Argument

Prezenta lucrare se dorește a fi încununarea cunoștințelor

dobândite în cadrul domeniului limba și literatura română.
Prin complexitatea sa, literatura română s-a dezvoltat în toate
perioadele de la nașterea sa până în prezent.
Cea mai vastă perioadă de dezvoltare a sa a reprezentat-o perioada
interbelică.
În această perioadă au apărut foarte multe schimbări în gândirea și
crearea de opere.
De la tradiționalismul rural s-a trecut la modernismul urban,
transformând societatea care se refăcea încet după primul război
mondial, având un nivel mai ridicat de intelectualitate, cultură,
eleganță etc.
Mulți scriitori au folosit în operele lor și influențe din literatura
universală, dar le-au dat o formă originală adaptată literaturii
române.
Unul dintre acești remarcabili scriitori este și scriitorul Camil
Petrescu care este considerat creatorul romanului realist modern.
Această temă va fi dezbătută în paginile acestei lucrări de licență.

1
 Introducere
Perioada interbelică din literatura română este foarte amplă și are
în componența sa diferite tipologii, atitudini și comportamente ale
personajelor care trăiesc, suferă, iubesc și chiar mor.
Romanul psihologic este o specie literară a genului epic în proză
care urmărește un singur plan narativ cu accent pe analiza stărilor
sufletești ale personajelor. Între particularitățile romanului
psihologic se găsește importanța acordată trăirilor interioare,
transformarea personajelor pe parcursul textului, dublarea
conflictului exterior de unul interior, modificarea radicală a
relațiilor dintre personaje, schimbarea interioară a individului
datorita mediului impropriu acestuia, condiția intelectualului
descrisă pe parcursul romanelor apărute în perioada interbelică.
În perioada interbelică apar scriitori care schimbă gândirea și
ideile realizării romanelor. Printre acești scriitori se remarcă și
Camil Petrescu care este considerat creatorul romanului românesc
modern și citadin .
Lucrarea de faţă are ca obiectiv principal prezentarea aspectelor
prin care scriitorul Camil Petrescu devine un creator de roman
modern.
În primul capitol Contextualizare-tendința romanului românesc
interbelic vor fi prezentate câteva noutăți aduse în crearea
romanului din perioada interbelică și impactul lor asupra literaturii
române din această perioadă în raport cu influențele din literatura
universală.
În capitolul al doilea Strategii, teme și motive din opera lui
Camil Petrescu se va realiza o descriere pe scurt a vieții și
activității creatoare a lui Camil Petrescu, punându-se accentul pe
strategiile, temele și ideile utilizate sau create de către acesta.
În ultimul capitol Romanul Patul lui Procust-Concepte moderniste
va fi o analiză a acestui roman, una din capodoperele sale, în care
vor fi abordate mai ales ideile moderniste privind conceperea
personajelor, a spațiului și timpului în care ele trăiesc, muncesc
suferă și apoi apare sfârșitul lor implacabil.
La sfârșitul lucrării se vor emite câteva concluzii cu privire la
tema aleasă în care s-a demostranstrat că, scriitorul Camil Petrescu
este creatorul romanului modern.

2
Bibliografia va cuprinde toate lucrările de critică literară și
trimiterile referitoare la tema lucrării cât și paginile de internet din
care s-au făcut cercetaări pentru realizarea întregii lucrări.

