii şi a aspectului moral şi/sau sexual;
• Planşa IV: planşa paternă (a doua) ;
• Planşa V: planşa evidenţei;
• Planşa VI: planşa sexuală;
• Planşa VII: planşa maternă;
• Planşa VIII: -------------
• Planşa IX: planşa maternă (a doua);
• Planşa X: -----------
Interpretarea tipurilor de şocuri, a semnificaţiei acestora din
punct de vedere a simptomatic se regăseşte în manualul de interpretare
al testului.
44
Testul Dia-Z
III. Testul Dia-Z
Testul „Dia-Z” („Diapozitiv-Z”) a fost conceput în anul 1942, în

cadrul Serviciului Militar Elveţian, de către Hans Zulliger, în scopul
selectării candidaţilor pentru posturile de ofiţeri, în condiţiile în care se
urmărea decelarea anumitor aspecte ale personalităţii, iar utilizarea
testelor proiective individuale (Rorschach) necesita mult prea mult
timp. În aceste condiţii, s-a lansat ideea testării grupurilor de subiecţi,
prin proiectarea planşelor pe ecran. Utilizarea planşelor Testului
Rorschach în acest scop ar fi fost o mare eroare metodologică, deoarece
această probă proiectivă fusese destinată aplicării individuale. A apărut
astfel necesitatea unui alt test proiectiv simplu, independent de cele
existente, destinat aplicării colective. Iniţial au fost alese patru imagini
din 600, care au fost comparate cu planşele Testului Rorschach, dar
rezultatele s-au dovedit a fi nemulţumitoare. Din acest motiv, din alte
400 imagini cu pete au fost alese încă două, alcătuindu-se o serie
formată din şase planşe, ultimele două alese sugerând, în principal, o
interpretare kinestezică. Această serie de şase planşe s-a dovedit a fi
utilizabilă, dar, în final, s-a ajuns la concluzia că o serie formată din trei
planşe ar fi mult mai utilă în practică. Forma definitivă a testului
constă, deci, din trei planşe, care au fost comparate cu seria lui
Rorschach şi cu cea a lui Behn pe un lot de 800 de subiecţi, rezultatele
validând noua serie de planşe, astfel obţinută.
Testul Dia-Z a fost conceput pentru testarea în grup,
urmărindu-se iniţial selectarea ofiţerilor pentru ocuparea diferitelor
posturi, dar poate fi utilizat într-o serie de alte domenii, în care se
urmăreşte selecţia, întrucât evidenţiază nu numai aspecte ce ţin de
intelect, ci şi aspecte ale personalităţii subiecţilor.
1. Material
Planşa I este alb-negru, determinând, în general, un mod de
aprehensiune global (G), iar la unii subiecţi, şocul clar-obscur. Acest şoc
poate fi identificat prin următoarele aspecte:
• Subiectul dă un singur răspuns la imagine;
• Subiectul nu realizează un mod de aprehensiune global;
45
• Apare ceva înfricoşător în răspunsul subiectului („fantomă”,

„moarte”);
• Subiectul îşi exprimă aversiunea faţă de nuanţa imaginii.
Planşa permite atât o interpretare abstractă, cât şi una
kinestezică, generând răspunsuri „vulgare” (corespunzătoare
răspunsurilor „banale” din Rorschach).
Planşa II este color. În centrul planşei este o pată roşie, care
atrage atenţia, de aceea, în general, este prima parte a planşei
interpretată de subiect. Poate genera o interpretare kinestezică („două
femei care îşi îndreaptă capetele una spre cealaltă”), dar şi o
interpretare color („petale”, „sânge”). Petele verzi din exteriorul
imaginii pot fi interpretate ca plante (răspuns formă-culoare: FC), iar
petele maro pot fi interpretate ca animale. De regulă, este vorba de un
răspuns cotat FC (formă-culoare), ca de exemplu „greier”, „cârtiţă”, dar
pot să fie şi răspunsuri CF (culoare-formă), „blană de animal”, dar şi
răspunsuri C (culoare), „pământ”.
În interiorul petei roşii poate fi interpretată o imagine distinctă
(albă). În cazul în care subiectul interpretează prima oară această parte
a planşei, este vorba despre un şoc culoare. La fel şi atunci când
subiecţii percep mai întâi petele maro.
Subiecţii nu reuşesc, de regulă, la această planşă să ofere
răspunsuri, cu un mod de aprehensiune global, iar în cazul în care dau
asemenea răspunsuri putem concluziona că subiectul manifestă o
necesitate foarte mare de a abstractiza sau de a combina imaginile.
Planşa III conţine doar alb, negru şi roşu. Modul global de
aprehensiune poate fi realizat mai uşor decât la planşa II, dar mai dificil
decât la planşa I. În funcţie de răspuns, se pot trage concluzii asupra
capacităţii combinatorice a subiectului. Această planşă sugerează o
uşoară kinestezie (care poate fi semnalată prin interpretarea părţilor
negre ca fiind „oameni” şi a părţii separate ca fiind „picior”), dar pot să
apară şi interpretări formă (la petele negre şi la cele roşii), iar petele
roşii pot genera răspunsuri culoare. Pata roşie din exterior poate genera
o „kinestezie mică”, după Behn.
Cele trei imagini se completează reciproc, fiind în aşa fel
structurate încât să poată genera răspunsuri formă, culoare, clar-
obscur, kinestezie, globale sau detalii, fiecare investigând subiectul
într-o anumită direcţie.
Planşele au fost transpuse pe diapozitive, pentru a putea fi
proiectate pe ecran, de aici denumirea testului – Dia-Z.
46
Testul Dia-Z
2. Administrare
Dia-Z poate fi aplicat pe un grup de 30-60 subiecţi, aşezaţi pe
rânduri, într-o încăpere întunecată, astfel încât fiecare să poată vedea în
întregime imaginea. Proiecţia diapozitivelor se va face pe un ecran cu
lăţimea între 1-1,2 metri. Fiecare subiect va primi o foaie de protocol
trebuind să completeze următoarele rubrici: număr de control, nume şi
prenume, profesie, data naşterii, după care urmează un spaţiu destinat
notării răspunsurilor la diapozitivele I, II, III, iar în partea dreaptă a foii
este lăsat un spaţiu liber, pentru ca psihologul să coteze răspunsurile.
Tabelul nr. 2: Foaia de protocol a Testului Dia-Z

Nr. control Nume şi prenume Profesie Data naşterii
I
II
III
Subiecţii vor primi următorul instructaj: „Pe acest ecran vă vom

arăta imagini întâmplătoare, fără o formă precisă. Întrebările la care
trebuie să răspundeţi sunt: Ce ar putea fi? Cu ce seamănă această
imagine? Ce anume vă aminteşte? Puteţi interpreta întreaga imagine
sau părţi ale acesteia. Puteţi interpreta atât întregul, cât şi părţile în
orice ordine doriţi. Toate răspunsurile dumneavoastră sunt corecte,
deoarece imaginile nu au o nici un semnificaţie specifică.
Dumneavoastră nu aveţi sarcina să ghiciţi în ce mod au fost realizate
imaginile sau ce sunt petele, ci să scrieţi ce ar putea fi imaginea pe care
o vedeţi în faţa dvs. Daţi cât mai multe răspunsuri posibile. Trebuie să
ştiu unde aţi văzut imaginea pe care o interpretaţi, aceasta însemnând
că trebuie să cunosc zona interpretată. Dacă interpretaţi întreaga
imagine, atunci scrieţi pur şi simplu răspunsul. Dacă interpretaţi o
parte a imaginii, specificaţi zona, după cifrele aflate pe marginea
imaginii, de exemplu: 12 însemnă mijloc sus, 3 zona din dreapta, 6
mijloc jos, C centru etc. Are cineva întrebări? Este cineva care nu a
înţeles instructajul?” Psihologul va indica locul cifrelor, în sensul acelor
de ceasornic, astfel încât să nu fie posibilă nici o greşeală. Psihologii
experimentaţi se pot orienta foarte bine în imagine, astfel încât nu vor
mai avea nevoie de precizările subiecţilor, cu privire la zona
interpretată.
47
Figura nr. 1: Imaginea exemplu pentru cotarea răspunsurilor
Instructajul se continuă prin: „În faţa dvs. se află o coală, al cărei

început este deja completat, prin specificarea celor trei imagini: I, II,
III. La I, scrieţi tot ce aţi văzut sau ce aţi interpretat la prima imagine, în
aşa fel încât fiecare răspuns să fie trecut separat, cu o linioară, sub cel
anterior. La fel veţi proceda şi la imaginile II şi III. În total sunt trei
imagini. Coloana din dreapta paginii o veţi lăsa goală. Aţi înţeles ce
aveţi de făcut? Are cineva întrebări?”
În cazul în care apar întrebări, psihologul trebuie să fie atent să
nu ofere răspunsuri sugestive. Se continuă instructajul: „Acum vă voi
prezenta prima imagine. După 12-15 secunde lumina se va aprinde din
nou şi veţi scrie ce aţi văzut. Începem!”
S-a dovedit că este mai util ca imaginea să rămână pe ecran după
aprinderea luminii, până la proiecţia următoarei imagini. Schimbarea
imaginii se va realiza atunci când nici unul dintre subiecţi nu mai scrie.
Psihologul poate întreba subiecţii dacă au terminat, iar dacă răspunsul
este afirmativ, se va prezenta următoarea imagine. Dacă se va lua
imaginea de pe ecran după aprinderea luminii, unii subiecţi pot intra
48
Testul Dia-Z
intr-o stare de nelinişte, întrucât au impresia că au uitat ceva din ceea

ce au văzut, mai ales atunci când trebuie să precizeze zona interpretată.
Aplicarea testului necesită aproximativ 15-20 minute.
3. Cotare
Examinatorul va cota răspunsurile date pe foia de protocol după
formulele lui Rorschach, pentru aceasta folosind coloana din dreapta,
rămasă goală. Pentru psiholog este mai important modul în care
subiectul percepe planşa, decât ce anume percepe, de aceea
răspunsurile vor fi interpretate în primul rând după formă şi abia apoi
după conţinut. De exemplu, la prima imagine subiectul poate răspunde
„ploşniţă mărită”. Psihologul se va întreba cum a ajuns subiectul la
această interpretare, iar cotarea se va face în felul următor: mod de
aprehensiune global – „G” (planşa a fost interpretată în întregime);
formă – „F” (a interesat forma, nu culoarea sau kinestezia) şi se va nota
„+”, întrucât este o formă adecvată; conţinut animal – „A”; răspuns
vulgar (banal la Rorschach) – „V” (întrucât apare cu o frecvenţă mare în
populaţia generală, de 33 ori într-o sută de cazuri).
Prescurtările cu ajutorul cărora se face cotarea, sunt următoarele:
• G: interpretare globală a imaginii;
• D: detaliu, se interpretează o parte a imaginii, destul de mare;
• DG: percepţie globală, cu impact pseudologic: un detaliu a fost
perceput foarte clar şi a influenţat întreaga percepţie a imaginii;
• Da: detaliu alb, se interpretează partea albă a imaginii şi nu petele;
• GDa: interpretare globală, toate formele fiind clar văzute, dar în
răspunsul subiectului intră şi porţiunea albă a imaginii;
• DaG: interpretare globală, în care pata albă deţine rolul major în
elaborarea răspunsului, detaliul alb este perceput clar şi pornind de
la acesta, subiectul combină în mod confabulator întreaga imagine
în interpretare;
• Dd: detaliu nesemnificativ, mic;
• Do: detaliu „oligofren” (după Rorschach); se dă o interpretare
detaliu, acolo unde marea majoritate a subiecţilor oferă o
interpretare globală (de exemplu, este văzut doar capul sau piciorul
unei persoane, acolo unde ar trebui văzută persoana în întregime);
• Km: scenă mică în mişcare;
• O+: răspuns original care apare la un subiect din o sută;
• O– : răspuns original, oarecum ciudat, neobişnuit;
• V: răspuns vulgar (banal), care apare la unul din trei subiecţi;
• F: interpretare bazată doar pe formă;
49
• FC: interpretare bazată în primul rând pe formă şi apoi pe culoare;

• CF: interpretare bazată în primul rând pe culoare şi apoi pe formă;
• C: interpretare bazată doar pe culoare;
• FCO: interpretarea clar-obscură a formei, care este clar percepută,
interpretarea fiind influenţată de tonalitatea clar-obscur;
• COF: forma nu este clar percepută, tonalitatea clar-obscură a
impulsionat interpretarea;
• U: om interpretat în întregime;
• Ud: detaliu uman;
• Anat: răspuns anatomic;
• A: animal;
• Ad: detaliu animal;
• Obj: obiect;
• P: plantă;
• N: natură, peisaj;
• Ggr: hartă, geografie;
• Orn: ornament;
• Sc: scenă;
• F%: procentul formelor clare şi adecvate;
• A%: procentul răspunsurilor animale;
• V%: procentul de răspunsuri banale;
• „+”: imagine clară;
• „–”: imagine neclară;
• „±”: imagine neprecizabilă.
Pentru cotarea răspunsurilor, manualul testului cuprinde tabele,
care au însă doar un rol orientativ, fără a înlocui procesul de analiză şi
sinteză realizat de psiholog.
În cotarea răspunsurilor trebuiesc avute în vedere următoarele
aspecte:
• Modul în care subiectul a cuprins planşa în interpretare (modul de
aprehensiune): în totalitate (G), detaliu mare (D), detaliu mic (Dd),
detaliu „oligofren” (Do);
• Percepţia a fost determinată de formă (F); aceasta este clară (+) sau
vagă (–); percepţia a fost determinată de mişcare (K) sau culoare,
fără formă (C), culoare în primul rând şi apoi formă (CF), sau formă
şi apoi culoare (FC); a intervenit în percepţie clar-obscurul (FCO,
COF);
• Numărul total de răspunsuri;
50
Testul Dia-Z
• Succesiunea modurilor de aprehensiune:

▪ rigidă: întotdeauna este dat un răspuns G, sau 2-3, apoi D, în
final Dd;
▪ ordonată: G-D-D-Dd-D;
▪ lejeră: G-Dd-D-G
▪ aleatorie: Dd-G-Dd-D-Dd;
▪ inversată: Dd-D-G;
• Tipul de rezonanţă intimă, care se calculează prin formula:

K ;
C
pentru fiecare răspuns K se acordă un punct, fiecare răspuns C
primeşte 1,5, CF 1 punct, FC 0,5 puncte;
• Tipul de aprehensiune predominant: G-D-Dd, înseamnă că
predomină modul global de aprehensiune;
• Calcularea procentelor pentru: F+, U, Ud, A, Ad, V, O+, O–;
• Tipurile de conţinut: U, Ud, A, Ad, Anat, Obj etc.;
• Apariţia şocurilor culoare sau clar-obscur; acestea apar, de regulă,
când subiectul dă un singur răspuns la prima imagine, de obicei D,
sau când la planşele colorate apare o deviere faţă de răspunsul
aşteptat (evitarea culorii roşii în imaginea II, modificarea
succesiunii, evitarea culorilor prin interpretarea părţilor albe ale
imaginii, primele percepţii ale petei roşii la imaginea III ca „pete de
sânge”);
• Orice alte răspunsuri ieşite din comun: perseverarea cu un răspuns
etc.
Faţă de Testul Rorschach apar următoarele modificări, privind
cotarea:
• Pentru a obţine un F% corespunzător, răspunsurile clar-obscur se
cotează astfel: FCO se consideră F+, COF se consideră F±, CO va fi
cotat ca F–;
• Tabelul de calcul pe baza căruia se va alcătui psihograma este
diferit de cel al lui Rorschach şi se prezintă astfel:
51
Tabelul nr. 3: Psihograma Testului Dia-Z
Testul Dia-Z – Psihogramă

Subiect:……………………. Data: ……………… Nr.: ………………
Foaia de calcul
COF
FCO
DaG
DG
Km
FC
CF
Dd
Do
Da
G
O
CO
D
C
K
V
Pl I
Pl II
Pl III
Total
F+ = …………. F% = …………… U = ……………… A = …………….

F– = …………. A% = …………… Ud = …………….. Ad = ……………
F± = …………. V% = …………… Anat = …………… P = …………….
O% = …………... Sânge = ………… Obj = ………….
Scenă = ………… Grg = ………….
N = ………………
Răspunsuri:………………………
Tip de rezonanţă intimă: ………..
Tip de aprehensiune: …………
Succesiune: ……………………..
Şocuri: ………………………….
Observaţii: ………………………
Tabelul permite însumarea factorilor în totalitate, dar şi pentru

fiecare planşă în parte, observând modul de distribuire a acestora. Acest
aspect este foarte important din punct de vedere al interpretării
calitative; astfel, să presupunem că subiectul a dat trei interpretări G:
este foarte important dacă aceste răspunsuri apar numai la planşele I şi
II sau dacă cele trei răspunsuri G se împart la cele trei planşe, sau dacă
la planşa II nu s-a realizat nici o interpretare G. Răspunsurile G la
planşa II, de exemplu, indică o mai bună capacitate combinatorică şi de
abstractizare (funcţii cognitive mai bune) faţă de răspunsurile G la
celelalte planşe.
Proba cuprinde şi un etalon realizat pe 2000 persoane, pentru
fiecare variabilă cotată, pentru fiecare din cele trei planşe, regăsindu-se
în manualul de interpretare. Eşantionul are următoarea compoziţie:
ofiţeri, subofiţeri, soldaţi, civili adulţi (20-40 ani), elevele unui seminar
pentru învăţătoare, elevi normali (13-16 ani), elevi cu disabilităţi
mintale (10-15 ani).
52
Testul Dia-Z
4. Concluzie
Testul Dia-Z este un test proiectiv colectiv aplicabil pe grupe de
30-60 subiecţi. Serveşte la:
• Alegerea elementelor care ies în evidenţă, faţă de medie, în mod
negativ (subiecţi cu un intelect liminar sau nepotriviţi din punctul
de vedere al structurii de personalitate);
• Alegerea elementelor care ies în evidenţă, faţă de medie, în mod
pozitiv (subiecţi dotaţi corespunzător din punct de vedere
intelectual şi al structurii de personalitate);
• Selectarea subiecţilor pentru anumite activităţi.
53
IV. Testul Holtzman
Apariţia Testului Holtzman a avut drept scop depăşirea anumitor

limite ale Testului Rorschach, în plan psihometric.
1. Descrierea probei
Testul este format din două serii paralele, A şi B, a câte 45 de
planşe fiecare, plus două planşe „de încercare”, X şi Y, răspunsurile la
acestea nefiind cotate. Cele două serii au fost astfel concepute, încât
caracteristicile stimulilor să fie identice. Acest aspect a fost demonstrat
prin numeroase cercetări care au investigat diferenţele între
examinatori, sexul subiectului, forma utilizată, ordinea de prezentare a
celor două forme, efectul indus de repetarea testului, diversele
interacţiuni între aceşti factori. Rezultatele au evidenţiat faptul că cele
două forme sunt interşanjabile. Alte cercetări au urmărit diferite
aspecte ale fidelităţii: intra-corector, inter-corectori, omogenitatea
notelor, stabilitatea în timp, rezultatele justificând utilizarea acestei
probe. În plus, testul conţine un „Caiet de răspunsuri” pentru
înregistrarea răspunsurilor subiectului, o „Foaie de recapitulare” pentru
cotarea numerică a fiecărei variabile, un „Ghid de administrare şi
cotare” şi „Monografia”.
„Monografia” prezintă modul de realizare a Testului Holtzman,
etaloanele pentru cele 22 variabile care sunt cotate, rezultatele studiilor
asupra fidelităţii, validităţii, paralelismului celor două forme, stabilităţii
în timp şi propune variante experimentale ale metodei de bază.
„Ghidul” facilitează practicianului administrarea şi cotarea,
întrucât conţine o serie de instrucţiuni de administrare, dar şi diagrame
şi tabele de cotare.
Administrarea testului necesită între 45 şi 90 de minute, în
funcţie de subiect şi de competenţa examinatorului, iar cotarea necesită
între 30 şi 45 de minute pentru cele 22 de variabile.
54
Testul Holtzman
2. Administrare
Administrarea testului presupune o procedură standardizată: pe
de o parte, pentru a face sarcina cât mai facilă, iar pe de altă parte,
pentru a furniza suficiente informaţii pentru a cota cu fidelitate
principalele variabile.
Consemnul diferă de cel dat în Testul Rorschach din mai multe
puncte de vedere:
1. Examinatorul solicită subiectului un singur răspuns pentru fiecare
planşă;
2. O scurtă anchetă este realizată imediat după fiecare răspuns;
3. Întrebările permise examinatorului în timpul anchetei sunt
limitate, puse în termeni uniformi, pentru a evita să inducă anumiţi
determinanţi sau anumite conţinuturi.
Examinatorul dispune de un „Caiet de răspuns” şi o „Foaie de
recapitulare” pentru înregistrarea răspunsurilor subiectului şi pentru
cotare; pentru a facilita localizarea există reprezentări schematice ale
planşelor. Pentru fiecare răspuns, examinatorul marchează partea
planşei care a fost interpretată de subiect. Sunt prevăzute rubrici
pentru: cotele celor 22 de variabile şi eventualele variabile adiţionale.
Examinatorul se aşează lângă subiect, astfel încât să poată vedea
interpretările subiectului şi să poată urmări explicaţiile acestuia. Cele
47 de planşe sunt dispuse în faţa examinatorului, cu faţa în jos, în
ordine numerică, prima fiind planşa X. Examinatorul ia planşele una
câte una şi le oferă subiectului în poziţie normală.
Consemnul dat subiectului poate fi formulat destul de simplu,
dar trebuie să se pună accent pe următoarele aspecte:
• Sarcina nu urmăreşte reprezentarea anumitor aspecte în particular;
• Fiecare vede imagini diferite în planşe;
• Fiecare planşă necesită un singur răspuns.
În funcţie de aceste aspecte, consemnul ar putea fi formulat în
felul următor: „Avem aici o serie de planşe obţinute prin pliere, aş dori
să priviţi fiecare planşă şi să-mi spuneţi cu ce seamănă, ce ar putea
reprezenta, ce ar putea fi. Nu există răspunsuri bune sau răspunsuri
rele, fiecare planşă evocă lucruri diferite fiecărei persoane în parte. Este
posibil să vedeţi mai multe lucruri în fiecare planşă, dar vă rog să-mi
daţi un singur răspuns pentru fiecare planşă. Când veţi vedea ceva şi
îmi veţi spune, vă voi pune nişte întrebări, deoarece am nevoie să văd în
aceeaşi manieră în care aţi văzut dumneavoastră. Voi scrie tot ceea ce
îmi veţi spune şi voi nota şi timpul, dar puteţi rămâne cât timp doriţi la
fiecare planşă. Aveţi întrebări?”
55
Se notează timpul de reacţie în secunde, înţelegând prin timp de

reacţie timpul scurs din momentul în care subiectul vede planşa până
când răspunde. În cazul în care subiectul face diferite remarci, dar fără
a formula un răspuns, acestea nu sunt luate în considerare în stabilirea
timpului de reacţie.
Uneori, subiecţii pot pune diferite întrebări, precum: „Pot să
întorc planşa?”, „Trebuie să dau un răspuns la toate planşele?”.
Examinatorul trebuie să răspundă într-o manieră neutră: „Faceţi cum
doriţi”. În cazul în care subiectul oferă un răspuns în altă poziţie a
planşei decât cea normală, se consemnează în protocol.
După fiecare răspuns, examinatorul trebuie să realizeze o scurtă
anchetă, în care poate utiliza trei tipuri de întrebări:
1. O întrebare pentru precizarea localizării (QL); exemplu: „În ce
parte a planşei vedeţi un … ?”;
2. O întrebare privind caracteristicile percepţiei (QC); exemplu: „Ce
anume în această planşă o face să semene cu … ?”;
3. O întrebare generală privind elaborarea (QE); „Mai este ceva ce aţi
putea să îmi spuneţi despre acest subiect?”.
Important este ca subiectul să fie încurajat să vorbească despre
răspunsul lui, fără să i se ofere vreo indicaţie care l-ar putea influenţa.
Există câteva situaţii particulare privitoare la nerespectarea
consemnului:
• Unii subiecţi nu pot respecta consemnul de a da un singur răspuns
la fiecare planşă, oferind un flux de interpretări, fără a se putea
concentra asupra unuia singur. Acest aspect poate avea, în sine, o
semnificaţie diagnostică importantă. Examinatorul poate repeta
consemnul, dar depinde de experienţa acestuia să determine
subiectul să ofere un singur răspuns;
• Un alt mod de a răspunde se caracterizează prin faptul că subiectul
dă două răspunsuri aproape simultan. În acest caz, este important
să determinăm care este răspunsul principal (de regulă este
primul). Subiecţii pot face asociaţii cu voce tare, dar fără a formula
un răspuns clar. Examinatorul poate clarifica, întrebând: „Care este
răspunsul pe care aveţi intenţia să mi-l daţi?”
• Subiecţii pot respinge una sau mai multe planşe, spunând că nu văd
nimic. Refuzul la diferite planşe este întâlnit în destul de multe
protocoale şi are o semnificaţie diagnostică în sine, dar este bine să
reducem numărul acestora, încurajând subiectul şi acordându-i
timp suficient. Dacă subiectul priveşte mai mult de un minut
planşa, examinatorul poate spune: „Vă sugerează ceva?” dacă
respinge planşa, i se poate spune: „Nu doriţi să o mai priviţi
puţin?”; în orice caz nu se insistă foarte mult.
56
Testul Holtzman
3. Cotare
Majoritatea celor 22 de variabile standardizate se pot regăsi şi în
varianta originală a Testului Rorschach. Mai multe criterii au fost luate
în considerare în formularea variabilelor reţinute pentru sistemul de
cotare:
1. Variabila trebuie să poată fi cotată pentru orice răspuns, putând
primi teoretic o notă de la 0 la 45;
2. Variabila trebuie să fie suficient de obiectivă pentru a permite un
acord ridicat între diferiţi examinatori;
3. Variabila trebuie să poată să fie raportată la studiul personalităţii;
4. Fiecare variabilă trebuie să fie independentă faţă de celelalte.
Cele 22 de variabile sunt redate în tabelul de mai jos, care
conţine şi abrevierile acestora, precum şi marja variaţiei teoretice:
Tabelul nr. 4: Variabilele standardizate ale Testului Holtzman

Marja variaţiei
Nume Abreviere
teoretice
Timp de reacţie RT -
Refuz R 0-45
Localizare L 0-90
Detaliu alb S 0-45
Precizarea formei FD 0-180
Gradul de adecvare a formei FA 0-90
Culoare C 0-135
Estompaj Sh 0-90
Mişcare M 0-180
Verbalizare patognomică V 0-180
Integrare I 0-45
Uman H 0-90
Animal A 0-90
Anatomic At 0-90
Sexual Sx 0-90
Abstract Ab 0-90
Anxietate Ax 0-90
Ostilitate Hs 0-135
Înveliş Br 0-45
Penetrare Pn 0-45
Echilibru B 0-45
Banalitate P 0-25
57
Aceste variabile pot fi grupate după schema oferită de Rorschach,

astfel:
• Modul de aprehensiune: L, S;
• Determinanţi: FD, FA, C, Sh şi M;
• Conţinut: H, A, At, Sx, Ab.
În plus, mai există alte două categorii de răspunsuri:
• Calitatea conţinutului răspunsurilor: anxietate (Ax), ostilitate (Hs),
înveliş (Br), penetrare (Pn), verbalizare patognomică (V);
• Cote suplimentare: integrare, echilibru, banalitate, timp de reacţie,
refuz.
Vom reda, pe scurt, cele 22 de variabile cotate în Testul

Holtzman (date amănunţite se regăsesc în manualul testului):
• Timpul de reacţie (RT)
Timpul de reacţie reprezintă timpul (în secunde) scurs de la
prezentarea planşei până la elaborarea răspunsului. Nu se iau în
considerare remarci spontane, exclamaţii, comentarii ale subiectului.
Dacă subiectul refuză planşa, timpul de reacţie se calculează de la
momentul prezentării planşei şi până la momentul refuzului. Cota
totală se obţine prin însumarea cotelor pentru cele 45 de planşe, iar
timpul mediu de reacţie se obţine prin împărţirea cotei totale la
numărul de planşe (45).
• Refuzul (R)
Refuzul apare atunci când subiecţii nu dau un răspuns cotabil.
Numărul total de planşe refuzate reprezintă nota totală pentru variabila
R. Există cazuri de limită, de exemplu: „amestec de culori, mai ales roşu
şi albastru” este considerat răspuns, dar „seamănă cu ceva, dar nu pot
spune cu ce” este considerat refuz.
• Localizarea (L)
Pentru localizare se utilizează următorul sistem, în funcţie de
tendinţa subiectului de a interpreta fragmentat planşa:
▪ 0 – subiectul interpretează toată sau aproape toată planşa
(Testul Rorschach – G);
▪ 1 – subiectul interpretează o mare parte a planşei, partea
centrală, partea laterală (Testul Rorschach – D);
▪ 2 – subiectul interpretează fragmente mici din planşă (Testul
Rorschach – Dd).
Cota totală se obţine prin însumarea cotelor parţiale la cele 45 de
planşe, putând lua valori între 0 şi 90.
58
Testul Holtzman
• Detaliu alb (S)

