CAPITOLUL II:PROBLEMA CUNOAȘTERII LA DESCARTES

A.Viața,activitatea și câteva opinii ale altor savanți despre René Descartes

Printre marii savanți care au susținut cu convingere existența lui Dumnezeu și

că,cunoașterea trebuie să înceapă cu căutarea cauzelor sau a principiilor prime se află
filozoful și matematicianul René Descartes (1596-1650), cunoscut cu numele latin Cartesius.

S-a născut la Haye, Franța, a frecventat cursurile unui colegiu iezuit, a luat bacalaureatul și a
obținut licența în Drept la universitatea din Poitiers. A călătorit, s-a înrolat în armată pentru o
scurtă perioadă de timp, fără a avea vreun imbold deosebit pentru viața militară, a fost
prezentat unui savant și filozof olandez care l-a îndrumat să urmeze un curs de matematică
aplicată și unul de logică, pentru a înțelege lumea naturală. De fapt, i-a marcat destinul.
Descartes a adăugat pe lista sa de studii teologia și medicina, dar a renunțat la toate acestea, în
urma unor vise revelatorii, încercând să caute cunoașterea ce nu poate fi găsită decât în sine.

,,Descartes a supus învăţătura tradiţională unor critici vehement ostile

şi de faptul că, încă de când era şcolar, a fost atât de nesatisfăcut de o mare parte din

ceea ce i se predase (cu excepţia matematicii) încât, după părăsirea colegiului, a abandonat
pentru un timp preocuparea pentru învăţătură, am putea fi tentaţi să tragem

concluzia că el a avut resentimente faţă de maeştrii săi şi dispreţ pentru sistemul lor

de educaţie."28(Frederic Copleston,Istoria filosofiei vol.IV De la Decartes până la

Leibnitz,p.57)
A plecat în Olanda, deoarece viața în Franța era prea zbuciumată pentru el, afectându-i
concentrarea asupra muncii. În Olanda a locuit 23 de ani, aproape tot timpul la țară, meditând,
studiind, scriind. De acolo i-au apărut cele mai importante lucrări – „Discursul asupra
Metodei”, și câțiva ani mai târziu, în limba latină, „Meditațiile Metafizice”.

René Descartes a fost călăuzit în viață de lumina rațiunii. A admis cu pietate Substanța
Supremă Dumnezeu ca fiind perfectă, existând prin sine însuși, adică fiind propria lui cauză,
posedând astfel o libertate absolută. Este considerat tatăl filozofiei moderne deoarece a definit
un punct de început al existenței prin maxima „Cogito ergo sum” (Gândesc, deci exist).
Filozofia carteziană, numită și Cartezianism, a însemnat pentru tot secolul al XVII-lea
„filozofia modernă”, adică ruperea de învățământul din școlile călugărești care constituiseră
baza culturii, dezvoltării vieții de până atunci, dând spiritului modern claritate, încredere în
rațiune.

Filozofia lui Descartes s-a impus încă din timpul vieții sale, în Franța, Germania și Olanda.
Deși era încrezător în ideile sale, era îngrijorat de soarta lui Galileo care era urmărit
îndeaproape de Inchiziție. Grija nu i-a fost nefondată, Papa Alexandru al VII-lea adăugând
lucrările lui Descartes în Indexul Cărților Interzise.

Ideile sale erau diferite de cele de până atunci ,deoarece erau bazate mai mult pe simțuri.
Elementele filozofiei sale nu erau cu totul noi, dar abordarea era nouă. El a pornit prin
înlăturarea tuturor noțiunilor preconcepute și transmise din generație în generație; i-a fost
necesar să înceapă de undeva, să lege lucrurile certe, și începutul pentru el a fost propoziția
„Eu exist”. Din moment ce constata și credea că toate adevărurile sunt legate între ele, a
căutat să descopere sensul acestei lumi vii, printr-o abordare rațională, prin știință și
matematică, câteva aspecte fiind o extensie a abordării filozofului englez Sir Francis Bacon
(1561-1626), pentru care,, știința adevărată se dobândea prin prelucrarea metodică, rațională a
datelor senzoriale."29

Cu toate că studiile lui Descartes în filozofie au atras cel mai mult atenția în secolul XX, în
fiecare secol s-au luat în seamă diferitele aspecte ale muncii sale. Cercetările în fizică
teoretică i-au făcut pe mulți savanți să îl considere în primul rând un matematician. A inventat
geometria carteziană care includea algebra; prin prisma legilor sale ale refracției a dezvoltat o
înțelegere empirică a curcubeielor; a propus o abordare naturalistică a formării sistemului
solar. A inițiat în filozofie „spiritul geometric” (opus „spiritului de finețe” instituit ca mod de
gândire, de către contemporanul său Blaise Pascal) și s-a aflat în căutarea unei științe care să
unifice toate încercările de cunoaștere într-un singur tot.

A plecat în Suedia unde a fost foarte bine primit de către regina Cristina, care ceruse să-i fie
meditator la filozofie. Descartes obișnuise până atunci să petreacă diminețile în pat din cauza
constituției sale bolnăvicioase, regina însă a dorit să înceapă lecțiile la cinci dimineața, ca
atare, se presupune că schimbarea obiceiului, precum și frigul de acolo, au dus la o criză de
pneumonie din care nu și-a mai revenit. A decedat în acel an, la Stockholm, în Suedia.

Dacă Immanuel Kant își începea lucrul pe la orele cinci ale dimineții, René Descartes își
începea activitatea mult mai târziu, ceea ce nu l-a împiedicat să devină cel mai celebru filozof
din perioada modernă, cu o mare influență în secolele ce au urmat.
Abordarea lui René Descartes de a combina matematica și logica cu filosofia, pentru a explica
lumea fizică transformată în metafizică atunci când se confrunta cu întrebări teologice, l-a
condus la contemplarea naturii existenței și a dualității minte-corp, identificând punctul de
contact dintre corp și suflet în glanda pineală (epifiza).

La început, sistemul său filozofic a cauzat multe controverse, dar, inventând scepticismul
metodologic, sau îndoiala carteziană, i-a pus pe toți pe gânduri. Metafizica este cunoștința
primelor principii și pentru a clădi o filozofie, principiile trebuiau să fie absolut certe, de
aceea, primul moment al filozofiei sale a fost de a pune la îndoială toate cunoștințele pe care
le primise până atunci, pentru a găsi elemente absolut sigure, neîndoielnice, pe care să poată
clădi restul. Asemenea unui constructor responsabil și pasionat, căuta să stabilească o fundație
solidă pentru ceea ce urma să clădească. Convins fiind la un moment dat că simțurile înșală, a
pus la îndoială lucrurile considerate sigure și a apărut „îndoiala”, apărută în urma gândului
profund. Și „dacă mă gândesc și mă îndoiesc, este sigur că exist”. Îndoiala a constituit metoda
de cercetare cu scopul de a demonstra, a fost o metodă autoimpusă și nu a constituit o
neliniște psihologică, cum au încercat unii să o considere. A făcut un experiment topind o
bucată de ceară din care nu a mai rămas nici o calitate care impresionase înainte simțurile,
precum: forma, culoarea, parfumul, ci doar o substanță întinsă.

Concluzia lui:,, corpurile nu ne sunt cunoscute cu certitudine prin simțuri, singura certitudine
este cea a existenței noastre, faptul că gândim și ne îndoim; gândirea incluzând și percepția și
voința, este substanța care-l definește pe om, iar cea a corpurilor este întinderea; cunoștința
sufletului fiind mai sigură decât cea a corpurilor".30

Filozoful, scriitorul, eseistul român Constantin Noica (1909-1987), în cartea sa „Concepte

deschise în istoria filozofiei la Descartes, Leibniz și Kant”, precizează că,, Descartes era
conștient de faptul că anticii au presimțit, într-un anumit sens, „o matematică adâncă”, 31
cerând ca primirea la studiul filozofiei să fie condiționată de cunoașterea matematicii.
Descartes depășise la un moment dat planul matematicilor simple, întrebând de ce și alte
științe precum astronomia, muzica, optica, mecanica nu pot fi numite părți ale matematicii,
întrucât toate disciplinele în care se cercetează ordinea și măsura se referă la matematică,
indiferent dacă este vorba de sunet, număr, formă sau de orice alt lucru. În concluzie,
Constantin Noica spunea că,, Descartes dă numele acestei științe «mathesis universalis»,
mathesis însemnând disciplină și înrudindu-se cu termenul de matematică."32 Noica mai
explică cum a ajuns Descartes la ideea unei științe universale: „Plecat de la constatarea că nu
e bine să ne îndeletnicim decât cu cunoștințe la fel de sigure ca cele matematice, el cercetează
natura acestora din urmă cunoștințe, le reabilitează, arătând că spiritul omenesc activează în
ele mai adânc decât ne-o arată autorii tratatelor, și se ridică apoi la ideea unei științe, care
cuprinzând matematicile de rând, să se extindă peste multe alte discipline – nu spune toate – ,
spre a trata doar despre ordine și măsură. […] A vorbi despre întinderea științei universale,
despre adâncimea ei, despre roadele ei și, mai ales, despre reușita sau eșecul ei, nu e un lucru
chibzuit. Câțiva au numit-o „vis de tinerețe” a lui Descartes. Dar tinerețea lui Descartes e
lungă… el a visat întotdeauna științe universale, reforme mari și începuturi de veac…” 33.
Noica își pune întrebarea dacă nu cumva știința universală este chiar știința înțelepciunii care
se caută peste tot, în toate disciplinele și dacă ea nu se dizolvă, până la urmă, în metafizică.