3
 Capitolul 1:Contextualizare-Tendința romanului românesc
interbelic
Perioada interbelică se caracterizează pe plan european prin
înfrângerea Germaniei, prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar şi
Revoluţia din Rusia. Pe plan naţional se realizează România Mare
și dezvoltarea culturii.
Perioada interbelică a adus o noutate în dezvoltarea literaturii prin
apariția numeroaselor reviste și curente în evoluția literaturii
române.
Cele mai importante pentru dezvoltarea romanului sunt
tradiționalismul și modernismul.
După primul război mondial apar ziare având și câte o pagină
literară și reviste literare. Printre ele se pot aminti: Universul
literar, Sburătorul, Ideea europeană, Viața Românească,
Gândirea, Contimporanul, Revista Fundațiilor Regale etc
În Viața Românească, accentul se pune pe autenticitate și specificul
național înțeles ca dimensiune socială, important fiind poporul,
repudierea decadenței și simpatia pentru țărănime.
Tradiționalismul este o direcție literară manifestată cu efervescență
în perioada interbelică, datorită eforturilor lui Nichifor Crainic și a
cenaclului de pe lângă revista Gândirea de a promova întoarcerea
la valorile naționale, la istorie și folclor, la spiritualitatea autohtonă
și la ortodoxism, ca o garanție pentru evoluția organică a poeziei
românești.
Gândirea interbelică reprezintă o prelungire a doctrinei
samănătoriste și poporaniste susținută de scriitori precum Al.
Vlahuță, G.Coșbuc, Șt.O.Iosif, O.Goga etc.
Ei observau că, viața idilică și descrierea acesteia într-o manieră
profund artistică, lirică și uneori patetică reprezintă o formulă de
creație animată. Scriitorii tradiționaliști abordează teme precum:
satul, revolta socială, lirismul biblic, dezrădăcinarea, lirica
religioasă și reîntoarcerea la mentalitatea tradițională.
O revistă tradiționalistă este Gândirea unde scriitorii
tradiționaliști au căutat să surprindă în operele lor particularitățile
sufletului național prin valorificarea miturilor autohtone a
situațiilor și credințelor străvechi.

4
Dintre scriitorii tradiționaliști, cei mai reprezentativi se remarcă
Vasile Voiculescu, care se încadrează tradiționalismului ce
valorifică simboluri, motive și mituri naționale, vorbind despre
perenitatea valorilor strămoșești.
Alți scriitori tradiționaliști sunt Adrian Maniu și Lucian Blaga.
Modernismul este o direcție literară ce debutează în plan universal,
în același timp cu simbolismul, având însă numitorul comun al
repudierii tradiției și a afirmării unei noi literaturi.
,,U nе lе сu rе ntе dе a va nga rdă , dе exemplu da da i ѕmu l, nе a gă сhi
a r i dе е a dе a rtă , pro mo vând a nti li tе ra tu ra , a nti mu zi сa , a nti pi
сtu ra .”1
Spiritul acesta de negare a valorilor consacrate se echilibrează
treptat printr-o tendință de căutare a unor formule autentice
șiartistice noi și de explorare a unor spații tematice inedite:tehnica
modernă, visul, subconștientul etc. Se înființează noi curente de
avangardă, dintre care mai importante sunt,în literatura română,
constructivismul și suprarealismul.
În perioada interbelică, criticul care a generat o veritabilă mișcare
de asumare a principiilor modernismului este Eugen Lovinescu,
prin revista și cenaclul Sburătorul.
Câteva idei ce s-au dovedit generatoare de nou sunt cuprinse în
teoria sincronismului, teoria imitației și teoria mutației valorilor
estetice
Tendința modernistă are următoarele caracteristici:
- sincronizarea literaturii naționale cu literatura Europei-
- teoria imitației ;
-eliminarea decalajului în cultură (depășirea spiritului provincial);
- necesitatea înnoirii;
- un proces de modernizare a civilizațiilor de integrare într-un ritm
de dezvoltare sincronică.
În condițiile în care există decalaje între civilizații și literaturi, se
observă o suferință și deznădejde deoarece că ele nu ajung la
dezvoltarea celor avansate
Innoirea în literatura română se realizează prin diferite influențe din
alte literaturi, dar și prin spiritul de schimbare al scriitorilor români.