Acesta apare atunci când are loc o inversiune figură-fond, suprafaţa
albă a figurii fiind cea interpretată de subiect, nu petele. Se cotează
astfel:
▪ 0 – atunci când partea albă a planşei este menţionată într-o
formulă secundară în răspuns, ca de exemplu „cal înaripat cu
un corp alb”;
▪ 1 – atunci când partea albă apare în prim plan.
Cota totală se obţine prin însumarea cotelor la cele 45 planşe şi
poate lua valori între 0 şi 45.
• Precizarea formei (FD)
Această variabilă urmăreşte precizarea formei răspunsului formulat
de subiect. Variabila FD se cotează pe o scală de cinci puncte, de la 0
(concepte care nu au formă sau specificitate) până la 4 (concepte cu o
formă foarte precisă). Pentru o mai uşoară cotare, manualul testului
conţine o listă de concepte cotate după FD.
Cota totală poate lua valori între 0 şi 180. Această notă este apoi
modificată în funcţie de numărul de planşe refuzate, corecţia făcându-
se pe baza unui tabel, care se regăseşte în manualul de interpretare.
• Gradul de adecvare a formei
Vizează nivelul de adecvare a formei răspunsului la forma planşei.
Există trei nivele de cotare:
▪ 0 – formă inadecvată;
▪ 1 – formă acceptabilă sau medie;
▪ 2 – formă bună.
Cota totală va fi modificată în funcţie de numărul de refuzuri, cu
ajutorul unui tabel.
• Culoare (C)
Se urmăreşte concordanţa culorii stimulului cu cea a răspunsului
subiectului. Se cotează C numai atunci când subiectul menţionează
explicit în răspunsul său culoarea, fiind cotate C şi negrul, griul, albul.
Cotarea se face după următoarea scală:
▪ 0 – culoarea nu este utilizată ca determinant;
▪ 1 – culoarea este utilizată ca factor secundar al formei (FC în
Testul Rorschach);
▪ 2 – culoarea este utilizată ca determinant asociat unei forme
(CF în Testul Rorschach);
▪ 3 – culoarea este utilizată ca determinant esenţial, în absenţa
formei (C în Testul Rorschach).
Cota totală poate lua valori între 0 şi 135, dar în majoritatea
cazurilor nu depăşeşte 50.
59
• Estompajul (Sh)
Această variabilă are în vedere textura suprafeţei, profunzimea şi
perspectiva. Cotarea se face pe următoare scală:
▪ 0 – estompajul nu este utilizat ca determinant;
▪ 1 – estompajul este utilizat ca factor secundar formei;
▪ 2 – estompajul este utilizat ca prim determinant, în absenţa
formei.
Cota totală ia valori între 0 şi 90, majoritatea protocoalelor
înregistrând o cotă sub 30.
• Mişcarea (M)
Această variabilă este apropiată de sistemul lui Rorschach, scala de
cotare fiind:
▪ 0 – absenţa mişcării sau a virtualităţii statice a mişcării;
▪ 1 – virtualitate statică a mişcării, indicată prin aspecte, precum:
aşezare, alungire, privire, odihnă;
▪ 2 – mişcări banale, precum: vorbit, mers, lovit, căţărat;
▪ 3 – mişcări dinamice: dansat, ridicat, alergat, plâns;
▪ 4 – mişcări violente: explozii, turbulenţe.
Cota totală poate fi între 0 şi 180, dar în general nu depăşeşte 80.
• Verbalizare patognomică (V)
Verbalizarea patgnomică, sau verbalizarea deviantă, este divizată în
nouă categorii şi poate să apară în descrierea pe care subiectul o dă
răspunsului său. Aceste verbalizări pot reprezenta un material
diagnostic important pentru evidenţierea anumitor aspecte patologice.
Cotarea se face după o scală de cinci puncte, în funcţie de care
semnul patologic poate fi considerat mai mult sau mai puţin grav (0 –
fără semn patologic, 4 – verbalizare bizară foarte gravă).
Cele nouă categoriile de verbalizare avute în vedere sunt prezentate
în tabelul următor:
Tabelul nr. 5: Categorii şi valori posibile ale verbalizării patognomice
Categorie Simbol Valori posibile

Fabulaţie FB 1
Combinare fabulată FC 2,3,4
Răspuns bizar QR 1,2,3
Incoerenţă IC 4
Logică autistică AL 1,2,3,4
Contaminare CT 2,3,4
Referenţă personală SR 2,3,4
Deteriorarea culorii DC 2,3,4
Răspuns absurd AB 3
60
Testul Holtzman
Cota totală obţinută va fi modificată în funcţie de numărul de

refuzuri, putând să ia valori între 0 şi 180.
• Integrarea (I)
Cotarea acestei variabile este foarte asemănătoare cu sistemul
dezvoltat de Phillips (1959), elaborat după sistemul lui S. Beck.
Organizarea elementelor planşei într-un ansamblu primeşte un punct.
Interpretarea unui element singular primeşte zero puncte, nota
teoretică putând lua valori între 0 şi 45.
Phillips distinge patru clase de răspunsuri integrative: integrarea
funcţională, integrarea colectivă, integrarea poziţională şi integrarea
structurală, care însă nu se regăsesc în sistemul de cotare pus la punct
de Holtzman, dar ajută la determinarea cotelor:
▪ Integrarea funcţională: presupune interacţiunea între două sau
mai multe unităţi, conceptual independente, adică mişcarea cel
puţin a unui obiect în relaţie cu cel puţin alt obiect (exemplu:
„doi cocoşi care se bat”);
▪ Integrarea colectivă: este interpretat un grup de părţi ale
planşei, fiind evidenţiat în procesul de clasificare şi
conceptualizare (exemplu: „un grup de… ”, „o colecţie de… ”);
▪ Integrarea poziţională: există o relaţie spaţială între elementele
percepute (exemplu: „doi oameni care dansează pe o platformă,
deasupra unui lac”);
▪ Integrarea structurală: esenţa acestui tip de integrare rezidă în
depăşirea limitelor culorilor, cu recunoaşterea acestei limite, ca
o parte a răspunsului. Subiectul poate da un singur răspuns
care uneşte mai multe arii colorate, înţelegând şi spaţiul alb.
• Conţinutul: Uman, Animal, Anatomic, Sexual, Abstract
Fiecare din cele cinci conţinuturi are un sistem de cotare de la 0 la
3, cota totală putând varia între 0 şi 90.
Uman (H):
▪ 0 – absenţa unei părţi sau a întregii fiinţe umane;
▪ 1 – părţi umane, corpuri deformate, caricaturi, personaje
mitologice;
▪ 2 – fiinţă umană în întregime, cu părţi ale corpului
recognoscibile.
Animal (A):
▪ 0 – absenţa animalelor sau părţi ale acestora, piele
nediferenţiată de animal, viaţă microscopică;
▪ 1 – părţi de animal, piele diferenţiată, insecte;
▪ 2 – animal întreg.
Anatomic (At):
▪ 0 – fără pătrundere în suprafaţa corpului;
61
▪ 1 – radiografii, planşe anatomice şi structuri osoase;

▪ 2 – răspunsuri viscerale şi răspunsuri de anatomie grosieră,
organe interne.
Sexual (Sx):
▪ 0 – absenţa referirilor sexuale directe;
▪ 1 – expresii şi activităţi sexuale acceptate social (îmbrăţişare,
femeie însărcinată etc.);
▪ 2 – sexualitate flagrantă.
Abstract (Ab):
▪ 0 – absenţa conceptelor abstracte;
▪ 1 – elemente abstracte printre obiecte care au o formă
(exemplu: „doi oameni într-o ceaţă nediferenţiată”).
• Anxietate (Ax)
Are o scală de cotare în trei puncte, cota totală putând să varieze
între 0 şi 90. Sunt vizate următoarele categorii:
▪ Atitudini exprimate sau implicate: răspunsuri care relevă
sentimente sau atitudini ca: frică, neplăcere, milă etc. („un copil
trist” – un punct; „un copil care plânge” – două puncte);
▪ Răspunsuri simbolice: se acordă un punct când simbolismul
există, dar este de o natură subtilă („un buchet de flori moarte”)
şi două puncte atunci când răspunsurile au o semnificaţie
simbolică evidentă („o persoană moartă”);
▪ Stereotipuri culturale ale fricii: acordăm nota 2 stereotipurilor
culturale, care apar ca semne generale ale anxietăţii (vampir,
scorpion, tornadă, fantomă etc.) şi nota 1 celor care pot varia de
la o cultură la alta (vulcan, explozie, castel de noapte etc.).
• Ostilitate (Hs)
Autorul a dezvoltat o scală în patru puncte pentru a evalua
conţinutul semnelor de ostilitate. Ca şi în cazul „Anxietăţii” este necesar
un simţ clinic al examinatorului:
▪ 0 – absenţa ostilităţii:
▪ 1 – în următoarele situaţii:
a. Animale de pradă sau ostilitate umană;
b. Instrumente de distrugere sau agresiune în formă statică;
c. Un obiect care nu este armă, dar poate tăia, lovi, răni;
d. Părţi anatomice, care pot sugera agresivitatea („dinţi”);
e. Animale sau oameni mâncând;
f. Fiinţe umane sau animale, accentul fiind pus pe privire;
g. O persoană care arată cu degetul;
h. Om sau animal descris ca agresiv, periculos, rău;
i. Fenomene naturale distructive;
j. Animale, fiinţe umane, organe tăiate în două sau disecate;
62
Testul Holtzman
k. Explozie sau foc, fără a avea o descriere excesivă;

l. Persoane sau animale în poziţii sau cu forme peiorative
(„căţel deformat”);
m. simboluri umane deteriorate;
n. Caracteristici umane dezavantajoase („oameni furioşi”);
o. Toate rănirile insectelor, implicând moartea acestora;
p. Persoană moartă, fără să fie implicată o moarte violentă.
▪ 2 – în următoarele situaţii:
a. Animale sau persoane aflate în raporturi agresive fizice sau
verbale;
b. Expresii abstracte care sugerează un conflict sau o
agresiune directă;
c. Sânge, fără să fie menţionat un conflict sau o acţiune
brutală între oameni sau animale;
d. Animal sau persoană rănită sau moartă;
e. Pictură cu violenţă, fără să apară un element cauzal
personal.
▪ 3 – ostilitate direct proiectată asupra oamenilor sau animalelor,
văzute în plină acţiune distructivă, unele faţă de altele,
menţionându-se răni, sânge, moarte.
• Înveliş (Br)
Acest concept se raportează la toată suprafaţa protectoare,
membrană, cochilie sau piele, care poate fi simbolic pusă în legătură cu
percepţia frontierelor imaginii corporale. Cota 1 se dă pentru
răspunsurile în care această variabilă este prezentă, iar 0 când este
absentă. Situaţii pentru care se acordă nota 1 sunt:
a. Animale sau creaturi cu piele: aligator, zebră;
b. Deschideri în pământ: canal, puţ;
c. Suprafeţe protectoare: umbrelă;
d. Obiecte blindate sau cu suprafaţă de protecţie: tanc;
e. Lucruri ascunse, înconjurate sau acoperite;
f. Obiecte care au proprietatea de a conţine: balansoar, scaun;
g. Unele clădiri: iglu.
• Penetrare (Pn)
Vizează răspunsurile simbolice care sugerează faptul că, organismul
are un înveliş protector şi poate fi străpuns cu uşurinţă. Sistemul de
cotare este împrumutat de la Fisher şi Clevelands, care sugerează trei
tipuri de imagini, de care subiecţii se pot servi pentru a evoca
sentimentul de străpungere a corpului:
a. Imagini care evocă străpungerea, despuierea unei suprafeţe
exterioare a obiectului;
63
b. Imagini care insistă asupra modurilor de pătrundere în

interiorul lucrurilor, sau asupra trecerii de la interior spre
exterior („gură deschisă”);
c. Imagini care sugerează că suprafaţa corpurilor este uşor
permeabilă şi fragilă („nor vaporos”).
• Echilibrul (B)
Anumiţi stimuli din test au fost aleşi pentru asimetria sau pentru
lipsa de echilibru din punct de vedere perceptiv, alţii sunt simetrici cu
mici asimetrii, iar alţii sunt perfecţi simetrici.
Variabila B este cotată prezentă (1) sau absentă (0) pentru fiecare
răspuns.
• Banalitate (P)
Această variabilă se referă la frecvenţa răspunsurilor, astfel încât ele
să fie considerate ca „normale” (apar cu frecvenţă mare). Aceste
răspunsuri au fost stabilite prin etalonare pe un eşantion de 309
subiecţi din diferite categorii socio-profesionale. Pentru ca un răspuns
să fie considerat banal trebuie să fie dat de cel puţin o persoană din
şapte. Fiecare planşă unde apare un răspuns banal primeşte un punct.
Planşele 12B, 14B, 36B sunt prevăzute cu două răspunsuri banale şi se
cotează cu un punct, în cazul în care apare unul dintre acestea.
Acest sistem de cotare este mult mai riguros decât cele specifice
altor teste proiective, bazându-se pe sistemul de cotare al lui Rorschach,
dar incluzând şi alte variabile şi permiţând, în acelaşi timp, raportarea
la etaloane, pentru fiecare variabilă cotată.
64
TEHNICI CONSTRUCTIVE
65
V. Testul tematic de apercepţie
1. Istoric
Thematic Apperception Test (TAT) a fost conceput de către
medicul şi biochimistul Henry Murray în 1935 la Harvard Psychological
Clinic.
În forma sa originală, TAT era compus din 31 de imagini
administrate în două părţi care puteau fi divizate în serii destinate
bărbaţilor şi femeilor, respectiv băieţilor şi fetelor mai mari de 10 ani.
Aceste imagini reprezintă personaje de vârste şi sexe diferite, surprinse
în situaţii relativ determinate, lăsând loc interpretărilor.
Subiectul era invitat ca vizavi de fiecare planşă să îşi imagineze o
istorie la fel de bogată şi dramatică pe cât posibil, care să ţină cont de
prezent, trecut şi viitor, dar şi de sentimentele personajelor puse în
scenă. Murray recomanda poziţia culcat pentru subiect, o relaţie bazată
pe încredere, o ambianţă plăcută, într-o lumină difuză. Încurajările,
întrebările, aprecierile erau permise la sfârşit, când subiectul furniza
maximum de material semnificativ pentru conflictele inconştiente.
În lucrarea sa, „Explorarea personalităţii” (1938), Murray expune
sistemul său teoretic centrat pe dualitatea nevoi-trebuinţe, avansând
ipoteza principiului identificării subiectului cu personajul central pe o
cale indirectă, acesta exprimând propriile sale nevoi pe care le atribuie
altor personaje.
L. Bellak (1954), acordă locul cuvenit TAT-ului, în special în ceea
ce priveşte teoria psihanalitică, accentuând cea de-a doua topică: Sine,
Eu şi Supraeu, rezistenţele şi mecanismele de apărare.
Unii autori pun accent mai mult pe partea formală a povestirilor:
E.R. Balken (1940), D. Rappaport (1952), H. Hartmann (1954), R.R.
Holt (1958), R. Dana (1959). Lucrarea lui R. Schäfer (1958) intitulată
„Cum a fost această poveste spusă?” („How Was This Story Told?”),
pune accentul pe modalităţile discursului, care diferenţiază indivizii mai
mult decât s-ar putea realiza acest aspect pe baza conţinutului.
Holt introduce discuţia majoră asupra diferenţelor care există
între imaginaţia spontană, ca şi stare de reverie şi istoriile determinate
de TAT, produse la cerere, pornind de la un material concret. R.R. Holt
considera că istoria TAT-ului este un „produs cognitiv” ce rezultă
66
Testul tematic de apercepţie
dintr-un comportament de adaptare şi din neutralizarea impulsurilor,

radical diferit de ceea ce înseamnă visul şi starea de reverie.
Lucrările americane culminează în jurul anilor 1970. Se pot cita
în jurul datei respective 1300 de titluri care vizează diverse cercetări de
validare şi aplicaţii clinice.
Datorită numeroaselor variante şi modificări suferite faţă de
forma originală a testului, ar fi imposibil să le cuprindem pe toate, de
aceea vom face referire la varianta propusă de autorul testului, H.
Murray.
2. Utilitate
TAT este util în orice studiu aprofundat al personalităţii, precum
şi în studierea şi interpretarea tulburărilor de personalitate. Poate fi
aplicat copiilor (forma CAT – L. Bellak, S. Bellak), adulţilor (forma
TAT), dar şi persoanelor în vârstă (forma SAT – L. Bellak, S. Bellak).
Întrebuinţarea sa este mai ales recomandabilă ca introducere la o cură
psihoterapeutică, deoarece furnizează un vast material biografic al
subiectului.
Autorul testului recomandă utilizarea acestuia împreună cu
Testul Rorschach, deoarece informaţiile furnizate de cele două
instrumente sunt complementare.
3. Material
Pentru H. Murray, imaginile reprezintă „situaţii umane clasice”,
care fac referire la conflicte universale, fie privind orientarea libidoului
şi a agresivităţii, fie registrul problematicii oedipiene, fie registrul unor
probleme mai vechi, arhaice.
Materialul cuprinde 19 imagini imprimate pe carton alb şi o
planşă albă, care necesită în total 20 de povestiri. Aceste imagini
prezintă următoarele caracteristici:
• Stimulează imaginaţia;
• Determină subiectul să trateze situaţiile prezentate potrivit felului
său personal;
• Prezintă avantajul de a utiliza stimuli standard.
Proba se execută în două serii a câte zece imagini fiecare,
imaginile seriei a II-a fiind mai puţin obişnuite, mai dramatice şi mai
confuze decât cele ale primei serii. Pentru fiecare serie este necesară
aproximativ o oră, intervalul dintre şedinţe fiind de o zi sau mai mult.
67
4. Administrare
Tehnica de aplicare este relativ simplă şi constă în a arăta
subiectului o colecţie de imagini, invitându-l să construiască istorii
pentru fiecare imagine prezentată, sub impulsul momentului. Faptele
din istorii evidenţiază tendinţe importante ale personalităţii subiectului
examinat.
Imaginile îi sunt prezentate subiectului ca o probă de imaginaţie,
în aşa fel încât să îi suscite interesul, fără ca acesta să realizeze că
proiectează propriile sale conţinuturi psihice.
Proba nu necesită o pregătire specială a subiectului, doar
asigurarea unui climat corespunzător, fără întreruperi. Un rol
important revine examinatorului, care este un component al situaţiei
proiective. Neutralitatea acestuia este necesară, datorită reacţiilor de
transfer pe care situaţia le declanşează, examinatorul putând fi investit
cu valenţe pozitive, negative sau ambivalente.
5. Instructaj
Prima şedinţă
„Vă voi arăta câteva imagini una câte una. Dumneavoastră veţi
inventa pentru fiecare o poveste cât se poate de reală, exprimând ce a
determinat evenimentul reprezentat în imagine, apoi descrieţi ce se
întâmplă în acest moment, ce simt şi gândesc personajele, iar apoi veţi
indica deznodământul. Exprimaţi ideile care vă vin în minte spontan.
Aveţi la dispoziţie 50 de minute pentru zece imagini, deci aproximativ 5
minute pentru fiecare istorioară. Poftiţi prima imagine. ”
Aspecte de care trebuie să se ţină cont în timpul examinării:
1. Examinatorul poate interveni şi atenţiona subiectul când se găseşte
foarte în avans sau este foarte întârziat asupra timpului, deoarece
este foarte important să termine toate cele zece imagini;
2. Examinatorul poate încuraja subiectul pe parcursul expunerii;
3. Examinatorul poate reaminti subiectului că a omis unele detalii
importante, precum: cauzalitatea evenimentelor, acţiunea sau
deznodământul, dar nu trebuie să fie antrenat într-o discuţie cu
subiectul;
4. Examinatorul poate întrerupe o istorie care devine prea lungă sau
ilogică, întrebând: „Cum se termină această istorie?”;
5. Subiectul nu trebuie lăsat să elaboreze mai multe istorii asupra unei
imagini.
68
A doua şedinţă
„Procesul de astăzi este la fel cu cel din şedinţa precedentă.
Primele dumneavoastră istorii au fost foarte bune, dar au fost mai ales
cantonate în faptele vieţii cotidiene. Acum va trebui să vă desprindeţi de
realitate, să lăsaţi curs liber imaginaţiei dumneavoastră. Poftiţi prima
planşă.”
Planşa albă necesită o consemnare specială: „Puteţi vedea ce
doriţi pe această planşă albă; imaginaţi-vă că este ceva desenat şi
descrieţi în detaliu”. Dacă subiectul nu reuşeşte să îşi imagineze nimic,
examinatorul poate da următorul instructaj: „Închideţi ochii şi
reprezentaţi-vă câteva lucruri”. După ce subiectul a dat o descriere
completă a ceea ce vede, se completează: „Acum povestiţi o istorie
pornind de la această imagine”.
Convorbirile consecutive probei sunt necesare pentru clarificări,
pentru a cunoaşte sursele diverselor istorii.
Procesul de elaborare presupune următoarele etape:
• Perceperea conţinutului manifest al imaginii;
• Solicitările latente ale imaginii declanşează o regresie şi reprezentări
inconştiente însoţite de afectele ce le sunt asociate;
• Acest complex „reprezentări-afecte”, prin definiţie neorganizat,
asemeni desfăşurării proceselor primare, va fi sau nu înţeles
(perceput) la nivel preconştient-conştient pentru a fi simbolizat cu
ajutorul limbajului. În funcţie de organizarea sa defensivă, Eul va
reţine sau nu aceste mişcări conform posibilităţilor sale de integrare
a reprezentărilor inconştiente reactivate şi reprezentării scopului
conştient: „relatarea unei povestiri” în raport cu conţinutul manifest.
• Izvorul conştient al fanteziei: povestirea relatată, sau mai mult,
ansamblul protocolului, dovedeşte compromisul original realizat de
subiect, acesta fiind prins în reţeaua unei cerinţe contradictorii unde
vin să se ciocnească, faţă în faţă, imperativele conştiente şi
inconştiente. Acest aspect atestă posibilitatea sau imposibilitatea de
rezolvare a conflictului printr-o conciliere între diferite nivele de
funcţionare mentala şi informează asupra mijloacelor (procedeelor)
utilizate.
69
6. Analiză şi interpretare
În general, se ţine cont de caracteristicile temporale ale
elaborării. Se măsoară timpul de latenţă, adică timpul scurs între
prezentarea imaginii şi momentul când subiectul începe să vorbească;
la fel se ţine cont de timpul total pentru planşă, adică timpul total scurs
între prezentarea acesteia şi sfârşitul expunerii subiectului.
Caracteristicile temporale nu sunt niciodată interpretate în
termenii eficienţei sau performanţei, ci ca şi repere clinice, dovedind
mai mult sau mai puţin reactivitatea subiectului sau, din contră,
tendinţa sa de inhibiţie. Necesitatea de a reflecta sau efectele specifice
ale fiecărei planşe antrenează o lungă perioadă de latenţă sau o
rapiditate neobişnuită.
Timpul de latenţă şi timpul total trebuie întotdeauna să fie luaţi
în considerare, dar interpretarea acestora depinde de elementele clinice
aduse de analiza ansamblului.
Este absolut necesar să se noteze integral discursul subiectului,
respectând toate caracteristicile sale: abrevierile, reconstrucţiile etc.;
aceasta întrucât interpretarea testului se va efectua plecând de la
analiza formală a povestirilor.
Analiza conţinutului va avea în vedere următoarele aspecte:
1. Forţe care vin de la erou;
2. Forţe care vin din mediul înconjurător (presiunea externă);
3. Derularea şi deznodământul istorisirilor;
4. Analiza temelor;
5. Interese şi sentimente.
Forţe care vin de la erou

A. Trăsăturile generale ale eroului
Prima sarcină a examinatorului este de identifica printre
personajele fiecărei istorii, eroul care reprezintă modelul de identificare
al subiectului. Eroul ar putea fi:
• Personajul de care subiectul este cel mai interesat, îi adoptă
punctele de vedere, îi descrie în detaliu acţiunile şi sentimentele;
• Personajul care îi seamănă cel mai mult subiectului ca vârstă, sex,
caracter, istorie de viaţă;
• Personajul care joacă rolul central în derularea acţiunii.
Pot să apară şi unele situaţii mai complexe, şi anume:
• Identificarea subiectului cu un personaj se poate schimba pe
parcursul povestirii, apărând un şir al eroilor;
• Două aspecte ale personalităţii subiectului pot fi reprezentate de
două personaje diferite, de exemplu conduita antisocială este
70
reprezentată de un criminal, iar conştiinţa morală de un agent al

ordinii publice; în acest caz avem de-a face cu un conflict intern;
• Subiectul poate povesti o istorie care conţine o altă istorie, în care
eroul este martorul evenimentului, în care un al doilea personal
secundar joacă rolul principal; în acest caz vorbim despre erou
principal şi secundar;
• Este posibil să nu apară nici un erou, fie datorită faptului că
atributele eroului se repartizează egal între mai mulţi eroi, fie
personajul principal aparţine mediului înconjurător, fiind un
element din mediu.
Criteriile după care se caracterizează eroul sunt (Preda, 1997):
• Superioritate;
• Inferioritate;
• Criminalitate;
• Anomalie mentală;
• Însingurare;
• Izolare;
• Dependenţă;
• Calităţi de şef;
• Dispoziţie spre ceartă.
B. Motivaţiile, tendinţele şi sentimentele eroilor
A doua sarcină este de a determina ce resimt, gândesc sau ce fac
eroii; se notează caracteristica personalităţii, ceea ce este rar sau unic,
precum şi ceea ce apare foarte frecvent. În acest scop se va utiliza o listă
de 28 de trebuinţe, clasate după orientarea activităţii sau după scopul
imediat pe care vizează să îl atingă. Aceste trebuinţe sunt (Preda, 1997):
• Supunerea;
• Trebuinţa de realizare;
• Agresiunea emoţională şi verbală;
• Agresiunea materială şi socială;
• Distrucţie;
• Dominare;
• Agresiunea contra propriei persoane;
• Solicitudine;
• Pasivitate;
• Sexualitate;
• Trebuinţa de sprijin;
• Trebuinţa de achiziţie;
• Trebuinţa de afiliaţie;
• Trebuinţa de autonomie;
71
• Fuga de blam;
• Fuga de durere;
• Trebuinţa de cunoaştere;
• Trebuinţa de creaţie;
• Trebuinţa de exhibiţie;
• Trebuinţa de respingere;
• Conflictul;
• Versatilitate (instabilitate) emoţională;
• Descurajare;
• Anxietate;
• Entuziasm;
• Neîncredere;
• Gelozie.
Se stabileşte forţa acestor trebuinţe, cu ajutorul unei scale de la 1
la 5, 5 fiind nota cea mai ridicată. Pentru aprecierea forţei se folosesc
următoarele criterii: intensitatea, durata, frecvenţa şi importanţa. Nota
1 se acordă pentru o trebuinţă neînsemnată, în timp ce nota 5 uneia
care se manifestă foarte puternic; 2, 3, 4 sunt note intermediare. Se
izolează apoi variabilele cu note foarte mari sau foarte mici şi se face o
examinare aprofundată a acestora.
Forţe care provin din mediul extern (presiuni externe)

Se au în vedere următoarele situaţii:
• Detaliile cât şi natura generală a situaţiei;
• Situaţiile cărora eroii le-au făcut faţă;
• Intensitatea şi frecvenţa acestora;
• Obiectele materiale şi fiinţele umane, care nu sunt prezente în
imagini, dar care apar în istorii;
• Trăsăturile care revin la personajele care au venit în contact cu
eroul.
Aceste presiuni externe sunt reprezentate de acţiunile şi emoţiile
celorlalte personaje din istorie. Ele sunt cotate, de asemenea, pe o scală
de la 1 la 5. Murray propune următoarea listă de presiuni externe
(Preda, 1997):
• Afiliaţie asociativă;
• Afiliaţie emoţională;
• Agresiune emoţională şi verbală;
• Agresiune materială şi socială;
• Agresiune materială şi antisocială;
• Distrugerea bunurilor eroului;
72
• Dominare prin constrângere;

• Dominare prin restricţie;
• Dominare prin seducţie;
• Dominare prin persuasiune;
• Solicitudine;
• Respingere;
• Privaţie;
• Pierdere;
• Pericol material activ;
• Pericol material prin absenţa susţinerii;
• Rănire prin agresiune;
• Rănire prin accident.
Derularea şi deznodământul istorisirilor

Pentru fiecare istorie trebuie analizat:
• Cum reacţionează eroul faţă de anturaj, cum reacţionează în
situaţia care constituie tema istoriei (agitaţie, abandon, disimulare,
triumf etc.);
• Cum determină eroul să înainteze situaţia spre deznodământ (stilul
conduitei eroului: impulsiv sau controlat, energic sau slab, tenace
sau labil, suplu sau rigid, coordonat sau nu, cu iniţiativă sau inert);
• Cum se produce deznodământul (prin acţiunea voluntară a
subiectului, prin cea a anturajului, lucrurile se aranjează de la sine
etc.);
• Care este natura deznodământului: în conformitate cu motivaţiile
subiectului; în conformitate, dar atins cu mult efort; situaţie de
compromis; eşec parţial pentru subiect; eşec total; absenţa
deznodământului.
Analiza temelor
O temă este constituită prin interacţiunea dintre forţele eroului şi
cele ale anturajului: este o unitate dramatică. Fiecare istorie cuprinde
una (temă simplă) sau mai multe teme (temă complexă). Trebuiesc
evidenţiate temele cele mai frecvente, precum şi temele care frapează
prin intensitatea lor dramatică, prin bogăţia psihologică, sau prin
caracterul lor unic în ansamblul protocolului. Temele ne dau informaţii
asupra problemelor minore sau majore ale subiectului. Unii dintre
examinatori abordează testul căutând în fiecare istorie conflictul, drama
personală care priveşte subiectul testat.
73
Interese şi sentimente
Se are în vedere identificarea atitudinilor pozitive sau negative
ale eroului faţă de figurile paterne (bărbaţi în vârstă) şi materne (femei
în vârstă) şi vizavi de persoanele de un sex sau altul şi de aceeaşi vârstă
cu eroul.
După analiza formală şi analiza conţinutului se realizează sinteza
rezultatelor. Murray oferă următoarele indicaţii:
• Istoriile elaborate de subiect pot reprezenta un aspect din situaţia
sa actuală de viaţă, o situaţie trecută, o situaţie dorită, sau o situaţie
în care se va regăsi în viitor;
• Din punct de vedere al personalităţii subiecţilor, istoriile pot fi
raportate la amintiri personale, la sentimente şi dorinţe actuale, la
lucruri pe care subiectul a dorit să le facă, la ceea ce îşi imaginează
că va putea face într-o zi, la tendinţe elementare inconştiente;
• Trebuiesc departajate istoriile impersonale determinate numai de
imagini, de istoriile în care subiectul îşi proiectează propriile
conţinuturi psihice; Murray consideră că 30% din istorii sunt
impersonale;
• Interpretarea trebuie să ţină cont de trei niveluri ale personalităţii:
tendinţele refulate, gândirea interioară, comportamentul. TAT face
legătura între comportament şi cauza acestuia, dar evidenţiază şi
motivaţii, care nu pot fi exprimate în comportament.
74
Testul Blacky
VI. Testul Blacky
Autorul testului este G.S. Blum. Proba explică personalitatea

profundă, prin intermediul conceptelor psihanalitice, desenele fiind
astfel constituite încât să facă referire la dezvoltarea psihosexuală,
mecanismele de apărare, relaţia cu obiectul etc. Se aplică mai ales
copiilor începând cu vârsta de 5 ani, dar poate fi aplicat şi adulţilor.
Testul are ca scop identificarea unui inventar al aspectelor psihosexuale
de bază ale personalităţii şi nu poate fi folosit ca instrument pentru
stabilirea anumitor tulburări psihice.
Tehnica este orientată spre psihoterapie şi nu spre diagnoza
clasificatorie, oferind o serie de indicaţii pentru terapie privitoare la
personalitatea subiectului investigat.
1. Material
Situaţiile stimul sunt mai bine structurate decât în majoritatea
testelor proiective, însă pentru a compensa această structurare
personajele desenelor sunt câini, nu oameni, facilitând proiecţia,
înlăturând rezistenţele care ar putea fi determinate de figurile umane.
Desenele cu animale fac apel direct la gândirea prelogică a adulţilor.
Testul este format din 12 planşe, care reprezintă aventuri din
viaţa unui căţel numit Blacky. Prima planşă nu este numerotată,
introducând de fapt personajele: Blacky, mama, tata, Tippy (poate fi
soră sau frate), cu vârsta nespecificată. Fiecare din planşele următoare
ale testului prezintă fie o etapă a dezvoltării psihosexuale, fie un tip de
relaţie obiectuală în cursul acestei dezvoltări. Blacky le este prezentat
subiecţilor de sex bărbătesc ca fiind un căţel, iar subiecţilor de sex
femeiesc ca fiind o căţeluşă.
Planşele testului au următoarea semnificaţie simbolică:
• Planşa I: Erotism oral;
• Planşa II: Sadism oral;
• Planşa III: Sadism anal;
• Planşa IV: Intensitate oedipiană;
• Planşa V: Culpabilitate a masturbării;
• Planşa VI: Anxietate de castrare (planşă pentru subiecţi de sex
bărbătesc);
75
• Planşa VI: Invidie a penisului (planşă pentru subiecţi de sex

femeiesc);
• Planşa VII: Identificare pozitivă;
• Planşa VIII: Rivalitate între fraţi;
• Planşa IX: Sentimente de culpabilitate;
• Planşa X: Ideal al Eului pozitiv (planşa X pentru subiecţii de sex
bărbătesc şi planşa XI pentru subiecţii de sex femeiesc);
• Planşa XI: Obiect al iubirii (planşa XI pentru subiecţii de sex
bărbătesc şi planşa X pentru subiecţii de sex femeiesc).
2. Prezentarea chestionarului
După fiecare poveste spontană, subiectului îi sunt adresate o
serie de întrebări cu referire directă la situaţia psihanalitică simbolizată
în planşa respectivă. Majoritatea întrebărilor presupun variante de
răspuns, dintre care subiectul trebuie să o aleagă pe cea care i se
potriveşte, fiecare variantă conţinând o alternativă neutră (notată cu un
semn pe foaia de răspuns) şi două, trei alternative neadaptate. Există şi
câteva întrebări deschise care necesită un răspuns formulat de către
subiect.
Scopul acestui chestionar este de a furniza informaţii
suplimentare, existând o variantă a chestionarului pentru adulţi şi una
pentru copii.
3. Administrare
În administrarea testului trebuie să se ţină cont de următoarele
aspecte:
• Examinatorul trebuie să noteze tot ceea ce spune şi toate reacţiile
subiectului;
• Sexul lui Blacky trebuie specificat pentru a facilita identificarea
subiectului cu personajul din desen;
• Prezentarea fiecăruia din cele 11 desene este însoţită de un
comentariu introductiv: la nouă dintre desene comentariile sunt
pur descriptive şi nu servesc la structurarea situaţiei, dar la două
planşe, III (Sadismul anal) şi V (Culpabilitate a masturbării) este
necesară o structurare suplimentară, deoarece s-a constatat că
deseori au fost interpretate greşit. Astfel, la planşa III,
examinatorul va spune: „Aici Blacky se uşurează”, iar la planşa V:
„Aici Blacky descoperă sexul”. Comentariile introductive pentru
prezentarea celor 11 planşe sunt:
76
Testul Blacky
▪ I: „Aici este Blacky cu mama…”;