René Descartes ne-a lăsat „Meditațiile” în două variante, prima – cea originală – în latină, cea
de a doua – definitivă – în limba franceză. 34
Constantin Noica, la tinerețe, a tradus versiunea din limba latină, despre care scriitorul Ion
Papuc semnalează în cartea sa „Meditații metafizice” – traducere din limba franceză de data
aceasta –, faptul că Noica s-a conformat propriei personalități, a celei care avea să devină
creatoarea Rostirii filozofice românești „căci el nu traduce, ci mai degrabă murmură textul
cartezian, rostogolindu-și cu voluptate cuvintele, lăsându-se amețit de sonoritatea lor poetică”.
Ion Papuc – pe care un ziarist- prozator la denumit „eseistul incitant și pătrunzător”–,
semnalează în continuare: „a existat o predilecție românească pentru filozofia lui Descartes,
dovedită de preocuparea lui Nae Ionescu pentru această filozofie și pentru personalitatea
autorului ei…”.35

În „Cuvântul înainte al traducătorului”, Ion Papuc exprimă: „Descartes scrie faimoasele lui
demonstrații ale existenței lui Dumnezeu sub imperiul unei misiuni de a-i învinge pe
necredincioși. Instituind, prin celebra disociere dintre suflet și trup, domeniul autonom al
științei, el nu uită să-i condiționeze acesteia valabilitatea prin punerea ca premisă a axiomei
existenței lui Dumnezeu. Prin faptul că abordează fie și în mod pozitivist, însă cu absoluta
libertate, domeniul științelor laice, omul de știință nu este prin aceasta un ateu. […] Natura nu
este lumea materială, creația lui Dumnezeu în întregul ei, ci este ordinea, dispunerea care s-a
înstăpânit asupra acestei lumi prin voința lui Dumnezeu…”.36

Eseistul Ion Papuc arată intenția, calea lui Descartes în elaborarea metafizicii sale, întrebând
totodată: „Poate fi ceva mai în spiritul Evangheliilor ca această strădanie de a-i aduce pe cei
rătăciți la dreapta credință în Dumnezeu?”.37
 În „Opere vol. I”, Nae Ionescu (1890-1940), filozof, jurnalist român, spune: „Descartes
niciodată nu s-a îndoit că din ideea pe care o are el despre Dumnezeu nu se poate ajunge la
demonstrarea existenței lui Dumnezeu, pentru că el trăia acest Dumnezeu ca obiect real. El nu
avea ideea de Dumnezeu, ci avea pe însuși Dumnezeu, pe care-l trăia, și atunci el se simțea
perfect îndreptățit de a deduce din ideea de Dumnezeu sau din ceea ce avea el drept
Dumnezeu, însăși existența lui Dumnezeu”.38

Filozoful, eseistul român Petre Țuțea (1902-1991) în cartea „Tratat de Antropologie creștină”,
afirmă privitor la Descartes: „Meditațiile sale filosofice l-au dus atât de departe, încât a ajuns
să se îndoiască de toate, de părerile generale, cât și de adevărul cunoașterii prin simțuri.
Numai de aceea, remarcă el, nu mă pot îndoi că mă îndoiesc de toate, așadar gândesc, deci
sunt – cogito ergo sum. "39
De la această propoziție stabilește Descartes, prin concluziile scolastice, încrederea în rațiune,
baza sistemului său. Printre ideile pe care le consider eu importante, zice el, există și cea de
Dumnezeu, reprezentarea infinitului, a eternului etc., a ființei. Această idee nu mi-am putut-o
face singur, deoarece ea cuprinde Realitatea în totalitatea ei așa cum îmi apare ea, or, cauza
acestei idei nu poate fi decât însuși Dumnezeu; între calitățile neapărat necesare ale lui
Dumnezeu e veridicitatea; din ea decurge ceea ce este adevărat, e clar și distinct; căci
Dumnezeu e însăși cauza mea și a ideilor mele – o clară și distinctă reprezentare avem și
despre lumea corporală exterioară: întinderea. Așa este dovedită și existența lui Dumnezeu, a
sufletului și a materiei. Dumnezeu este substanța în sens propriu, aceeași, care îi este necesară
sieși; sufletul și materia sunt substanțe de ordinul doi – cugetătoare și extinse, care servesc
prin existența lor lui Dumnezeu. În om se manifestă substanța gânditoare și extinsă (suflet și
trup) numai într-un punct, în glanda pineală; inter-influența dintre ele se produce însă numai
cu ajutorul lui Dumnezeu… […] rezultă că Descartes nu păcătuiește prin raționalism,
rațiune…”.40

Cum să păcătuiască când Dumnezeu este iubire, dar și rațiune (logos)? „ Cel ce nu iubește n-a
cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” 41(I Ioan 4,8).

Petre Țuțea crede în necesitatea ca teologia să folosească știința. Se mai întreabă, având în
vedere catalogarea greșită a unora: „Cum poate fi considerat Descartes materialist când îl
invocă pe Dumnezeu pentru a avea certitudine în gândirea lui matematică? El distinge clar nu
prin lumina naturală a rațiunii umane, ci cu ajutorul lui Dumnezeu”. Până la urmă, teologia și
filozofia pot fi considerate domenii diferite de cunoaștere, iar intenția lui Descartes a fost
adâncirea problemelor în domeniul filozofic.

Pentru Descartes, tradiția aristotelică – scolastică era susținută de principii fragile. Descartes
acuza scolastica de a fi impus ca principii lucruri ce nu porneau de la premise clare și
evidente, și care duceau de multe ori la rezultate obscure. Exemplu edificator este conceptul
de gravitație care avea în scolastică următoarea explicație: „căderea corpurilor se produce
datorită proprietății acestora de a fi grele”. Descartes considera astfel de explicații
insuficiente. Recunoștea că experiența arată cum greutatea unui corp determină căderea
acestuia, însă despre natura conceptului de gravitație nu se putea afla practic nimic în acest
mod.

Concluzia lui a fost că explicațiile conceptelor științifice sau filozofice trebuie acceptate după
stabilirea elementelor clare și distincte, ca mintea să le poată înțelege. El susținea că în
formularea sa este vorba despre o intuiție imediată a minții: în aceeași clipă în care ne dăm
seama că ne îndoim, înțelegem că gândim și, astfel, că existăm. Certitudinea de a te îndoi nu
poate fi înșelătoare și ea dovedește existența unui eu cugetător.

Pentru a dovedi existența lui Dumnezeu, Descartes explică cum în mintea umană există ideea
de Dumnezeu, adică de ființă absolut perfectă, omul fiind o ființă imperfectă, natura sa
cuprinzând îndoiala. Drept urmare, ideea unei ființe perfecte nu își are originea în om, într-o
ființă imperfectă. Ideea îi poate fi întipărită omului în minte doar de ființa perfectă, de
Dumnezeu.

În orizont filozofic, apreciază cercetătorul ieșean Ionuț Bârliba, „Principala problemă pe care
vor să o rezolve Descartes și gândirea modernă este problema valorii cunoștințelor noastre
despre lume, existență. Atunci când vorbim despre lume, noi vorbim despre cunoștințele
noastre despre lume și nu despre lumea ca atare. Prin urmare, avem în vedere o imagine
conceptuală a ei. În funcție de nivelul cunoștințelor, aceste imagini diferă de la o epocă la
alta”. 42Iată de ce omul trebuie să tindă spre „înălțarea lui”, adică spre dobândirea câtor mai
multor cunoștințe.

Concluzia: „mă îndoiesc deci cuget, cuget deci exist” reprezintă axioma fundamentală pe baza
căreia se face reconstrucția filozofiei. În afară de gândirea noastră, de Eu-l nostru, nu avem
nici o altă certitudine.
Dar, de unde știm că Dumnezeu există? Iată că rațiunea poate răspunde acestei întrebări:
Propria noastră gândire este singura și evidenta certitudine pe care o avem referitor la
existența lui Dumnezeu. Avem, deci, în noi, clară și distinctă, o idee despre o ființă perfectă.
Această idee nu poate veni de la noi care suntem imperfecți. Când am conștientizat că,
gândirea noastră există, apare și conștiința unei existențe infinite, pentru că „noi nu ne-am
putea percepe ca fiind o gândire finită, dacă nu am gândi raportul reciproc al existenței
infinite”.

Explicarea lui Descartes a faptului că în gândirea noastră finită se află ideea unei existențe
infinite, este că această idee nu a fost gândită de gândirea noastră (finitul nu poate să producă
infinitul), această idee a fost pusă în gândirea noastră chiar de Dumnezeu, atunci când a făcut
lumea. Astfel, Descartes este creatorul concepției că mintea noastră posedă idei înnăscute:
„Mă-ndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist; exist, deci Dumnezeu este”43.

Așadar, de mii de ani omul își identifică propria ființă și esența cu o realitate care se află
în corpul nostru – suflet sau spirit, dar care este diferit de corp. Termenii care au desemnat
sufletul și corpul s-au constituit încă din perioada homerică, îi întâlnim în „Iliada și Odiseea”.
Vechii greci au gândit la fel – corpul sau trupul era desemnat prin cuvântul soma, iar sufletul
sau spiritul prin doi termeni distincți, pneuma (spiritul divin care animă lumea) și psyche
(sufletul omenesc).

Descartes a preluat modelul naturii sufletului și al raportului dintre suflet și corp, model care,
pe filiera creștină, a influențat întreaga cultură și sensibilitate europeană.

Să ne dorim a trăi într-o lumea normală, o lume creată rațional de un Dumnezeu care este
iubire, dar și rațiune.

B.Problema cunoașterii la Descartes

Bertrand Russell, în faimoasa lui “Istorie a filosofiei occidentale”, îşi începe capitolul IX
astfel: “René Descartes este în mod obişnuit considerat fondatorul filosofiei moderne şi, cred,
pe bună dreptate."44

Valoarea fundamentală, care structurează tensiunea spirituală a lui Descartes ,,este

certitudinea cunoaşterii. Din această perspectivă el îşi propune să reorganizeze şi să unifice
imensul material ştiinţific existent prin contribuţia Renaşterii şi a ştiinţei moderne pe care
această epocă înfloritoare din istoria culturii şi civilizaţiei a făcut-o posibilă."45(Marin
Aiftincă,,Cogito și problema cunoașterii la Descartes,p.64)

Inainte de a-şi împlini o sarcină atât de complexă şi dificilă, Descartes îşi centrează interogaţia
asupra principiilor constitutive ale științei însăși.

,,Ce este cunoaşterea omenească şi până unde se întinde ea?

Care sunt condițiile obiective și valabile ale cunoaşterii?" Acestea sunt chestiunile cele mai
importante,care în opinia gânditorului,,trebuie lămurite înainte de toate."46(Descartes,Discurs
despre metoda...,p.57)

Descartes,nu era de acord cu filosofia din ultimele secole și cea din timpul său ,deoarece era
supusă concepției aristotelice.El acuza filosofia scolastică pe motivul că nu folosea principii
adecvate,prin principiu înțelegând un punct de vedere sau o axiomă pe care se bazează un
sistem filosofic sau științific.Nu era de acord nici cu întemeierea necritică a cunoașterii pe
baza experienței senzoriale și propunea idealul,,cunoașterii perfecte,,.Această cunoaștere
trebuia să înceapă,după părerea sa,cu căutarea cauzelor sau a principiilor prime.Pentru a
cunoaște aceste cauze,Descartes a elaborat o metodă specifică,susținând că fiecare om are o
capacitate înnăscută de a descopi asemenea principii,dacă își direcționează corect rațiunea.