1
Glodeanu,Gheorghe, Poetica romanului românesc interbelic.O posibilă
tipologie, Ed. Libra, Bucureşti, 1998 ,p.40-90

5
 Garabet Ibrăileanu a observat că,, dacă imitația ar aduce lucruri
autentice, viabile, opere frumoase (ipoteza e absurdă bazată pe o
contradicție între termeni, între imitare și autentic), critica ar trebui
să o combată și să susțină originalitatea specifică.”2
Modernismul românesc s-a constituit în jurul revistei Sburătorul
(1919-1922 și 1926-1927), apărută sub direcția lui Eugen
Lovinescu, în paginile căreia au debutat cu poezie, proză etc.
Mai durabilă decât existența revistei este cea a cenaclului
Sburătorul (1919-1947), care și-a desfășurat ședințele săptămânal
până după moartea lui Eugen Lovinescu.
Romanul modern nu mai prezintă documente despre realitatea
umană, ci se vrea el însuşi un document. Vladimir Streinu observă:
„Artiştii moderni, sub puterea exemplului lui Proust, au făcut din
roman expunerea numai a ceea ce cu adevărat le-a trecut prin
conştiinţă, jurnal de experienţe proprii, literatură subiectivă,
spovedanie intimă, [...] roman cu un singur personaj, autobiografie
necesară, prin care ni se poate reda în chip exclusiv procesivitatea
vieţii”.3
Tot mai mulți scriitori din perioada interbelică compun și opere în
care se transpun ei înșiși, fiind adevărate jurnale cu trăiri și
eventimente personale, de călătorii sau autobiografii în care apar
episod și unele personaje cu care au avut relații, întâlniri, prietenii
etc.
Concepțiile scriitorului și eseistului francez Marcel Proust erau
foarte acide prin care satiriza aristocrația vremii, făcea analiza
dragostei și al geloziei, și era un pionier al romanului de
introspecție și analiză ale conștiinței.
În teoria literară, sunt cunoscute mai multe ipostaze ale naratorului,
convenție a textului epic, dintre care cele mai importante sunt:
naratorul omniscient și omniprezent din romanul tradițional realist,
ipostază a demiurgului, a marelui regizor care manipulează destine;
naratorul-personaj din romanul modern, naratorul-martor din
povestire.

2
Ibrăileanu,Garabet, articol în revista Viața românească, nr.1,ianuarie 1928
3 3
Streinu,Vladimir,Pagini de critică literară,vol. I,București.E.P.L.,1968,p.214

6
 În cadrul evoluției romanului românesc se remarcă opera vastă a
lui Liviu Rebreanu . Prozatorul continuă și adâncește cercetarea
societății românești, în tradiția lui Nicolae Filimon, Duiliu
Zamfirescu etc, printr-o vastă documentare, compoziție și analiză
psihologică
Liviu Rebreanu mărturisește că : ,,În actul creației, un rol important
l-a avut pe de o parte emoția, o anume impresie afectivă, pe de altă
parte, acumularea de material documentar.”4
Romanele sunt îmbibate pe alocuri de sentimente, de emoții, de
stări interioare, dar și de multe informații în care sunt prezentate
spațiile în care se desfășoară acțiunea.
Scriitorii români se inspiră și din ideile lui Marcel Proust, Stendhal
și filosoful Edmund Husserl, dându-le o formă originală, dar în
același timp mențin tendințele de revenire la modelele tradiționale,
precum cel balzacian prin tehnica descrierilor minuțioase.
Se remarcă schimbările fundamentale în mentalitatea culturală
(psihanaliza lui Freud, ,,fenomenologia” lui Husserl) şi mentalitatea
literară (reinterpretarea marilor analiști : Stendhal, Dostoievski),
schimbarea percepţiei asupra speciei literare (nu mai e considerată
literatură de divertisment), stimularea interesului scriitorilor pentru
opere în articolele din presa literară a vremii, necesitatea
sincronizării literaturii române cu aceea europeană, dar şi apariţia
unei generaţii de prozatori talentaţi.
Descrierile de tip balzacian ocupă pagini întregi în conținutul
romanelor, dându-le o valoare artistică inestimabilă.
,, Romanul psihologic a venit ca o rezolvare a crizei în care intrase
romanul românesc, aflat la sfârşit de veac încă sub imperiul
idilismului.”5
Viața literară cunoaște conflicte și polemici violente. Explozia de
idei cu caracter modernist, combătea tradiționalismul plin de forme
și idei învechite.
Romanul românesc trecea printr-o criză, găsindu-și calea prin
apariziția romanului de analiză psihologică și de creație.

4
Rebreanu L, Jurnal I text ales și stabilit de Puia Florica Rebreanu note și
comentarii de Nicolae Gheran, București, Minerva, 1986
5
Protopopescu, Al, Romanul psihologic românesc , Cap. XII,Un recurs, 2002.