▪ II: „Aici este Blacky cu zgarda mamei…”;
▪ III: „Aici Blacky se uşurează…”;
▪ IV: „Aici Blacky se uită la mama şi tata…”;
▪ V: „Aici Blacky descoperă sexul…”;
▪ VI: „Aici Blacky se uită la Tippy…”;
▪ VII: „Aici este Blacky cu un căţel de jucărie…”;
▪ VIII: „Aici Blacky priveşte restul familiei…”;
▪ IX: „Aici Blacky este foarte tulburat(ă)…”;
▪ X (M), XI (F): „Aici Blacky are un vis…”;
▪ XI (M), X (F): „Aici Blacky are un alt vis…”;
• Examinatorul nu întrerupe povestea subiectului şi nu începe
aplicarea chestionarului, până când subiectul nu se declară
satisfăcut de ce anume a povestit; în cazul în care povestirile sunt
prea scurte se pot pune întrebări suplimentare: „Spune-mi mai
multe”, „Cum se simte Blacky aici?”, „Ce pare să se întâmple?”;
• Întrebările chestionarului se adresează subiectului după fiecare
povestire, planşa rămânând în faţa subiectului, astfel încât acesta să
o poată vedea;
• După terminarea chestionării, subiectul este invitat să-şi exprime
preferinţa faţă de planşe, acesta fiind un alt nivel al răspunsului;
• După administrarea testului este important să se adune câteva
informaţii familiale, şi anume: părinţii sunt în viaţă sau nu (în
ultimul caz, data decesului), fraţi, surori, în ordine cronologică,
incluzând sexul, vârsta, data decesului, dacă este cazul.
Instructaj (varianta adulţi): „Am să îţi arăt nişte desene pe care
cred că le vei găsi interesante; sunt asemănătoare celor pe care poate le-
ai văzut în revistele amuzante, cu excepţia faptului că aici nu sunt
cuvinte. Ţi le voi arăta unul câte unul, iar tu vei face o mică povestire
despre fiecare, exprimând ce se întâmplă în desen, de ce se întâmplă
etc. Vreau să văd cât de bună este imaginaţia ta, aşa că încearcă să spui
cât de multe poţi despre ce simt personajele. Ai cât timp doreşti pentru
fiecare povestire şi pentru a-mi putea aminti mai târziu ce ai spus, voi
nota. La sfârşitul fiecărei povestiri îţi voi pune câteva întrebări pentru a
fi sigur că am înţeles tot ce ai vrut să spui. La aceste întrebări nu există
răspunsuri corecte şi răspunsuri incorecte, mă interesează doar părerea
ta. Înainte să începem, iată personajele care apar în aceste desene. (Se
arată coperta aproximativ 20 de secunde.) Aici este tatăl, mama, Tippy
şi fiul/fiica Blacky, care este personajul principal în aceste desene. Am
să las desenul aici dacă vei dori să te mai uiţi la el. (Se lasă coperta lângă
subiect.)”
77
Pentru preferinţa desenelor se dă următorul instructaj: „Acum aş

dori să aranjezi desenele în două categorii: cele care îţi plac şi cele care
îţi displac. Nu sta să te gândeşti prea mult, ci ia în considerare prima
impresie. Acum alege din acest teanc (imaginile plăcute) desenul care îţi
place cel mai mult. De ce l-ai ales pe acesta? (Se notează alegerea şi
motivul.) Acum alege din celălalt teanc (imaginile neplăcute) desenul
care îţi displace cel mai mult. De ce l-ai ales pe acesta? (Se notează
alegerea şi motivul.)”
4. Prelucrarea şi interpretarea datelor

Prelucrarea datelor are în vedere patru aspecte, şi anume:
1. Povestirea spontană;
2. Chestionarul;
3. Preferinţa desenelor;
4. Comentarii relative la alte desene.
Povestirea spontană
Interpretarea povestirilor spontane presupune o analiză
dinamică, accentul căzând mai mult pe conţinutul latent decât pe cel
manifest. O atenţie deosebită este acordată intensităţii emoţionale,
mecanismelor de apărare ale Eului, blocajelor, evaziunilor,
simbolismului, scăpărilor semnificative etc. Pentru a putea determina
intensitatea dimensiunii respective, manualul testului ne furnizează o
serie de exemple privind aprecierea acesteia ca „puternică” sau „slabă”,
ceea ce permite aprecierea gradului tulburării respective.
Chestionarul
Itemii chestionarului fiind structuraţi, tind să evoce răspunsuri
provenind de la nivelul conştient. Alegerea răspunsurilor neutre poate
însemna fie absenţa tulburării în domeniul respectiv, fie încercarea de
negare a unei tulburări existente. Aprecierea corectă se va face prin
considerarea celorlalte trei aspecte avute în vedere în interpretare.
Selectarea alternativelor care nu sunt neutre poate fi considerată ca
indice al existenţei tulburării. Întrebările deschise vizează în special
relaţiile parentale.
Preferinţa desenelor
În finalul administrării testului, subiectului i se cere să sorteze
planşele în „plăcute” şi „neplăcute”, această probă având drept scop
reflectarea materialului care nu este accesibil imediat conştiinţei.
78
Testul Blacky
Această probă aduce, de asemenea, clarificări în situaţiile ambigue: de

exemplu, dacă sfârşitul povestirii spontane pare în mod artificial fericit,
iar la chestionar subiectul a ales varianta neutră, alegând la această
probă planşa ca „neplăcută”, interpretarea este clară. Alegerea
desenului ca fiind „cel mai neplăcut” poate fi interpretată aproape
întotdeauna ca indicând o tulburare puternică în domeniul respectiv. La
fel, alegerea „celui mai plăcut desen” poate semnifica o tulburare,
exceptând planşele X şi XI, care aproape întotdeauna sunt considerate
ca plăcute. Informaţii suplimentare putem obţine din identificare
motivelor care au stat la baza alegerii „celui mai plăcut” sau „celui mai
neplăcut” desen.
Comentarii relative la alte desene

În cazul în care subiecţii oferă în mod spontan comentarii
referitoare la altă dimensiune decât cea asupra căreia este chestionat, se
poate afirma că este vorba despre o tulburare în domeniul acelei
dimensiuni.
5. Adaptarea metodei pentru copii

Proba poate fi aplicată copiilor începând de la vârsta de 5 ani,
întrucât aceştia pot uşor furniza un vast material dinamic. Este
necesară adaptarea instructajului în sensul încurajării copiilor, „spusul
de poveşti”; este indicată omiterea introducerii „descoperă sexul” de la
planşa V. Foarte utilă este existenţa unei variante a chestionarului
adaptată pentru copii. Vom prezenta comentariile introductive care
sunt modificate faţă de varianta pentru adulţi :
• III: „Aici Blacky merge la toaletă…”;
• V: „Aici Blacky se linge…”;
• IX: „Aici Blacky este foarte supărat…”.
Instructaj (varianta copii): „Am să îţi arăt câteva desene aşa
cum ai văzut în revistele amuzante şi aş vrea să faci o poveste despre
fiecare. Aici sunt personajele care vor fi în desene (se arată coperta).
Aici (arătând) sunt mama, tata, Tippy şi fiul/fiica Blacky. Acum, pentru
fiecare desen, aş vrea să îmi spui cât de multe lucruri poţi despre ce se
întâmplă şi despre ce gândesc şi simt ei. Am să las aici foaia acesta în
cazul în care vrei să o mai priveşti.”
Pentru preferinţa desenelor se dă următorul instructaj: „Acum
vreau să aranjezi desenele în două teancuri: cele care îţi plac şi cele care
nu îţi plac. Uită-te câteva secunde la fiecare desen şi pune-l în unul din
cele două teancuri. Acum ia din teancul acesta (plăcute) un desen care
îţi place cel mai mult. De ce l-ai ales pe acesta? (Se notează alegerea şi
79
motivul.) Acum, din celălalt teanc (neplăcute) alege un desen pe care îl

consideri cel mai neplăcut. De ce l-ai ales pe acesta? (Se notează
alegerea şi motivul.)”
6. Aplicabilitate
• Diagnostic dinamic: furnizează o evaluarea a dinamicii
personalităţii subiectului;
• Aprecierea progresului în terapie: compararea examinărilor pre şi
post-terapie, obţinându-se indicaţii în vederea modificării cursului
terapiei;
• Sursă de material pentru procesul terapeutic: prin discuţiile
purtate cu pacientul prin răspunsurile acestuia la chestionar;
• Tehnică de cercetare.
80
Testul P-F Rosenzweig
VII. Testul P-F Rosenzweig
Testul de frustrare Rosenzweig, „Picture Frustration Test” sau

PFT, este un test proiectiv menit să releve reacţiile subiecţilor
investigaţi faţă de stresul cotidian. Proba are la bază Teoria frustrării,
elaborată de S. Rosenzweig în 1934.
1. Concepţia teoretică
Teoria lui Rosenzweig asupra frustrării consideră că există trei
nivele ale apărării psihologice ale organismului:
• Nivelul celular sau imunologic, privind în special apărarea
organismului contra agenţilor infecţioşi;
• Nivelul autonom sau de urgenţă, privind apărarea organismului în
ansamblu, contra agresiunii fizice în general. Din punct de vedere
psihologic, acest nivel corespunde fricii, spaimei, durerii, furiei, iar
fiziologic se reflectă prin modificările biologice determinate de
stres;
• Nivelul superior, cortical sau de apărare a Eului, care apără
persoana contra agresiunilor psihologice. La acest nivel se referă cel
mai mult teoria frustrării.
În concepţia autorului acestei probe, frustrarea apare „ori de câte
ori organismul întâlneşte un obstacol, obstrucţie sau împotrivire, mai
mult sau mai puţin de neîntrecut, pe drumul ce duce spre satisfacerea
unei trebuinţe vitale oarecare” (Rosenzweig, 1934).
Stresul este reprezentat de situaţia stimul, care constituie acest
obstacol.
Se disting două tipuri de frustrare:
• Frustrare primară sau pozitivă, caracterizată prin tensiune şi
insatisfacţie subiectivă, apărută în absenţa situaţiei finale, necesară
potolirii unei trebuinţe active (de exemplu: un lung interval scurs
de la ultima masă);
• Frustrare secundară, apărută ca urmare a prezenţei obstacolului pe
drumul ce duce la satisfacerea unei trebuinţe (de exemplu: prezenţa
unui vizitator, care te împiedică să mănânci).
81
Se disting următoarele tipuri de stres:

• Stres pasiv, dacă obstacolul este insensibil, nu reprezintă el însuşi o
ameninţare;
• Stres activ, dacă obstacolul este primejdios;
• Stres extern, când obstacolul este situat în afara subiectului;
• Stres intern, când obstacolul este situat în interiorul subiectului.
Tipuri de reacţii la frustrare

A. Reacţii de frustrare care au în vedere structura nevoilor frustrante
• Reacţii de persistenţă a nevoii, care se referă doar la destinul nevoii
frustrante şi vizează ca scop satisfacerea nevoii specifice frustrate
(prin sublimare sau conversiune); corespunde stresului pasiv;
• Reacţii de apărare a Eului, care se referă la destinul întregii
personalităţi; corespund stresului activ. Aceste reacţii se divid în
trei grupe:
▪ Răspunsuri extrapunitive, în care subiectul atribuie cu
agresivitate frustrarea persoanelor sau lucrurilor exterioare.
Stările afective asociate sunt: mânia, furia, iritarea. În anumite
cazuri acest mecanism este inhibat şi se exprimă prin proiecţie,
fiind ilustrat în paranoia;
▪ Răspunsuri intrapunitive, în care subiectul îşi atribuie cu
agresivitate sieşi frustrarea. Stările afective asociate sunt:
culpabilitatea şi remuşcarea, iar mecanismele psihanalitice sunt
deplasarea şi izolarea. Aspectul patologic este ilustrat prin
psihastenie şi, în particular, prin comportamente obsesionale;
▪ Răspunsuri nonpunitive, în care agresiunea nu apare ca forţă
generatoare. Mecanismul psihanalitic este represiunea, iar
aspectul patologic este reprezentat de unele manifestări
isterice.
B. Tipuri de reacţii care au în vedere direcţionarea lor:
• Reacţii directe, în care răspunsul este riguros adaptat situaţiei
frustrante, vizând satisfacerea nevoii iniţiale;
• Reacţii indirecte, în care răspunsul este mai mult sau mai puţin
substitutiv.
C. Tipuri de reacţii după caracterul mai mult sau mai puţin adecvat
Acest caracter are în vedere faptul că, în general, reacţiile la
frustrare au un scop adaptativ pentru individ. El poate fi definit cu
precizie numai pentru răspunsurile de persistenţă a nevoii şi
răspunsurile de apărare a Eului. Astfel, avem:
82
• Răspunsuri de persistenţă a nevoii:

▪ persistenţă adaptativă, comportamentul persistă în vederea
atingerii scopului;
▪ persistenţă neadaptativă, comportamentul este repetat, deşi nu
duce spre atingerea scopului.
• Răspunsuri de apărare a Eului:
▪ adaptative, răspunsul este justificat prin condiţiile existente;
▪ neadaptative, răspunsul nu este justificat de situaţia existentă.
Un concept extrem de important în înţelegerea acestei probe îl
reprezintă cel de toleranţă la frustrare. Rosenzweig îl defineşte ca fiind
„aptitudinea unui individ de a suporta frustrarea, fără pierderea
adaptării sale psihobiologice, adică fără a face apel la modalităţi de
răspunsuri inadecvate”.
Acest concept oferă două avantaje:
1. poate fi exprimat în formă cantitativă;
2. implică existenţa diferenţelor individuale în ceea ce priveşte
pragurile de toleranţă la frustrare.
Deşi factorii determinanţi ai toleranţei la frustrare sunt departe
de a fi clarificaţi, Rosenzweig face referire la două categorii:
1. Factori somatici, care ţin de diferenţele individuale înnăscute şi
corespund variaţiilor nervoase, endocrine;
2. Factori psihologici.
2. Descriere
Această probă foloseşte desene ca stimuli, având scopul de a
favoriza identificarea subiectului cu personajul aflat în situaţia frustrantă.
Materialul cuprinde o serie de 24 de desene, reprezentând fiecare
două personaje, plasate într-o situaţie frustrantă. În fiecare situaţie,
personajul din stânga pronunţă câteva cuvinte, care descriu propria
frustrare sau frustrarea altui individ, iar personajul din dreapta are
deasupra o căsuţă goală, care urmează a fi completată de subiectul
investigat. Trăsăturile personajelor nu sunt clar conturate, tocmai
pentru a facilita identificarea subiectului.
Situaţiile prezente în probă se împart în două categorii:
1. Situaţii de obstacol ale Eului, acestea reprezentând situaţiile în
care un obstacol – persoană sau obiect – frustrează într-o formă
directă subiectul. Există 16 situaţii de acest tip: 1, 3, 4, 6, 8, 9, 11,
12, 13, 14, 15, 18, 29, 22, 23, 24;
2. Situaţii de obstacol ale Supraeului, sunt situaţiile în care subiectul
este obiectul unei acuzaţii. Există opt situaţii de acest tip: 2, 5, 7,
10, 16, 17, 19, 21.
83
3. Administrare
Proba poate fi aplicată adolescenţilor şi adulţilor, individual sau
colectiv. Există şi o formă pentru copii. Scopul administrării este:
• Obţinerea primei asociaţii a subiectului;
• Facilitarea situaţiei de proiectare, în care subiectul se identifică cu
personajul din desen.
Administrarea individuală, faţă de cea colectivă, are avantajul
clarificării situaţiilor pentru subiect, care uneori sunt greşit înţelese de
acesta, şi, de asemenea, ajută la cotarea răspunsurilor subiectului prin
particularităţile inflexiunii vocii sale etc.
4. Cotare
Se face în funcţie de două aspecte:
1. Direcţia agresiunii:
• Răspunsuri extrapunitive, în care agresiunea este dirijată spre
exterior (E);
• Răspunsuri intrapunitive, în care agresiunea este dirijată de către
subiect spre el însuşi (I);
• Răspunsuri nonpunitive, în care agresiunea este evitată, iar situaţia
frustrantă este descrisă ca fără importanţă, sau ca nefiind din vina
personajului (M).
2. Tipul de reacţie:
• Tipul de predominare a obstacolului. Obstacolul, care este cauza
frustrării, este menţionat de subiect în răspunsul său sub forma
unui comentariu asupra severităţii sale (E'), a unei interpretări ca
favorabil (I') sau ca având o importanţă mică (M'), (O-D = Object
Domination);
• Tipul de apărare a Eului. Eul subiectului joacă un rol important în
răspuns, subiectul fie se disculpă, acuzând pe altcineva (E), fie
acceptă responsabilitatea (I), fie apare atitudinea de neutralitate, în
care nimeni nu este vinovat (M), (E-D = Ego Defense);
• Tipul de persistenţă a nevoii. Răspunsul este direcţionat spre
soluţionarea problemei inerente situaţiei frustrante, subiectul fie
apelează la serviciile altei persoane (e), fie adoptă o atitudine
expectativă, lăsând timpul să rezolve situaţia (m), fie se pune el
însuşi în situaţia de a rezolva problema (i), (N-D = Need
Persistency).
84
În consecinţă, tipurile de factori care apar sunt:

E' → Prezenţa factorului frustrant este subliniată cu insistenţă
I' → Obstacolul frustrant este indicat ca nefrustrant sau ca favorabil
într-un fel oarecare
M' → Obstacolul frustrant este minimalizat, subiectul aproape negând
prezenţa sa
E → Ostilitatea este dirijată spre o persoană sau un obiect din
mediul exterior
E → Subiectul neagă agresiv că ar fi responsabil de o greşeală de care
este acuzat
I → Blamarea, culpabilitatea sunt aruncate de subiect asupra lui
însuşi
I → Subiectul admite culpabilitatea, dar neagă faptul că îi aparţine
în totalitate, invocând circumstanţe inevitabile
M → Vinovăţia pentru frustrare este evitată, situaţia fiind considerată
ca inevitabilă
e→ Soluţia pentru situaţia frustrantă este aşteptată cu insistenţă de
la altcineva
i → Soluţiile sunt prezentate de către subiect, în mod obişnuit, cu
un sentiment de vinovăţie
m → Subiectul speră că timpul sau circumstanţele vor soluţiona
problema.
Cei doi factori E şi I reprezintă situaţii de blocare a Supraeului.
De regulă, răspunsurile comportă o singură cotare, doar în cazul
în care sunt două sau mai multe propoziţii în frază vorbim de mai multe
cotări: /E/; //e; M'//; /E/e (simbolic, cotarea se trece între paranteze).
De obicei, cotarea se face pe baza semnificaţiei „obiective” a
răspunsurilor, uneori, însă, există tendinţe subadiacente, care pot fi
luate în considerare.
Cazuri speciale de cotare
• În cazul anumitor răspunsuri, subiectul poate trece de la un
răspuns tip O-D (blocat de frustrare), la unul de tip E-D (se atacă pe
el însuşi sau pe altul), apoi la unul de tip N-P (soluţionarea
problemei). S-a convenit să se favorizeze ultimul factor apărut
într-o perspectivă de dezvoltare.
• În cotarea înjurăturilor se disting două cazuri: unul, în care
subiectul protestează contra obiectelor sau contra sorţii („La
dracu!” – E') şi altul, în care subiectul dirijează agresiunea în mod
specific contra altei persoane („Du-te la dracu!” – E).
85
• Cotarea situaţiilor de Supraeu ridică probleme importante, în

sensul că I este o cotare apropiată de răspunsurile care se cotează
E' în alte situaţii. De exemplu, o expresie de consternare este
provocată prin reacţia subiectului la ceva ce a făcut el însuşi, în
timp ce în situaţia de apărare a Eului o asemenea expresie se referă
la ce au făcut alţii.
• Cotarea I' apare pentru răspunsurile ce tăgăduiesc existenţa unei
frustrări oarecare. Această negare ia forma unui refuz de a-i lăsa pe
alţii să-i cunoască propriile preocupări şi vine dintr-o nevoie de
autopedepsire. Se cotează la fel răspunsurile care exprimă afirmaţia
masochistă că frustrarea constituie un avantaj pentru subiect.
• Anumite răspunsuri care par să miniaturizeze sensul frustrării,
comportă o cotare de tip N-P: „Foarte bine”, „Perfect”, „Sigur”, „Cu
siguranţă”, „Aşa va fi”, şi vor fi cotate m.
Răspunsurile umoristice
În consemnul original, al primei versiuni, i se cerea subiectului
„să evite să facă glume, spirite”. Răspunsurile umoristice pretind
probleme speciale de cotare, dar studiile ulterioare au demonstrat că
este mai important ca subiectul să nu fie limitat. Aceste concluzii se
bazează pe trei argumente:
1. Precizarea făcută (interdicţia) este în contradicţie cu natura
proiectivă a probei;
2. Cercetare efectuată pe două grupe de subiecţi, una primind
consemnul respectiv, alta nu, a relevat o diferenţă nesemnificativă a
răspunsurilor umoristice pentru cele două grupe: 1,30 faţă de 1,20;
3. Răspunsurile umoristice pot fi cotate ca extrapunitive, intrapunitive
şi nonpunitive din perspectiva teoriei frustrării:
▪ sunt cotate E răspunsurile în care subiectul râde de
interlocutor, îşi bate joc de acesta;
▪ sunt cotate I răspunsurile în care subiectul caută să se
ridiculizeze pe el însuşi;
▪ sunt cotate M răspunsurile neagresive, pentru care subiectul
renunţă la a ridiculiza persoane, ridiculizând situaţii.
În manualul testului se găsesc o serie de astfel de situaţii speciale de
cotare, care pot servi drept ghid.
86
5. Interpretare
Aceasta vizează următoarele aspecte:
1. Protocolul examenului şi cotarea răspunsurilor;
2. Stabilirea indicelui de conformitate la grup (GCR), care măsoară
conformitatea răspunsurilor cu cele ale populaţiei medii;
3. Stabilirea profilurilor;
4. Stabilirea patternurilor;
5. Stabilirea tendinţelor.
Protocolul examenului şi cotarea răspunsurilor

Reamintim tipurile de cotare ale răspunsurilor subiectului:
• O-D → E', I', M'
• E-D → E, I, M
• N-P → e, i, m
• Supraeu → E, I
Indicele de conformitate la grup (GCR – Group Conformity
Rating)
Acest indice măsoară conformitatea răspunsurilor subiectului
faţă de cele ale populaţiei medii. Pentru fiecare situaţie a fost
determinată frecvenţa relativă a diferitelor tipuri de răspunsuri, fiind
reţinute răspunsurile cu frecvenţa cea mai mare, cu condiţia să
întrunească un procent de 40% (ca reprezentativitate). Ca urmare, s-au
stabilit următoarele răspunsuri pentru GCR.
Tabelul nr. 6: Valorile indicelui GCR cu frecvenţă ridicată

1. /M/ 7. /E/ 13. /E/ 19. /E/
2. /I/ 8. 14. 20.
3. 9. /E/ 15. 21 I'//
4. /M/, //m 10. /E/ 16. /E/, /I/ 22. M'//
5. //I 11. /E/ 17. /E/ 23. /E/
6. 12. 18. 24. /M/
Toate aceste răspunsuri (cu frecvenţă statistică mare) sunt

trecute pe foaia de cotare în căsuţa corespunzătoare, în colţul inferior
drept. Pentru a calcula GCR se compară răspunsurile subiectului cu cele
notate (din tabelul anterior) deja pe foaia de interpretare. Acordarea
punctajului se face în felul următor:
87
• Se acordă un punct când răspunsul subiectului corespunde în

totalitate cu cel stabilit pentru GCR (de exemplu pentru subiect
/E/, pentru GCR tot /E/);
• Se acordă 0 puncte când cele două cotări diferă complet (subiect
/E/, GCR /M/);
• Se acordă 0,5 puncte atunci când subiectul oferă un răspuns care
comportă două cotări, iar una corespunde cotării întâlnite în GCR
(subiect /E/ şi //e, GCR /E/);
• Se acordă un punct când GCR are două cotări, iar subiectul oferă un
răspuns care corespunde uneia dintre cele două cotări (subiect /E/,
GCR /E/ şi /I/);
• Se acordă un punct dacă GCR are două cotări, iar subiectul are tot
două cotări, care corespund în totalitate cu acestea (GCR /M/m,
subiectul /M/m);
• Se acordă 0,5 puncte în cazul anterior, dacă numai unul dintre
răspunsurile subiectului corespunde cu cele ale GCR (GCR /M/m,
subiect /M/e).
Maximum de punctaj este 16, deoarece există 16 situaţii care
comportă un GCR. Rezultatul obţinut se trece pe foaia de cotare, după
care se face transformarea în % şi în cote T (transformarea se poate
realiza pe baza unui tabel existent în manualul testului).
Profiluri
Rezultatele urmează să fie trecute în tabelul aflat pe foaia de
interpretare, care conţine mai multe coloane, astfel:
• Coloana O-D – se va face suma răspunsurilor E', I', M';
• Coloana E-D – se va face suma răspunsurilor E ( E ), I( I ), M;
• Coloana N-P – se va face suma răspunsurilor e, i, m.
Acordarea punctajului se face în felul următor:
• dacă răspunsul are o singură cotare se acordă un punct;
• dacă sunt două cotări (de exemplu /E/e), atunci se acordă fiecărei
cotări 0,5 puncte.
După completarea celor nouă rubrici ale tabelului „Profil”, se
calculează totalul pe orizontală şi pe verticală. Rezultatul total obţinut
se transformă în procente prin raportare la punctajul maxim (24) şi se
transformă în cote T. Cotele T ne permit raportarea rezultatelor
subiecţilor la populaţia generală, pentru a putea aprecia şi interpreta
eventualele deviaţii, natura, sensul şi intensitatea lor.
Există situaţii în care subiectul nu răspunde la toate cele 24
situaţii. De exemplu, dacă subiectul a răspuns la 22 situaţii,
transformarea în procente se face astfel pentru următoarele răspunsuri:
88
Tabelul nr. 7: Exemplu de răspuns pentru 22 de situaţii

1 9 1
0,5 3,5 1
2 2,5 1,5
• Calculul se face astfel:

1………………22
x………………24
x = 1,09
• Prin raportarea la 24 se obţine:
Tabelul nr. 8: Raportare la 24

1,09 9,82 1,09
0,54 3,82 1,09
2,18 2,73 1,64
Din punct de vedere psihologic, aceste calcule au o relevanţă,

deoarece este mai important ca raportarea să se facă la numărul total
oferit de subiect şi nu la numărul total aşteptat din partea acestuia.
Patternuri. Combinaţii. Structuri