Metoda lui Descartes constă în descompunerea unei probleme și reducerea ei la elemente mai
simple,până se ajunge la propoziții care sunt suficient de simple și de evidente pentru a servi
ca principii.

Prin ,,metodă( scria el în lucrarea sa,,Reguli utile și clare,,) se înțelege acele reguli simple și
sigure a căror respectare conștiincioasă să facă întotdeauna și pe oricine să deosebească
adevărul de greșeală[...] și să-l ajute astfel să atingă,treptat și printr-o neîncetată îmbogățire a
cunoștințelor,știința adevărată a tuturor lucrurilor pe care va fi fost el în stare să le
cunoască."47(Descartes,p.47)

Esențial pentru metoda lui Descartes este conceptul de ordine.Ordinea lucrurilor se reflectă în
ordinea spiritului.

,,Descartes dă ca exemple cunoaşterea, indoiala, voinţa, însă doar într-o singură problemă
discutată în Reguli- aceea de a determina întinderea şi natura cunoaşterii umane - recurge

cu adevărat la naturile intelectuale simple."48(Tom Sorell,Descartes,o scurtă introducere,p.20)

 Principiile sale metodologice,regulile metodei,cum le numește el însuși sunt în număr de
douăzeci și unu de reguli,din care expune pe larg doar optsprezece și apoi sunt concentrate
în ,,Discursul despre metoda de a conduce bine rațiunea și a căuta adevărul în științe":,,Acele
lungi șiruri de raționamente foarte simple și ușor de făcut,de care geometrii obișnuiesc să se
slujească pentru a reuși în demonstrațiile nlor cele mai dificile,mi-au oferit prilejul să-mi
49
închipui că toate lucrurile ce intră în sfera cunoașterii se înlănțuie în același fel."
( Descartes,Discurs...,1990,p.122)

În Discurs asupra metodei (1537), o veritabilă autobiografie spirituală, Descartes formulează

regulile de îndrumarea raţiunii pentru a ajunge la adevăr:

(a). regula clarităţii – să ne ferim de grabă şi de pre-judecare, să nu ţinem seama decât de ceea
ce ni se înfăţişează clar şi distinct, fără a avea vreun prilej de îndoială; să renunţăm la orice
presupoziţie sau prejudecată luată ca nemijlocit adevărată şi să trecem prin filtrul raţiunii toate
cunoştinţele; să plecăm de la gândire pentru a ajunge la ceva ferm, la un „început pur” (cum îl
numeşte Hegel);

(b). regula analizei – să „despicăm” orice problemă în elemente simple;

(c). regula sintezei – să plecăm de la simplu pentru a reconstrui complexul analizat;
(d). regula enumerării – cercetând natura unui fenomen, să ne asigurăm că nu am uitat vreun
caz (prin enumerarea tuturor cazurilor referitoare la acel fenomen).

În Meditaţii metafizice, Descartes se întreabă: de unde îşi trag certitudinea sau siguranţa
absolută cunoştinţele matematicii? Cum se face că matematicile – produse ale raţiunii – au
valoare şi pentru lumea exterioară? Cum putem trece de la subiectiv (interioritate) la obiectiv
(exterioritate)? Descartes aplică îndoiala nu numai la cele învăţate de la alţii (tradiţie), ci şi la
cele văzute şi cunoscute ca sigure în ele însuşi până la un moment dat. Însă îndoiala carteziană
nu este una sceptică, nici radicală şi definitivă, ci este una metodică, provizorie, un mijloc şi
nu un scop în sine, un mijloc de a ajunge la siguranţă, certitudine, adevăr. Descartes are
convingerea că în acest ocean al îndoielii trebuie să existe o insulă salvatoare, în absenţa
căreia suntem livraţi disperării. ,,Această insulă răsare sub forma unei certitudini: ne putem
îndoi de orice, dar nu ne putem îndoi de propria îndoială. Altfel spus, faptul îndoielii este mai
presus de orice îndoială. Ce înseamnă a te îndoi? Dacă mă îndoiesc, înseamnă că gândesc. Dar
cine gândeşte? Eul, subiectul. Pentru a reuşi să cugete, subiectul trebuie să existe. " 51
(R.Descartes,Meditationes de prima philosophia)
Celebrul dicton „mă îndoiesc deci cuget, cuget deci exist, exist deci Dumnezeu există” nu este
o simplă deducție , ci mai curând o intuiţie. Prin Descartes subiectivitatea se insinuează în
lume.. Condiţia oricărei deducţii corecte este aceea de a porni de la noţiuni simple al căror
adevăr este „prins” de intuiţie. Intuiţia devine astfel originea şi suportul deducţiei. În timp ce
deducţia este doar un lanţ de judecăţi legate între ele în mod logic, intuiţia este cea care ne
permite accesul la principiile prime.

Omul lui Descartes este o fiinţă eterogenă, compusă din conştiinţă (res cogitans) – substanţă
fără întindere, imaterială – unită cu un mecanism pur fizic – corpul (res extensa). Mintea
deţine o conştiinţă perfectă şi clară a propriei sale naturi şi esenţe.

Descartes intenţiona probabil să publice Regulile sau vreun succesor al acestei lucrări pentru
o expunere completă a metodei, însă în Discurs el nu a formulat mai mult de patru dintre
preceptele ei:

,,Primul era de a nu accepta niciodată ceva ca adevărat dacă nu îmi apărea astfel În mod
evident; adică de a evita cu grijă precipitarea şi prejudecata şi de a nu introduce nimic În
judecăţile mele decât ceea ce s-ar prezenta clar şi distinct spiritului meu, ne putând nicicum să

fie pus la îndoială.

Al doilea, de a împărţi fiecare dificultate analizată in câte fragmente ar fi posibil şi necesar

pentru a fi mai bine rezolvate.

Al treilea, de a-mi conduce cele mai simple şi mai uşor de cunoscut, pentru a mă ridica puţin

câte puţin, ca pe nişte trepte, la cunoaşterea celor mai complexe şi presupunând o ordine chiar
între cele care nu se succed în mod firesc.
Şi ultimul, de a face peste tot enumerări atât de complete şi revizuiri atât de generale, Încât să
fiu sigur că n-am omis nimic."53(Descartes,Reguli utile și clare)

Prima este regula evidenţei: să nu acceptăm un lucru ca adevărat decât dacă nu-l cunosc

evident că este aşa.

Cea de-a doua e regula analizei: să divizăm dificultăţile întâlnite în părţi mai mici pentru a le
rezolva mai bine.
Cea de treia e regula sintezei: opusă analizei, recompunem totul, ridicându-ne de la simplu la
complex.

Cea de-a patra e regula controlului: pentru a fi siguri că nu am omis nimic, facem

enumerări şi revizuiri. Este uşor de observat legătura dintre cele patru reguli.

Pentru a ajunge la adevăr, care este scopul metodei, trebuie să ne ataşăm înainte de

orice evidenţei, care este semnul ei distinctiv; analiza, sinteza şi verificarea

sintezelor şi analizelor, pentru a ne asigura că ele sunt exacte şi complete, urmează

apoi în mod firesc.

,,Cu metoda sa, dobândită dintr-o anumită practică a matematicii, exigenţa sa privitoare la o
gândire "clară şi distinctă", precum şi noua sa-Concepţie despre "arborele" filosofiei ,
Descartes este gânditorul care va exprima, În forma cea mai radicală, noile exigenţe
intelectuale ale timpului şi va elibera "cercetarea adevărului" de orice supunere faţă de
autoritate."54(Jacqueline Russ,p.180)

Cu privire pură a inteligenței,intuiția surprinde spontan doar ceea ce este simplu,iar ceea ce
este simplu nu poate fi cunoscut decât în întregime.Pentru Descartes,intuiția și deducția sunt
cele două modalități care aparțin cunoașterii.

Cunoştinţele dobândite prin simţurile noastre sunt respinse prin argumentul visului:,, dacă ne
este imposibil să distingem cu siguranţă somnul de starea de veghe, nu putem şti dacă
imaginaţia noastră reprezintă realităţi sau ficţiuni"55.(Therry Gonthier,Marile opere ale
filosofiei moderne,p.22)

Descartes plasează foarte sus idealul ştiinţei. Aceasta trebuie să conţină doar cunoştinţe
absolut sigure: trebuie deci să fie excluse opiniile admise din simplă obişnuinţă sau prin
autoritate. Există oameni în ziua de azi care consideră ştiinţa ca fiind singurul mijloc de
extindere a cunoaşterii noastre factuale deşi, în acelaşi timp, ei simt că lumea, aşa cum este
prezentată de către ştiinţă, nu este singura realitate şi că, într-un mod oarecare, ea trimite
dincolo de sine.

Pentru Descartes exista doar un ,,tip de cunoaştere care să merite acest nume :cunoașterea
certă."56(Frederic Conpleston,p.64)
 Descartes a fost convins că el a urmat calea de analiză în Meditaţiile sale, descompunând
multiplele date ale cunoaşterii în propoziţia existenţială primară - Cogito, ego sum - şi arătând

cum sunt descoperite adevărurile fundamentale ale metafizicii în ordinea lor adecvată.

În lucrarea ,,Regulile de îndrumare a minţii" el dă ca exemplu de ceea ce înţelege prin intuiţie

cunoaşterea intuitivă pe care omul o are despre faptul că există.

În Meditaţii el propune ca probleme de analizat existenţa lui Dumnezeu şi nemurirea

sufletului. Punând la îndoială tot ceea ce poate fi pus la îndoială, ajunge la propoziţia "sinplă"
şi fără îndoială, Cogito, ergo sum adică,eu gândesc,deci eu exist.

Baza şi punctul de plecare al filosofiei carteziene este faptul propriei gândiri, a propriei
existenţe raportate la conştiinţa sa. De observat este faptul că noţiunea de gândire are un sens
mai larg la Descartes, nu doar un act pur intelectual.