7
 Unul dintre fenomenele cele mai interesante ale literaturii
interbelice, il constituie ceea ce criticii au numit noul roman.
Acesta se caracterizează prin schimbarea interesului autorilor de la
prezentarea evenimentelor la analiza psihologică a acestora.
Relatarea întâmplărilor se realizează prin personaje care ăți
exprimă liber gândurile, impresiile și sentimentele acestora, creând
adevărate lumi sufletești, Fluxul evenimentelor este înlocuit cu
fluxul conștiinței, iar timpul poate fi necronologic, trecutul fiind
adus în prezent prin retrospectivă.
Romanului tradițional este înlocuit cu jurnalul, eseul românesc,
documentul de viață, ce sunt forme care permit respectarea
autenticității.
Noul roman analizează: iubirea, gelozia, moartea, ideile, boala etc,
tematica lui fiind mai elaborată și mai gravă decât cea a romanelor
anterioare, fiind preluată dintr-un domeniu al spiritului.
Personajele ilustrează principii: conștiința lor nu mai este a unei
clase sociale, ci este individuală oamenii fiind cazuri particulare,
studiate de autori sau de ei înșiși (prin introspectie).
Romanul psihologic se dezvoltă prin ideile preluate din scrierile
scriitorului francez Marcel Proust estompând încet ideile romantice
ce persistau în literatură înainte de primul război mondial.
Caracterizând perioada interbelică, criticul literar Romul Munteanu
afirmă că: „Întreaga proză europeană evolua între romanul-
evenimenţial şi naraţiunea explodată prin analiză, primul
caracterizându-se prin „structura centrifugală”6 a personajelor –
„caracteristica lor rezultând din aplecarea spre exterior, din
relevarea unor comportamente sau caractere prin raportarea la
anumite întâmplări –, în timp ce proza analitică „reduce
evenimentele şi amplifică procesele de conştiinţă.
Personajele doresc să se exteriorizeze scoțând la lumină gândurile,
trăirile și suferințele care au fost ținute ascunse în adâncul
sufletului
Ele apar ca o ,,însumare de stări psihologice eterogene, cu o
structură centripetală”.7

6
Romul Munteanu,Tradiție și experiment în roman,în revista România
literară, anul XIII, nr.37, 11 septembrie 1980, p.4
7
idem5

8
 Marii noștri scriitori din perioada interbelică folosesc doar
episodic idei din celelalte perioade, ei creând alte teme precum
analiza psihologică, individualizarea, scoțând în evidență
monologul interior al personajelor.
Crohmălniceanu considera că, ceea ce pusese stăpânire asupra
dramaturgiei interbelice era conservatorismul, deoarece teatrul
românesc nu manifesta niciun fel de deschidere către noutate, iar
cei care îndrăzneau să o facă nu erau apreciaţi de către public.
Scriitorii de renume nu făceau parte din autorii „jucaţi” pe scena
teatrului românesc, fiind preferaţi în locul acestora cei care
propuneau mediocritatea, „melodrame ieftine şi comedii
sentimentale uşoare.”8
Publicul din perioada interbelică nu era interesat de teatru, de
noutate, iar scriitorii nu erau preferați să fie arătați prin teatrul
românesc, ci pei cei care scriau pamflete, piese de teatru ușor de
înțeles și care creau bună dispoziție.
Literatura română (în special romanul) atinge în scurt timp
nivelul valoric european. Prin expansiunea ariei de referință,
romanul începe a cuprinde medii sociale diferite și teme mai
complexe. Anul apariției romanului Ion a lui Liviu Rebreanu,
1920, devine unul de referință pentru romanul românesc; cu toate
acestea, înainte de 1920, au apărut și alte romane importante,
Operele lui Sadoveanu și Rebreanu, având și ele influențe din
mediul rural, prezintă, spre deosebire de romanul Ion trepte
valorice superioare și modalități specifice.
La polul opus, avem creațiile lui Camil Petrescu, Cezar Petrescu,
George Călinescu și Hortensia Papadat-Bengescu, romane citadine,
a căror acțiune este situată în orașul modern. Aici se dezvoltă
problema intelectualului strălucit, pe care Camil Petrescu, Liviu
Rebreanu, George Călinescu o ilustrează în romanele lor de
referință cum sunt, Pădurea spânzuraților și Enigma Otiliei.
Proza românească poartă amprenta complexității epocii pe toate
planurile, a unui climat de puternice contraste, de efervescență
spirituală fără precedent,cu dorințe certe, formulate și exprimate, de
modernizare, de afirmare a culturii și literaturii noastre pe plan
universal,de sincronizare cu valorile europene.
8
Crohmălniceanu,Ov.S.,Literatura română între cele două războaie
mondiale,vol.III,București Editura Minerva,1975,p.7
8