Patternul clasic cuprinde trei tipuri de combinaţii:
1. Combinaţia 1: exprimă frecvenţa relativă a diferitelor direcţii ale
răspunsurilor din cadrul profilurilor (pe rânduri), fără a ţine cont
de tip, adică se notează răspunsurile extrapunitive cele mai
frecvente, intrapunitive şi nonpunitive cu cea mai mare frecvenţă,
distribuindu-le în ordinea descrescătoare a frecvenţei relative prin
semnele > sau = ;
2. Combinaţia 2: exprimă frecvenţa relativă ţinând cont de tip şi nu de
direcţie (pe coloane), adică se notează răspunsurile mai frecvente în
coloana O-D, E-D, N-P şi se dispun în ordine descrescătoare a
frecvenţei;
3. Combinaţia 3: exprimă frecvenţele relative cele mai mari a trei
factori, indiferent care ar fi tipul sau direcţia, dispuse în ordine
descrescătoare a frecvenţei.
Aceste patternuri clasice sunt de fapt reformulări ale tabloului
profilurilor, ele permit o mai facilă observare a răspunsurilor după:
• Direcţie;
• Tip;
• Cele două categorii combinate.
89
Atunci când se face transformarea în cote T pot să apară

modificări ale combinaţiilor, dar întotdeauna combinaţiile stabilite
după transformarea în cote T au o valoare superioară celor bazate pe
cote brute.
Patternul adiţional constă într-o comparaţie a răspunsurilor E
şi I cu alţi factori de cotare, pentru a evidenţia rolul răspunsurilor în
situaţia de blocaj, de dominare a Supraeului.
Frecvenţa răspunsurilor E şi I este calculată iniţial separat,
apoi se calculează suma lor, după care rezultatele se transformă în
procente prin raportare la 24, după care, prin raportare la tabelul
existent în manualul de interpretare, rezultatele sunt transformate în
cote T.
Tendinţe
Acestea reprezintă ultima fază în elaborarea rezultatelor. Pe
parcursul probei pot să apară o serie de modificări, de exemplu
subiectul poate trece de la un tip sau direcţie în cursul primei părţi a
probei, la o cu totul altă direcţie sau tip în cea de-a doua parte a probei.
Aceste schimbări au o mare importanţă în înţelegerea reacţiilor de
frustrare, deoarece ele depind de atitudinea subiectului faţă de propriile
reacţii. Analiza tendinţelor urmăreşte să evidenţieze existenţa acestor
schimbări şi să le precizeze natura.
Formula de calcul a valorii numerice a tendinţei este:
a–b
a+b
unde a reprezintă valoarea cantitativă a factorului din prima jumătate a
protocolului, iar b reprezintă valoarea cantitativă a factorului din a
doua jumătate a protocolului.
Pentru a fi considerată semnificativă, o tendinţă trebuie să se
bazeze pe cel puţin patru răspunsuri, indiferent în ce jumătate se află, şi
să aibă o valoare minimă de +0,33.
Există cinci tipuri de tendinţe, primele trei sunt numite„tendinţe
intracolonale, având în vedere direcţia agresiunii în fiecare dintre cele
trei coloane pentru fiecare tip de reacţie. Tendinţa 4 are în vedere
direcţia, fără să ţină cont de coloane, iar tendinţa 5 are în vedere
distribuţia factorilor în cele trei coloane, fără să ţină cont de direcţia
agresiunii.
• Tendinţa 1: O-D → E', I', M';
• Tendinţa 2: E-D → E ( E ), I ( I ), M;
90
• Tendinţa 3: N-P → e, i, m;
• Tendinţa 4: se ţine cont de direcţia agresiunii: extrapunitiv,
nonpunitiv, intrapunitiv;
• Tendinţa 5: distribuţia factorilor în cele trei coloane, fără a ţine cot
de direcţia agresiunii.
În realizarea interpretării trebuie să evidenţiem următoarele
aspecte:
• Interpretarea valorii GCR-ului, care este un indicator al adaptării
individului la grupul său social, evidenţiind eventualele deviaţii care
pot să apară.
• Studiul cotelor T, ale celor şase factori înregistraţi în profil, adică
studiul cotelor privind direcţia agresiunii (E, I, M) şi al cotelor
privind tipul (O-D, E-D, N-P). Se vor urmări, în special, devianţele
care pot să apară.
• Examinarea combinaţiilor, care este, de fapt, o completare a
studiului profilurilor, permiţând aprofundarea semnificaţiei
acestora.
• Examinarea semnificaţiei celor cinci tendinţe şi a abaterilor care
pot să apară.
91
TEHNICI DE COMPLETARE
92
Testul asociativ-verbal
VIII. Testul asociativ-verbal
În 1904, Carl Gustav Jung, în colaborare cu Riklin a realizat o

probă de asociere verbală, care pare a fi primul test proiectiv. Testul are
la bază asociaţionismul, care explică viaţa psihică plecând de la asociaţii
de idei, cărora le enunţă legile.
1. Material şi administrare
Testul original cuprinde patru liste a câte 100 de cuvinte fiecare.
Subiectului i se citeşte, pe rând, fiecare cuvânt din listă (cuvânt
inductor), iar acesta trebuie să răspundă cu primul cuvânt care îi vine în
minte (cuvânt indus). Examinatorul notează atât cuvântul indus, cât şi
timpul de reacţie al subiectului în secunde (timpul scurs după citirea
cuvântului inductor şi răspunsul subiectului). După ce au fost citite
toate cuvintele din listă se poate face o anchetă, recitind cuvintele,
pentru a vedea dacă subiectul îşi aminteşte răspunsurile.
2. Interpretare
Interpretarea testului urmăreşte evidenţierea a două aspecte:
determinarea tipului caracterologic al subiectului şi diagnosticul
nevrozei sau detectarea complexelor.
Determinarea tipului caracterologic al subiectului

În funcţie de tipul legăturii între cuvântul inductor şi cuvântul
indus, Jung a relevat două forme de asociaţii corespunzând celor două
mari tipuri psihologice: extrovert şi introvert. Extrovertul reacţionează
la semnificaţia obiectivă a cuvântului inductor, este un tip concret;
introvertul este sensibil la reprezentarea subiectivă a cuvântului
inductor, este un tip abstract.
Se stabileşte cărei categorii îi aparţine fiecare cuvânt indus, iar
valoarea cea mai mare indică tipul căruia îi aparţine subiectul.
93
Diagnosticul nevrozei sau detectarea complexelor

Termenul de complex desemnează un „ansamblu organizat de
reprezentări şi amintiri cu mare intensitate afectivă, parţial sau total
inconştiente” (J. Laplanche & J.-B. Pontalis, 1994). Se consideră că un
complex este legat de un slab control al agresivităţii. De aceea asocierea
cuvântului inductor cu un cuvânt care să sugereze un complex agresiv,
sau blocarea subiectului ar indica existenţa unui complex. Jung oferă
doi indici principali ai existenţei complexelor:
• Lungimea timpului de reacţie;
• Dificultăţi de evocare la proba de reproducere.
Pe lângă aceştia, pot să apară şi alţi indici, şi anume:
• Mai multe răspunsuri la un cuvânt inductor;
• Repetarea cuvântului inductor;
• Cuvânt inductor neînţeles;
• Absenţa cuvântului indus;
• Traducerea cuvântului inductor într-o limbă străină;
• Răspuns printr-un cuvânt rar sau străin;
• Referinţă personală;
• Perseverare.
Testul de asociere verbală al lui Jung nu oferă un material bogat
pentru interpretare, fiind un simplu instrument clinic, care permite o
primă apreciere asupra conflictelor care nu sunt decelate pe baza unei
convorbiri. Este de preferabil să fie folosit împreună cu alte metode de
investigare.
94
Testul de completare a imaginilor
IX. Testul de completare a imaginilor
1. Descriere
Testul de completare a imaginilor mai este numit şi Testul
Wartegg, fiind elaborat de Ehrig Wartegg în 1939, autorul inspirându-se
din testul lui Sanders, în care subiectul trebuia să completeze şase linii
desenate de către examinator. Testul diferă atât de probele cu temă
liberă de desen, cât şi de cele cu teme date. Subiectului i se oferă o foaie
pe care sunt opt pătrate cu latura de 4 cm, cu un chenar negru, în
fiecare pătrat fiind o temă, pe care subiectul trebuie să o continue, să o
finalizeze. Nu i se permite folosirea gumei de şters, a liniarului. Este
indicat ca acest test să fie efectuat individual.
Cadranul negru al celor opt figuri este benefic tendinţelor de
mâzgăleală, în timp ce stimulii obiectivi, reprezentaţi prin semnele de
început îngrădesc aceste tendinţe.
Wartegg a ales temele de început după sugestiblitatea lor proprie.
Autorul le conferă valoare de arhetip deoarece semnificaţia lor rămâne
aceeaşi în orice manifestare grafică. Cele patru arhetipuri simple sunt:
punctul, linia dreaptă, linia curbă, unghiul ascuţit. Acestea fac posibilă
constituirea oricărei figuri grafice, prin diverse combinaţii. Semnificaţia
acestor arhetipuri şi a combinaţiilor lor se completează în Testul
Wartegg cu o semnificaţie specifică, în funcţie de locul pe care îl ocupă
în desen, de dimensiunea lor, de relaţiile existente între arhetipuri.
Arhetipurile simple au următoarele semnificaţii:
• Punctul dă impresia de imprecizie, nesiguranţă, ambiguitate şi
semnifică din punct de vedere psihologic neîncredere în sine, lipsă
de fermitate;
• Linia dreaptă dă senzaţia de tărie, siguranţă, fermitate şi are ca
semnificaţie psihologică încredere în sine, spirit bun de observaţie,
capacitate de sinteză;
• Unghiul ascuţit dă senzaţia de antagonism, rezistenţă, durabilitate,
tensiune şi semnifică din punct de vedere psihologic impulsivitate,
energie, vitalitate, lipsă de obiectivitate;
• Linia curbă dă senzaţia de apatie, ritm, flexibilitate şi semnifică
adaptabilitate, sociabilitate, sensibilitate.
95
Toate combinaţiile acestor arhetipuri simple, precum şi

semnificaţia lor se regăsesc în manualul de interpretare al testului.
Wartegg descrie două tipuri de atitudini care pot să apară la
subiecţii examinaţi:
• Atitudinea subiectivă: subiectul lasă drum liber intuiţiei,
experienţei trăite; desenează caricaturi, simboluri, desene
abstracte; trăsătura este suplă şi imprecisă, pot să apară efecte de
nuanţare; suprafeţele sunt foarte umplute;
• Atitudinea obiectivă sau realistă: subiectul reprezintă obiecte reale
sau motive ornamentale; desenul este îngrijit şi minuţios;
suprafeţele nu sunt foarte pline.
2. Administrare
„Desenează în aceste pătrate orice, ce anume doreşti, ce îţi vine în
minte, în aşa fel încât să foloseşti începuturile date. Ordinea în care
desenezi o stabileşti tu. După fiecare desen terminat dai un titlu
desenului şi îl notezi pe spatele foii. Timpul de lucru nu este limitat.”
După ce subiectul a terminat desenele va fi întrebat care a fost cel
mai uşor, cel mai dificil, care i se pare cel mai reuşit şi cel mai puţin
reuşit desen. În timpul testării se vor nota toate remarcile subiectului,
comportamentele sale nonverbale, precum şi timpul necesar finalizării.
3. Interpretare
Diferenţierea normalului şi patologicului
Fundamentul acestei analize este faptul că situaţia de testare
angajează condiţiile de relaţionare normale ale tuturor conduitelor de
adaptare: regula, realitatea, ceilalţi şi viitorul.
Regula este instructajul dat de psiholog. Adaptarea subiectului la
regulă este normală atunci când subiectul o înţelege şi o respectă, nu o
uită în timpul testării, nu face abstracţie de ea etc.
Realitatea este foaia de testare, spaţiile şi arhetipurile date.
Adaptarea la realitate este normală când există înainte de începerea
desenului o scurtă perioadă de latenţă, dar nu şi în timpul alcătuirii
unui desen. Subiectul trebuie să includă în mod adecvat temele în
desenul său, trebuie să completeze toate spaţiile, iar desenele trebuie să
fie proporţionale în ceea ce priveşte aranjarea lor în spaţii şi saturarea
lor, iar titlurile date vor fi adecvate.
În situaţia de testare, celălalt va fi reprezentat de psiholog.
Adaptarea normală faţă de celălalt se exprimă printr-o bună
96
Testul de completare a imaginilor
comunicare, subiectul va căuta să înţeleagă ce i se cere, şi nu să ceară în

mod sistematic ajutor sau să manifeste dispreţ, ostilitate.
Adaptarea subiectului la viitor este dată de rezolvările adecvate.
Fiecare desen este un întreg, nu trebuie să apară perseverări (stereotipii
formale sau tematice).
Nivelul dezvoltării psihice

Pentru aprecierea nivelului dezvoltării psihice, Wartegg
recomandă compararea celor opt desene cu activitatea normală de a
desena a copilului. El indică totuşi anumite „repere primare”, care sunt
normale între 3 şi 6 ani, dar care primesc un aspect patologic după
această vârstă:
• Depăşirea conturului, care nu este luat în considerare, toată
suprafaţa fiind mâzgălită, înnegrită;
• Neluarea în considerare a temei date;
• Folosirea temei fără sens;
• Luarea în considerare difuză;
• Folosirea accentuată a temei;
• Fixarea numai pe tema dată.
Se poate vorbi despre un nivel înalt de dezvoltare atunci când
tema este bine integrată, desenul este bine conturat, cu un sens bine
definit.
Personalitate
Evaluarea se realizează în funcţie de următoarele coordonate: axa
componentelor formal-structurale şi elaborarea tematică.
Analiza formal-structurală
Pentru analiza formal-structurală se iau în considerare
următoarele aspecte:
• Stilul personal: unitar, întrerupt şi nota dominantă a activităţii;
• Nivelul desenelor, exprimarea: bogată, medie, săracă;
• Rezolvările: primitive, medii, originale, bizare;
• Structura dramatică a desenelor: statice, dinamice;
• Mărimea: mică, medie, mare (mai mare de 4 cm);
• Aranjarea în spaţiu: se analizează în funcţie de înălţime, lăţime,
proporţionalitate.
În funcţie de înălţime, pătratul se împarte în trei zone: 1 cm - 2
cm - 1 cm. Zona superioară exprimă activitate mintală şi imaginaţie,
zona mediană dominanţa afectivă şi interes faţă de evenimente
97
cotidiene, iar zona inferioară dinamismul inconştientului, dominanţa

vitalităţii.
În funcţie de lăţime vom avea tot trei zone: 1 cm - 2 cm - 1 cm.
Zona din dreapta exprimă interes faţă de alţii, faţă de viitor, cea
mediană dominanţa prezentului, un bun spirit de observaţie şi interes
faţă de realitatea imediată, iar zona din stânga interes faţă de sine şi
trecut, tradiţie.
Proporţionalitatea este semnul echilibrului afectiv. Se are în
vedere aspectul liniilor folosite, care poate fi apăsat-puternic, normal,
slab, variabil, precum şi grosimea liniilor, în funcţie de care acestea pot
fi: groase, normale, subţiri, variabile.
Trebuie luată în considerare, de asemenea, desfăşurarea în timp,
succesiunea desenelor, timpul de rezolvare pentru fiecare temă.
Succesiunea lineară (1, 2,..., 8) exprimă disciplină, dar şi timiditate, iar
succesiunea inversă (8, 7,…, 1) exprimă tendinţa spre opoziţie.
Elaborarea tematică
Fiecare temă din cele opt ridică o anumită problemă, reprezintă o
anumită situaţie proiectivă cu o anume semnificaţie, fiind apoi oferite
diverse interpretări în funcţie de combinaţia aleasă de subiect, regăsite
în manualul testului. Semnificaţiile temelor sunt:
• Tema 1 (un punct): atitudine faţă de problemă, centralizare;
• Tema 2 (linie ondulată): înclinaţii estetice, afectivitate, contact;
• Tema 3 (trei linii paralele): originalitate, stabilitate, dimensiune a
intenţionalităţii;
• Tema 4 (un mic pătrat negru): activitate, frică, obsesie,
culpabilitate;
• Tema 5 (două drepte aşezate faţă în faţă): conduită voluntară,
vitalitate;
• Tema 6 (două linii): asociere a ideilor;
• Tema 7 (puncte aşezate în semicerc): conduită afectivă,
sensibilitate, gust, devotament;
• Tema 8 (arc în partea de sus a zonei de mijloc): conduită socială,
stabilitate, echilibru.
Rezultatele interpretării evidenţiază apartenenţa subiectului la
unul dintre tipurile următoare:
• Tipul subiectiv, cu dominantă afectivă, fie deschis spre exterior, fie
sensibil;
• Tipul subiectiv, cu dominantă imaginativă, fie formal, fie intuitiv;
• Tipul obiectiv, cu dominantă intelectuală, fie rezonabil impersonal,
fie abstract;
• Tipul voluntar, fie impulsiv, fie energic.
98
TEHNICI DE ALEGERE
SAU DE ORDONARE
99
X. Testul Szondi
1. Concepţia şi teoria
„Diagnosticul experimental al pulsiunilor“ a fost finalizat în 1937
şi a apărut sub forma unei comunicări preliminare în 1939, în cel de-al
treilea volum al „Tratatului de psihologie” al Institutului de Psihologie
al Universităţii din Budapesta.
În 1947, Leopold Szondi publică „Diagnosticul experimental al
pulsiunilor” („Experimentelle Triebdiagnostik”), urmat de „Patologia
pulsiunilor” („Triebpathologie”) în 1952, lucrare care vizează aplicarea
„Analizei destinului” în domeniul psihiatriei; în 1956 apare „Analiză a
Eului” („Ich-Analyse”), fiind o încercare de sinteză şi conciliere a
tuturor curentelor de psihologie abisală, iar în 1961 publică „Terapia
destinului” („Schicksalstherapie”), în care accentul cade pe abordarea
terapeutică.
O contribuţie însemnată la elaborarea şi perfecţionarea acestei
metode o are Susane Deri, eleva lui Szondi, meritul acesteia fiind de
aprofundare a înţelegerii celor opt factori pulsionali, evidenţiind
semnificaţiile factoriale şi, în acelaşi timp, insistând asupra procesului
gândirii dinamice, implicate în interpretare.
„Diagnosticul experimental al pulsiunilor” este o metodă a
psihologiei profunde, care pune în evidenţă:
• Aspiraţiile pulsionale inconştiente ale individului;
• Poziţia inconştientă a Eului, vizavi de pericolul pulsional;
• Dialectica între pulsiuni şi Eu (relevă procesele inconştiente ale
destinelor pulsionale şi ale Eului).
Concepţia teoretică a lui Szondi, numită „Analiza destinului”,
distinge în inconştient trei straturi, diferite ca apariţie cronologică:
1. Inconştientul individual, înţelegând tot ce a fost refulat în copilărie
(acesta relevă domeniul analizei freudiene);
2. Inconştientul familial, în care aspiraţiile pulsionale familiale,
latente şi oprimate, îşi continuă acţiunea lor dinamică, generatoare
de pericol (relevă domeniul „Analizei destinului”);
3. Inconştientul colectiv, care este studiat de către C.G. Jung prin
confruntare cu Arhetipurile.
100
Testul Szondi
Aceste trei direcţii ale psihologiei profunde sunt conexe, ele

având punct de plecare importanţa inconştientului în viaţa individului,
dar „Analiza destinului” a abandonat sistemul pulsional dualist-
conflictual al psihanalizei şi a elaborat un sistem pulsional genetic
familial fondat pe date furnizate de patologia ereditară a maladiilor
pulsionale şi care comportă opt nevoi pulsionale.
„Analiza destinului” situează ca punct comun al tuturor
pulsiunilor originea lor genetică, adică genele constituie surse ale
pulsiunilor. Autorul afirmă: „Natura comună a tuturor pulsiunilor
trebuie să rezide în tendinţa de a reproduce o stare anterioară oarecare”
(L. Szondi, 1947). În sistemul pulsional dezvoltat de Szondi, putem
distinge:
• Aspiraţii sau tendinţe pulsionale;
• Nevoi sau factori pulsionali;
• Pulsiuni sau vectori pulsionali.
Fără a insista prea mult asupra concepţiei teoretice vom
concluziona cu următoarele:
1. Dacă fiecare pulsiune are o origine genetică, înseamnă că există atât
aspiraţii pulsionale, cât şi gene pulsionale;
2. Dualismul psihanalitic pulsiuni sexuale şi pulsiuni ale Eului,
pulsiuni de viaţă şi pulsiuni de moarte este înlocuit în „Analiza
destinului” de perechi pulsionale antagoniste, deci condiţionări
biologice trebuiesc căutate în perechile dispoziţionale ereditare.
Sistemul pulsional trebuie să se constituie, pe de o parte, plecând
de la perechi pulsionale antagoniste, care există în fiecare individ, iar pe
de altă parte, trebuie să fie în concordanţă cu grupele ereditare
psihopatologice. Szondi identifică patru grupe ereditare autonome de
maladii mentale şi anume:
1. Grupa ereditară schizofreniformă, sau Sch, căreia îi aparţin
maladiile psihice de tip catatonic şi paranoid;
2. Grupa ereditară C, circulară sau maniacă-depresivă;
3. Grupa ereditară P, epileptiformă sau paroxismală;
4. Grupa ereditară S, sau cea a maladiilor pulsionale de ordin sexual,
căreia îi aparţin homosexualii, sadicii şi masochiştii.
Conform concepţiei lui Szondi, indivizii sănătoşi sunt şi ei
purtători ai acestor gene pulsionale, în doză unică, iar în momentul în
care ajung în „doză dublă”, aceste gene vor juca un rol important în
maladiile pulsionale.
Prin urmare, există patru grupe pulsionale patologice, cărora le
corespund patru pulsiuni, numite şi vectori pulsionali. Aceşti vectori
pun în evidenţă un cuantum pulsional, delimitat, cu o direcţie
101
pulsională particulară, direcţie în care se manifestă nevoile şi aspiraţiile

pulsionale. Cele patru pulsiuni sau vectori pulsionali sunt:
1. Vectorul S: pulsiunea sexuală;
2. Vectorul P: pulsiunea paroxismală, de surpriză, numită şi pulsiunea etică;
3. Vectorul Sch: pulsiunea Eului;
4. Vectorul C: pulsiunea de contact.
Fiecare dintre cele patru grupe ereditare comportă două moduri
de manifestare, decelabile clinic şi genetic, apărând astfel opt nevoi
pulsionale specifice, numite factori pulsionali.
Cele opt maladii psihice formează patru grupe ereditare, fiecare
din acestea fiind constituite dintr-un cuplu:
Tabelul nr. 9: Grupe ereditare

a. Homosexualitate (h)
1 Maladii ale domeniului sexual
b. Sadism (s)
a. Epilepsie (e)
2 Maladii paroxismale
b. Isterie (hy)
a. Schizofrenie catatonică (k)
3 Maladii schizofreniforme
b. Schizofrenie paranoidă (p)
a. Stare depresivă (d)
4 Maladii circulare
b. Stare maniacală (m)
Aceste gene pulsionale patologice sunt, de fapt, variante care

apar prin mutaţii suferite de genele arhaice respective, de aceea se
vorbeşte de opt factori pulsionali, şi anume:
Tabelul nr. 10: Factori pulsionali

Factorul Trebuinţă de tandreţe, de sentiment matern, pasivitate,
1
pulsional h feminitate
Factorul Trebuinţă de agresivitate, de sadism, de masculinitate,
2
pulsional s de sentiment patern, de activitate, de virilitate
Factorul Trebuinţă de acumulare a afectelor brutale: ură, furie,
3
pulsional e dorinţă de răzbunare
Factorul Trebuinţă de a se da în spectacol sau de a se exhiba,
4
pulsional hy de a se pune în valoare
Factorul
5 Trebuinţă de coartare a Eului, Egosistolă, „Eu realist”
pulsional k
Factorul
6 Trebuinţă de dilatare a Eului, Egodiastolă, „Eu spiritual”
pulsional p
Factorul Trebuinţă de achiziţie a obiectelor, de a le căuta (după
7
pulsional d Horman), de analitate (după Freud); nevoia de a cuceri
Factorul Trebuinţă de a se agăţa de obiectele achiziţionate,
8
pulsional m securizare; acroşare (Horman); oralitate (Freud)
102
Testul Szondi
Pe lângă antagonismul întâlnit, între cei doi factori ai aceluiaşi

vector pulsional, fiecare trebuinţă pulsională prezintă la origine o
structură ambitendentă, rezultând 16 tendinţe:
Tabelul nr. 11: Tendinţe pulsionale
Vector Factor Tendinţe

h+ dragoste faţă de individ
h
h– dragoste faţă de umanitate
S
s+ tendinţă spre sadism
s
s– tendinţă spre masochism
e+ tendinţă spre justiţie, etică
e
e– tendinţă spre răzbunare, ură
P
hy+ tendinţă de se pune în valoare
hy
hy– cenzură morală, elaborarea unei lumi imaginare
k+ tendinţă de a construi idealuri obiectuale de
k posesiune, de introiecţie
k– devalorizare, negaţie, renunţare
Sch
p+ elaborare de idealuri ale Eului, tendinţa spre
p spiritualizare
p– proiecţie
d+ tendinţă de achiziţie, de transformare
d
d– tendinţă de conservare, de perseverare
C
m+ tendinţă de asigurare a achiziţiilor, oralitate
m
m– tendinţa de a se detaşa
În interpretarea pulsională trebuie să se ţină cont de următoarele

aspecte:
1. Fiecare trebuinţă pulsională poate să apară sub trei forme de
manifestare:
a. sub formă pozitivă, adică morbidă;
b. sub forma sa psihologică normală;
c. sub formă socializată sau subliniată.
2. În funcţie de vârstă, aceeaşi trebuinţă va apărea sub forme
simptomatice diferite;
3. Formele de manifestare diferă în funcţie de genul de viaţă al
diferitelor clase sociale şi categorii profesionale;
4. Variaţii analoge pot fi decelate în diferite domenii, unde se
manifestă o capacitate.
103
2. Material
Testul este constituit din şase serii a câte opt fotografii (total 48
fotografii). Cele şase serii sunt identice între ele din punctul de vedere al
structurii lor interne.
Fotografiile sunt notate pe verso conform semnificaţiilor şi
ordinii pe care o ocupă în cadrul seriei; cifrele romane desemnează
seriile; cifrele arabe indică numărul de ordine al fotografiilor în cadrul
seriei; literele desemnează factorul pulsional reprezentat de imaginea
respectivă:
Tabelul nr. 12: Distribuţia pe serii de fotografii

h 6 fotografii de homosexuali
s 6 fotografii de sadici
e 6 fotografii de epileptici
hy 6 fotografii cu persoane cu tulburare isterică paroxistică
k 6 fotografii cu persoane cu tulburare schizofrenică catatonică
p 6 fotografii cu persoane cu tulburare schizofrenică paranoidă
d 6 fotografii cu persoane cu tulburare depresiv melancolică
m 6 fotografii cu persoane cu tulburare maniacală
3. Principii metodologice şi administrare

Proba serveşte la explorarea constituţiilor şi nuanţelor pulsionale
individuale. Aceasta constă în simple reacţii de alegere generate de
pulsiuni.
Testul a fost validat pe un număr de 4000 de subiecţi. În cazul
acestei probe, ca la toate probele proiective, nu poate fi vorba despre
fidelitatea test-retest, deoarece probele proiective urmăresc
personalitatea în dinamica ei, diferenţele apărute la aplicările repetate
fiind deci caracteristici ale personalităţii normale. Dimpotrivă, absenţa
modificărilor, gradul maxim de constanţă ar putea fi explicate prin
existenţa unor tulburări psihopatologice şi anume nevroză compulsivă
sau caracter compulsiv rigid.
Instructajul este următorul: „Vă voi arăta opt fotografii. Priviţi-le
bine şi indicaţi-mi două fotografii simpatice şi două fotografii
antipatice. Acum alegeţi încă două fotografii antipatice, din cele
rămase”. Alegerea trebuie să fie promptă şi spontană, subiectului nu i se
lasă mult timp de gândire. Instructajul se dă doar după ce toate
fotografiile seriei au fost aşezate pe masă.
104
Testul Szondi
4. Proba de asociaţie verbală