În Meditaţii metafizice, el ne spune: ,,Un lucru care gândeşte este un lucru care se

îndoieşte, care afirmă, care vrea, care imaginează şi care simte."57

René Descartes definește umanitatea prin gândire și considera că omul e o substanță

gânditoare. Descartes redeschide problema raportului dintre trup si suflet, problema pe care
gândirea antică a dezbătut-o timp de secole. Această problemă așează gândirea chiar în
mijlocul misterului ființei noastre omenești, pentru ca mii de ani, oamenii au definit omul
prin ceva ce nu e corporal, prin ceva ce nu poate fi vazut, auzit, pipăit, sau mirosit , prin ceva
ce nu are dimensiuni și nici proprietăși spațiale, o entitate care nu poate fi localizată nici
măsurată pentru ca aceasta era concepută ca fiind simplă și imaterială. De mii de ani, omul își
identifică propria ființă și esență cu o realitate care se află în corpul nostru, realitate numită
suflet sau spirit, dar care e diferită de acesta.. Așa au gândit vechii greci de la care Descartes
preia modul naturii și al raportului dintre suflet si corp , model care, pe domeniul creștin, a
influențat întreaga cultură și sensibilitate europeană. Astfel , termenii care desemnau sufletul
și corpul s-au constituit încă din perioada homerică. Sufletul este imaterial, o substanță
gânditoare, simplu și necompus, prin urmare, nemuritor. Sufletul e substanța cugetatoare, în
timp ce trupul e o substanța intinsă, corpul e compus și, prin urmare, ca orice lucru compus e
muritor. Legile care guvernează gândirea sunt independente de cele care guvernează funcțiile
corpului. Descartes a introdus ideea carteziană “Cuget, deci exist!”, astfel gândirea si
existența nu sunt inteligibile decât împreună.
 Termenul "gândire" este folosit de Descartes într-un sens foarte larg.

,,Un lucru care gândeşte, spune el, este un lucru care se îndoieşte, înţelege, concepe, afirmă,
neagă, voieşte, imaginează şi simte - căci simţirea, aşa cum se produce în vise, este o formă de
gândire. Gândirea fiind esenţa spiritului, acesta negreşit gândeşte întruna, chiar şi în somn

adânc."58

Descartes revine și la problema cunoaşterii corpurilor. El ia ca exemplu o bucată de ceară

făcută din fagure de miere. Anumite lucruri sunt percepute prin simţuri: bucata de ceară are
gust de miere, miros de flori, are o anumită culoare, mărime şi formă sensibile, este

tare şi rece, iar dacă e lovită, emite un sunet.

Dacă o punem însă lângă foc, aceste calităţi se schimbă, deşi ceara persistă; aşadar, ceea ce
se înfăţişa simţurilor nu era ceara însăşi. Ceara însăşi este formată din întindere, flexibilitate şi
mişcare, care sunt înţelese cu ajutorul spiritului, şi nu al imaginaţiei. Lucrul care este ceara nu
poate fi el însuşi sensibil, deoarece este presupus în toate modurile în care ceara se înfăţişează

diverselor simţuri.

Percepţia cerii "nu e viziune, nu e pipăit, nu e imaginaţie [ . . . ], ci o inspecţie a minţii . Nu

văd ceara, întocmai cum nu văd oameni pe stradă atunci când văd pălării şi tunici. "Aceea ce
socoteam că văd cu ochii, înţeleg doar prin facultatea judecăţii, ce se află în spiritul meu."

Cunoaşterea prin simţuri este confuză şi o avem în comun cu animalele; dar acum am
dezbrăcat ceara de hainele ei şi cu spiritul o percep goală. Din faptul că văd ceara cu simţurile
decurge cu certitudine propria-mi existenţă, dar nu şi cea a cerii. Cunoaşterea lucrurilor
externe nu se poate realiza prin simţuri, ci doar prin intelect."59

Controlul asupra sentimentelor noastre, pe care Descartes îl prezintă ca o condiție prealabilă

pentru liberul arbitru și obiectivitatea judecății, are un sens educativ ascuns - despre
autoeducarea fiecărei persoane individuale prin clarificarea mișcărilor sale mentale, deoarece
sentimentele noastre sunt influențate de obiecte externe și sunt excitate în suflet fără
participarea voinței și a activităților care rezultă din aceasta. Creșterea morală a unei persoane
din acest punct de vedere constă în a fi conștient de procesele sale senzoriale inconștiente și a
le supune rațiunii. Morala în Descartes este expresia judecății raționale. El crede că pentru un
comportament adecvat, normal și rezonabil al unei persoane, sunt necesare două lucruri -
cunoașterea adevărului, precum și un obicei și trebuie să-și amintească aceste cunoștințe de
fiecare dată când este necesară și să acționeze în conformitate cu ea.

Astfel, Descartes vede cel mai important scop al cunoașterii în dominația omului asupra
forțelor naturii și în îmbunătățirea naturii sale. El caută o teză fiabilă necondiționată pentru
cunoștințele sale și o metodă prin care, bazându-se pe această teză, poate construi o
cunoaștere la fel de fiabilă a tuturor științelor. Căutatul sprijin fiabil al cunoașterii a fost găsit
de el și definit în poziția „Cred, deci sunt”.

Viziunea ideală a lui Descartes este agravată de premisele religioase ale sistemului filosofic
pe care l-a stabilit: pentru a demonstra existența reală a lumii, este necesar să se demonstreze
existența lui Dumnezeu. Întrucât existăm și suntem acțiunea unei anumite cauze radiculare,
atunci există chiar prima cauză - Dumnezeu. Adevărul lui Dumnezeu, potrivit lui Descartes,
determină însăși posibilitatea cunoașterii: cu utilizarea corectă a capacității noastre cognitive,
nu ne-am putea înșela niciodată și să ne înșelăm. Iluzia apare din utilizarea abuzivă a acestei
abilități și mai ales din cauza faptului că liberul arbitru alege, ghidat nu de adevăr (ceea ce
avem în mod rezonabil nevoie), ci de preferință (de ceea ce dorim). Descartes amintește că
fiecare persoană are idei înnăscute, sau adevăruri, la care uneori se supune inconștient în
viață, ghidat de sentimente (pasiuni).

În cunoașterea unei persoane despre sine și despre lumea din jur, rolul principal nu îl joacă
senzațiile (pasiunile), ci rațiunea. Astfel, Descartes ar fi un susținător al raționalismului - o
doctrină care afirmă primatul rațiunii în cunoaștere, independența rațiunii față de percepția
senzorială. În procesul de cunoaștere a omului despre sine și despre lume, Descartes a atribuit
un rol exclusiv deducției (mișcarea de la general la particular), adică individul trebuie să
raporteze treptat cunoștințele obiective obținute în raport cu el însuși. În lanțul logic al
metodei de deducere, fiecare verigă individuală este fiabilă. Cu toate acestea, pentru o
reprezentare clară a întregului lanț de verigi ale cunoașterii deductive, este necesară puterea
memoriei. Prin urmare, punctele de plecare evidente, sau intuiția, au prioritate față de
raționamentul deductiv.Având mijloace utile de gândire, propuse de Descartes - intuiția și
deducția, mintea poate obține cunoștințe puternice în toate domeniile numai dacă este ghidată
de metoda adevărată. Pe aceste premise ale raționalismului, Descartes își construiește doctrina
despre metoda prin care se pot obține cunoștințe fiabile despre lumea din jurul său.
Rene Descartes alege îndoiala metodică pentru aflarea certitudinii. El se îndoieşte mai întîi de
ceea ce a aflat din cărţi şi apoi de propriile experienţe. Apoi se va îndoi de tot, nu există nimic
cert.

Punctul de plecare în filosofia lui Descartes îl constituie năzuinţa de a se debarasa de tot ceea
ce întunecă mintea şi fiinţa omului. “Sunt puţini filosofi care să fi vroit atât de mult ca
Descartes” 60 spune Noica. Înainte de a trece la constituirea unui sistem filosofic, Descartes
caută o metodă care să ne ofere garanţia atingerii adevărului. Metoda lui Descartes, spune
Noica, reprezintă “întoarcerea spiritului către sine, fecundă întotdeauna”.

Cum spune Descartes însuşi, lucrarea Meditaţii despre filosofia primă cuprinde meditaţii
asupra lui Dumnezeu şi asupra deosebirii dintre suflet şi corp. El nu vrea să afirme că sufletul
şi corpul n-ar constitui un întreg, ci că meditaţiile sale urmăresc să arate deosebirea dintre ele,
deosebire care se poartă în planul conceptului.

Atitudinea pe care el o adoptă în această lucrare este îndoiala, pe care o aplică tuturor
lucrurilor – o cale pentru a afla “temeiul adevărat al siguranţei lor”. Îndoiala, crede Descartes,
este privilegiul pe care-l asigură meditaţia, căci făptuirea nu ne poate provoca să ne îndoim de
prea multe lucruri. Dar încă de la începutul Meditaţiilor, el speră să găsească în oceanul de
îndoială o insulă de certitudine – din care avea să facă punct de plecare pentru concepţia sa.

În oceanul de îndoială un lucru rămânea totuşi sigur: el, cel care se îndoia, exista. Din acest
punct al certitudinii, Descartes încearcă să răspundă la întrebarea în ce fel era, de vreme ce
exista: “Dar ce sunt, prin urmare?” După ce s-a îndoit de toate cunoştinţele, atât cu privire la
lumea exterioară, cât şi cu privire la propriul suflet, Descartes atinge o certitudine, pe care o
consideră de nezdruncinat, şi răspunde: “Un lucru ce cugetă”.

Meditatiile asupra metafizicii (a filosofiei prime) nu tratează un domeniu ce este deja

cunoscut în ceea ce priveşte obiectele pe care le tematizează, altfel decât sugerează

subtitlul acestei scrieri, şi anume că aici ar fi vorba de Dumnezeu şi de suflet în ceea ce le

distinge de corpuri ; ele tratează mai degrabă despre un domeniu ce se deschide

doar meditaţiei

A exista nu înseamnă a fi în mod sigur un corp, ci a fi în primul rând ca gândire). Astfel,

pornind de la adevărul acestei idei, Descartes transformă sufletul ca lucru (căruia îi aparţine
doar existenţa) în obiect al gândirii. Pentru el cugetarea nu se identifică cu gândirea, ci cu
sufletul ca întreg: “Ce este acesta [lucrul ce cugetă]? Unul ce se îndoieşte, înţelege, afirmă,
neagă, vroieşte, nu vroieşte, totodată imaginează şi simte…”62

Sufletul, care este temeiul tuturor îndoielilor, este identificat de Descartes cu cugetarea;
aşadar, omul trebuie să pornească de la certitudinea că el există în primul rând ca şi cugetare –
ca suflet, ca spirit. Chiar atunci când privirile noastre sunt aruncate către lucruri, ele reflectă
în fond ceea ce aparţine spiritului nostru. Pentru a argumenta această idee Descartes dă
exemplul unei bucăţi de ceară ce ni se oferă simţurilor cu o serie de calităţi atunci când e
solidă şi cu calităţi total modificate atunci când este încălzită. Dacă o recunoaştem ca având
aceeaşi esenţă, ea ni se înfăţişează astfel “printr-o privire a spiritului”.