9
,, Pentru mine, în afară de neliniştea adevărului, această bucurie
senzuală a valorilor ascunse, a tradiţiilor inexplicabile a fost o
continuă şi îmbolditoare preocupare în artă. Toate lucrările mele au
astfel de puncte de plecare”.9
Valorile ascunse, tradițiile trebuie să fie cunoscute și ele să fie un
punct de plecare în dezvoltarea artei, indiferent de schimbările ce
apar pe parcurs. Dacă arta, nu are o bază, un fond de informații nu
se poate ajunge la adevăr și apoi la bucuria deplină a descoperirilor
sufletului.
Perioada interbelică este o perioadă relevantă a literaturii române și
cu precădere a romanului, care cunoaște vremea lui de înflorire,
dominând această perioadă.
Un rol important în acest sens l-au avut diferitele mişcări literare și
reprezentanții acestora. Eugen Lovinescu, conducătorul cenaclului
Sburătorul reprezintă una din personalitaţile marcante ale epocii,
care a avut un rol important în teoretizarea speciei romanului,
aducând ca noutate ideea sincronismului. Potrivit acesteia,
modalitatea prin care literatura română se putea ridica la nivelul
celei europene era ca autorii români să adopte în cel mai scurt timp
formulele artistice din Occident. Remarcând rolul decisiv al lui
Lovinescu, Ovid S. Crohmălniceanu afirma:,,Fără acţiunea
energică a Sburătorului, proza românească n-ar fi în stare să-şi
dobândească dimensiunea interioară şi fineţea epocii moderne”.10
În această revistă s-au publicat, pentru prima dată operele
scriitorilor din aceată perioadă, făcându-se cunoscute și în Europa.
Cu privire la romanul interbelic s-au emis câteva caracteristici.
Acum se intensifică dezbaterile cu caracter teoretic în legătură cu
romanul.
Garabet Ibrăileanu în studiul Creație și analiză constată
existența a două principale tipuri de roman:,, romanul de creaţie,
care prezintă personajele îndeosebi prin comportamentul lor ;
romanul de analiză care este interesat de viaţa interioară, de
psihic.”11

9
Al Protopescu, Romanul psihologic românesc, Editura Paralela 45, 2000, p.
129-151
10
Crohmălniceanu,S.Ov., op. cit.,p.42
11
Ibrăileanu,G., Studii literare, vol.II, București, Editura Minerva, 1979

10
 Eugen Lovinescu susține sincronizarea romanului românesc cu
formulele moderne ale celui univesal, evoluția romanului de la
subiectiv la obiectiv, de la rural la cel urban. Această evoluţie are
mai mult un caracter social decât estetic, deci nu e atât de
importantă precum a doua direcţie de evoluţie, Eugen Lovinescu
considerând că: ,, obiectivitatea reprezintă stadiul de maturitate al
prozei, înţelegând însă prin obiectivare respingerea lirismului.” 12
Obiectivitatea a maturizat scrierile epocii, dar au espompat lirismul,
romantismul, lăsând locul promovării adevărului, cunoașterii
sinelui și a problemelor de conștiință.
George Călinescu încurajează romanul de orientare clasicistă,
văzând în clasicism ,,un mod de a crea durabil și esențial”13
și romanul obiectiv, deoarece romanul trebuie să fie interesat de
Camil Petrescu înclină în scrierile sale spre autenticitate pe care o
preia de la scriitorul francez Marcel Proust.
Autenticitatea sau lumea văzută prin scriitor, iar realitatea
este ,,conștiința mea, conținutul meu psihologic, să nu descriu decât
ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce simțurile mele înregistrează, ceea
ce gândesc eu...”14 , deci o imagine subiectivă a realității, profund
marcată de psihologia personajului–narator (la persoana I); cazurile
individuale în măsura în care ele se transfigurează în tipuri.
Personajul din romanul psihologic suferă o mutaţie profundă:
evoluţia sa nu mai este previzibilă ( nici măcar pentru autor ). El
scapă de sub puterea destinului antic sau a determinismului
mediului şi se adânceşte în propria conştiinţă. Personajul preia
funcţiile naratorului, asigură unitatea compoziţională, sprijină
intriga care şi-a diminuat importanţa.
Pentru a avea o creație autentică trebuie respectare principiile
autenticității:

12 12
Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane,vol.III.
Bucureşti: Editura Minerva, 1981, p. 9 şi urm.
13
Călinescu,G Istoria literaturii române(compediu),p.230
14
Petrescu,C. Teze și antiteze,Eseuri alese,Ediție îngrijită și prefațată de Aurel
Petrescu,București, Editura Minerva,1971

11
 ,, a) Fiecare erou care obţine dreptul să nareze în roman, trebuie să
păstreze unicitatea perspectivei, adică să comunice doar conţinutul
strict al conştiinţei sale, să producă un discurs.
b) E absolut necesar să existe o cale firească de asamblare a tuturor
acestor relatări la persoana întâi cu povestitori diferiţi. Mai mult, se
impune ca ele să devină accesibile cititorului, iarăşi într-un chip
explicabil , natural, fără nici o convenţie literară.”15
Personajul-narator relatează fapte în care a fost implicat ca
protagonist. Este narator fără titlu, pentru că, intenţionat sau
involuntar, oferă o perspectivă subiectivă asupra celor relatate.
Prezenţa unui personaj-narator unic determină particularităţi
narative. Toate evenimentele banale relatate au însemnătate numai
pentru cel care le relatează.
-Memoria involuntară și durata subiectivă ;
-Acțiunea nu este urmărită în continitatea ei cronologică, ci
discontinuu.
Ideea autentică se realizează prin procedee moderne: monologul
interior (autoanaliza), jurnalul mărturisirile, notele din subsolul
paginilor .
-Anticalofilismul adică stilul frumos este opus artei, este adoptat de
scriitor, întrucât el susține forma literară a jurnalului, în care
accentul se pune pe adevăr, în pofida stilului. Anticalofilia decurge
din această concepție: creatorul de viață nu poate alege dintre a
scrie frumos și a scrie adevărul – lui îi este destinat să scrie de
fiecare dată adevărul. În concepția camilpetresciană, stilul frumos
înseamnă ipocrizie, falsitate, iar disprețul autorului pentru calofilie
capătă forme noi.
Înnoirea și orientarea literaturii spre formule moderne se împlinea
deci prin tema citadină, prin intelectualizarea prozei și dezvoltarea
romanului de analiză psihologică.
Tradiția literară a fost continuată prin formule moderne cum sunt
analiza psihologică,construcția gradată a personajului scoțând în
evidență, trăiri, schimbări de comportament, depresia, boala,
mediul social, ideea de sacru. Principala lui sursă de inspiraţie şi
creativitate este conştiinţa prezentului asumat.