Scopul acestei probe este de a separa nevrozele şi stările
prepsihotice de tulburările psihice manifeste de intensitate psihotică şi
constă în a prezenta subiectului fotografiile alese de acesta ca simpatice
şi antipatice, în ordinea factorilor pulsionali, consemnul fiind de a
spune tot ce simte şi gândeşte în raport cu acea fotografie. Psihologul
notează în protocol tot ceea ce relatează subiectul.
Această probă se bazează pe faptul că fiecare imagine dirijează
asociaţiile subiectului către domeniul pulsional corespondent factorului
pulsional specific. De exemplu, pozele factorului „s” provoacă asociaţii
în domeniul agresivităţii, cele ale factorului „e” asociaţii care subliniază
tendinţa de acumulare a afectelor.
Proba asociaţiei factoriale aduce o clarificare în ceea ce priveşte
mecanismul care intervine în alegerea fotografiilor. Astfel:
1. Subiectul alege ca simpatice fotografiile care îi amintesc de
persoane cu care se poate identifica, iar ca antipatice, fotografiile
care seamănă cu persoane care se află sau s-au aflat cu subiectul în
raporturi conflictuale, subiectul neputându-se identifica cu acestea;
2. O a doua formă de alegere este cea anaclitică, prin asemănare cu
imaginea paternă, maternă etc.
3. O a treia formă de alegere este cea narcisică, în care subiectul se
alege pe el însuşi, alege acea fotografie care i se pare că este identică
cu sine.
5. Discriminarea şi interpretarea reacţiilor de

alegere
Interpretarea cantitativă
Aceasta vizează stabilirea cuantumului de reacţii (câte alegeri are
subiectul printre cele şase fotografii ale unui factor şi între cele 12 ale
unui vector, fără a ţine cont dacă alegerile sunt simpatice sau
antipatice), distingând trei tipuri de alegeri:
• Reacţia medie: două sau trei din cele şase imagini ale unui factor
sunt alese (alegerea trebuie să fie în aceeaşi tonalitate, fie simpatice,
fie antipatice);
• Reacţia zero sau aproape zero: subiectul nu alege nici o imagine a
aceluiaşi factor sau cel mult una din fiecare tonalitate;
• Reacţia plină: subiectul alege în aceeaşi tonalitate patru până la
şase imagini ale aceluiaşi factor.
105
Nu ne vom opri asupra reacţiei medii, aceasta având o mai mică

importanţă psihodiagnostică.
Printr-o reacţie zero subiectul relevă ce factor pulsional se
manifestă actual în cazul său, adică manifestarea pulsională (nu trebuie
limitată la aspecte patologice). De exemplu, dacă un subiect dă o reacţie
nulă la factorul „e”, nu înseamnă că este epileptic, cu certitudine, dar
putem să ne gândim că a trecut recent printr-un moment paroxistic, o
explozie paroxistică a afectelor (explozie de mânie, gelozie, angoasă,
panică etc.). Pe plan somatic, ne putem gândi la simptome care
corespund unei crize vasculare paroxistice: sincope, vertij, migrenă,
bâlbâială, accese astmatice.
Reacţia plină se referă la un număr mare de alegeri (5, 6) şi
semnifică faptul că trebuinţa respectivă este cea mai încărcată
(tensionată). Această trebuinţă este cea mai dinamică în structura
personalităţii subiectului respectiv. Se disting trei tipuri de reacţii pline:
• alegeri simpatice (reacţii pozitive);
• alegeri antipatice (reacţii negative);
• alegeri combinate (reacţii ambivalente).
Semnificaţiile reacţiei pline sunt date de tonalitatea alegerilor:
• subiectul găseşte simpatice imaginile factorilor care reprezintă
trebuinţa existentă în acesta în stare premanifestă, gata de
exteriorizare şi pe care o acceptă;
• subiectul găseşte „antipatice” imaginile factorilor care reprezintă
trebuinţa pe care subiectul o refuză, fie exprimarea acesteia este
blocată din exterior.
Interpretarea calitativă
Vizează stabilirea tendinţei pulsionale. Astfel, distingem:
• Reacţii pozitive: subiectul alege din cele şase imagini ale aceluiaşi
factor cel puţin două ca simpatice şi cel mult una ca antipatică:
+6 +5 +4 +3 +2 +2 +3 +4 +5
, , , , , , , , ;
0 0 0 0 0 − 1 −1 − 1 − 1
• Reacţii negative: subiectul alege cel puţin două fotografii ca
antipatice şi cel mult una ca simpatică:
0 0 0 0 0 +1 +1 +1 +1
, , , , , , , , ;
−6 −5 −4 −3 −2 −2 −3 −4 −5
• Reacţii ambivalente sau ambiegale: subiectul alege cel puţin două
fotografii ca simpatice şi cel puţin două ca antipatice;
+2 +3 +3 +4 +2 +2
, , , , , ;
−2 −3 −2 −2 −3 −4
106
Testul Szondi
• Reacţii de descărcare sau reacţii 0: din cele şase fotografii ale unui
factor pulsional, subiectul nu alege nici una, una sau maxim două,
dar una ca simpatică şi alta ca antipatică.
0 0 +1 +1
, , , .
0 −1 0 −1
Semnificaţia celor patru tipuri de reacţii factoriale:
• Reacţie pozitivă la fotografiile unui factor indică o identificare
conştientă sau inconştientă cu structura motivaţională
corespunzătoare acelui factor;
• Reacţie negativă indică existenţa unei atitudini negative, cu privire
la pulsiunea reprezentată de acel factor;
• Reacţiile ambivalente indică domeniile în care tendinţele
conflictuale contradictorii sunt resimţite subiectiv (indică un
oarecare autocontrol);
• Reacţiile nule indică descărcarea pulsiunii reprezentate de factorul
respectiv.
Ultimele două categorii de reacţii au o mare importanţă
diagnostică, reacţiile ambivalente fiind considerate factori simptomatici
subiectivi, reacţiile nule fiind factori simptomatici obiectivi. Astfel,
raportul
 0
(pentru zece profile) oferă informaţii asupra canalelor
 
posibile de descărcare a tensiunii, în raport cu trebuinţele de
autocontrol conştient. Adică, realizează o diferenţă între indivizii care
tind să-şi exprime trebuinţele neinhibate prin „acting-out”, faţă de cei
care uzitează de mecanismele de autocontrol:
• Dacă valoarea raportului este mai mică decât 1, atunci este vorba
despre subiecţi care se supracontrolează (de exemplu: caractere
compulsive);
• Dacă valoarea raportului este egală cu 5, sau mai mare decât 5,
vorbim despre subiecţi care exercită un control scăzut în
descărcarea pulsiunilor (caractere impulsive, psihopaţi, psihotici);
• Valorile cuprinse între 1 şi 5 sunt valori care nu oferă date
diagnostice certe.
Modificările reacţiilor (alegerilor) factoriale
Acestea pot fi studiate în urma aplicării repetate a testului (de
dorit zece profile). Există cinci tipuri de schimbări, având următoarele
semnificaţii:
• Numărul absolut. Direcţia alegerilor în cadrul unui factor specific
nu se modifică, dar fotografiile alese ale aceluiaşi factor nu mai sunt
107
aceleaşi. Acest tip de schimbare nu determină modificarea

interpretării, deoarece forţa dinamică a pulsiunii a rămas aceeaşi.
• Direcţia factorului rămâne neschimbată, dar există o variaţie în
+3 +2
tensiunea sau distribuţia factorului (de exemplu: → ).
−2 −1
Semnificaţia diagnostică depinde de numărul de alegeri în plus sau
în minus, faţă de prima testare. Alegerile izolate, care se opun
majorităţii alegerilor aceluiaşi factor, indică faptul că subiectul îşi
poate diviza atitudinea faţă de trebuinţa respectivă, fără a fi
ambivalent, fiind deci o caracteristică a indivizilor sănătoşi (absenţa
acestor reacţii de „balans” poate fi o caracteristică a psihoticilor).
• Schimbările care presupun o modificare în direcţia factorului, dar
numai de la „+” sau „–” spre „±” sau de la „±” spre „–” sau „+”.
Aceste modificări presupun o anumită schimbare a atitudinii
subiectului faţă de o pulsiune, dar nu o inversare, schimbarea fiind
de la medie spre o constelaţie tensionată (ambivalentă). Şi acest tip
de schimbare, ca şi cele precedente are o frecvenţă mare în
populaţia normală.
• Deplasarea de la „±” spre 0 şi invers. Importantă este apariţia unei
schimbări semnificative în forţa dinamică a trebuinţei. În funcţie de
tipul modificării, spre reacţia nulă sau invers, putem vorbi despre o
descărcare bruscă de tensiune, sau spre o formare de tensiune
pulsională. Cu cât este mai mare contrastul între forţa dinamică a
factorului, de la o testare la alta, cu atât este mai probabil că
eliminarea tensiunii se face „descărcând” trebuinţa printr-un
simptom clinic.
• Inversarea factorială: deplasările de la „+” spre „–” şi de la „–” spre
„+”. Interpretarea depinde de numărul de alegeri care şi-au
modificat poziţia de la pozitiv spre negativ şi invers (de exemplu:
+2 +1 +5 +1
→ ≠ → ). Când apare o modificare de la un
+1 +2 +1 +5
„pozitiv tensionat” spre „negativ tensionat” în 48 de ore este vorba
de un mecanism patologic în domeniul respectiv, mai ales când
inversarea se petrece de mai multe ori în cursul celor zece profile.
Repetarea inversărilor este caracteristica psihoticilor manifeşti sau
a anumitor tipuri de psihopaţi instabili.
• Reacţia în oglindă a vectorului în ansamblul său. Ambii factori ai
unui vector îşi schimbă direcţia în mod simultan, astfel încât
constelaţia vectorului din al doilea profil este imaginea în oglindă a
aceluiaşi vector din primul profil (h+s– → h–s+). Aceste inversări
reprezintă semnul diagnostic cel mai marcant al prezenţei unui
108
Testul Szondi
proces patologic în domeniile respective (de exemplu: inversările în

oglindă în vectorul Sch sunt caracteristice procesului schizofrenic în
stadiile iniţiale ale psihozei; modificările în oglindă ale vectorului C
indică tulburări psihice de tip ciclic; în vectorul S indică o
sexualitate instabilă cu tulburări bazale; în vectorul P indică o
tulburare în sfera controlului afectiv. În cazul subiecţilor sănătoşi,
apar foarte rar aceste modificări „în oglindă”.
În raport de aspectele prezentate până acum, punctele principale
care trebuiesc urmărite într-o interpretare sunt:
1. Se caută factorii care indică cel mai frecvent reacţii nule, deoarece
acestea sunt domeniile în care se situează posibilităţile de
descărcare continuă a trebuinţei respective;
2. Se caută factorii care indică cel mai frecvent reacţii ambivalente,
aceştia sunt „factorii simptomatici subiectivi”, reprezentând
domeniile în care conflictul este resimţit efectiv;
3. Se caută factorii care arată o direcţie „+” sau „–” stabilă, deoarece
aceşti factori, atunci când nu este posibilă descărcarea (0) şi nici nu
este resimţită conştient ca un conflict (±), pot acţiona ca forţe
pulsionale inconştiente, care determină comportamentul sau
apariţia simptomelor clinice;
4. Se urmăresc tipurile de schimbări care apar în fiecare factor (cea
mai importantă din punct de vedere diagnostic este inversarea
factorială, precum şi schimbarea „în oglindă” a vectorului.
Configuraţii vectoriale
În acest caz ne referim la două caracteristici structurale ale
profilelor test, semnificative pentru diagnostic, şi anume direcţia
relativă a celor doi factori ai vectorului şi tensiunea acestora.
Deoarece cei doi factori ai unui vector reprezintă tendinţe opuse,
în condiţii normale cele două tendinţe nu trebuie să fie dispuse în
maniere prea diferite. Întrucât reprezintă tendinţe antagoniste,
funcţionarea lor simultană, dacă apare în proporţii adecvate, are un
efect de autoreglare. De aici deducem că o mare divergenţă în
repartizarea celor două tendinţe indică o lipsă de echilibru în acel
domeniu. Astfel, la subiecţii echilibraţi psihic, trebuie ca în cel puţin doi
vectori din patru, factorii să nu prezinte direcţii diametral opuse
(reacţie pozitivă într-un factor şi negativă în celălalt factor).
Un al doilea aspect vizează tensiunea factorilor. Un număr de trei
alegeri reprezintă o tensionare normală a factorului, dacă numărul
alegerilor creşte, vorbim despre o încărcătură tensională a factorului
respectiv: 4!, 5!, 6!. Numărul de alegeri (tensiunea) ar trebui să fie
aproximativ la fel pentru cei doi factori, pentru a nu exista o mare
divergenţă între tensiunea dinamică a acestora. O mare diferenţă de
109
tensiune comportă, de obicei, o interpretare patologică, mai ales dacă

există mai mult de doi vectori disproporţionat tensionaţi.
6. Procesul de interpretare şi elaborare al unui

profil pulsional
1. Interpretarea factorială
2. Interpretarea vectorială
3. Metoda complementară
4. Interpretarea sindromatică
5. Stabilirea tipurilor de Eu şi a caracteristicilor acestora
6. Analiza unei serii de zece profile
Interpretarea factorială
Se realizează pe baza unui tabel regăsit în manualul testului, ce
indică semnificaţiile generale ale celor patru reacţii de alegere, pentru
cei opt factori pulsionali.
Interpretarea vectorială
Se realizează tot pe baza unui tabel regăsit în manualul testului,
ce indică semnificaţiile pulsionale şi caracterologice cele mai frecvente
ale reacţiilor vectoriale.
Metoda complementară
Este cea mai importantă tehnică auxiliară a Testului Szondi,
deoarece nu se bazează pe dialectica instinctelor, ci pe dialectica
tendinţelor dintre primul plan şi al doilea plan, adică tendinţele faţadei
şi tendinţele culisei. Această metodă oferă o imagine asupra topografiei
tendinţelor în inconştient. Din punct de vedere prognostic, această
metodă permite o bună apreciere a destinului (pulsional) pentru fiecare
caz în parte:
• Profilul faţadei: obţinut din prima reacţie de alegere.
• Profilul experimental (culisa): în fiecare serie rămân patru
fotografii, din care subiectul este invitat să aleagă „două antipatice”,
deci, automat, cele care rămân sunt simpatice.
• Profilul teoretic posibil al prognosticului (complementar): posibila
evoluţie a subiectului în viitor.
Interpretarea se face, deci, pe trei profiluri:
• Profilul faţadei: se realizează pe baza interpretării primelor 12
fotografii simpatice şi 12 antipatice (examinare ordinară) şi
110
Testul Szondi
exprimă tendinţele cele mai puternice ale prezentului, unele latente

(nesatisfăcute), altele manifeste (satisfăcute).
• Profilul complementar teoretic: se stabileşte prin scăderea
profilului faţadei din profilul instinctiv total (   ). Profilul
complementar teoretic face vizibile tendinţele adevărate ale culisei,
din domeniul inconştientului. Profilul complementar teoretic este
adevăratul complement al examinării faţadei, culisa veritabilă este
cea teoretică, nu culisa propriu-zisă. Aspectul profund al
personalităţii nu poate fi evidenţiat decât cu ajutorul combinării
faţadei cu profilul complementar teoretic. Profilul complementar
teoretic oferă indicaţii asupra tendinţelor care se manifestă
simbolic în vis sau sub forma diferitelor simptome.
• Profilul complementar experimental (culisa): acest profil nu trebuie
interpretat ca un rezultat de sine stătător.
Tabelul nr. 13: Posibilităţile de alegere ale profilului experimental

(culisa) (R = reacţie)
Pentru Acestea ocazionează
Se alege La profilul faţadei găsim
profilul următoarele reacţii de
la profilul următoarele posibilităţi
culisei alegere pentru profilul
faţadei de reacţii la alegere
rămâne culisei
+6543210 +0
6 –0123456 0 –0
R +!!! +!! ±! ± ±! –!! –!!! R0
+543210 +10
5 –012345 1 –01
R +!! +! + + –! –!! R00
+43210 +210
4 –01234 2 –012
R +! + ± – –! R+0–
+3210 +3210
3 –0123 3 –0123
R++–– R++––
+210 +43210
2 –012 4 –01234
R+01 R +! + ± – –!
+10 +543210
1 –01 5 –012345
R00 R +!! +! ± ± –! –!!
+0 +6543210
0 –0 6 –0123456
R0 R +!!! +!! ±! ± ±! –!! –!!!
111
Principiile de interpretare ale tabelului sunt:

1. Dacă subiectul alege în profilul faţadei toţi cei şase factori (şase
poze), pentru profilul culisei nu mai rămâne nici o fotografie, deci la
profilul experimental vom avea o reacţie nulă.
2. Dacă subiectul alege în profilul faţadei cinci fotografii, în profilul de cu-
+1 0
lisă reacţia va fi tot nulă, doar că vor exista două variante: sau .
0 −1
3. Dacă subiectul alege în faţadă patru fotografii ale unui factor,
pentru profilul de culisă rămân două fotografii, dar din aceste două
fotografii pot rezulta trei reacţii: +, –, 0.
4. Dacă subiectul alege trei fotografii ale unui factor, în faţadă rămân
trei pentru culisă, dar care dau doar două posibilităţi de reacţie: +
sau – (deoarece din trei poze nu se poate face o reacţie nulă, dar
nici una ambivalentă).
5. Dacă subiectul alege două fotografii, în faţadă rămân patru
fotografii pentru profilul complementar experimental, care pot
ocaziona trei tipuri de răspuns calitativ: +,  , –, dar cinci specii de
răspuns calitativ-cantitativ diferite: +, +!,  , –, –!.
6. Când subiectul alege o fotografie în profilul de faţadă, rămân cinci
fotografii pentru profilul complementar experimental, care
ocazionează calitativ trei reacţii diferite: +,  , –, dar calitativ-
cantitativ cinci modalităţi: +!!, +!,  , –!, –!!.
7. Când subiectul nu alege nici o fotografie pentru un factor în profilul
faţadei, rămân şase fotografii pentru profilul culisei, putând să
apară trei reacţii calitativ diferite: +,  , –, dar calitativ-cantitativ
+! +
şapte reacţii diferite: +!!!, +!!, , , –!!, –!!!.
− −!
Deci, vorbim despre o alegere constrânsă numeric, atunci când:
• Subiectul alege în faţadă cinci sau şase fotografii ale unui factor,
ceea ce generează automat o reacţie nulă în profilul culisei. Aici
apar diferenţe între profilul experimental complementar (culisă) şi
cel complementar teoretic, deoarece din punct de vedere teoretic
trebuie să admitem în culisă o tendinţă pozitivă sau negativă, chiar
dacă în faţadă există o tendinţă extrem de încărcată pozitivă (+!!,
+!!!) sau negativă (–!!, –!!!). Pe de altă parte, în profilul de culisă
reacţia este obligatoriu nulă (în teoretic poate fi –, în culisă doar 0).
• Dacă subiectul nu alege nici o fotografie în profilul faţadei, trebuie
să aleagă toate pozele în profilul culisei. Automat, în profilul
teoretic va apărea o bitendinţă (  ), care nu este o ambivalenţă,
deoarece subiectul păstrează în culisă ambele posibilităţi ale
112
Testul Szondi
factorului (+ şi –), de aceea este o bitendinţă şi nu ambivalenţă;

adică, dacă în profilul faţadei factorul respectiv s-a descărcat, se
poate reîncărca în rezervorul teoretic cu ambele tendinţe (+, –). În
profilul culisei, subiectul are şapte posibilităţi calitativ-cantitative.
Acelaşi lucru se întâmplă când subiectul alege în faţadă o singură
fotografie.
În concluzie, profilul complementar teoretic trebuie interpretat
ca o funcţionare complementară a întregului profil instinctiv, pe lângă
profilul faţadei. În spatele fiecărei reacţii nule a faţadei găsim o
bitendinţă (nu o ambivalenţă) în culisă. În interpretarea profilului de
culisă trebuie să ţinem cont de posibilităţile combinatorice la alegerea
suplimentară (vezi tabelul nr. 13).
Interpretarea profilului complementar al culisei
• Analiza reacţiei nule
▪ Reacţiile nule care apar ca urmare a unei alegeri tensionate în
faţadă (5, 6) nu trebuie interpretate, deoarece iau naştere în
0 0 +1
mod forţat ( ; ; ).
0 −1 0
▪ Reacţiile nule care iau naştere din cele două fotografii rămase
+1
ale unui factor ( ) au un rol important în interpretare,
−1
deoarece subiectul avea şi alte două posibilităţi combinatorice:
+2 0
pozitivă ( ) sau negativă ( ), ceea ce înseamnă că în
0 −2
domeniul tendinţei respective există o predispoziţie spre
descărcare bruscă.
• Analiza reacţiilor pozitive şi negative
Principiul de bază este concordanţa, adică trebuie să stabilim
dacă reacţia culisei se suprapune sau coincide cu cea a faţadei sau a
profilului teoretic complementar.
▪ O concordanţă între culisă şi faţadă demonstrează că tendinţele
faţadei sunt foarte puternice, subiectul continuă maniera sa de
alegere de la faţadă spre culisă, profilul culisei fiind, de fapt,
continuarea profilului faţadei.
▪ O concordanţă între profilul culisei şi cel teoretic dovedeşte că
nu există o diferenţă prea mare de forţă între faţadă şi culisă
+1 0
(F: , C: → T–). Dar, dacă în faţadă apare o descărcare
−3 −2
(reacţie nulă), în teoretic apare o bitendinţă (  ), este posibilă
113
în culisă o reacţie pozitivă sau negativă, care va fi întotdeauna

încărcată (+!, +!!, +!!!, –!!!, –!!, –!).
• Analiza reacţiei bitendente
Reacţia bitendentă se poate obţine când subiectul a ales în faţadă
una, două sau nici o fotografie fotografii, rămânând în culisă patru,
cinci sau şase fotografii ale unui factor. Interpretarea depinde de faptul
dacă există sau nu o concordanţă cu profilul teoretic.
▪ Dacă subiectul alege în faţadă o fotografie sau nici una, sau
+1
două, din care face o reacţie nulă ( ), atunci în profilul
−1
teoretic poate fi vorba doar de o bitendinţă. Dacă şi în culisă
apare o bitendinţă, înseamnă că în culisă, deci în inconştient
bitendinţa este foarte activă.
▪ Dacă subiectul alege în faţadă două fotografii din care face o
reacţie pozitivă slăbuţă (+2, –2), la profilul teoretic poate să
apară o reacţie + sau –. Astfel, reacţia bitendentă din culisă
reprezintă o nouă orientare, întrucât nu apare nici în faţadă şi
nici în profilul teoretic şi trebuie înţeleasă ca o nouă modalitate
de alegere.
Ca urmare, sunt posibile trei modalităţi de alegere în profilul culisei:
• Se continuă maniera de alegere din faţadă, ceea ce atestă o putere
exagerată a tendinţelor din faţadă şi slăbiciunea culisei. Această
concordanţă permite afirmarea ca prognostic, că tendinţele din
culisă vor trece în faţadă şi se vor dizolva;
• A doua variantă, afirmă că modalitatea de alegere merge în direcţia
profilului teoretic, ceea ce înseamnă că tendinţele din inconştient
sunt destul de puternice. Concordanţa între profilul de culisă şi cel
teoretic înseamnă, ca şi prognostic, că inconştientul este foarte
puternic şi că poate erupe în faţadă;
• În cea de a treia orientare, reacţiile profilului culisei nu seamănă
nici cu cel teoretic, nici cu cel de faţadă, reacţiile datorându-se unui
inconştient familial ancestral.
În concluzie, principiile interpretative ale metodei
complementare sunt:
• Profilul faţadei reprezintă tendinţele familiare, care au cea mai
mare putere de a străbate la suprafaţă. Ele se află la graniţa dintre
inconştient şi conştient, rezistând la diferitele modalităţi defensive
ale Eului, pentru a pune sau nu în mişcare mecanismele patologice.
• Profilul complementar teoretic evidenţiază adevăratele tendinţe ale
inconştientului. Profilul pulsional este complet numai prin unitatea
dintre profilul faţadei şi cel complementar teoretic.
114
Testul Szondi
• Profilul experimental (culisă) nu poate fi interpretat decât în funcţie

de concordanţa sa cu profilul faţadei sau cu cel teoretic. Valoarea
diagnostică a acestui profil rezidă în evidenţierea proporţiei de forţe
între tendinţele manifeste şi latente, precum şi în ceea ce priveşte
destinul individului (posibilităţi prognostice).
Interpretarea sindromatică
Aceasta face obiectul celui de al doilea tratat publicat de Szondi,
şi anume „Patologia pulsiunilor” („Triebpathologie”). În cadrul acestuia,
autorul face referire la următoarele entităţi nosologice, din perspectiva
teoriei sale (interpretarea se regăseşte în manualul testului):
Tabelul nr. 14: Entităţi nosologice

Fetişism
Perversiune Masochism
Sadism
Perverşi sexuali
Exhibiţionism
Psihopatii Homosexualitate
Inversiuni
Bisexualitate
Psihopaţii de Toxicomania
contact social Nestatornicia
Psihopaţii criminali
Neurastenia
Nevroze actuale
Nevroza anxioasă
Nevroza obsesivă
Nevroze Nevroze de transfer Isteria
Fobia
Melancolia
Afecţiuni narcisice
Schizofrenia
Epilepsia
Alte Psihoza maniacă-
afecţiuni depresivă
Ipohondria
Stabilirea tipurilor de Eu şi a caracteristicilor acestora

Pentru a analiza tipurile de Eu, trebuie să amintim cele două
funcţii ale acestuia, şi anume:
• Funcţia egodiastolică (p) cu patru faze:
▪ Starea de proiecţie totală: p– ;
▪ Starea mixtă a nevoilor pulsionale, proiecţie şi inflaţie: p  ;
▪ Starea de inflaţie totală: p+ ;
115
▪ Starea de evacuare a nevoilor pulsionale în afara câmpului

conştiinţei: p0.
• Funcţia egosistolică (k) cu patru stadii:
▪ Absenţa Eului sau „dezinteres”: k0 ;
▪ Introiectarea, „egoificarea”, formarea idealului: k+ ;
▪ Luarea de poziţie ambivalentă a Eului: k  ;
▪ Adaptare, refulare: k–.
Vectorul Sch (al pulsiunilor Eului) ne informează despre:
• Procesul de infiltrare în conştient a nevoilor pulsionale (factorul p);
• Poziţia luată de Eu faţă de aspiraţiile pulsionale (factorul k);
• Relaţiile actuale între Eu şi Obiect, adică viziunea despre viaţă şi
concepţia individului asupra lumii;
• Ordinea apariţiei transformărilor acestor grupe de fenomene date,
ce se vor obţine dintr-o serie de zece profile pulsionale.
Profilele Eului
Acestea se clasifică teoretic sau empiric:
• Sistemul teoretic
Tabelul nr. 15: Profile ale Eului în sistemul teoretic

k p k p k p k p
I 0 0 V + 0 IX – 0 XIII ± 0
II 0 + VI + + X – + XIV ± +
III 0 – VII + – XI – – XV ± –
IV 0 ± VIII + ± XII – ± XVI ± ±
Acest sistem oferă informaţii asupra poziţiei luate actual de către Eu.
• Sistemul experimental
Acest sistem are la bază ordinea dezvoltării. Cele 16 profile
teoretice se repartizează în şase clase, care conţin profile asemănătoare
din punct de vedere biopulsional şi care se succed în cursul dezvoltării:
A → clasa reacţiilor fie infantile, fie de involuţie;

B → clasa reacţiilor specifice pubertăţii;
1. clasa reacţiilor „medii”, ale marii mulţimi;
C→
2. clasa reacţiilor periculoase pentru comunitate (asasini, maniaci etc.);
D → clasa „Eului în pericol” (socializare unilaterală);
E → clasa identificării, socializării, sublimării (eventual);
F → clasa integrării şi dezintegrării Eului (clasa pericolelor pentru
individ, datorită utilizării excesive a frânelor Eului).
116
Testul Szondi
Anexa 1 relevă tipurile de Eu, precum şi dezvoltarea acestora. În

cadrul fiecărui tip de Eu sunt prezentate (în manualul testului):
• Dezvoltarea (vârsta la care apare, cum se formează);
• Patologia cu cea mai mare frecvenţă, în care se întâlneşte tipul de
Eu respectiv;
• Repartiţia acestuia din punct de vedere sociologic.
Prezentăm în continuare tipurile de Eu, denumirea acestora şi
modul în care se prescurtează:
A1 (0,–) → Eu contemplativ, mitic, mistic
A2 (+,–) → Eu autistic
C (–,–) → Eu de dresaj
B1 (–,0) → Eu care refulează
B2 (–,0) → Eu inhibat
D (+,+) → Eu narcisic
Ek1 (+,0) → Eu „profesional”
Ek2 (±,0) → Eu obsedat
Ek3 = B2D (±,±) → Eu care posedă un ideal masculin
Ek4 = A2C (±,–) → Eu care luptă pentru libertatea sa
Ep1 (0,+) → Eu „posedat” (inflaţie psihică)
Ep2 (0, ±) → Eu pasiv, feminin
Ep3 (+,±) → Eu abandonat
Ep4 = B2C (–,±) → Eu în faza de depersonalizare
F1 (±,±) → Eu integrat
F2 (0,0) → Eu dezintegrat
În cadrul manualului testului sunt descrise caracteristicile
fiecăruia dintre aceste tipuri de Eu.
Analiza unei serii de zece profile

Cele zece profile vor fi înscrise într-o foaie de protocol (anexa 2).
Pentru a putea realiza această analiză, trebuie să avem în vedere
următoarele aspecte:
• Factorii „simptomelor obiective” (reacţiile nule);
• Factorii „simptomelor subiective” (reacţiile ambivalente);
• Factorii „rădăcină” sau factorii subiacenţi (reacţii stabile + sau –);
• Tipurile de schimbări care se produc în factori şi vectori.
În foaia de protocol, cifrele arabe (1-10) indică numărul
profilelor, o linie orizontală corespunzând unui profil complet. Cele opt
iniţiale din capul coloanelor reprezintă cei opt factori.
Paşii analizei sunt următorii:
• După înscrierea reacţiilor, putem urmări tendinţele celor opt factori
ai unui profil sau tendinţa unui factor de-a lungul celor zece profile.
117
• Însumarea factorilor simptomatici, a factorilor simptomelor

subiective (notaţi 
 pe foaia de protocol) şi a factorilor
simptomelor obiective (notaţi 0 pe foaia de protocol).
Însumarea se realizează atât pentru factorii individuali, de-a lungul
celor zece profile, cât şi pentru fiecare profil în parte.
• Calcularea gradului de tensiune al factorilor simptomatici (sau
indicele reacţiilor simptomatice: TSpG = Tendenzspannungsgrad),
prin însumarea rezultatelor celor două rubrici, atât pentru fiecare
factor individual (coloană), cât şi pentru fiecare profil (linie):
TSpG =  0 +  .
• Pe baza TSpG calculat pentru fiecare factor (coloană), putem afla
un ordin de mărime al factorilor, în funcţie de tendinţa lor la reacţii
simptomatice. Cel mai mare număr aparţine factorului cel mai
simptomatic, iar cel mai mic va denota factorul cu cel mai mare
efect dinamic, care se situează în straturile cele mai profunde ale
personalităţii, numit factor rădăcină.
• Calcularea formulei pulsionale (Triebformel), care este o expresie
formalizată a proporţiei relative a reacţiilor simptomatice din
fiecare factor.
Factorii cei mai simptomatici → simptome reale
Formula Factorii cu valoare medie a → factori submanifeşti,
pulsională = reacţiilor simptomatice cu tensiune medie
Factorii rădăcină → factori subiacenţi ai
cauzalităţii
Nu există o regulă după care reacţiile trebuiesc înscrise pe cele
trei linii, notarea se face pe baza valorii relative a indicelui lor de
reacţii simptomatice.
Tabelele de diagnostic pentru interpretarea diferitelor formule
pulsionale se regăsesc în manualul testului.
Formula pulsională indică distribuţia cantitativă şi calitativă a
factorilor simptomatici în opoziţie cu factorii rădăcină, în timp ce
coeficientul tensiunii tendinţelor (QTSpG) exprimă relaţia
cantitativă dintre factorii simptomatici obiectivi şi cei subiectivi:
0 . Acest raport indică gradul de autocontrol al subiectului

(semnificaţia valorii raportului fiind prezentată anterior).
118
Testul Szondi
• Calcularea gradului de latenţă (Latenzgröße) se stabileşte prin

diferenţa dintre cei doi indici ai fiecărui vector, scăzând indicele
mai mic din cel mai mare. Diferenţele se înscriu în cele patru căsuţe
care corespund celor patru vectori. Valoarea diferenţei ne oferă
gradul de disparitate dintre cele patru perechi de factori; cu cât
valoarea este mai mare, cu atât mai mare este diferenţa dintre cei
doi factori ai vectorului, privind frecvenţa reacţiilor simptomatice.
După notarea indicelui în tabel (obţinut prin scăderea TSpG a
celor doi factori ai vectorului), se adaugă la iniţialele fiecărui vector
iniţiala factorului care are cel mai mic indice de reacţii
simptomatice (iniţiala factorului care a fost scăzut). Pentru o mai
bună precizare a gradului de latenţă se indică şi direcţia factorului:
pozitivă sau negativă (sau poate fi 0 sau  , aceşti factori fiind
excluşi din factorii latenţi). Întreg ansamblul obţinut se numeşte
proporţii de latenţă (Latenzproportionen), iar cele patru valori ale
gradelor de latenţă pentru cei patru vectori trebuie înscrişi în
ordinea importanţei (primul factor reprezentând factorul
determinant cel mai puternic al personalităţii subiectului, forţa
pulsională inconştientă cea mai dinamică, reprezentând clasa
pulsională).
• Stabilirea clasei pulsionale (Triebklasse). Indivizii care aparţin
aceleiaşi clase au aceeaşi structură esenţială a personalităţii
(Szondi, 1947). Descrierea tipurilor de personalitate aferente
claselor pulsionale se regăseşte în manualul de interpretarea al
testului.
Întrucât există opt factori care pot fi latenţi pozitivi sau
negativi, există 16 variaţii de bază ale acestor clase (Ss–, Ss+, Sh–,
Sh+,…). Szondi împarte apoi cele 16 clase în subclase bi-, tri- şi
cvadriegale, ajungându-se la 44 subclase. În manualul testului este
prezentată o scurtă caracterizare a acestor clase. Ultimul tip, clasele
cvadriegale, reprezintă o grupă patologică clară, prin absenţa
structurării pe verticală a personalităţii.
În concluzie, formulele pulsionale ajută la stabilirea diferenţei
dintre interpretările unei „categorii pulsionale” principale (clase); adică
factorii simptomatici se explică prin cei rădăcină. Astfel, se poate realiza
un diagnostic diferenţial între diversele clase pulsionale, pe baza
formulelor pulsionale.
119
TEHNICI EXPRESIVE
120
Testul arborelui
XI. Testul arborelui
Acest test a fost consacrat ştiinţific de către K. Koch (1949), după

începutul făcut de E. Jucker în 1928. În 1987, R. Stora a publicat un
manual de interpretare, bine documentat, intitulat „Le test du dessin
d'un arbre”. Poate fi folosit atât pentru determinarea nivelului
dezvoltării intelectuale şi afective, cât şi pentru a delimita normalul de
patologic.
Arborele este încărcat de simbolistică, H. Hiltbrunner sesizând
afinitatea între om şi arbore, arborele nefiind altceva decât suportul
proiecţiei, suscitând fenomene expresive de origine subiectivă. După un
simbolism elementar, trunchiul este asimilat structurii personalităţii,
coroana raportului persoanei cu mediul, rădăcina ataşamentului faţă de
viaţă.
1. Simbolistica arborelui
În primul rând, schematic, arborele poate fi redus la o cruce.
Acest aspect a stat la baza „teoriei zonelor”, elaborate de Max Pulver.
121
Figura nr. 2: Teoria zonelor (M. Pulver)

(preluat din Rozorea, Sterian, 2000)
Figura nr. 3: Zonele câmpului grafic (Max Pulver)

122
Testul arborelui
Hertz diferenţiază schema după experienţele grafologice, având

la bază şi „Testul satului” (Arthus), înlocuind „schema crucii” cu
„schema rozei vânturilor”.
Figura nr. 4: Schema „Testul satului” (dr. Arthus)

O altă simbolistică spaţială este realizată de Grünwald şi Koch,

evidenţiind câmpul de proiecţie cu diversele localizări, ce pot avea între
ele relaţii multiple.
Figura nr. 5: Simbolica spaţială (Grünwald-Koch).