Descartes întelege conținutul sufletului ca lucru cugetător, cogito-ul, fie în sens larg, fie în
sens restrâns.

În sens larg, res cogitans este sufletul cu principalele sale însușiri sau atribute și anume:
gândirea, voința, imaginația și simțirea. Astfel Descartes arată că se poate îndoi cu privire la
lucrurile pe care și le imaginează sau pe care le simte, dar e cert faptul că își imaginează și
simte. În acest sens, al certitudinii raționale, el admite că dorința de a imagina „există într-
adevăr, și face parte din cugetarea mea”63, la fel cum faptul de a simți nu este altul decât al
cugetării.

Descartes susține că sufletul cugetător nu cuprinde simțirea și imaginația decât ca moduri.

Astfel, el consideră că actele de a simți sunt, în realitate, incerte. La fel, imaginația depinde de
lucrurile materiale, căci se exercită în legatură cu ele. Rezultă astfel că,sufletul cugetător este
prin excelență gândire și voință.

Cele două principii ale cogito-ului cartezian nu se exclud.

– Prima arată că sufletul cuprinde două însușiri diferite.

– A doua reafirma diferentele dintre însușirile sufletești și le accentuează, mergând până la a

înțelege , că simțirea și imaginația sunt secundare în actul cugetării.Astfel se susține unitatea
sufletului care este asigurată de gândirea primară, deoarece acesta este prezentă și în actele
sensibile și în cele imaginative.

Prin concepția sa despre lucrul cugetător, Descartes identifica esența sufletului cu gândirea si
voința rațională. Aceasta concepție este raționalist-moderată
Este evidentă intenţia lui Descartes de a da o explicaţie constituirii conceptului: conceptul
poartă în sine elementele ce aparţin gândirii, spiritului omenesc. Aceeaşi idee avea să fie
reluată mai târziu de către Kant: prin ştiinţe raţiunea nu află de la lucruri decât ceea ce pune
ea în ele.

Cum pretutindeni ne însoţeşte spiritul omenesc, Descartes deduce: “din simplul fapt că ştiu de
existenţa mea şi observ totodată că absolut nimic altceva nu aparţine firii sau esenţei mele, în
afară de faptul că sunt fiinţă cugetătoare, închei pe drept că esenţa mea constă în aceea doar că
sunt fiinţă cugetătoare.”64

Certitudinea existenţei sufletului şi îndoiala pe care Descartes o aruncă asupra celor redate de
simţuri au generat o nouă problemă, cea a dovedirii unităţii trupului cu spiritul – problemă pe
care el nu o rezolvă fără a fi criticat mai târziu şi acuzat de dualism.

Meditaţiile sunt pătrunse atât de tendinţa de a explica unitatea celor două, cât şi de cea de a
justifica opoziţia lor; el oscilează permanent între cele două atitudini:

“Şi cu toate că … am un corp care mi-e foarte strâns legat – fiindcă, totuşi, pe de o parte, am o
idee distinctă şi clară a mea însumi ca fiinţă cugetătoare doar, neîntinsă, iar pe de altă parte, o
idee distinctă a corpului ca lucru întins doar, necugetător, e sigur că sunt deosebit cu adevărat
de corpul meu şi că pot exista fără el …”65

Se impune explicarea a două idei astfel: opoziţia stabilită pe calea gândirii (distincţia între
substanţa cugetătoare şi substanţa întinsă – res cogitans şi res extensa) nu este totuna cu
separaţia lor strictă, cu imposibilitatea de a coexista; dualismul substanţelor pare originar la
Descartes, dar nu atât de tranşant încât să nu poată permite coexistenţa substanţelor în aceeaşi
fiinţă. Când el afirmă că ,,sufletul poate exista fără trup, nu înţelege prin aceasta că cele două
sunt separate, ci că datorită simţurilor care ne pot înşela trupul nu este în mod obligatoriu
ceea ce percepem noi66 (nu este în mod obligatoriu o existenţă de consistenţa celei pe care i-o
atribuim noi).

În al doilea rând, în viziunea lui o idee este adevărată în mod sigur dacă respectă două criterii:
claritatea şi distincţia – criterii amintite şi în citatul de mai sus. Se observă că ele sunt
respectate doar pentru ideea existenţei omului ca fiinţă cugetătoare şi că faţă de corp avem
doar o idee distinctă. De aici şi permanenta ezitare a lui Descartes în acceptarea unităţii
sufletului şi trupului.
Descartes încearcă să restabilească această unitate:

“Dar nimic nu mă învaţă mai lămurit natura decât că am un trup, căruia i-e neplăcut atunci
când simte durere, ce are nevoie de hrană sau băutură atunci când sufăr de foame şi sete
ş.a.m.d.; prin urmare nu trebuie să mă îndoiesc că se află ceva adevărat şi aici.” 67

Dacă ideile despre suflet sunt cu siguranţă adevărate, în cele despre trup găsim doar “ceva
adevărat”. Simţurile ne pot înşela prin ceea ce redau ele. Ne putem îndoi că ceea ce ele ne
arată este aşa; dar nu ne putem îndoi de existenţa lor: suntem convinşi că ceea ce dovedesc le
aparţine.

Pentru a argumenta legătura strânsă dintre suflet şi trup, pentru a dovedi că ele nu sunt
separate, ci doar distincte (pe linia gândirii), Descartes recurge la un exemplu:

“eu nu sunt doar de faţă, prin raport cu corpul meu, precum e corăbierul pe corabie, ci sunt
legat în chip cât se poate de strâns şi ca şi cum am fi confundaţi, astfel încât eu alcătuiesc un
singur lucru împreună cu el.”68

Descartes oferă şi argumentul filosofic:

“Căci altminteri, atunci când trupul e vătămat, eu, care nu sunt decât fiinţă cugetătoare, n-aş
simţi durere, ci aş percepe acea vătămare doar prin intelect, după cum corăbierul îşi dă seama
pe calea văzului dacă ceva e rupt în corabie”.69

De aici se vede limpede că intelectul şi simţurile nu se separă, ci sunt în legătură.

Dacă lucrurile nu ar sta aşa, activitatea intelectului ar fi independentă de ceea ce suportă

simţurile; or, tulburarea lor afectează întreaga noastră fiinţă, altfel “atunci când corpul are
nevoie de hrană şi băutură, aş înţelege tocmai aceasta în chip lămurit şi n-aş avea simţurile
tulburi de foame şi sete.”70

Traseul parcurs de Descartes în atingerea certitudinii supreme a fost sintetizat, chiar în epoca
sa, într-un aşa-zis silogism: Dubito, ergo cogito. Cogito, ergo sum. Sum, ergo Deus est (Mă
îndoiesc, deci cuget. Cuget, deci exist. Exist, deci Dumnezeu există.); însă, în una dintre
întâmpinările la problemele ce i se aduc, Descartes susţine că nu e vorba de un silogism, ci de
o înşiruire sistematică de propoziţii.

După cum multitudinea legilor justifică adesea viciile astfel încât, de exemplu, un stat este
mult mai bine condus atunci când nu are decât puţine legi, dar acestea sunt strict urmate, tot
astfel, în locul numeroaselor precepte ale logicii, am crezut că-mi vor fi suficiente următoarele
patru reguli cu condiţia de a nu mă abate de la hotărârea fermă şi statornică de a le respecta
întotdeauna.

Prima este de a nu accepta niciodată un lucru ca adevărat dacă nu-mi apărea astfel în mod
evident; adică de a evita cu grijă precipitarea şi prejudecata şi de a nu introduce nimic în
judecăţile mele decât ceea ce s-ar prezenta clar şi distinct spiritului meu, neputând nicicum să
fie pus la îndoială.

A doua, de a împărţi fiecare dificultate analizată în câte fragmente ar fi posibil şi necesar

pentru a fi mai bine rezolvate.

A treia, de a-mi conduce în ordine gândurile, începând cu obiectele cele mai simple şi mai
uşor de cunoscut, pentru a mă ridica puţin câte puţin, ca pe nişte trepte, la cunoaşterea celor
mai complexe şi presupunând o ordine chiar între cele care nu se succed în mod firesc.

Şi ultima, de a face peste tot enumerări atât de complexe şi revizuiri atât de generale, încât să
fiu sigur că n-am omis nimic71(Descartes, 1990, p.122).

Aplicarea metodei deductive în metafizică aduce o nouă argumentare asupra primelor

principii. Acestea din urmă trebuie să fie absolut clare, sigure, neîndoielnice, pe care să se
poată cladi întreg edificiul metafizic. Pentru a elimina orice urmă de nesiguranţă, Descartes
vrea ca îndoiala să fie radicală.

Astfel, metoda lui Descartes este reductivă şi analitică, având ca ideal „atingerea unei ştiinţe
de fundamente, o ştiinţă universală, care să pună în lumină unitatea cu sine a spiritului” 72( C.
Noica, René Descartes, în Istoria filosofiei moderne, Omagiu prof. Ion Petrovici, vol. I, De la
Renaştere până la Kant, Bucureşti, Societatea Română de Filosofie, 1937, p. 221.)

Îndoiala cartesiană nu înseamnă negarea existenţei în sine a lucrurilor, a obiectului

cunoaşterii. Ea înseamnă că existenţa acestora este indoielnică, incertă pe cale senzorială,
întrucât calea senzorială este înşelătoare. În acelaşi timp, prezenţa îndoielii dezvăluie existenţa
minţii cugetătoare: mă îndoiesc de tot, în afara faptului că ma îndoiesc. Dubito ergo cogito;
cogito ergo sum. Gândesc şi această stare interioară este fiinţa mea. Cogito-ul, gândirea, este
cel dintâi adevăr pe care-l descoperă inteligenţa.