15
Crohmălniceanu,S.Ov,Cinci prozatori în cinci feluri de lectură,p.108

12
 Pentru scriitorul modern trecutul imită prezentul şi nu prezentul,
trecutul. În noile romane se observă o schimbare în creație,
primând eternul prezent, mustrările de conștiință, sufletul descris ca
o carte, analiza psihologică a sinelui și încercarea de a descifra
adevărul. .
,,Romanul nu putea rămâne la rural şi social în vreme ce societatea
se urbaniza, iar intelectualii deveneau tot mai numeroşi şi
problemele lor sufleteşti, etice ori religioase tot mai complexe.” 16
De remarcat este faptul că, societatea interbelică se schimbă prin
urbanizare, prin apariția intelectualității care se confruntă cu
diferite comportamente, stări sufletești, etica, religia. Romanul a
trebuit să se schimbe și să prezinte amănunțit societatea nouă.
Societatea se moderniza, orașele se dezvoltau și apăreau tot mai
mulți oameni cu studii, formându-se elita intelectualilor, care aveau
gândiri și idei reformatoare Perioada interbelică a însemnat pentru
romanul românesc un moment de noutate, la temelia căruia s-au
aşezat studii şi lucrări de teoretizare şi conceptualizare ale unor
importanţi romancieri ai perioadei.
Este o perioadă relevantă a literaturii române și, cu precădere, a
romanului, care cunoaște vremea lui de înflorire maximă,
dominând epoca interbelică. Dezvoltarea romanului românesc de
analiză psihologică în perioada interbelică coincide cu afirmarea
unor importante curente în psihologie şi a unor realizări în proza
psihologică universală. Şi unele, şi altele i-au marcat pe scriitorii
români, lăsând influenţe în opera acestora.
Încercând să redescopere sufletul primar, originar, amenințat de
agresiunea unei lumi aflate în schimbare și în construcția romanelor
apar noi tehnici și procedee literare acute.
Un aspect din care poate fi conturată varietatea romanului
interbelic îl constituie compozitia epică și constructia subiectului.
Interesul pentru viaţa interioară a individului şi pentru întreg
sistemul de sentimente şi emoţii începe să se manifeste încă și
analiza psihologică se găseşte în plin proces de înnoire.

16
Manolescu,N.,Istoria critică a literaturii române.Cinci secole de literatură,
Paralela 45,Pitești,2008,p556

13
 Acest tip de roman prezintă personajele din interior prin gândurile
şi stările lor sufleteşti. Romanul de analiză cuprinde reflecţiile şi
comentariile autorului şi nu poate avea decât personaje complexe.
Romancierul refuză să mai fie o prezenţă tutelară, omniscientă şi îi
cedează întreaga sa autoritate personajului. Viaţa interioară a
eroului, aflată într-o continuă mişcare, constituie tema principală a
cărţii, împreună cu modalitatea prin care societatea se dezvăluie
cititorului.
Romancierii mută accentul de pe aventură pe erou, subiectul operei
devine acum interioritatea personajului, universul emoţiilor şi
gândurilor lui: „Personajele nu mai sunt determinate de
evenimente, ci le determină. Biografia ieşită din comun este
înlocuită cu trăirea interioară ieşită din comun.”17
Romanul de analiză psihologică se caracterizează prin preocuparea
pentru ceea ce este interior personajelor, pentru gândurile şi
sentimentele lor, pentru ceea ce Proust numea domeniu al
experienței.
Romanul de analiză este romanul persoanei întâi. Monologul
interior şi persoana întâi sunt tehnici literare folosite pentru a
conferi autenticitate textului. Pe lângă persoana întâi, există şi o
altă însușire, aceea a povestitorului care mediază între autorul
confundat cu personajul său şi lector. Acest tip de narator este
echivalentul alter-ego-ului autorului precum Ştefan Gheorghidiu.
„Pentru acest roman adun tot ce-mi cade la îndemână, încât la mine
acasă fiecare lucrare are câte un dulap al ei, cu fişele ei, materialul
documentar, cărţi, tăieturi din ziare, magazine ilustrate, tot ce
constituie atmosfera unei epoci, fotografii, cărţi poştale”.
Pe urmă câteva corecturi, fiecare cu rostul ei. Una îmi ajută să-mi
corectez episoadele, alta să-mi organizez fraza, alta serveşte la
diverse retuşări, iar ultimile sunt operaţii de corectare propriu-
zisă.”18.
Scriitorul Camil Petrescu a explicat cum pregătește materialul
literar specific pentru fiecare roman pe care l-a scris, începând cu
colectarea de fotografii, ziare, fișe etc așezându-le în dulapuri
diferite pentru a-l ajuta în creație.