Câmpul de proiecţie (Grünwald)
123
2. Administrare
Tehnica de aplicare este foarte simplă. În varianta originală,
Koch spunea subiecţilor să deseneze un „arbore, un pom fructifer”, cu
specificaţia „să nu fie brad” (Rozorea, Sterian, 2000).
Ulterior, Stora a modificat instructajul, cerând subiectului să
deseneze după primul desen, pe foi separate, un al doilea, un al treilea
şi, apoi, un al patrulea arbore (acesta cu ochii închişi). Aceasta
deoarece, pus în faţa situaţiei de a repeta desenul, subiectul îşi pierde
automat orice inhibiţie, iese din situaţia de examen, este mai sincer.
Astfel, al doilea arbore ar reprezenta imaginea personalităţii profunde şi
reale, pe când primul desen oferă informaţii numai asupra
personalităţii aparente.
Widrig modifică instructajul, cerând subiectului să deseneze „un
arbore care a devenit nebun” (Rozorea, Sterian, 2000), dând astfel noi
valenţe testului.
Ubbink cere subiecţilor să deseneze „un arbore care vorbeşte”
(Rozorea, Sterian, 2000), dublând sarcina prin povestirea istoriei
arborelui desenat.
De Castilla cere subiecţilor să deseneze trei arbori, pentru primii
doi arbori instructajul fiind să deseneze „un arbore oarecare”, iar cel de
al treilea arbore să reprezinte „un arbore de vis” (de Castilla, 2001).
Primul arbore desenat reprezintă, în viziunea autoarei, atitudinea
socială şi profesională a subiectului. Al doilea arbore este considerat ca
o reprezentare a sinelui intim, iar cel de al treilea arbore va reprezenta
aspiraţiile subiectului, dorinţele şi nevoile acestuia.
3. Interpretare
În primul rând, este necesar să se deseneze o cruce verticală şi un
cadru, punctul de intersecţie fiind mijlocul trunchiului, la trecerea
trunchi-coroană.
În interpretarea desenului se vor avea în vedere următoarele
aspecte (adaptare după Koch, realizată de A. Rozorea şi M. Sterian,
2000):
1. Aprecierea imaginii de ansamblu a desenului
a. Observaţia ansamblului (O.A.): ideea de sinteză, ideea de
analiză;
b. Impresia globală (I.G.): plastic-artistică, plastic-detaşată,
plastic-dizarmonică, plastic-apatică.
2. Schema procesului de proiecţie în funcţie de parametrii desenului
arborelui şi de organizarea câmpului grafic
124
Testul arborelui
a.Plasarea desenului în pagină (P.): poziţie centrală, deplasare

dreapta, stânga, sus, jos, depăşirea spaţiului grafic;
b. Mărimea desenului (M.) – HA (în cm):
HA = Hr + Hc + Ht,
Hr = înălţimea rădăcinii,
Hc = înălţimea coroanei,
Ht = înălţimea trunchiului;
c. Parametrii măsurabili (P.M.) şi raporturile dintre ei:
HR = măsura rădăcinii de la cea mai mică ramificaţie până
la linia solului,
HT = mărimea trunchiului de la baza lui până la sudura cu
coroana,
HC = mărimea coroanei de la locul de unde pornesc
ramificaţiile până la vârful celei mai înalte ramuri,
LC = mărimea coroanei cuprinsă între limitele extreme din
dreapta şi stânga;
d. Linia solului (L.S.): prezentă sau absentă, deasupra bazei
trunchiului, sub baza trunchiului.
3. Semnificaţia componentelor arborelui
a. Rădăcina (R.): prezenţa ei, absenţa, linie simplă etc.;
b. Trunchiul (T.): prezenţa, absenţa acestuia, linie continuă,
întreruptă, ondulată etc.;
c. Expresia trunchiului (E.): din linie simplă, din linie dublă;
d. Baza trunchiului (B.T.): tubulară, tubulară lărgită la stânga, la
dreapta etc.;
e. Forma trunchiului (F.T.): trunchi conic, cu crestături, în formă
de S etc.;
f. Extremităţile trunchiului (E.X.): extremităţi deschise în ambele
părţi, creangă-tub etc.;
g. Direcţia trunchiului (D.T.): înclinare spre stânga, spre dreapta;
h. Scoarţa (suprafaţa) (S.C.): din linii ascuţite, drepte, din linii
curbe, cu pete etc.;
i. Coroană-ramuri (C.R.). Organizarea coroanei (O.): ramuri
structurate necircumscrise, circumscrise, ramuri tub
dezordonate;
j. Forma coroanei (F.): contur ondulat, contur tremurat, coroană
în formă de balon etc.;
k. Centrarea ramurilor (C.E.): centripetă, centrifugă, radială,
concentrică;
l. Direcţia ramurilor (D.): în poziţie normală, în poziţie inversă,
înclinaţie spre dreapta, stânga etc.;
125
m. Expresia ramurilor (E.R.): din linie continuă, linie discontinuă

etc.;
n. Forma ramurilor (F.R.): ramuri tub paralele, ramuri tub în
dezordine, tub deschise la extremităţi;
o. Coordonarea ramurilor (C.O.): coordonare armonioasă,
dizarmonică, coordonare fără semnificaţie;
p. Frunze (FZ.): prezenţa frunzelor, absenţa frunzelor, frunze
căzând etc.;
q. Flori (FL.): prezenţa florilor, absenţa florilor;
r. Fructe (FR.): prezenţa fructelor, absenţa fructelor.
4. Particularităţi ale desenului: regularităţi, deformări, stereotipii,
accesorii, antropomorfisme, culoarea desenului, peisaj, forme
inautentice, schimbare tematică.
Datele se înscriu pe foaia de protocol, după care se poate realiza
profilul de personalitate al subiectului investigat.
Pe lângă datele amintite, trebuie urmărit în plus:
1. Studierea liniei desenului: uşoară, apăsată, discontinuă etc.;
2. Compararea celor trei arbori (când se aplică după metoda lui de
Castilla);
3. Calcularea indicelui Wittgenstein.
Indicele Wittgenstein este un raport numeric între înălţimea
arborelui – HA (în mm) – şi vârsta cronologică a subiectului – a
(calculată în ani şi luni), cu ajutorul căruia se pot detecta pe desenul
arborelui diferite elemente ale istoriei individuale, în parte uitate.
Cercetările au demonstrat ipoteza lui Wittgenstein, şi anume că
înălţimea arborelui conţine istoria vieţii individului şi poate reda cu
exactitate evenimente trecute ale vieţii. Acest indice ajută la stabilirea
vârstei la care a avut loc o traumă psihică. Pentru o înţelegere mai facilă
vom oferi următorul exemplu de calcul:
• Se calculează înălţimea arborelui în mm (de la rădăcină la vârf) –
HA;
• Se calculează vârsta în ani şi luni şi se rotunjeşte – a;
HA
• Se calculează primul indice – I = ;
a
• Se calculează distanţa în mm de la inserţia trunchiului (fără
rădăcină), până la inserţia fracturii (excrescenţei, scorburii etc.) –
h1:
h
I1 = 1 – vârsta în ani şi luni (rezultatul nu se rotunjeşte) când este
I
posibil să se fi produs trauma;
126
Testul arborelui
• Dacă fractura (excrescenţa) este bidimensională, se calculează în

acelaşi mod h2 – distanţa până la partea superioară de inserţie a
excrescenţei:
h
I2 = 2 – vârsta în ani şi luni până la care a fost prelucrat conflictul
I
(trauma);
• Dacă fractura se externalizează, se calculează, în acelaşi mod,
distanţa până la ultima dimensiune externă:
h
I3 = 3 – intervalul de timp sau vârsta până la care sau când trauma
I
(conflictul) a fost conştientizată şi reţinută în memorie.
• În mod similar se calculează h3, h4 etc. în cazul în care există alte
excrescenţe, scorburi.
127
XII. Testul desenul persoanei
1. Concepţia teoretică
Proba se bazează în primul rând pe spontaneitatea activităţii de a
desena, precum şi pe legătura dintre particularităţile personalităţii şi
desen. Testul prezintă o serie de avantaje, care se referă la materialul
necesar, şi anume, foi de hârtie şi creioane colorate, posibilitatea de
aplicare nu doar individual, ci şi colectiv; instructajul nu este foarte
laborios, ceea ce permite aplicarea probei şi persoanelor cu un nivel
cultural şi intelectual scăzut.
Există numeroase studii şi cercetări asupra desenului fiinţei
umane, prima care s-a ocupat de acest aspect fiind Karen Machover
(1949), care utilizează desenul unei persoane numai ca probă
proiectivă, nu şi ca test de inteligenţă. Florence Goodenough urmăreşte,
dimpotrivă, determinarea nivelului de inteligenţă al copiilor, alcătuind
o scală de apreciere a desenului, dar are în vedere, de asemenea, factori
legaţi de sociabilitatea, afectivitatea copilului. Ada Abraham realizează
un studiu privind identificările copilului şi căutarea indicilor în Testul
Machover, elaborând o serie de scale. Jaqueline Royer elaborează un
nou studiu conceput din două mari părţi: prima este consacrată
stabilirii unei scale de maturitate, etalonată pe o populaţie normală de
băieţi şi fete (cu vârste cuprinse între 3 ani şi 12 ani şi 11 luni); a doua
parte este consacrată interpretării desenului din perspectiva
particularităţilor personalităţii, evidenţiind aspecte particulare, tipice
ale trăsăturilor de caracter, tulburări psihice, intelectuale sau afective.
În continuare, vom aborda pe rând fiecare dintre studiile
amintite, prezentând atât particularităţile de administrare, cât şi de
interpretare.
2. Testul desenul persoanei din perspectiva lui K.

Machover
Proba este formată din două părţi. Prima parte, nonverbală,
vizează realizarea a două desene. Subiectului i se oferă o foaie de hârtie,
un creion şi o gumă şi i se dă următorul instructaj: „desenează o
persoană”. Examinatorul notează timpul de execuţie al desenului,
128
Testul desenul persoanei
comentariile spontane ale subiectului şi ordinea în care desenează

diferitele părţi ale copului. După terminarea primului desen i se dă
subiectului al doilea instructaj: „desenează o persoană de alt sex”, pe o
foaie de hârtie separată. Cea de-a doua parte a testului, verbală, constă
dintr-un chestionar care se administrează succesiv pentru fiecare dintre
cele două desene, după care subiectului i se cere să inventeze o istorie a
personajului pe care l-a desenat.
Chestionar pentru copii (există şi o formă echivalentă pentru adulţi)
„Inventează o istorie a acestui personaj ca şi cum ar fi o poveste.
Răspunde cât poţi de bine la următoarele întrebări:
1) Ce face personajul?
2) Ce vârstă are?
3) Este căsătorit?
4) Are copii?… Băieţi sau fete?
5) Ce lucrează?
6) În ce clasă este?
7) Care sunt cele mai mari dorinţe ale sale?
8) Este politicos?
9) Este sănătos?
10) Are o înfăţişare corespunzătoare?
11) Care este partea corpului cel mai bine reuşită?
12) Care este partea corpului cel mai puţin reuşită?
13) Este fericit?
14) Care îi sunt necazurile?
15) Când se enervează?
16) Care îi sunt deprinderile?
17) Care îi sunt cele mai rele trei obiceiuri?
18) Care sunt cele mai bune părţi ale sale?
19) Are numeroşi prieteni?
20) Ce spun aceştia despre el?
21) Îşi iubeşte familia? Tatăl? Mama?
22) Îi place la şcoală?
23) Iese des cu băieţii? Dar cu fetele?
24) Când se distrează cel mai bine?
25) Vrea să se căsătorească?
26) La ce vârstă?
27) Cu ce fel de fată vrea să se căsătorească?
28) Care sunt cele trei mari dorinţe ale sale?
29) Cui îi seamănă?
30) Ţi-ar place să semeni cu el?
31) Spune-mi tot ce vrei în legătură cu acest personaj.”
129
Interpretarea vizează două aspecte: analiza formală (mărimea

desenului, amplasarea în foaie, presiunea creionului, gradul de finisare,
simetria, proporţii, umbre etc.) şi analiza de conţinut (tema, atitudinea
personajului, diversitatea şi exactitatea diferitelor părţi ale corpului,
accesorii, expresia facială şi posturală). Ideea centrală a interpretării
este că desenul unei persoane exprimă imaginea corpului subiectului.
Convorbirea finală face posibilă scoaterea la lumină a materialului
ignorat până atunci, pe de o parte, iar pe de altă parte, întrebările ajută
examinatorul să determine ce semnifică desenul pentru subiect şi să
lămurească aspectele pe care nu le-a înţeles.
3. Testul desenul persoanei din perspectiva lui F.

Goodenough
Proba se poate administra colectiv sau individual, dar în cazul
copiilor preşcolari sau în cazul celor aflaţi în studiu clinic este de dorit
ca examinarea să fie individuală. Examinările individuale sunt
întotdeauna urmate de un interviu pentru clarificarea desenului
executat, examinatorul folosind următorul instructaj: „spune-mi ceva
despre desenul tău”. Subiectului i se oferă un creion şi o fişă de
examinare. Se completează datele de identificare pe fişă, apoi se
continuă:
1. „Vă voi ruga să faceţi pentru mine trei desene. Le vom face pe
fiecare pe rând. Pe prima pagină veţi desena un băiat, cât puteţi de
bine. Fiţi atenţi, să desenaţi băiatul în întregime, nu doar umerii şi
capul!” Copii sunt lăudaţi pentru desenul executat, după care sunt
rugaţi să întoarcă pagina.
2. „De data aceasta vreau să îmi desenaţi o fată. Faceţi cel mai bun
desen. Asiguraţi-vă că desenaţi fata în întregime!” Copii sunt, de
asemenea lăudaţi, după care se întoarce pagina.
3. „Acum veţi desena pe cineva pe care cunoaşteţi foarte bine şi
trebuie să fie cel mai bun desen dintre toate. Vreau ca fiecare dintre
voi să facă un desen despre el însuşi – să vă desenaţi pe voi în
întregime, nu doar faţa voastră. Deci, fiţi atenţi şi faceţi acest desen
cel mai bun dintre cele trei.”
Timpul de execuţie este nelimitat, dar execuţia probei durează în medie
10-15 minute.
Circumstanţe speciale
• Un copil poate să mâzgălească desenul şi să dorească să înceapă
altul. În acest caz i se dă o nouă mapă şi se notează în foaia de
observaţie.
130
• Copilul desenează doar un bust. În acest caz i se dă o nouă mapă, cu

următorul instructaj: „desenează un om întreg”. Se reţin ambele
desene pentru comparare.
Cotare
1. Fiecare item se cotează „reuşit” sau „nereuşit”, în acord cu regulile
prezentate în manual; se acordă un punct pentru fiecare item
reuşit, fără a se acorda jumătăţi de credite. Scorul brut este suma
punctelor şi este folosit pentru a afla scorul standard din tabelele
existente;
2. Pentru facilitarea cotării se foloseşte grila standard din mapa de
examinare. Punctajul se notează în spaţiile de lângă desen: „+”
pentru fiecare item rezolvat, „0” pentru fiecare item omis;
3. Pentru realizarea unei cotări corecte se vor folosi ghidurile de
cotare, pentru fiecare scală;
4. Pot să apară desene care sunt dificil sau imposibil de cotat (în
general, la copii sub 5 ani). Pentru o bună clarificare este indicat să
fie chestionat copilul, pentru a obţine propriile sale explicaţii
asupra desenului. Goodenough a numit „clasa A” toate aceste
desene care nu pot fi recunoscute. Scorul posibil este între 0 şi 1:
dacă desenul constă numai într-o mâzgăleală nedirecţionată şi
necontrolată, scorul este 0; dacă liniile sunt ceva mai controlate,
scorul este 1. Copilul trebuie chestionat asupra desenului, întrucât,
uneori, desene care par a fi în clasa A aparţin, de fapt, clasei B
(desene care pot fi cotate în conformitate cu grila de cotare din
manualul testului);
5. După calcularea scorului brut se calculează scorul standard, rangul
centilelor, media scorului standard, care reprezintă o estimare a
maturităţii intelectuale a copilului;
6. Unele aspecte calitative ale desenelor ca: presiunea creionului,
plasarea în pagină, mărimea; ştersăturile nu sunt cotate dar
trebuiesc reţinute.
Interpretare
Proba furnizează posibilitatea calculării unui coeficient de
dezvoltare mintală, care oferă informaţii asupra nivelului de maturitate,
scorul nefiind identic cu coeficientul de inteligenţă determinat cu
ajutorul unui test de inteligenţă. De asemenea, acest test poate oferi
informaţii suplimentare asupra copiilor care prezintă disabilităţi
psihice. Pentru a obţine acest coeficient de dezvoltare mintală, trebuiesc
avute în vedere următoarele aspecte:
131
1. Calcularea cotei pentru „Scala de cotare pentru desenul unui băiat”

(Scală punct), prin creditarea (un punct, notat +) sau necreditarea
(zero puncte, notat 0) itemului (73 itemi). Se notează scorul brut pe
foaia de cotare.
2. Calcularea cotei pentru „Scala de cotare pentru desenul unei fete”
(Scală punct), prin creditarea (un punct, notat +) sau necreditarea
(zero puncte, notat 0) itemului (71 itemi). Se notează scorul brut pe
foaia de cotare.
3. Convertirea scorului brut în scor standard. Pentru aceasta este
necesară vârsta copilului în luni şi ani, precum şi scorul brut al
fiecărui desen. Există tabele de conversie separate pentru băieţi şi
fete şi, de asemenea, corespunzător Scalei băiatului şi Scalei fetei.
Valoarea scorului standard se află la intersecţia dintre vârsta
copilului şi scorul brut al acestuia. Valoarea medie a scorului
standard se obţine prin însumarea scorurilor la Scala băiatului şi la
Scala fetei şi împărţirea acestei sume la doi. Rezultatul oferă o
estimare a maturităţii copilului.
4. Întrucât nu există scală de apreciere pentru „Autoportret”, se poate
folosi Scala punct a sexului corespunzător, ca pe un al treilea mod
de estimare a maturităţii intelectule. Autoportretul nu a fost
standardizat şi trebuie considerat doar ca o tentativă de măsurare a
maturităţii.
5. Pe lângă Scala punct există şi o scală calitativă care permite o
evaluare mult mai rapidă, dar rezultatele nu sunt atât de precise.
Această scală este folositoare când avem nevoie de o estimare
aproximativă a nivelului de maturitate al copilului. Fiecare desen al
scalei reprezintă un nivel al maturităţii, de la 1, reprezentând cel
mai imatur desen, până la 12, reprezentând cel mai matur desen.
Fiecare desen al copilului se compară cu aceste desene ale scalei şi i
se atribuie valoarea corespunzătoare desenului căruia îi seamănă
cel mai mult. Se trece scorul pe foaie, după care se transformă în
cote standard, în funcţie de vârsta copilului şi de scorul brut
obţinut.
6. Convertirea scorurilor standard în ranguri centile. Rangul centile
arată poziţia relativă a copilului într-un grup teoretic de 100,
reprezentând o populaţie particulară. Un rang centile de 55
însemnă că acel copil este al 55-lea începând de jos într-un grup
teoretic de 100 de copii reprezentativi pentru vârsta sa. Convertirea
scorurilor standard în ranguri centile se face pe baza unui tabel
comun pentru Scala băiatului şi pentru Scala fetei, pentru băieţi şi
pentru fete.
132
4. Testul desenul persoanei în viziunea lui A.

Abraham
Abraham realizează un studiu asupra variantei testului elaborată
de Machover, intitulat „Identificările copilului şi căutarea indicilor în
Testul Machover”. Autoarea elaborează şapte ipoteze, găsind un anumit
număr de itemi corespunzător fiecăreia, astfel:
• Ipoteza 1: Devalorizarea propriului sex (şapte itemi din Testul
Machover);
• Ipoteza 2: Lumea interioară populată de „obiecte rele” (opt itemi);
• Ipoteza 3: Diferenţierea sexuală (sunt folosite cinci grade de
diferenţiere şi scala Swensen);
• Ipoteza 4: Incertitudinea de sine (şase itemi);
• Ipoteza 5: Anxietatea existenţială (opt itemi);
• Ipoteza 6: Nevoie de dependenţă crescută (şase itemi);
• Ipoteza 7: Preferinţa pentru atributele celuilalt sex (itemi feminini,
itemi masculini).
Într-un alt studiu, intitulat „Desenul persoanei. Testul Machover”
(2004), autoarea realizează o analiză a acestei probe din perspectiva
diferiţilor autori prezentând şi o cercetare proprie asupra importanţei
factorilor socio-culturali în dezvoltarea copiilor.
5. Testul desenul persoanei din perspectiva lui J.

Royer
Testul poate fi aplicat individual sau colectiv, subiectului fiindu-i
necesare o foaie de hârtie, un creion şi o gumă, instructajul fiind
următorul: „desenaţi un om, cât puteţi de frumos, şi dacă doriţi îl puteţi
colora”. Se notează toate comentariile spontane ale subiectului.
Interpretare şi cotare
Interpretarea are în vedere două aspecte mari: Scala de
maturitate şi Analiza calitativă a desenului.
Scala de maturitate
Pentru calcularea acesteia s-au avut în vedere două categorii de
semne:
• Semne care apar doar sporadic, la toate vârstele, sau care nu ating o
frecvenţă suficient de mare, numite semne sporadice;
133
• Semne a căror frecvenţă creşte rapid cu vârsta, atingând un nivel

ridicat (75%) şi menţinându-se la acest nivel, numite semne
evolutive.
În constituirea scalei de maturitate au fost reţinute numai
semnele evolutive, ajungându-se, în final, la un număr de 70 itemi.
Scala a fost divizată în trei scale parţiale, privind:
• Capul (23 itemi);
• Schema corporală (32 itemi);
• Îmbrăcămintea (14 itemi).
O a patra scală (care nu este separată, întrucât itemii sunt
integraţi în celelalte trei) vizează modul de utilizare a culorilor.
Pentru fiecare item corect se acordă un punct. Vom obţine astfel cinci
note:
• NC = numărul de itemi reuşiţi din lista „cap”;
• NS = numărul de itemi reuşiţi în lista „schema corporală”;
• NÎ = numărul de itemi reuşiţi din lista „îmbrăcăminte”;
• NTotal = NC + NS + NÎ;
• NCuloare = numărul de itemi culoare reuşiţi din întreaga listă.
Există două tipuri de etalonare, care permit clasarea copiilor, în
raport cu norma vârstei lor, putând astfel aprecia nivelul de maturitate
al acestora:
• Etalonare pe cvartile, în funcţie de vârsta reală a copilului. În
funcţie de vârsta copilului (în ani şi luni) şi în funcţie de cele trei
note obţinute (NC, NS, NÎ) se urmăreşte pe tabel unde se situează
scorul obţinut. Dacă acesta se află între cvartilul Q1 şi Q3, putem
spune că se încadrează în nivelul mediu, corespunzător vârstei,
deoarece aici se situează 50% dintre subiecţii normali de aceeaşi
vârstă. Peste Q3 se situează 25% copii avansaţi în raport cu vârsta
lor, iar sub Q1 25% dintre copiii care prezintă un retard.
• Etalonare în funcţie de vârsta de maturitate. Acest tip de etalonare
permite un nivel mai ridicat de diferenţiere a subiecţilor investigaţi,
în raport cu cel anterior. Este constituit prin nota de maturitate
medie obţinută la fiecare vârstă reală. Pentru a obţine vârsta de
maturitate a copilului se urmăreşte nota care se apropie cel mai
mult de cea a subiectului (pe baza unui tabel aflat în manual),
deasupra acesteia în tabel situându-se vârsta de maturitate.
Se poate calcula un coeficient de maturitate, după formula:
Coeficient de maturitate = vârsta de maturitate x 100

vârsta reală
134
Aprecierea acestui coeficient se face după următorul tabel:
Tabelul nr. 16: Niveluri de dezvoltare ale inteligenţei

0 - 50 Debilitate profundă
50 - 65 Debilitate medie
65 - 80 Debilitate lejeră
80 - 90 Inteligenţă normală slabă
90 - 110 Inteligenţă medie
110 - 130 Aptitudini intelectuale bune
130 - Inteligenţă superioară
Coeficientul de maturitate permite raportarea la coeficientul de

inteligenţă, obţinut prin teste standardizate.
Analiza calitativă
Desenul poate reprezenta:
• Expresia directă a personalităţii subiectului (de exemplu, copilul
timid desenează o persoană mică);
• Compensare (de exemplu, copilul cu deficienţă psihică desenează o
persoană cu un cap mare; copilul cu handicap motor desenează
picioare mai mari);
• Deplasare (de exemplu, accesoriu falic în zona nasului; familie
desenată prin falus indică existenţa unor probleme de natură
sexuală).
Aubin consideră că subiectul căruia i se aplică acest test
desenează:
• Propria sa imagine;
• Imagine a ceea ce ar vrea să fie;
• Imagine a ceea ce refuză să fie;
• Imagine justificativă (delincventul desenează o persoană rea pentru
a-şi justifica agresivitatea).
În interpretarea calitativă sunt luate în considerare următoarele
aspecte:
• Studierea afectivităţii – aspecte globale ale desenului şi aspecte
analitice
a. Amplasarea
Pentru evidenţierea amplasării desenului se împarte foaia în
nouă căsuţe egale, fiecare având anumite semnificaţii, care vor fi redate
în tabelul următor, împreună cu procentele corespunzătoare pentru
băieţi şi fete, privind frecvenţa plasării desenului în zona respectivă.
135
Tabelul nr. 17: Procentajul repartiţiei desenului şi semnificaţia zonelor