Presupun că toate lucrurile pe care le văd sunt false; socotesc că nimic din aceea ce ne
înfăţişează memoria amăgitoare n-a existat vreodată; că nu am defel simţuri; că trupul, forma,
întinderea, mişcarea şi locul sunt năluciri. Ce va rămâne adevărat, atunci? Poate doar aceasta,
că nu e nimic sigur.

Însă de unde ştiu că nu există ceva, deosebit de toate cele pe care le-am înşiruit, ceva cu
privire la care să nu încapă nici măcar cel mai mic prilej de îndoială? Nu cumva se află vreun
Dumnezeu oarecare, sau oricum l-aş numi, care-mi insuflă aceste cugetări? Dar pentru ce să
socotesc astfel, de vreme ce eu însumi, poate, sunt în stare să fiu autorul lor? Nu cumva,
atunci, eu cel puţin sunt ceva?Dar am tăgăduit mai sus că aş avea unele simţuri sau un trup.
Mă opresc, totuşi; într-adevăr, ce iese de aici? Oare sunt astfel legat de corp şi simţuri, încât
nu pot fiinţa fără ele? Însă m-am încredinţat singur că nu există cu desavârşire nimic în lume,
nici un cer, nici un soi de pământ, nici un soi de suflete şi de corpuri; prin urmare nu încetez
totdeodată şi eu să fiu? Ba dimpotrivă eu fiinţam, devreme ce am fost încredinţat de ceva. Însă
există un anumit spirit înşelător, deosebit de puternic, deosebit de iscusit, care mă amăgeşte
dinadins întotdeauna.73 (Descartes, 1992, pp.252-253).

Cunoașterea desăvârșirilor lui Dumnezeu și asigurarea că El nu poate fi cauza greșelilor

noastre, îndeamna pe autor să cerceteze acum, in cea de a patra a meditație a sa, de unde pot
totuși isvorî greșelile pe care le săvârșim. Căci greșeala nu pare atât un cusur, cât lipsa unei
desăvârșiri. Și nu numai că Dumnezeu are toate desvârșirile, dar nu .putem intelege prea

bine de ce să ne fi lipsit pe noi, fapturile sale, de vreuna din ele74.(Istoria filosofiei moderne de
la Renaștere la Kant,p211)

Filosofia din timpul lui Descartes,puternic influențată de scepticismul antic,ajunsese la

concluzia că toate cunoștințele sunt improbabile.De aceea,el își propune să găsească idei
puternice și certe.Dar,pentru a considera o certitudine ca fondată,trebuie să o fi trecut în
prealabil prin examenul tuturor îndoielilor.

,,Am socotit că trebuie să resping ca absolut fals tot ceea ce puteam să-mi închipui că ar
cuprinde cea mai mică îndoială,pentru a vedea dacă nu va rămâne după aceea în convingerea
mea ceva care să fie cu totul neîndoielnic."75(Descartes,Discurs asupra metodei...p.61)
Fără îndoială, atunci, că şi eu exist, de vreme ce mă înşeală; şi, înşele oricât e în stare, el nu va
face totuşi niciodată ca eu să nu fiu nimic, atâta timp cât voi socoti că sunt ceva. Astfel încât,
cântărind cât mai bine lucrurile, e de hotărât, până la urmă, că propoziţia acesta Eu sunt, eu
exist, ori de câte ori e rostită sau concepută cu gândul este în chip necesar adevărată.

Natura umană este supusă cunoașterii.Ea este creată de Dumnezeu în așa fel încât să poată să
descopere ,să învețe din greșeli,să se îndoiască de unele afirmații,gânduri.

Iar cunoașterea este rezultatul,dorințelor,voințelor,ambițiilor de a descoperi și învăța,.Toate

aceste atribute sunt pasiuni ale sufletului care posedă,iubire de frumos,dragoste de
viață,bucuria de a trăi și gândi.

(…) Dar ce sunt, prin urmare? Un lucru ce cugetă. Ce este acesta? Unul ce se îndoieşte, care
înţelege, afirmă, neagă, vroieşte, nu vroieşte, totdeodată imaginează şi simte.

Nu sunt puţine acestea, de bună seamă, dacă îmi revin toate mie. Dar de ce să nu-mi revină?
Nu sunt eu însumi cel care mă îndoiesc aproape de toate, care totuşi înţeleg ceva, care afirm
că doar acest lucru e adevărat, tăgăduiesc pe celelalte, doresc să ştiu mai multe, nu vreau să
fiu înşelat, imaginez multe lucruri, chiar fără voie, observ de asemenea multe ca şi cum mi-ar
veni pe calea simţurilor? Ce dintre ele – oricât aş dormi întotdeauna, oricât chiar m-ar amăgi,
pe cât poate acela ce m-a creat -, ce este dintre ele care să nu fie la fel de adevărat ca faptul că
exist? Ce dintre ele e deosebit de cugetarea mea? Ce poate fi numit deosebit de mine însumi?
Faptul că eu sunt cel care mă îndoiesc, înţeleg, vroiesc e atât de vădit, încât prin nimic nu e
explicat în chip mai evident. Dar tot eu sunt cel care imaginează anumite lucruri; căci deşi
poate, după cum am presupus, niciunul chiar dintre lucrurile închipuite nu este adevărat, totuşi
facultatea de a imagina există în adevăr şi face parte din cugetarea mea. În sfârşit, acelaşi sunt
eu, cel care simt sau care percep lucrurile corporale ca prin simţuri: este evident că văd acum
lumina, aud zgomotul şi simt căldura. Că acestea sunt false întrucât dorm? Dar măcar mi se
pare că văd, aud, simt căldura. Aceasta nu poate fi fals. Aceasta e tocmai ceea ce se numeşte a
simţi, la mine; şi luat astfel, faptul nu e nimic altceva decât cel al cugetării 76(Descartes, 1992,
p.255).

Omul este alcătuit în așa fel ca să simtă,să descopere,să-și folosească simțurile pe care le
posedă,să aibă capacitatea să-și închipuie unele lucruri pornind de la un adevăr.
Descartes caracterizează lucrurile individuale prin caracteristici concret-sensibile, pe care
Locke le va numi „calități secundare”: lumina, culori, gusturi, mirosuri, însusiri tactile. În
general el considera ca varietatea ar rezulta din combinarea unor moduri ale întinderii, cum ar
fi: divizibilitatea, figura, marimea, miscarea mecanica.

Majoritatea filozofilor de după Descartes au acordat importanţă teoriei cunoaşterii, 1ucru

datorat în bună parte lui. "Gândesc, deci sunt" acordă spiritului mai multă certitudine decât
materiei,iar spiritului meu mai multă certitudine(pentru mine) decât spiritelor
altora.77(Frederic Copleston,p.79).Se observă în filosofiile de după Descartes o tendință de
subiectivism în teoria cunoașterii pe care a întemeiat-o el inițial.

Definiţia pasiunilor, aceste expresiuni tipice ale unirii dintre suflet şi corp, ne este dată de
Descartes sub mai multe forme. O primă formă este aceea în care Descartes, după ce

afirmă „că nu există nimic în noi pe care trebuie să-1 atribuim sufletului, în afară de gândurile
noastre", observă că acestea „sunt în mod principal de două feluri : anume, unele

sunt acţiunile sufletului şi celelalte pasiunile sale.

Excesul de admiraţie poate însă aeveni obişnuinţă, când nu este corijat". Şi aceasta este ceeace
face să dureze „boala" acelora care sunt curioşi orbeşte, adică care caută rarităţile

numai spre a le admira, ,,nu pentru a le cunoaşte..."

Teoria cunoaşterii evidenţiază intuiţia şi deducţia ca principalele mijloace de care dispune

intelectul. Aceste mijloace susţin atât un intuiţionism, cât şi un raţionalism carteziene.
Intuiţionismul lui Descartes reprezintă „deşteptarea la viaţă a cunoştinţelor esenţiale pe care
spiritul le poartă în sine”78(Noica,p.221,1937)

Dacă cunoașterea nu s-ar baza pe deducții și intuiții,atunci ea nu s-ar dezvolta,iar mintea și

sufletul ar fi goale.