Stânga Mijloc Dreapta
B 4,9% B 87% B 1,4%
F 4,1% F 91% F 1,4%
Visare Imaginar Imaginar
Sus Gândire Fugă în ireal
B 6,9% Timiditate Nepăsare
F 6,2% Acţiune limitată Impulsivitate
B 1,2% F 0,6% B 5% F 5% B 1,4% F 0,2%
Trecut Prezent Viitor
Mijloc Real
B 80,6%
F 87%
B 3% F 3% B 77,8% F 83% B 0,7% F 0,2%
Frică Concret Dorinţă de a cuceri
Jos Retracţie
B 5,4%
F 1%
B 0,7% F 0,5% B 4% F 3% B 0,7% F 0,2%
Joles şi Beck susţin că partea stângă a foii aparţine trecutului, iar

dreapta viitorului. Prin urmare, cu cât desenul este plasat mai spre
stânga, cu atât subiectul este mai imatur şi are tendinţa să-şi exprime
emoţiile imediat, iar cu cât desenul este amplasat mai spre dreapta, cu
atât subiectul este mai matur şi dispune de un control intelectual
puternic. Zona stângă ar reprezenta, de asemenea, ataşamentul faţă de
mamă, iar cea dreaptă ataşamentul faţă de tată. În sens vertical, josul
paginii ar reprezenta materialitatea, iar partea superioară a foii
idealismul şi viaţa imaginativă.
Studiile au demonstrat că plasarea desenului în zona centrală
creşte cu vârsta, procentul fiind de 44% pentru subiecţii de 3 ani şi 75%
pentru subiecţii de 7 ani, pentru ambele sexe, ajungând la un procent de
100% la vârsta de 12 ani. În concluzie, începând de la 7 ani, situarea
desenului în zonele exterioare poate fi considerată ca o anomalie.
În mod normal, desenul se face pe foaia situată vertical, aşa cum
este şi consemnul, dar există situaţii când desenul este făcut orizontal.
În acest caz sunt posibile două interpretări:
▪ este vorba de un simţ concret foarte dezvoltat (nevoia de a
poseda spaţiul din jur), însoţit de materialism şi lipsa
idealismului;
▪ este vorba de o atitudine de opoziţie (spirit de contradicţie,
nevoia de afirmare a personalităţii).
136
b. Dimensiunile
Dimensiunea desenului creşte, în mod normal, cu vârsta
subiectului. Aprecierea normalităţii dimensiunilor desenului se
realizează prin raportare la tabele alcătuite în funcţie de vârstă (care se
regăsesc în manual). Talia desenului este expresia gradului de auto-
estimare şi a expansivităţii subiectului, astfel un om mare semnifică
încrederea în sine, pe când un desen foarte mic sugerează timiditate,
retracţia personalităţii.
Proporţiile vizează înălţimea capului, lungimea braţelor şi
picioarelor raportate la lungimea trunchiului. Proporţiile membrelor
superioare şi inferioare nu variază cu vârsta, doar proporţiile capului.
Există o valoare medie a fiecărui raport, precum şi un interval de
normalitate, astfel:
trunchi → 4-9 ani – normal 0,75-3

cap → 9-12 ani – normal 1,25-2,75
trunchi → mediu – 1,5

braţe → normal – 1,25-2
trunchi → mediu – 1
picioare → normal – 0,75-1,25
c. Trăsătura
Mişcarea mâinii este un bun revelator al abilităţii motrice, al
echilibrului neurologic şi chiar al patologiei cerebrale. Tulburările
motrice sau organice se manifestă prin dificultatea de a desena curbele
şi unghiurile, de a apăsa creionul în mod adecvat în timpul realizării
desenului şi de a reprezenta simetria. În plus, trăsătura reflectă şi
stările emoţionale. Există mai multe tipuri de trăsături:
▪ Trăsătură groasă, apăsată;
▪ Trăsătură lejeră;
▪ Trăsătură sigură, directă;
▪ Trăsătură punctată;
▪ Umbre, striaţii;
▪ Estompaje;
▪ Linii unghiulare;
▪ Linii drepte;
▪ Liniile descendente;
▪ Accentuarea liniei verticale a desenului sau accentuarea
orizontală;
▪ Ştersăturile.
137
d. Poziţia şi simetria
Dacă până la 4 ani desenele au de regulă o poziţie oblică,
începând cu această vârstă, în proporţie de 75% desenele sunt orientate
vertical. Cu toate acestea, trăsăturile rămân inegale, părţile corpului nu
se îmbină perfect etc. Simetria corpului se realizează cu o frecvenţă de
75% începând de la 8 ani la fete şi 9 ani la băieţi. Simetria trăsăturilor
feţei apare mai târziu: 9 ani la fete şi peste 12 ani la băieţi.
e. Postura şi mişcarea
În cele mai multe cazuri, omul este reprezentat în picioare, din
faţă, în proporţie de 80%. În general, desenul unui profil semnifică o
atitudine de fugă (frica de a privi în faţă), fiind mai frecvent la începutul
pubertăţii. Postura generală a desenului exprimă atitudinea intimă a
desenatorului, putând fi fermă sau dezechilibrată. Postura braţelor
poate fi orizontală, braţe ridicate în formă de V, poziţie în V răsturnat,
poziţie verticală a braţelor, lipite de corp. Poziţia picioarelor poate fi
paralelă (cu cea mai mare frecvenţă), îndepărtate.
Mişcarea poate fi sugerată în desen prin trei aspecte:
▪ Poziţia înclinată a trunchiului sau o anumită poziţie simetrică a
picioarelor şi braţelor (braţe ridicate, picioare îndoite etc.);
▪ Poziţia diferită a două membre omoloage (un braţ ridicat, altul
coborât);
▪ Adăugarea în mână sau în apropierea picioarelor a obiectelor
care evocă mişcarea (cană, minge etc.).
Prezenţa mişcării creşte cu vârsta, fiind întâlnită la 75% dintre
subiecţii de 11 ani; fetele desenează mai frecvent mişcări ale braţelor, iar
băieţii mişcări ale picioarelor. Semnificaţia mişcării poate fi aceeaşi ca
în cazul răspunsurilor kinestezice, întâlnite în Testul Rorschach, şi
anume introversie, bogăţia vieţii interioare, creativitate. Ca şi în Testul
Rorschach, prezenţa mişcării este raportată la cea a culorilor, fiind de
dorit un anumit echilibru între acestea două.
f. Culoarea
Tehnica de aplicare vizează utilizarea a şapte culori: roşu,
albastru, verde, galben, violet, maro şi negru. Interpretarea culorilor
este apropiată de răspunsurile „C” din Testul Rorschach. Alegerea
culorilor, numărul acestora, intensitatea coloritului, localizarea
suprafeţelor colorate, realismul acestora sunt toate luate în
consideraţie. Aceste caracteristici pot fi puse în raport cu forma
desenului („F” din Testul Rorschach) şi respectarea contururilor
(accentul pus fie pe formă, fie pe culoare evocă răspunsurile „FC” sau
„CF” din Testul Rorschach). Aspecte care pot fi urmărite:
▪ Numărul de culori utilizate: în general acest număr creşte cu
vârsta; utilizarea uneia sau a două culori sau refuzul de a colora
138
este un indice important în interpretare, la fel ca şi folosirea a

şase, şapte culori;
▪ Realismul culorilor: până la 7 ani culorile pot fi utilizate într-un
mod nerealist, de la 7 ani realismul pielii este atins în proporţie
de 75%, cel al ochilor şi al gurii de la 9 ani pentru fete şi 10 ani
pentru băieţi. Nota obţinută la scala C (culoare) ne permite să
stabilim dacă subiectul se încadrează în norma specifică vârstei
lui sau nu;
▪ Culoarea dominantă: are în vedere cea mai mare parte a
desenului, iar interpretarea se face în funcţie de simbolismul
culorilor. Sunt tipice anumite asocieri ale culorilor:
□ Roşu şi negru: violenţă şi anxietate;
□ Roşu şi verde: ambivalenţă, mânie;
□ Galben şi roşu (sau portocaliu): sociabilitate.
g. Personalitatea persoanei desenate
După majoritatea autorilor, vârsta personajului desenat este
apropiată de cea a subiectului. Uneori, vârsta personajului poate fi mult
mai mică decât a desenatorului (semn al regresiei) sau mult mai mare
(semn al unui ataşament deosebit faţă de o persoană în vârstă).
Precizarea vârstei persoanei desenate creşte cu vârsta, atingând 75% la
10 ani, atât pentru băieţi, cât şi pentru fete şi este un semn al maturităţii
psihice.
Începând de la 9 ani (75%) sexul persoanei desenate poate fi
identificat, fie prin caractere secundare (mustaţă, barbă etc.), fie prin
îmbrăcăminte, fie prin atribute specifice (pipă etc.). Deci, plecând de la
9 ani nediferenţierea personajului desenat ridică semne de întrebare.
Prin identitate se înţelege că personajul nu este unul oarecare, ci
poate fi recunoscut ca soldat, gangster etc. Temele sunt foarte variate şi
exprimă, în general „idealul eului” specific copilului respectiv:
gangsterul sau soldatul exprimă o agresivitate directă mai mult sau mai
puţin socializată, negrul exprimă (la copiii albi) un sentiment de
culpabilitate, clovnul exprimă adesea o „falsă veselie” care
supracompensează o stare de angoasă.
h. Expresia
Expresia desenului reproduce atitudinile intime şi sentimentele
desenatorului, iar aprecierea acesteia este simbolică, de aceea necesită
experienţă în utilizarea testului.
i. Mediul
În medie, 21% dintre băieţi şi 24% dintre fete desenează elemente
de mediu; această tendinţă descreşte cu vârsta. La vârste mici nu are o
semnificaţie foarte importantă, apărând din necesitatea copilului de a
umple pagina, însă de la 10 ani poate fi semnul insecurităţii sau al unei
139
vieţi imaginative prea absorbante pentru subiect. În general, începând

de la 6 ani, elementele mediului sunt interpretate în funcţie de
simbolismul admis (Jung, Bachelard, Durand): sol, munţi, soare, nori,
stele, apă, flori, păsări, animale domestice, arbori, case etc.
Uneori, copilul încercuieşte desenul, acest fapt fiind un indice al
nevoii de a stabili o zonă de securitate între el şi mediu, iar desenarea
unei bolţi poate avea aceeaşi semnificaţie, fiind şi un indice al regresiei.
Prezenţa unor simboluri materne (apă, casă) sau paterne (soare)
indică importanţa părinţilor pentru copii, fie prin afecţiune, fie prin
dorinţa de a-i satisface, fie prin căutarea securităţii. Un mediu prea
decorativ exprimă nevoia unui refugiu şi absenţa unei imagini paterne
coerente.
j. Aspecte analitice
Acestea au în vedere capul, trunchiul, membrele şi
îmbrăcămintea, cu diferitele lor particularităţi şi interpretările
simbolice aferente.
• Trăsăturile de caracter
Testul permite evidenţierea unor aspecte particulare care pot
ajuta la stabilirea unui diagnostic. Fără a intra în amănunte, întrucât
aceste aspecte se regăsesc detaliat în manualul testului, le vom aminti
doar:
▪ Emotivitate-nonemotivitate;
▪ Bunătate-violenţă;
▪ Bucurie-depresie şi angoasă;
▪ Sensibilitate-inhibiţie;
▪ Sinceritate-minciună;
▪ Narcisism;
▪ Instabilitate psiho-motorie;
▪ Sentiment de abandon;
▪ Sentiment de inferioritate;
▪ Sentiment de culpabilitate;
▪ Retard în dezvoltarea afectivă şi regresie.
• Stadiile afective
Sunt prezentate caracteristicile aferente fiecărui stadiu de
dezvoltare psihosexuală, precum şi tulburările asociate fixării sau
regresiei la un anumit stadiu.
• Aspectele patologice în desen
Tulburările psihice se manifestă prin anomalii în desen. Vom
aminti câteva dintre cele mai semnificative:
▪ Refuzul de a desena;
140
▪ Lentoarea excesivă;
▪ Ştersături numeroase;
▪ Verbalizare importantă, însoţită de opoziţie sau autocritică;
▪ Retard semnificativ între vârsta obţinută la scala de maturitate
şi vârsta reală a desenatorului;
▪ Om desenat foarte mic sau foarte mare;
▪ Om desenat decentrat, plasat altundeva decât în centrul paginii;
▪ Devierea de la ax a omului;
▪ Desenarea succesivă a mai multor oameni;
▪ Umplerea paginii;
▪ Om care nu este desenat în întregime;
▪ Om mutilat;
▪ Personaj care este văzut din spate;
▪ Devitalizarea omului („robot”);
▪ Schematizarea excesivă;
▪ Refuzul de a colora;
▪ Utilizarea intempestivă a culorilor;
▪ Aspectul haotic;
▪ Bizarerii;
▪ Asimetrie marcantă sau simetrie exagerată etc.
În aprecierea acestor anomalii trebuie să se ţină cont de vârsta
copilului, de numărul semnelor anormale prezente, precum şi de
intensitatea acestora. Prezenţa unuia sau a mai multor indici nu
permite stabilirea unui diagnostic, ci doar în raport cu celelalte aspecte
interpretabile ale desenului. De exemplu, prezenţa unor anomalii care
ar fi indici caracteristici tulburărilor de intensitate psihotică trebuie să
coreleze cu fixarea la un stadiu primitiv, întrucât tulburarea psihotică
presupune o regresie la un stadiu primitiv din punct de vedere al
organizării sexuale.
Totuşi, anumite constelaţii de semne sunt, cu certitudine,
caracteristice anumitor structuri psihice particulare. În funcţie de
intensitatea semnelor prezente, aceste structuri pot fi considerate ca
simple trăsături accentuate sau ca tulburări psihice, putându-se
evidenţia (prin raportare la manualul testului):
▪ Caracteriali, delincvenţi, psihopaţi;
▪ Depresie, abulie, psihastenie;
▪ Fabulaţie, mitomanie, isterie;
▪ Schizoidie, tulburare schizofrenică;
▪ Construcţie paranoidă, tulburare paranoică;
▪ Comiţialitate;
▪ Organicitate;
▪ Tulburări psiho-somatice.
141
Foaia de cotare a persoanei desenate (după J. Royer)

A. Scala de maturitate (creditarea fiecărui criteriu se face în raport cu
indicaţiile cuprinse în manualul testului)
Capul
1 Cap prezent
2 Prezenţa ochilor
3 Prezenţa gurii
4 Prezenţa nasului
5 Prezenţa părului
C 6 Culoare „realistă” a fondului feţei
C 7 Culoare „realistă” a ochilor
C 8 Culoare „realistă” a gurii
9 Forma ovală a ochilor
10 Cel puţin două detalii ale ochilor
C 11 Culoare realistă a întregii feţe
12 Formă evoluată a gurii
13 Distanţare corectă a ochilor
14 Înălţime corectă a ochilor
15 Formă evoluată a nasului
16 Formă evoluată a „coafurii” părului
C 17 Culoare realistă a nasului
18 Cel puţin trei detalii ale ochilor
19 Prezenţa pupilelor
20 Prezenţa sprâncenelor
C 21 Culoarea roşie a gurii
22 „Coafura” specială a părului
23 Plasarea corectă (în înălţime şi lăţime) a ochilor
Schema corporală
1 Om recognoscibil
2 Desen „orientat” în pagină
3 Cel puţin două detalii corporale
4 Trunchi prezent
5 Braţe prezente
6 Picioare prezente
7 Braţe ataşate de trunchi
8 Picioare ataşate de trunchi
9 Prezenţa tălpilor
10 Trunchi mai mult lung decât larg
11 Braţe cu trăsătură dublă
12 Picioare cu trăsătură dublă
142
C 13 Conturul desenului cu creion negru

14 Prezenţa degetelor (într-un număr oarecare)
15 Bune proporţii ale braţelor
16 Trunchi „suplu”
17 Gât prezent
18 Bune proporţii ale picioarelor
19 Braţe ataşate trunchiului la locul corect
20 Formă „suplă” a picioarelor
21 Gât „suplu”
22 Sex recognoscibil
C 23 Culoare realistă a mâinilor
24 Ataşarea picioarelor fără spaţiu intermediar
25 Cinci degete sau degetul mare detaşat de celelalte
degete reprezentate global
26 Umeri prezenţi
27 Bune proporţii ale capului
28 Vârstă recognoscibilă
29 Prezenţa palmei mâinii (cu sau fără degete)
30 Ataşare „fără limită” a picioarelor
31 Ataşare „fără limită” a braţelor
32 Poziţie „logică” a tălpilor
C 33 Culoare identică şi „realistă” a feţei şi mâinilor
Îmbrăcăminte
1 Prezenţa îmbrăcămintei
2 Cel puţin un detaliu vestimentar
3 Pantalon prezent
4 Centură prezentă
5 Încălţăminte prezentă
6 Cel puţin două detalii vestimentare
C 7 Mâneci de culoare identică cu corsajul
8 Mâneci „separate” sau „detaşate” de mâini
9 Cel puţin trei detalii vestimentare
10 Corsaj „detaşat” sau „separat” de gât
11 Pantalon „detaşat” de picioare
C 12 Încălţăminte de culoare realistă
13 Cel puţin patru detalii vestimentare
14 Om „personalizat”
143
B. Analiza calitativă
I. Comportament în cursul execuţiei
II. Aspecte globale ale desenului
1. Amplasare;
2. Dimensiuni şi proporţii;
3. Trăsătură;
4. Poziţie şi simetrie;
5. Postură şi mişcare;
6. Colorare;
7. Personalizare: sex, vârstă, identitate;
8. Expresie;
9. Mediu.
III. Aspecte analitice ale desenului
1. Cap;
2. Trunchi;
3. Membre: braţe, picioare;
4. Îmbrăcăminte.
IV. Remarci particulare
C. Clasare
Tabelul nr. 18: Etalonare pe cvartile

Note Min. Q.1. Med. Q.3. Max.
C
S
Î
Total
Culoare
Tabelul nr. 19: Etalonare în funcţie de vârsta de maturitate

Note 3½ 4½ 5½ 6½ 7½ 8½ 9½ 10½ 11½ 12½
C
S
Î
Total
Culoare
Concluzii
144
Testul desenul familiei
XIII. Testul desenul familiei
Desenul familiei are ca suport imaginea familiei aşa cum a fost

construită de subiect în dinamica relaţiilor sale, implicând întreaga
structură psihologică a subiectului. Ca şi în cazul altor probe proiective
există mai multe variante ale testului, în funcţie de diverşi autori (L.
Corman, J. Cain, J. Gomila), motiv pentru care ne vom opri asupra
variantei elaborată de L. Corman (A. Rideau, 1975). Proba este în
general utilizată la copii şi adolescenţi, mai puţin la adulţi.
1. Administrare
Se va cere subiectului să deseneze „familia, toată familia”,
făcându-se cât mai puţine precizări, pentru a lăsa curs liber proiecţiei.
Un consemn general „familia” sau „o familie” este dorit unuia directiv
de tipul „familia ta”.
2. Indici şi semnificaţii
Ne interesează indicii exteriori care ne pot ajuta să descifrăm
„imaginea subiectivă a familiei” (imaginea mintală), care diferă într-o
anumită proporţie de desenul realizat de subiect, deoarece în
construirea imaginii grafice acesta utilizează o serie de tipare, clişee
grafice învăţate anterior. Din acest motiv, în interpretarea desenului
trebuie diferenţiat clişeul de imaginea mintală. Vom face referire, în
continuare, la unii dintre aceşti indici.
Punerea în pagină a desenului sau raportul fond-figură

Organizarea desenului în spaţiu exprimă atitudinea generală a
subiectului şi, în special, faţă de propria familie. Alegerea părţii
superioare sau inferioare a paginii, stânga sau dreapta este în funcţie de
semnificaţia temei pentru subiect. Astfel, partea stângă a paginii
exprimă o orientare spre trecut, un nivel afectiv mai puţin stăpânit şi
controlat, relaţii instabile, imature. Tendinţa de a plasa desenul în
stânga paginii ar indica, deci, o stare de anxietate şi o tendinţă
regresivă, cu deplasare în relaţiile familiale. Dreapta paginii ar
145
semnifica predominarea controlului, relaţii stabile, orientarea spre

viitor, o bună adaptare familială. Centrarea prea riguroasă a desenului
exprimă o tendinţă spre simetrie şi poate fi un indiciu al rigidităţii şi al
insecurităţii. Situarea desenului în partea superioară a paginii indică o
anume idealizare a familiei, optimism şi încredere în relaţiile familiale,
pe când plasarea în partea inferioară a paginii indică o stare tensională
în relaţiile familiale.
Dimensiunea desenului
Din această perspectivă, desenele pot fi împărţite în trei grupe:
1. Desene mari, în care personajele ocupă ca spaţiu mai mult de
jumătate din pagină;
2. Desene mici, în care personajele au o dimensiune mai mică decât
jumătate de pagină;
3. Desene medii, cu dimensiunile care variază între un sfert şi o
jumătate de pagină.
Acest indice, care are în vedere dimensiunea desenului, vizează o
dimensiune a personalităţii, care se referă la relaţia Eu-Lume şi care
poate fi o deschidere a Eului către Lume, sau o repliere a Eului spre
sine. Astfel, un desen de dimensiuni mari, care ar indica deschiderea
Eului spre Lume, poate fi întâlnit frecvent la subiecţii paranoizi, la cei
cu preocupări sexuale marcante, precum şi la cei care prezintă o
tulburare de tip psihopat. Un desen de dimensiuni reduse, care indică o
repliere a Eului pe sine, este întâlnit mai ales la subiecţii anxioşi,
deprimaţi, inhibaţi.
Indicele poate fi stabilit fie prin raportarea la mărimea desenului,
caz în care se utilizează suprafaţa în centimetri, fie prin raportarea la
înălţimea desenului, caz în care se utilizează măsurarea distanţei de la
cap până la picioare.
Referitor la valoarea acestui indice, K. Machover susţine că
mărimea desenului, la fel ca şi aşezarea în pagină, sunt mai puţin
controlate conştient, fiind, deci, mai puţin variabile în raport cu alte
aspecte structurale ale desenului. Autoarea stabileşte o legătură între
mărimea desenului şi evaluarea de sine. Astfel, paranoiacii desenează
personaje foarte mari, datorită faptului că se supraevaluează, pe când
schizofrenii în stare regresivă, realizează desene foarte mici, expresie a
unui nivel foarte scăzut energetic. Concepţia lui Machover este
confirmată de S. Bick şi Hanner (1948), care afirmă că în cazul unui
desen mare avem de-a face cu o inflaţie a Eului, pe când în cazul unui
desen mic, putem vorbi de o tendinţă de introversie. Subliniind acest
ultim aspect, S. Levy şi L. Caligor arată că desenele mici exprimă un
sentiment de angoasă, inferioritate, autodepreciere.
146
Testul desenul familiei
În raport cu acest indice este important de stabilit:

• Care personaj este mai înalt, acesta fiind considerat ca având
autoritatea şi importanţa cea mai mare, fiind cel care determină
climatul, conduce destinul familiei (de obicei tatăl sau mama).
Există cazuri în care personajul cel mai înalt este subiectul, ceea ce
indică un narcisism accentuat sau o deviere în atribuirea rolurilor
familiale („copil parentificat”);
• Care este mărimea personajului care îl reprezintă pe subiect
comparativ cu celelalte personaje. O înălţime exagerat de mică
semnifică imaturitate afectivă, o depreciere a personalităţii, o
dificultate accentuată în stabilirea unor relaţii normale. O
dimensiune prea mare a personajului indică o tendinţă spre
autoapreciere sporită, inflaţia eului, eventual încercarea de
autonomie.
3. Interpretare
În general, în analiza desenului familiei, se urmăresc aspectele:
• Suprimarea personajelor care furnizează interpretările cele mai
evidente: omiterea unui frate poate fi semnul unei gelozii, omiterea
unui părinte poate exprima tema sau un conflict nerezolvat cu acesta;
• Poziţionarea personajelor, scop în care se va urmări: lângă cine se
plasează subiectul, poziţia părinţilor între ei şi faţă de copii,
amplasarea în pagină a fiecărui personaj reprezentat;
• Adăugarea de personaje care nu fac parte din familia reală, urmând
a fi interpretate în funcţie de fiecare caz în parte;
• Culorile atribuite fiecărui personaj, care sunt interpretabile din
perspectiva simbolisticii culorilor;
• Atributele personajelor pot furniza informaţii relevante, fie că sunt
exprimate direct, fie prin intermediul simbolisticii analitice;
hainele, de exemplu, pot oferi informaţii asupra virilităţii sau
feminităţii personajelor;
• Elemente supraadăugate, adică cele care nu sunt în mod logic
necesare în desen, au întotdeauna o semnificaţie de care trebuie să
se ţină cont;
• Anomaliile de volum, fiind cunoscut faptul că subiectul tinde să
atribuie volumul şi dimensiunea cea mai mare personajului cu cel
mai înalt statut şi cu cea mai mare importanţă psihologică;
• Caracterul expresiei grafice.
Pentru interpretare, datele obţinute trebuiesc raportate la
manualul testului.
147
XIV. Testul desenul casei
1. Istoric
După desenul unei persoane, desenul unei case este tema favorită
a copiilor. Din acest motiv, mulţi autori au realizat diverse studii
pornind de la simbolistica desenului casei.
J. Boutonier pune accentul pe proiecţia afectivităţii în desenul
casei, în timp ce C. Ribault îşi propune să verifice statistic în ce măsură
această probă are implicaţii nu doar în sfera afectivă, ci şi în cea
intelectuală. Ribault propune o scală de cotare, precum şi un etalon,
care permit determinarea nivelului intelectual. Această scală de cotare
este asemănătoare cu scala „persoanei”, propusă de F. Goodenough. S.
Cordeau justifica această scală, arătând că numărul punctelor acordate
creşte cu vârsta; schema ce rezultă dintr-o achiziţie senzorială, afectivă
şi intelectuală se îmbogăţeşte cu detalii noi, pe măsură ce copilul
înaintează în vârstă.
2. Descriere
Testul desenul casei, poate fi aplicat copiilor cu vârste cuprinse
între 3 şi 14 ani. Autorul relevă cu ajutorul testului două aspecte, şi
anume:
• Nivelul mental, pe baza unei scale de cotare;
• Caracteristici afective, date de simbolistica spaţială, dinamica
graficii.
În final, se pot face diferenţieri între copii cu dezvoltare cognitivă
normală şi cei care prezintă anumite disabilităţi, pe baza unor „case-
tip”, furnizate de autoare.
3. Administrare
Testul poate fi aplicat individual (de preferinţă) sau colectiv, caz
în care examinatorul trebuie să asigure condiţii astfel încât subiecţii să
nu se poată inspira unii de la ceilalţi. Desenul se execută pe o foaie de
148
Testul desenul casei
hârtie cu un creion negru, dar poate fi şi colorat, în acest caz ţinându-se

cont în interpretare de simbolistica culorilor.
Instructaj: „Aveţi în faţă o foaie de hârtie. Pe ea trebuie să
desenaţi o casă, aşa cum ştiţi voi. Nu trebuie să vă uitaţi unul la altul, nu
trebuie să vorbiţi unul cu altul. Fiecare desenează singur. Aveţi la
dispoziţie cât timp doriţi.”
4. Interpretare
Interpretarea vizează două aspecte: calcularea nivelului mintal pe
baza scalei de cotare şi determinarea unor caracteristici ale
personalităţii pe baza simbolisticii desenului casei.
Calcularea nivelului mintal pe baza scalei de cotare

Scala de cotare vizează următoarele componente principale ale
desenului (cotarea detaliată găsindu-se în manualul de interpretare al
testului):
• Mărimea şi aşezarea casei;
• Acoperişul;
• Detalii care împodobesc acoperişul:
▪ Hornuri;
▪ Lucarne (fereastră mică în acoperiş);
▪ Detalii suplimentare ale acoperişului;
• Corpul de clădire;
• Ferestre;
• Obloane;
• Uşa.
Pe baza datelor adunate, C. Ribault stabileşte numărul mediu de
puncte pe vârste, redat în tabelul de mai jos:
Tabelul nr. 20: Valoarea medie raportată la vârsta subiectului

Vârsta
4 5 6 7 8 9 10 11 12
(ani)
Media
11,77 16,52 19,52 23,03 27,06 29,27 31,61 34,38 36,1
(puncte)
149
Determinarea unor caracteristici ale personalităţii pe baza

simbolisticii desenului casei
a. Semnificaţii ale aranjării în pagină
M. Pulver consideră că spaţiul grafic este structurat după
modelului crucii: partea inferioară a paginii simbolizează
materialitatea, activitatea ludică, partea superioară spiritualitatea,
partea stângă semnifică trecutul, copilăria, uneori imaturitatea afectivă,
iar partea dreaptă exprimă aspiraţia spre viitor, sociabilitatea,
caracterul extrovert.
A. Abraham consideră că plasarea desenului în stânga paginii
semnifică orientarea spre trecut, precum şi emotivitatea nesupusă
controlului şi educaţiei, iar plasarea în dreapta semnifică existenţa unui
control intelectual, precum şi orientarea spre viitor. Plasarea în partea
superioară a paginii ar semnifica optimism, ambiţie, preocupări
spirituale, iar plasarea în partea inferioară semnifică tendinţa spre
activitate ludică şi satisfacerea nevoilor primare.
Tendinţa de a ocupa toată pagina este specifică fenomenului de
„acting-out”, care se exprimă printr-un comportament impulsiv-
agresiv, de trecere directă la act. Această caracteristică este întâlnită la
copiii carenţaţi afectiv în mica copilărie, copiii cu disabilităţi psihice,
precum şi la unii copii care prezintă disfuncţii cerebrale minime.
b. Dinamica gestului grafic
Presiunea desenului are semnificaţii precise, astfel: o trăsătură
fină, compusă din linii abia vizibile, suprapuse unele peste altele este
asociată cu timiditatea, retragerea, neîncrederea în forţele proprii,
teama de contacte sociale. Liniile întărite, groase, apăsate, sigure, cu
unghiuri bine reprezentate sunt asociate cu impulsivitatea şi
agresivitatea, dar şi cu siguranţa de sine.
c. Realizarea perspectivei desenului casei
Perspectiva reuşită a casei apare la copiii normali la vârsta de 7
ani. Reuşita perspectivei este interpretată ca preocuparea şi încercarea
de a se adapta la viaţă, de a se orienta în spaţiu şi timp, astfel că
prezenţa sau absenţa unei perspective reuşite trebuie legată de procesul
adaptării sau inadaptării copilului la exigenţele mediului extern. Din
acest punct de vedere, adică al realizării perspectivei casei, desenele pot
fi împărţite în patru categorii:
• Absenţa perspectivei;
• Încercarea de schiţare a perspectivei, fie la acoperiş, fie la pereţii casei;
• Perspectivă parţial reuşită;
• Perspectivă reuşită.
150
Testul desenul casei
d. Transparenţa
Transparenţa este un fenomen care dispare în jurul vârstei de 7
ani. Prezenţa acestui aspect după vârsta indicată în manualul de
interpretare este semnul unei întârzieri cognitive şi afective, sau al unei
imaturităţi afective.
În final, vom prezenta în paralel caracteristicile „caselor-tip” ale

copiilor normali faţă de cele ale copiilor cu disabilităţi mintale, putând
fi folosite ca repere în identificarea acestora:
Tabelul nr. 21: Caracteristici ale „casei tip” desenată de copii normali vs.
copii cu disabilităţi mintale
Caracteristicile „casei-tip” desenată Caracteristicile „casei-tip” desenată de

de copiii normali (6-10 ani) copiii cu disabilităţi mintale (6-10 ani)
Casa schematică, puţine detalii, de

Desenul ocupă numai o mică parte a
regulă cu omiterea perspectivei, fără
foii, subiecţii concentrându-se
acoperiş, uneori fără ferestre sau
asupra temei
uşă
Este prezentă perspectiva reuşită
sau parţial reuşită; subiectul Fenomenul transparenţei este o
încearcă să realizeze atât caracteristică, persistând peste
perspectiva acoperişului, cât şi a vârsta de 7-8 ani
corpului casei
Acoperişul este bine ajustat pe Atunci când casa are acoperiş,
corpul clădirii şi există tendinţa de a acesta este neajustat, sau dacă este
schiţa ţigla ajustat rareori este bine lucrat
Lipirea ferestrelor de marginile casei,
Pe acoperiş este desenat hornul şi
după vârsta de 7-8 ani este un indice
fumul; hornul are o poziţie corectă
al întârzierii dezvoltării mintale
Ferestrele sunt desenate corect,
proporţionate şi bine plasate
Mărimea uşii creşte cu vârsta şi
devine bine proporţionată, fiind mai
mare decât ferestrele
151
XV. Testul satului
Testul satului reprezintă una dintre tehnicile proiective uşor de

utilizat în evaluarea copiilor, dat fiind caracterul de joc al testului, care
se suprapune peste activitatea predominantă a acestora. În prima
variantă, al cărei autor a fost Henri Arthus, testul era format din 177 de
piese, pentru ca varianta următoare, realizată de Pierre Mabille să
cuprindă 132 de piese.
1. Material
Vom reda varianta propusă de P. Mabille, care cuprinde:
• 18 căsuţe întregi. Corpul casei este decorat cu o hârtie imprimată cu
desene în trei culori şi o inscripţie care precizează destinaţia
edificiului, şi anume: stână, măcelărie, frizerie, fierărie, birouri,
cafenea, băcănie, hotel, spălătorie, modă şi noutăţi, îmbrăcăminte
şi încălţăminte, farmacie, poştă, şcoală, moară, primărie, poliţie,
gară;
• 34 de arbori, pictaţi în verde, dintre care 17 brazi conici şi 17 arbori
cu coroana rotundă;
• două porţi cu acoperiş, vopsite în roşu;
• O punte simplă;
• Două punţi duble;
• Un turn cu ceas, care poate fi pus pe un acoperiş;
• O biserică construită din turn cu clopot, dar care poate fi
confundată cu o casă;
• Două siluete de animale;
• Patru personaje, fiecare colorate în câte o culoare: roşu, verde,
galben şi violet;
• 12 corpuri de casă: 6 mari, 3 mijlocii, 3 mici, colorate alb, galben,
roşu, albastru şi violet;
• 15 acoperişuri: 6 mari, 6 mijlocii, 9 mici;
• 33 de bariere: 15 bariere albe, 10 bariere roşii, 8 verzi;
• Patru hornuri mici destinate să fie puse pe acoperiş: roşu, galben,
bleu şi violet;
152
Testul satului
• Două piramide mici, verzi, care pot fi confundate cu un brad stilizat

de dimensiune mică.
Autorul a constatat că din elementele testului, şapte sunt foarte
puţin utilizate de către subiecţi, şi anume: cele patru hornuri mici şi
orologiul, precum şi cele două piramide mici, verzi, motiv pentru care
procentele de ocupare a spaţiului au fost calculate pentru 125 de
elemente.
În analiza materialului s-a optat pentru împărţirea acestuia în
patru categorii, şi anume:
1. Case însemnate (15%): cele 18 căsuţe, care poartă diferite inscripţii;
2. Elemente de arhitectură (27%): celelalte corpuri de case,
acoperişuri, puntea şi biserica, precum şi cele două punţi ale ei, în
total 34 de elemente;
3. Elemente de natură (32%): 34 de arbori, siluete animale şi umane;
4. Elemente nestructurate (36%): toate celelalte elemente.
2. Administrare
Se disting patru etape în administrarea testului :
1. Condiţiile materiale de examinare;
2. Instructajul folosit la începutul construcţiei, cât şi pe timpul
desfăşurării acesteia;
3. Observarea comportamentului subiectului;
4. Reproducerea construcţiei, care cuprinde două subetape:
a. Dispunerea satului pe tablă în prezenţa subiectului;
b. Reproducerea sistematică a datelor după plecarea subiectului.
Condiţii materiale de examinare