Flosofia lui Descartes este prima mare filosofie a conştiinţei. În orizont filosofic, această idee
a luat forma întemeierii Eu-lui ca gândire şi a deducerii sistematice a tuturor consecinţelor
privitoare la existenţa lumii din postulatul gândirii. Principala problemă pe care vor să o
rezolve Descartes şi gândirea modernă este problema valorii cunoştinţelor noastre despre
lume, existenţă. Atunci când vorbim despre lume, noi vorbim despre cunoştinţele noastre
despre lume şi nu despre lumea ca atare. Prin urmare, avem în vedere o imagine conceptuală a
ei. În funcţie de nivelul cunoştinţelor, aceste imagini diferă de la o epocă la alta. Descartes
investighează tăria şi adecvarea imaginii noastre despre lume la ceea ce se numeşte exigenţele
logice. Pentru aceasta, Descartes îşi propune să reformeze din temelii cunoaşterea pentru a
căuta un punct sigur de plecare pe baza căruia să poată reîntemeia toate cunoştinţele noastre
privitoare la lume. Idealul lui de cunoaştere este unul matematic. Descartes iniţiază în
filosofie “spiritul geometric”( opus “spiritului de fineţe” instituit, ca mod de gândire, de către
Pascal), aflat în căutarea acelei mathesis universalis, adică a unei ştiinţe care ar avea
capacitatea să unifice şi să solidarizeze toate strădaniile noastre de cunoaştere într-un singur
tot. Ideea de ştiinţă universală apare în Reguli…şi ea are în vedere respectarea unei strategii
de cunoaştere care, în esenţă, trebuie să ia în cercetare numai lucruri atât de simple încât să
putem dobândi o certitudine similară celei obţinute în aritmetică şi geometrie. Nu este vorba
aici de o aplicare a matematicii la filosofie, ci de o aplicare a spiritului ei în filosofie.
Matematica reprezintă idealul de cunoaştere pe care trebuie să-l urmeze filosofia pentru a
produce, la rândul ei, cunoştinţe veritabile. Idealul cunoaşterii matematice îl îndeamnă pe
Descartes să găsească pentru filosofie temeiuri tot atât de solide precum le are geometria cu
axiomele sale. Axiomele geometriei euclidiene sunt adevărate prin faptul că sunt evidente prin
ele însele. Adevărul lor nu poate fi negat pentru că noi nu putem gândi coerent un enunţ
contrar enunţului acestor axiome. Prin urmare, axiomele geometriei oferă dovada, şi istoria
ilustrează acest fapt, că în cunoaştere există certitudini. Trebuie, , să preschimbăm modelul
întemeietor al geometriei şi să restructurăm filosofia plecând de la acest model. Revenirea lui
Descartes la modelul matematic care permitea, prin analogie, întemeierea unei ştiinţe
universale a fost determinat de atmosfera sceptică ce domină gândirea franceză contemporană
lui. În conformitate cu gândirea sceptică, se susţinea că nu există cunoştinţe care să nu poată fi
supuse îndoielii (nu există cunoştinţe certe, sustrase odată pentru totdeauna din orizontul
erorii). Descartes consideră că îndoiala sceptică oferă, dacă este condusă la infinit, certitudini.
Îndoiala în calitatea ei de raportarea la sine a minţii noastre generează un tip special de
metafizică. Ea nu mai este o reconstrucţie propriu-zisă a lumii cât, de fapt, o meditaţie asupra
şanselor minţii noastre de a înţelege lumea în sine, de a înţelege acel ceva ireductibil în lume.
Metafizică, pe urmele celor vechi, trebuia să fie o justificare a Absolutului în faţa conştiinţei.
În această calitate trebuie să răspundă la întrebarea: Cum mintea noastră gândeşte ceea ce este
în sine? Cum gândeşte mintea noastră ceea ce nu poate să cunoască întocmai? Cum poate
mintea să gândească Absolutul care este un nedeterminat, nenăscut nepieritor? Metafizica este
în acest caz o garantare a certitudinii şi validităţii conceptelor noastre privitoare la Absolut.
Descartes nu elimină rând pe rând orice adevăr îndoielnic, ci apelează la sursele generale ale
cunoaşterii noastre care sînt simţurile și inteligenţa. Cunoştinţele dobindite prin simţurile
noastre sint respinse prin argumentul visului: dacă ne este imposibil să distingem cu siguranţă
somnul de starea d e veghe, nu putem şti dacă imaginaţi a noastră reprezintă real ităţi sau
ficţiuni. Descartes se ridică apoi de la sensibil la structura sa inteligibilă: adevărurile dobîndite
prin propriul nostru spirit nu cad în faţa argumentului visului şi posedă o mai mare
consistenţă. Pentru a le respinge provizoriu, Descartes recurge la născocirea unui Dumnezeu
care, ca autor al existenţei mele, şi-ar exercita atotputernicia inşelându-mi spiritul.

Această îndoială va fi respinsă atunci cînd Descartes va arăta că spiritul meu îşi are originea
într-o fiinţă perfectă, incapabilă de minciună: însă indoiala ataşată cunoştinţelor sensibile nu
va fi înlăturată decît mai târziu şi doar în parte.

Filosoful în teoria sa raționalistă a cunoașterii, pe lângă cea deja numită substanțe introduce
concepte subiect("Conștiința, care s- a realizat ca un lucru gânditor") și obiect(„Tot ceea ce
este opus subiectului în procesul de cunoaștere”). Potrivit lui Descartes, există trei tipuri de
obiecte pentru o persoană - corpuri materiale, alte conștiințe și propria conștiință. Ideile lui
Descartes și-au găsit confirmarea în datele științelor naturii; filosoful însuși, pe baza
experimentelor anatomice, a reușit să demonstreze că, contrar credinței populare, mintea
umană nu se află într-un anumit loc din creier.

Descartes a declarat ferm: „Este nevoie de o metodă pentru a găsi adevărul lucrurilor”. El a
explicat semnificația metodei pentru cunoaștere, dezvăluind propria înțelegere a metodei:
„Prin metodă, mă refer la reguli fiabile și ușoare, respectând cu strictețe faptul că o persoană
nu va lua niciodată nimic fals pentru adevărat și, fără a pierde niciun efort sufletește, dar
înmulțind constant cunoașterea pas cu pas. , va ajunge la adevărata cunoaștere a tuturor celor
pe care le va putea cunoaște. "79

Cunoaşterea este deci o cunoaştere a ordinii, rapoartelor şi structurilor. În acest sens, nu

contează ce anume stă în aceste rapoarte, ci doar mărimea, respectiv "pasul"deducției. 80

(Mircea Flonta,p.50)

Metoda cunoașterii ar trebui să asigure realizarea cunoștințelor fiabile și indubitabile. În

cunoașterea adevărului, Descartes a considerat cea mai înaltă plăcere și, așa cum a scris el,
singura fericire completă și neclintită din această viață. Prin urmare, principalele probleme cu
care s-a gândit filosoful sunt asociate cu modalitățile care permit unuia să ajungă la adevăr,
evitând amăgirile. Doctrina lui Descartes despre metodă include o serie de idei fundamentale,
din punctul său de vedere, de idei și reguli.

Descartes a recunoscut că ,,cunoașterea este rezultatul experienței și al gândirii, în primul

rând, deducție: „ajungem la cunoașterea lucrurilor în două moduri, și anume prin experiență și
deducție”. Cu toate acestea, credea el, aceste căi sunt complet inegale, deoarece este o
experiență dezordonată care poate duce la eroare. El a scris că „orice amăgire în care oamenii
ar putea cădea… nu provine niciodată dintr-o concluzie greșită, ci doar din faptul că se
bazează pe o anumită experiență obscură sau fac judecăți în mod nesăbuit și fără motiv”. Prin
urmare, raționamentul deductiv trebuie să pornească de la astfel de poziții care nu intră sub
umbra aleatoriei sau a subiectivității, care pot fi inerente oricărei forme de activitate
experimentală. „În ceea ce privește subiectele aflate în discuție, nu trebuie să căutăm ceea ce
cred alții despre ei sau ceea ce noi înșine presupunem, ci ceea ce putem vedea clar sau
deducem în mod sigur, pentru că cunoștințele nu se dobândesc altfel”

Această siguranță în funcționare , potrivit lui Descartes, este posedată de cunoștințe

matematice axiomatice. Raționamentul deductiv trebuie să se bazeze pe idei absolut fiabile ale
minții și pe o metodă rezonabilă. Numai în acest caz este posibil să se obțină adevărul
adevărat, adică nu „adevărul” cu care un anumit număr de oameni, chiar autoritari sau chiar
majoritatea oamenilor, pot fi de acord, dar adevărul, de încredere în sine. Astfel de adevăruri
pot fi descoperite, potrivit filozofului, mai degrabă de câțiva oameni decât de mulți. Descartes
a scris cuvinte remarcabile că, în știință, „este complet inutil să numărați voturi pentru a urma
părerea la care aderă majoritatea autorilor”80. Dezvoltarea cunoștințelor științifice și filozofice
de-a lungul întregului său curs a confirmat și continuă să confirme aceste cuvinte ale lui
Descartes.

Descartes era convins că, ghidat de această metodă, se poate cunoaște lumea în toată
complexitatea ei, se poate evita amăgirea, adică se obține cunoștințe adevărate: „dacă te abții
să accepți ca fiind adevărat ceva care nu este, și întotdeauna respectă ordinea în care ar trebui
să deducem unul de la celălalt, atunci nu poate exista adevăruri atât de îndepărtate încât să nu
poată fi atinse și nici atât de secrete încât să nu poată fi dezvăluite ".81

Astfel, metoda lui Descartes a stat la baza teoriei sale despre cunoaștere, a cărei esență este
următoarea. Cogniția include experiența și gândirea, în timp ce gândirea joacă un rol decisiv,
deoarece baza fiabilității este ideile înnăscute, în final, purtătorii fiabilității cunoștințelor.
Ideile adevărate înnăscute fundamentale, de natură axiomatică, sunt dezvăluite cu ajutorul
intuiției și îndoielii intelectuale, care fac posibilă determinarea a ceea ce este cu adevărat
fiabil în cunoaștere. Garantul existenței unor astfel de idei și, în final, criteriul final al
adevărului este Dumnezeu.

Descartes a demonstrat importanța deosebită a realizării adevărului în știință și filozofie

pentru dezvoltarea societății. El a arătat cât de mult înseamnă știința în viața societății și a
unei persoane, știind pe deplin că progresul istoric este în mod inextricabil legat de
dezvoltarea științei. Astfel, filozoful a exprimat în scrierile sale trăsătură distinctivă epoca
vremurilor moderne. În scrierile lui Descartes, această eră a găsit o expresie strălucitoare.

În cadrul raționalismului său, Descartes a ridicat o persoană pe un piedestal, iar într-o

persoană - mintea sa. Atitudinile și deciziile umane rezonabile pot duce la succes, Descartes
era convins.

El a arătat esența și semnificația îndoielii și a intuiției intelectuale în cunoaștere,

fundamentând o serie de aspecte ale acestor probleme.

În cadrul formulării și soluției ambigue a problemei ideilor înnăscute, a propriilor sale păreri
despre problema criteriului adevărului, Descartes a ridicat o serie de întrebări importante.

Dincolo de granițele Noii Ere, gândurile sale despre știință, moralitate și viata umana,
înțelegerea lui despre scopul unei persoane și problema fericirii, precum și o serie de alte
probleme despre care a avut în vedere și a scris.

Descartes a fost asociat în generalizările sale cu trăsăturile intelectuale și istorice ale epocii
sale în general, iar aceste condiții, obiective în raport cu el, au fost reflectate în opera sa,
inclusiv simplificările inevitabile din opiniile sale despre unii probleme filozofice... În special,
ideile mecaniciste predominante, capacitățile experimentale limitate din acea vreme nu puteau
decât să afecteze poziția lui Descartes, absolutizarea lui în rezolvarea problemelor și, prin
urmare, concluziile unilaterale și, uneori, pur și simplu eronate. Dar, de regulă, acestea erau
mari amăgiri, demne de o serioasă reflecție asupra lor.

Rene Descartes considerat unul dintre creatorii apariției filozofiei timpurilor moderne...
Tocmai începând cu Descartes, o nouă atitudine a căpătat un caracter clasic în filozofie,
oferind omului și gândirii, în ansamblu, un loc central. Cele mai cunoscute lucrări ale lui Rene
Descartes: „Începutul filozofiei”, „Reflecții asupra primei filozofii”, „Discurs asupra
metodei”.
Filozoful credea că nu există nimic care să depindă pe deplin de noi, cu excepția gândurilor
noastre. Descartes credea că ne putem schimba mai degrabă pe noi înșine decât ordinea
mondială în ansamblu. El a definit liberul arbitru făcând referire la „logica ordinii”.
Descartes a văzut principiul inițial în căutarea formulelor pentru un comportament moral în
consolidarea dominanței rațiunii asupra sentimentelor.

Pentru Descartes , lumea reală există cu adevărat , nu este o proiecţie exclusivă ,a spiritului
nostru, o iluzie, cum vor susţine idealiştii de mai tîrziu. Această lume exterioară prezintă Însă
două aspecte fundamentale: unul confuz, alcătuit din vălmăşagul senzaţiilor (culori, sunete,
mirosuri, temperaturi etc.) şi altul clar, inteligibil, format din proprietăţile geometrice şi
mecanice ce caracterizează întinderea şi mişcarea şi care sînt susceptibile de o tratare
matematică.

Un atribut divin care joacă un rol capital în filosofia lui Descartes este veracitatea (sau
veridicitatea, conformitatea cu adevărul). Dumnezeu infinit perfect este adevărul însăşi: El nu
poate să se înşele şi nici nu ne poate înşela, nu ne-a dat facultăţi înşelătoare, lucrurile fiind în
realitate aşa cum le cunoaştem.Adevărul divin devine astfel garanţia şi fundamentul ultim al
evidenţei; căci, spune Descartes, “faptul că lucrurile pe care le concepem foarte clar şi foarte
distinct sunt adevărate, aceasta nu este asigurată decât pentru că Dumnezeu există”. 81
Dumnezeu ne dă credinţa în datele simţurilor noastre, deci în existenţa lumii exterioare. Dacă
mărturia lor ar fi falsă, ar însemna că Dumnezeu, care ne-a dat aceste simţuri, ar fi responsabil
de eroarea în care ne-am afla.. Materia există, dar ce este materia? Dacă privim lumea cu
ajutorul raţiunii, descoperim mai întâi un haos de fenomene: căldură, culori, mirosuri, mişcări
etc. Ce este clar în toate acestea, deci evident şi adevărat? Dacă încălzim o bucată de ceară,
aceasta se va modifica: deci mirosul, căldura, culoarea etc. sunt calităţi obscure şi
schimbătoare, care există în noi mai degrabă decât în corpuri. Dar rămân clare şi absolute trei
lucruri: figurile, distanţele şi mişcările. Or, figura nu este decât limita întinderii; distanţele şi
mişcările nu sunt decât raporturi ale întinderii; astfel că lumea exterioară rămâne un lucru
întins (în latină, res extensa). Întinderea este esenţa materiei, aşa cum esenţa spiritului este
gândirea..

Pentru Descartes, orice operaţiune a minţii este dublată de conştiinţa ei, iar cum unele idei ale
minţii sunt, aşa cum am văzut, confuze şi obscure, în lumina acestei conştiinţe, rezultă că
cunoscătorul este mai sigur că are o idee decât de realitatea reprezentată de idee: dacă nu se
poate spune în toate cazurile că este cunoscută realitatea externă, se poate spune, cel puţin, că
ideile prin care această realitate externă este reprezentată în mod corespunzător sau eronat
sunt tot timpul cunoscute. În acest sens, legând înţelegerea unei substanţe de cunoaşterea
atributelor sale (astfel încât cunoaştem mai perfect o substanţă, cu cât putem cunoaşte mai
multe atribute ale ei), Descartes afirmă că noi cunoaştem cel mai bine mintea
noastră( conform Nicholaus Jolley,op.cit.p.44),,indiferent de cât de multe atribute
recunoaştem în orice lucru dat, noi putem întotdeauna să listăm un număr corespunzător de
atribute în minte pe care aceasta le are în virtutea faptului de a şti atributele lucrului
respectiv"81(Descartes,Meditații metafizice).

Filosofia lui Rene Descartes este prima expresie a gândirii filosofice moderne şi prima
manifestare deplină a autonomiei filosofiei faţă de teologie. Sistemul său filosofic se mai
numeşte şi cartezianism - denumirea venind de la forma latinizată a numelui lui Descartes:
Renatus Cartesius, opera filosofului francez fiind scrisă, după cum era obiceiul academic al
vremii, în limba latină.
 CONCLUZII

Termenul de cunoaştere aparţine unei categorii de concepte pe care nu doar spiritul cultivat, ci
chiar simţul comun ştie să le mânuiască în diferite contexte, fără a fi însă capabil să le
circumscrie semantic de o manieră precisă şi satisfăcătoare. Omul este capabil de producerea
cunoştinţelor datorită structurilor şi funcţiilor psihice apte să genereze noţiuni, idei, cunoştinţe
care se fixează şi sunt ulterior transmise prin utilizarea unui limbaj.

Actul de cunoaştere apare drept o relaţie ce uneşte două entităţi: subiectul cunoscător şi
obiectul cunoaşterii, este un raport între cineva care întreprinde cunoaşterea şi ceva asupra se
concentrează efortul cognitiv.

Rene Descartes,în operele sale,a scris foarte mult despre cunoaștere încercând să o descrie,în
principii,meditații,metode.

Cea mai cunoscută expresie a lui Descartes rămâne,Eu cuget,deci eu exist.Autorul Discursului
asupra metodei,al Pasiunilor sufletului,al Meditațiilor al primei filosofii,etc,a reușit să
demonstreze că omul este o singura ființă cugetătoare și că existența lui Dumnezeu este
deasupra tuturor făpturilor și al lucrurilor.Sufletul și trupul sunt un o unitate,un tot supus
legilor divine.

Descartes porneşte de la ”îndoiala metodică” asupra tuturor cunoştinţelor, asupra datelor

simţurilor şi chiar asupra existenţei lumii şi acceptă ca unic fapt sigur, care trebuie să
constituie, după el, temeiul filosofiei şi al ştiinţei, vestita teză: ”Mă îndoiesc, deci cuget;
cuget, deci exist” ( Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum). Îndoiala carteziană nu este
sceptică, ci metodologică: ea vizează găsirea unui fundament absolut sigur al cunoaşterii.
Această teză a influenţat însă idealismul de mai târziu. Îndoiala sa are o semnificaţie
progresistă, fiind îndreptată împotriva dogmatismului scolastic. Descartes a fost un
reprezentant de seamă al raţionalismului în filosofia modernă. Pentru el, criteriul adevărului
se află în raţiunea însăşi, în evidenţa, claritatea şi distincţia cunoştinţelor noastre. La baza
metodei sale de cunoaştere el a pus deducţia, care trebuie să pornească de la adevăruri clare şi
distincte, cunoscute nemijlocit de raţiune. Descartes a recunoscut totuşi şi valoarea cunoaşterii
experimentale. Contribuţiile esenţiale ale lui Descartes în domeniul teoriei cunoaşterii sunt:
a) descoperirea subiectului epistemic şi b) formularea conceptului modern de metodă; ambele
reprezintă elemente ale unei noi viziuni, ne-contemplative asupra procesului cunoaşterii.
Trăsătura fundamentală a filosofiei lui Descartes o constituie concepţia dualistă despre
existenţa a două substanţe independente una de alta: substanţa materială, cu atributul
întinderii, substanţa spirituală, cu atributul gândirii. Descartes a subordonat însă cele două
substanţe, materială şi spirituală.

.
 BIBLIOGRAFIE

Dicţionar de filosofie, Editura Politică, Bucureşti, 1978

(Marin Aiftincă,,Cogito și problema cunoașterii la Descartes

Ionuț Bârliba,articol,Ziarul lumina.

Anthony Flew, Dicţionarul de filosofie şi logică Editura Humanitas, Bucureşti, 1996,

Lucian Blaga, Trilogia cunoașterii,Editura Humanitas,București,2012

Frederic Compleston,Istoria filosofiei,vol.2,Editura All,București,2011

Rene Descartes,Reguli de îndreptare a minții,în vol.Două tratate filosofice,traducere și

comentariu Constantin Noica,Editura Humanitas,București,1992

Descartes,R., Discurs despre metoda de a ne conduce bine raţiunea şi a căuta adevărul în

ştiinţe, 1990. Editura Academiei Române. Bucureşti

Descartes, R, 1992. Meditaţii carteziene, meditaţia a II-a: Despre natura spiritului uman şi că
el este mult mai uşor de cunoscut decât corpul, în, Două tratate filosofice, Editura Humanitas,
Bucureşti

Descartes,R. , Pasiunile Sufletului, Editura Ştiințifică și Enciclopedică, Bucureşti

1984

Descartes,R.Reguli utile și clare pentru îndrumarea minții în cercetarea adevărului,Editura

Științifică,București,1984

Flonta Mircea,Descartes – Leibniz Ascensiunea şi posteritatea raţionalismului

clasic Editura Universal Dalsi 1998

Thierry Gonthier,Marile opere ale filosofiei moderne,Institutul European,1996

.( "Objective Knowledge: An Evolutionary Approach", Oxford, 1972) Sir Francis Bacon

David Hume Cercetare asupra principiilor moralei

Istoria filosofiei moderne,vol.I: De la Renaștere până la Kant,Societatea Română de
Filosofie,București,1937

The Light of the Soul: Theories of Ideas in Leibniz, Malebranche, and Descartes by Nicholas
Jolley

Immanuel Kant, Critica rațiunii pure (1781/1787), trad. de N. Bagdasar, E. Moisuc, ed. a III-a,
Editura Univers Enciclopedic, București, 2014.

John Locke. Eseu asupra intelectului omenesc” (1690)

Constantin Noica (1909-1987), Concepte deschise în istoria filozofiei la Descartes, Leibniz și

Kant”,

Gilbert Ryle, Conceptele minții

Russ Jacqueline,Istoria Filosofiei,vol II.Inventarea lumii moderne,Editura Univers

Enciclopedic,București,2000

Russel,Bertrand,Istoria filozofiei occidentale,Vol. II,Editura Humanitas,București,2005

(Spinoza,Opere

Tom Sorell,Descartes,o scurtă introducere,Editura All,București,2009

SURSE ELECTRONICE

https://bibliotecaarad.roB1-philosophia-filosofia-iubirea-de-intelepciune-rene-descartes/

www.academia.com

www.google.com