• Subiectul trebuie să fie doar în prezenţa examinatorului, fără ca cei
doi să fie întrerupţi;
• Materialul este prezentat în mijlocul unei mese de lemn de culoare
neutră, de 80 cm latura; masa trebuie să fie suficient de izolată faţă
de restul mobilierului pentru ca subiectul să se poată mişca în jurul
ei şi să poată atinge toate zonele suprafeţei care îi este la dispoziţie;
• Psihologul trebuie să adopte o poziţie uşor retrasă faţă de subiect.
Instructaj
După ce materialul este aşezat în centrul mesei, i se comunică
subiectului următorul instructaj: „Cu piesele pe care le vezi construieşte
un sat”. Mabille adăuga la acest instructaj: „Ai tot timpul să-l faci şi eşti
153
liber să faci ce vrei”, această completare fiind utilă doar în cazul

subiecţilor anxioşi.
Construcţia este considerată terminată numai atunci când
subiectul comunică acest lucru, verbal sau nonverbal. Timpul de
construcţie variază între 15 şi 35 de minute. Timpul de reacţie (timpul
scurs de la prezentare până la prima manipulare a materialului) variază
între 15 secunde şi două minute. Timpul de latenţă (timpul scurs de la
prezentarea materialului până la punerea unui element în construcţie)
poate varia între 15 secunde până la 30 de secunde. Cele trei variabile –
timpul de construcţie, timpul de reacţie şi timpul de latenţă – oferă
informaţii importante asupra comportamentului subiectului.
În timpul construcţiei, în cazul în care subiectul rămâne inactiv, i
se comunică faptul că nu trebuie să utilizeze toate piesele. Este foarte
important ca psihologul să îşi păstreze neutralitatea vizavi de
întrebările subiectului, reformulând instructajul: „Cum crezi, eşti liber
să decizi”. Instructajul dat copiilor poate să conţine fraze ajutătoare, ca
de exemplu: „Ştii ce este un arhitect? Gândeşte-te că eşti un arhitect
însărcinat să construieşti un sat”.
Mucchelli, de exemplu, cere subiecţilor să construiască un sat
imaginar, în care ar locui, subiectul fiind astfel îndepărtat de tentaţia de
a reproduce un sat impersonal, instalând Eul în centrul micii sale lumi
(exprimă universul preconştient al subiectului).
Comportamentul subiectului
Se înregistrează comportamentul subiectului în interiorul unui
tabel, format din patru coloane, pe prima notând timpul, în primele
cinci minute urmând a fi notat comportamentul subiectului la fiecare
minut, apoi la două, trei minute. Coloanele următoare cuprind:
atitudinile şi gesturile subiectului, localizarea pieselor în spaţiu,
comentarii.
Tabelul nr. 22: Tabel de înregistrare a comportamentului subiectului

Atitudini şi
Timp Localizare Comentarii
gesturi
Se poate folosi o scală care nu cuprinde toate mişcările, dar care

este un instrument util de observare:
10 – mersul;
9 – staţionarea în picioare;
8 – mişcări din picioare şi mişcări generale;
7 – mişcări asociate din poziţia şezând;
154
Testul satului
6 – mişcări din umeri şi trunchi;

5 – mişcări din umeri;
4 – mişcări din antebraţ;
3 – lucrează cu două mâini;
2 – lucrează cu o mână;
1 – nu lucrează, dar mişcă picioarele;
0 – imobilitate totală.
Reproducerea construcţiei
Vizează reproducerea în desen a construcţiei, într-o primă etapă
de faţă cu subiectul, apoi după plecarea acestuia. Prima etapă facilitează
chestionarea subiectului asupra construcţiei. În acest scop, i se
comunică subiectului: „Voi încerca să reproduc satul dumneavoastră pe
o foaie de hârtie. Fiecare linie roşie reprezintă o casă, cercurile verzi
reprezintă arborii, liniile galbene gardurile. Verificaţi să nu fac greşeli”.
Urmează apoi chestionarea subiectului, planul rămânând în faţa
acestuia, notând localizările indicate de acesta. A doua fază vizează
reproducerea sistematică a datelor, folosind o masă cu fond mobil, care
este împărţită în 64 de subzone, pe care se reproduce construcţia
subiectului.
Chestionarea subiectului durează între 15 şi 20 de minute la
adulţi, între 5 şi 6 minute la copiii de 6 ani şi între 20 şi 40 de minute la
subiecţii care au vârste cuprinse între 14 şi 15 ani. Întrebări:
1. „Sunteţi dreptaci sau stângaci?” (se poate renunţa la această
întrebare, întrucât lateralitatea se poate observa în timpul probei);
2. „Satul este inventat?”;
3. Care este orientarea lui generală? – „Unde răsare soarele?” (pentru
copil), „Care este peisajul din jurul satului?” (sugerează o fantezie),
„Are un râu?”;
4. „Cum se intră în sat?”;
5. „Cum se circulă în interiorul satului?”;
6. „Cum se iasă din sat?”;
7. Monumente: se urmăreşte ca subiectul să precizeze dacă a
recunoscut casele însemnate şi ce rol joacă acestea pentru el – „Ai
un castel, o uzină, o închisoare, un spital în sat?”, „Unde sunt ele?”;
8. Casa proprie – „Dacă ai putea să alegi o casă în acest sat, pe care ai
alege-o?”;
9. Vârsta şi meseria – „Dacă ai putea să-ţi alegi o etate, ce vârstă ai
alege?”. Apoi, în funcţie de răspunsul primit se întreabă: „Ce
meserie/profesie exerciţi?” sau „Ce faci în sat?”;
155
10. Casa altor membrii ai familiei – „Dacă mama, tatăl tău ar trebui să
locuiască în acest sat, unde ar locui?”, „Unde i-ai instala?”
(enumerarea membrilor familiei se face ţinând cont de anamneză);
11. Apartenenţa satului – „Care este organizarea legală a acestui sat?”,
„Cine reprezintă autoritatea?”, „Cui aparţine satul?” (pentru copii);
12. „Care sunt personajele cele mai importante din sat?” (scopul
acestor întrebări este ca satul să devină o colectivitate imaginară,
în care subiectul să se situeze);
13. Dacă satul este atacat – „De cine?”, „Când?”, „Unde?”, „Satul se
apără?”, „Cum?”, „În ce stare se va găsi satul după aceste
evenimente?” (examinatorul trebuie să facă acceptată această
fantasmă de agresiune, menţinând în acelaşi timp aspectul de joc).
„Cum se va reconstrui partea distrusă a satului?”;
14. „Faceţi o plimbare în satul dumneavoastră. Pe unde mergeţi?” (Se
poate utiliza o siluetă umană, examinatorul notând traseul parcurs
de aceasta.);
15. Izbucneşte un incendiu în sat – „Unde?”, „Cum?”, „Ce facem?”, „În
ce stare se va găsi satul după incendiu?”, „Cine reconstruieşte
casele distruse?” (Agresiune din interior.);
16. Dacă va vizita cineva satul – „Cine va fi?”, „Ce vom face?”;
17. „Dacă ai putea alege oamenii din sat, cine ar merita să fie ales?”
(completează întrebarea privind persoanele cele mai importante
din sat);
18. „Este în acest sat un copil nefericit?”, „Unde locuieşte?”, „De ce
este nefericit?”;
19. „Există o casă neagră (se arată casa cu acoperişul negru), cine o
ocupă?”. Această întrebare se bazează pe faptul că la copii apar
asociaţii relevante, făcând, în acelaşi timp, trecerea spre întrebările
următoare.
20. „Culoarea a jucat un rol în construirea satului?”;
21. „Au existat piese care ţi-au lipsit? Care?”;
22. „Au existat piese care te-au deranjat? Care?”
23. „Ai avut un plan de începere?”, „Ţi-ai schimbat acest plan în cursul
construcţiei?”;
24. „Ai putea face schimbări în acest sat?” sau „Eşti satisfăcut de satul
construit?”;
25. Dacă subiectul nu a utilizat tot materialul, se întreabă: „În cazul în
care cu materialul neutilizat ţi-aş cere să mai faci ceva, ce ai face?”.
156
Testul satului
4. Interpretare
Procentajul de utilizare al materialului
La adult, procentajul de utilizare al materialului este cuprins
între 20% şi 100%, cu o medie de 85%, fără a se constata diferenţe
sensibile între bărbaţi şi femei. La copii şi adolescenţi, procentajul
variază între 10% şi 100%; cu cât copilul este mai mic, cu atât scade şi
procentajul scade.
Tabelul nr. 23: Procentajul de utilizare al materialului pe categorii
Categorii de material 6-10 ani 11-13 ani 14-15 ani adulţi
Căsuţe însemnate 98% 98% 98% 96%

B 40-80% B 60-100% B 60-80% B 53-100%
Elemente de natură
F 70% F 76% F 70% F 85%
B 55% B 6-100% B 64-83%
Elemente de arhitectură 70%
F 40% F 60% F 73%
B 50-80% B 56% B 73%
Biserica 85%
F 65% F 85% F 86%
Turnul – 33% 20% 10%
B 50% B 35%
Punţi şi arcuri peste apă 20% 50%
F 50% F 30%
B 0-100% B 0-100% B 0-100% B 50-100%
Elemente nestructurate
F 43% F 55% F 64% F 91%
Studiul sistematic al spaţiului

A necesitat împărţirea mesei în 64 de pătrăţele cu latura de 1 cm,
avându-se în vedere cinci factori, şi anume:
1. Totalitatea spaţiului ocupat: s-a stabilit procentual nivelul de
ocupare al celor 64 de pătrăţele;
2. Expansiunea în cele patru zone ale spaţiului: dreapta sus, dreapta
jos, stânga sus, stânga jos;
3. Expansiunea între partea superioară şi cea inferioară: stânga sus +
dreapta sus / stânga jos + dreapta jos;
4. Expansiunea între zonele dreaptă şi stângă: dreapta sus + dreapta
jos / stânga sus + stânga jos;
5. Ocuparea zonelor centrale şi periferice, utilizând următoarea
numerotare:
157
Tabelul nr. 24: Numerotarea zonelor

I IV IV I
II III III II
II III III II
I IV IV I
Calculul statistic a demonstrat că cele patru zone sunt relativ

uniform utilizate. De regulă, inegalităţi între partea stângă şi cea
dreaptă apar la subiecţi cu dificultăţi afective, cu tulburări în dinamica
generală a afectivităţii. Succesiunea zonelor este la adult, de regulă: III,
II, IV, I. Apariţia unor zone centrale vide (III) indică subiecţi cu
tulburări grave în structurarea personalităţii. La copil şi adolescent se
înregistrează o creştere progresivă a expansiunii totale, care este
centrată pe zonele de jos în mica copilărie, pentru ca apoi să atingă şi
zonele superioare.
Într-o interpretare freudiană, semnificaţia zonelor ar fi
următoarea:
• Stânga-jos: elementele cele mai arhaice ale personalităţii;
• Dreapta-jos: exprimarea primelor socializări, care caracterizează
perioada post-oedipiană;
• Stânga-sus: factori legaţi de conflictele copilăriei;
• Dreapta sus: obiecte de investire importante din viaţa subiectului.
Organizarea construcţiei satului

Această organizare are în vedere ansamblul de decizii care îl fac
pe subiect să introducă în construcţie materialul inductor, semiinductor
şi nestructurat. Se au în vedere cinci aspecte:
• Intrările (deschiderile): se consideră deschidere orice dispunere a
materialului care indică o cale de trecere;
• Circulaţia internă: căi de circulaţie net indicate prin dispunerea
caselor, arborilor, sau prin folosirea materialului nestructurat;
• Barajele: sunt indicate pe o deschidere sau pe o cale de circulaţie;
• Legături organice: de la o zonă la alta sau strict limitate la zonele
din centru;
• Circulaţia independentă: un mod particular de organizare, care
constă într-o cale de circulaţie pusă alături; apare la adolescenţii şi
adulţii nevrotici.
În concluzie, Testul satului cuprinde trei nivele de interpretare:
1. Observarea comportamentului subiectului în timpul probei;
2. Deducerea unei structuri psihologice pe baza construcţiei;
3. Interpretarea datelor obţinute din chestionarea subiectului.
158
Testul lumii
XVI. Testul lumii
Acest test a fost finalizat în 1949, de către Charlotte Bühler,

relevând anumite aspecte ale personalităţii prin intermediului
„construcţiei”, pe baza comentariilor subiectului pe măsură ce execută
sarcina; de asemenea, proba poate evidenţia anumite aspecte
simptomatice ale personalităţii.
Proba poate fi aplicată subiecţilor începând cu vârsta de 2 ani,
fiind recomandată celor cu vârste preşcolare, precum şi celor din clasele
primare şi gimnaziale, dar poate fi aplicată cu succes şi la adolescenţi şi
adulţi, modificându-se într-o oarecare măsură instructajul.
1. Material
Materialul testului este format din 160 sau 310 piese în
miniatură, cu ajutorul cărora se pot construi diverse lucruri: un oraş, o
pădure, o fermă etc.
Detaliat, materialul cuprinde următoarele piese:
Tabelul nr. 25: Materialul Testului lumii
Piese Cantitate Piese Cantitate

1. Personaje 34 3. Animale sălbatice 10
Bărbaţi 7 Lei 2
Femei (două infirmiere) 7 Elefanţi 2
Copii 8 Cămile 2
Poliţişti, pompieri 2 Şerpi 1
Soldaţi 10 Crocodili 1
Maimuţe 2
2. Animale domestice 20 4. Clădiri 20
Cai 5 Case 14
Vaci 5 Şcoli 1
Pui 3 Biserici 1
Purcei 3 Spitale 1
Câini 2 Închisori 1
Pisici 2 Gări 1
W.C. 1
159
5. Vehicule 18 8. Natură 19
Maşini şi camioane 10 Arbori 16
Maşini de pompieri 2 Pajişti 1
Avioane 3 Lacuri, piscine 1
Bărci 2 Râuri 1
Trenuri 1
6. Împrejmuiri 34 9. Maşini de război 2
Pereţi 8 Tunuri 1
Bariere 20 Tancuri 1
Garduri 6
7. Lucrări de artă 3
Poduri 2
Tuneluri 1
2. Administrare
Subiectul trebuie să dispună de o suprafaţă de 2 x 2 m, de
preferinţă în centrul camerei, pentru a putea circula în jurul locului
unde va lucra. Adolescenţii şi adulţii preferă să lucreze pe masă; cutia
cu toate piesele este aşezată pe o masă alăturată.
Instructajul pentru copii: „Priveşte toate aceste lucruri. Poţi să te
joci şi să construieşti ceva cu ele pe această planşă. Poţi să foloseşti câte
doreşti dintre ele. Aici ai case, arbori, garduri, bariere, oameni, soldaţi,
animale, maşini. Ai şi o biserică, o închisoare, maşini ale pompierilor,
clădiri, avioane, un tanc, un tun, animale sălbatice şi domestice. Ai, de
asemenea, pajişte, un lac şi un râu. Acum poţi să te joci.”
Instructajul pentru adolescenţi şi adulţi: „Priviţi toate aceste
lucruri. Seamănă cu jucăriile şi pot fi utilizate ca jucării, dar acum le
vom folosi pentru un fel de studiu al personalităţii. Puteţi folosi ce doriţi
dintre aceste piese şi să construiţi ce doriţi cu acestea.”
Nu se oferă alte informaţii suplimentare subiecţilor, însă conversaţia
în timpul desfăşurării examinării este foarte importantă pentru corecţie şi
interpretare, întrucât examinatorul trebuie să diferenţieze lumea
„personală” (constituită din obiecte şi persoane familiare subiectului) de
lumea imaginară şi impersonală. Pentru aceasta se pot pune întrebări de
genul „Ce vreţi să faceţi?”, fără a oferi, însă nici o sugestie subiectului.
Examinatorul trebuie să noteze modul în care lucrează subiectul,
piesele pe care le foloseşte, ordinea folosirii acestora, schimbările care
pot să apară, remarcile subiectului.
Timpul de administrare este de aproximativ 20-30 de minute,
subiectul fiind anunţat cu câteva minute înainte că se apropie de sfârşit.
Dacă se constată intenţia acestuia de a continua, după întrerupere,
poate fi întrebat: „Ce ai fi vrut să mai construieşti?”.
160
Testul lumii
3. Cotare
Pe foaia de cotare sunt notate aspectele cantitative. Alte aspecte,
precum: maniera de a proceda, schimbările care intervin, comentariile
subiectului sunt folosite pentru interpretarea calitativă.
Foaia de cotare – elemente utilizate

Tabelul nr. 26: Foaia de cotare – elemente utilizate
Tip Număr Tip Număr

1. Personaje 6. Împrejmuiri
Bărbaţi Pereţi
Femei (două infirmiere) Bariere
Copii Garduri
Poliţişti, pompieri
Soldaţi
2. Animale domestice 7. Lucrări de artă
Cai Poduri
Vaci Tuneluri
Pui
Purcei
Câini
Pisici
3. Animale sălbatice 8. Natură
Lei Arbori
Elefanţi Pajişti
Cămile Lacuri, piscine
Şerpi Râuri
Crocodili
Maimuţe
4. Clădiri 9. Maşini de război
Case Tunuri
Şcoli Tancuri
Biserici
Spitale
Închisori
Gări
W.C.
5. Vehicule 10. Alte obiecte
Maşini şi camioane
Maşini de pompieri
Avioane
Bărci
Trenuri
Total: ……………
161
Foaia de cotare – aspecte simptomatice
Tabelul nr. 27: Foaia de cotare – aspecte simptomatice

Simptome Număr Ponderare
A. Lumi agresive
1. Soldaţi combatanţi 1A
2. Animale murind sau prezenţa animalelor sălbatice 2A
3. Accidente (incendii, căderi, împuşcare, înmormântare) 3A
E. Lumi vide
1. Mai puţin de 50 piese 1E
2. Mai puţin de 5 tipuri de piese stilizate 2E
3. Absenţa personajelor
a) Nici un personaj 3E
b) Numai copii 2E
c) Numai poliţişti şi pompieri 2E
CDR. Lumi deformate
1. Lumi închise
a) Numeroase suprafeţe mici închise 1C
b) Împrejmuire totală sau aproape totală 2C
2. Lume dezorganizată
a) Piese plasate într-o manieră inadecvată 1D
b) Unităţi nerealiste 2D
c) Aranjament haotic al pieselor sau al grupelor 3D
3. Lumi rigide
a) Aranjamente schematice 2R
b) Aşezarea în ordine a animalelor sau a personajelor 3R
Număr total
S. Aranjamente simbolice
Număr total
Comentarii ale subiectului

Se marchează tipul de piese utilizate, precum şi numărul
acestora; dacă subiectul foloseşte un obiect care nu este specificat în
foaia de cotare, îl trecem la alte obiecte.
Semnele întâlnite în foaia de cotare au următoarele semnificaţii:
• Semnele A, semne ale „Lumi agresive” se referă la accidente
nespecifice menţionate, precum: oameni sau animale înecate,
distrugerea unei proprietăţi de furtună etc.;
• Semnele E, semne ale „Lumii vide” se referă la folosirea unui număr
redus de piese, dintr-un număr redus de categorii şi, de asemenea,
la un număr redus de personaje sau absenţa acestora;
162
Testul lumii
• Semnele CDR, semnele „Lumii deformate”. Se disting trei tipuri:

▪ „Lumi închise”, marcate prin semne C: închiderea unei zone
poate fi realizată nu numai prin intermediul barierelor,
gardurilor sau pereţilor, ci chiar prin arbori, case sau alte
obiecte, care închid într-un fel o arie;
▪ „Lumi dezorganizate”, marcate prin semne D: o dezorganizare
majoră este uşor de recunoscut, cele minore pot fi reprezentate
prin diferiţi indici, precum: un animal sălbatic situat în mijlocul
străzii, case plasate la întâmplare etc.;
▪ „Lumi rigide”, marcate prin semne R: au în vedere un
aranjament schematic artificial. Trebuie diferenţiată lumea
rigidă de o lume aranjată ordonat; de exemplu, aranjarea
caselor după o schemă, maşinile parcate, soldaţii care merg în
şir indian nu sunt semne rigide, pe când alternanţa regulată a
unei case cu un copac reprezintă semne rigide.
• Semne S, semne ale unui „Aranjament simbolic”: în această
categorie intră semnele care rezultă din observaţie şi care servesc
unei interpretări calitative.
4. Interpretare
Semnele de pe foaia de cotare pot oferi indicaţii privind existenţa
unor tulburări emoţionale sau a unui retard mintal. Aceste semne devin
simptomatice când numărul lor este de cel puţin două, şi mai ales când
unul din semne este un CDR.
Semnele A, E, CDR reprezintă nivele diferite ale tulburării
emoţionale.
Ordinea în care este realizată construcţia oferă o serie de
informaţii asupra vieţii emoţionale a subiectului.
163
Anexe
1. Tipuri de Eu
0-1 A1 0-1
1-2 Ep2 1-2
2-3 Ep2=A2D 2-3
3-4 Ek1 A2 3-4
5-6 Ek4 Ek4=A2C 5-6

C
7-8 7-8
Ek4
9-12 9-12
B1
F1
13-16 13-16
Ek2=B2D Ep4=B2C
17-18 Ek2 B2 17-18
F2
19-20 Ep4=B2C 19-20
D
Ep2
21-30 21-30
Ek1 A1 Ep1
C
Ep4=B2C
31-40 31-40
41-60 F2 Ek3=B2D
41-60
C
Ek4=A2C
61-70 61-70
A1 A1 A1
71-80 A1 71-80
81-90 81-90
164
Anexe
2. Foaie de protocol pentru zece profile
S P Sch C T
Σ Σ Vârstă
Nr. T
h s e hy k p d m 0 ±
Sp
1
2
Diagnostic Profesie
3
4
5
6
7 S P Sch C
8
9
10
° Σ0 |||||||||||||
° Σ± |||| |||| Formulă Proporţia
Tend.Sp.Gr. ||||||||||| pulsională gradelor
Quan.Sp.Gr Σ! de latenţă
165
Bibliografie
1. Abraham, A., Desenul persoanei. Testul Machover, Timişoara,

Profex, 2004.
2. Anzieu, D., Les méthodes projectives, Paris, Presse Universitaire de
France, 1970.
3. Beck, J.S., Le test de Rorschach, Paris, Presse Universitaire de
France, 1967.
4. Bohm, E., Traite du psychodiagnostic de Rorschach, Paris,
Masson, 1985.
5. Bohm, E., Der Rorschach Test, Bern, Hans Huber, 1974.
6. Bühler, C., Test du monde, Paris, Les Éditions du Centre de
Psychologie Appliquée, 1955.
7. Castilla, D., Testul arborelui, Bucureşti, Polirom, 2001.
8. Corman, L., Le test du dessin de la famille, Paris, Presse
Universitaire de France, 1970.
9. Davido, R., La découverte de votre enfant par le dessin, Quebec,
Archipel, 1998.
10. Deri, S., Introducere în testul Szondi, Bucureşti, Paideia, 2000.
11. Enăchescu, C., Elemente de psihologie proiectivă, Editura
Ştiinţifică, 1973.
12. Goodenough, F., L’intelligence d’après le dessin, Paris, Presse
13. Holtzman, W.H., Guide pour administration et cotation, Paris,
Éditions du Centre de Psychologie Appliquée, 1963.
14. Jourdan-Ionescu, C., Lachance, J., Desenul familiei, Timişoara,
Profex, 2003.
15. Koch, K., Testul arborelui, Timişoara, Profex, 2002.
16. Laplanche, J, Pontalis, J.-B., Vocabularul psihanalizei, Bucureşti,
Humanitas, 1994.
17. Machover, K., Personality Projection in the Drawing of the Human
Figure, Springfield III, Ch. Thomas, 1949.
18. Pantelie, R., Tehnici proiective (teme de seminar), Timişoara,
Universitatea de Vest, 2001.
19. Preda, V., Testul tematic de apercepţie, Cluj, Forum, 1997.
20. Rideau, A., Comment connaître son enfant, Paris, CEPL, 1975.
21. Rorschach, H., Manual de psihodiagnostic, Bucureşti, Trei, 2000.
166
!
Bibliografie
22. Royer, J., La personnalité de l’enfant a travers le dessin du

bonhomme, Bruxelles, Editest, 1984.
23. Rozorea, A., Sterian, M., Testul arborelui, Bucureşti, Paideia, 2000.
24. Shentoub, V., Manuel d'utilisation du TAT, Édition Dunod, 1996.
25. Szondi, L., Diagnostic expérimentale des pulsions, Paris, Presse
26. Zulliger, H., Der Z-Test. Ein Formdeutversuch zur psychologischen
Untersuchung von Gruppen, Bern, 1948.
167

Tehnici Proiective FINAL 2 &amp; Erata v2

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tehnici Proiective FINAL 2 &amp; Erata v2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ALINA ZAMOŞTEANU

TEHNICI ASOCIATIVE ............................................... 22

TEHNICI CONSTRUCTIVE .......................................... 65

TEHNICI DE ALEGERE SAU DE ORDONARE ....................99

5. Discriminarea şi interpretarea reacţiilor de alegere .............. 105

TEHNICI EXPRESIVE .............................................. 120

Această carte se adresează mai ales studenţilor, dar şi altor

Conform „Vocabularului psihanalizei” (1994), J.-B. Pontalis şi J.

• Introduce termenul de „gelozie proiectivă”, care se deosebeşte de

1. Situaţia proiectivă. Caracteristici

2. Specificul situaţiei proiective

3. Efecte generate de testele proiective

4. Clasificarea testelor proiective

• SAT este varianta TAT destinată persoanelor în vârstă şi explorează

între 3 şi 13 ani, a doua pentru subiecţi cu vârsta peste 14 ani.

examinatorul trebuie să aleagă zece în funcţie de aspectul pe care-l

• La Testul satului subiectul trebuie să construiască un sat, având la

5. Domenii de aplicabilitate ale testelor proiective

6. Criticile şi obiecţiile aduse testelor proiective

• Validitatea tehnicilor proiective ridică probleme deosebite, întrucât

II. Testul Rorschach

1. Istoricul şi descrierea Testului Rorschach

Primul care a încercat să constituie un test psihologic cu aceste

clinician s-a impus în majoritatea ţărilor Europei. Şi aici se preferă

3. Formarea expertului în Testul Rorschach

4. Condiţii de aplicare şi utilizări eronate ale

Condiţii de aplicare şi înregistrarea protocolului

În ceea ce priveşte modul de aşezare, este cel mai potrivit dacă

paralele (Behn-Rorschach, Be-Ro). Tot în această situaţie, se

seamănă”). Puteţi să spuneţi oricât de mult sau oricât de puţin doriţi.

în care subiectul întreabă dacă are voie să interpreteze o anumită parte

recomandă ca aceste cuvinte să fie aşezate între paranteze, dacă se

Utilizări eronate ale Testului Rorschach

• Stabilirea „diagnosticului orb”, se referă la situaţia în care un

• Fclob: interpretare determinată de formă şi secundar de caracterul

Tabelul nr. 1: Fişa de cotare a Testului Rorschach

Timp total planşă

Număr de răspunsuri şi timp

Suma elementelor formulelor

• Ban% este raportul de răspunsuri banale la numărul total de

Tipul de aprehensiune (TA)

Succesiunea modurilor de aprehensiune

Tipul de rezonanţă intimă (TRI)

• Tipul „ambiegal”: valorile sunt echilibrate de o parte şi de alta,

Un alt indice, stabilit pentru a servi ca instrument de cercetare şi

▪ Elaborat: exteriorizare afectivă pozitivă în anumite cuvinte.

Şocul la albastru şi şocul la verde

Reacţia de stupoare se poate manifesta prin refuzuri, timp de latenţă

În analiza şocurilor este foarte important să ţinem cont şi de

III. Testul Dia-Z

Testul „Dia-Z” („Diapozitiv-Z”) a fost conceput în anul 1942, în

• Apare ceva înfricoşător în răspunsul subiectului („fantomă”,

Tabelul nr. 2: Foaia de protocol a Testului Dia-Z

Subiecţii vor primi următorul instructaj: „Pe acest ecran vă vom

Figura nr. 1: Imaginea exemplu pentru cotarea răspunsurilor

Instructajul se continuă prin: „În faţa dvs. se află o coală, al cărei

intr-o stare de nelinişte, întrucât au impresia că au uitat ceva din ceea

• FC: interpretare bazată în primul rând pe formă şi apoi pe culoare;

• Succesiunea modurilor de aprehensiune:

• Tipul de rezonanţă intimă, care se calculează prin formula:

Tabelul nr. 3: Psihograma Testului Dia-Z

Testul Dia-Z – Psihogramă

F+ = …………. F% = …………… U = ……………… A = …………….

Tabelul permite însumarea factorilor în totalitate, dar şi pentru

Tehnici Proiective FINAL 2 & Erata v2

Tehnici Proiective FINAL 2 & Erata v2