17
Popovici,V.,Lumea personajului.O sistemică a personajului literar,Editura
Echinox, Cluj Napoca, 1997,p23
18
Trandafir, Constantin, Camil Petrescu, Patul lui Procust, Editura Porto-
Franco, Galaţi 2014,p 25

14
 Personajul nu are parte de o evoluţie nu se modifică în sine, ci îşi
modifică doar cunoaşterea de sine. Evenimentele povestite nu
descriu conflictul exterior şi nu stabilesc cadrul, ele prezintă
momentele de revelaţie interioară, de trăire ale personajului.
Personajele create în noile romane își trăiesc viața în însingurare,
mai mult în interiorul sufletesc, având dialoguri cu propria
conștiință, uneori sunt așezate pe hârtie sub forma unor jurnale,
scrisori semi-anonime, însemnări.
Prin analiza psihologică autorul se înstrăinează de personajul său,
deoarece dorește să-i prezinte stările interioare într-o manieră
intelectuală, fără a avea vreun sentiment față de acesta.
,, Eroul tipic al romanului autohton e un simbol social : invariabil
în funcție de mediu, e diagrama lui biologică. În sufletul lui
descifrăm nu complicaţiile omenescului, căci, fenomen fizic
aproape, se compune şi se descompune, după normele mecanicei
sociale, între mimetism sau inadaptare.”19
Personajele din aceste romane poartă în ele simboluri greu de
descifrat, care sunt dezumanizate, devenind doar mecanisme care
funcționează doar cu trăiri, atitudini și comportamente ce sunt rupte
de viața reală.
Eugen Lovinescu includea în lucrarea sa Istoria literaturii române
contemporane, pe analiști și pe „cei ce, fără de analize precise,
sondează inconştientul sau realizează prin acumulare şi sugestie
stări de conştiinţă obsesivă, morbide, inanalizabile.”20
Impresia pe care o lasă romanele acestor autori este că în ele nu
se întâmplă nimic, în sensul tradiţional al naraţiunii, romanele lor
sunt lipsite de acţiune, de evenimente, ele se încadrează în
categoria „romanelor statice”.
Aceste romane descriu sufletul pentru a observa conflictul
interior, zbaterile şi personalitatea personajelor. Aceşti scriitori sunt
interesaţi să reconstituie viaţa interioară a personajelor, cu
sentimente, emoţii, senzaţii, deci lumea unei subiectivităţi în
continuă mişcare.
O altǎ teorie importantă,care a fost formulatǎ în epoca interbelică
este cea a lui Camil Petrescu, poet, dramaturg, romancier dar si
teoretician.
19
Constantinescu ,Pompiliu, Romanul interbelic românesc, Editura Minerva,
București,1977,p.15
20 18
Lovinescu,E., Istoria literaturii române contemporane,București,Editura
Minerva,1973

15
 Acestaaduce un elogiu autorului francez, Marcel Proust printr-un
eseu ce devine un mod prin care îşi face cunoscute concepţiile
teoretice despre elaborarea unui roman.
Camil Petrescu spunea despre el însuși când inventa personajele
din romanele sale, astfel: ,, Eu sunt un om în lume care vrea să
vadă şi caută un mijloc de a comunica pe cât se poate mai fidel
celorlalţi ceea ce el vede, pentru un cât mai bun control al celor
văzute.” 21
Tehnica narativă, prin fixarea caracterelor în spațiu și în timp, prin
descrierea minuțioasă a cadrului fizic în care se desfășoară
acțiunea, cu o atenție specială pentru arhitectura clădirilor, pentru
interioare, pentru operele de artă plastică ce le împodobesc,
detașarea față de personaje și crearea de tipologii noi. În romanele
de analiză psihologică are loc o înlănţuire a întâmplărilor de tip
cauză-efect între eveniment, întâmplarea exterioară şi trăirile
sufleteşti ale personajelor.
,,Pentru Camil Petrescu, actul de revelaţie cu care se încununează
descrierea fenomenologică înseamnă, în conformitate cu Husserl,
cunoaştere, iar în conformitate cu Bergson, creaţie.”22.
La Camil Petrescu aceste două principii din filosofie se
completează reciproc, aducând întregii opere o distincție și
recunoaștere între celelalte opere.
Pompiliu Constantinescu într-un studiu dedicat romanului
interbelic românesc afirma:,,(...) copleșitoarea cantitate de nuvele
din perioada sămănătoristă antebelică s-a diminuat rapid; aproape
fiecare prozator își cugetă romanul său, dacă nu l-a realizat sau
dacă nu și-a concentrat chiar toată energia în acest domeniu.”23
Criticul literar remarcă că, fiecare scriitor din această perioadă
face o analiză critică al propriei opere înainte de a fi interpretată de
specialiști în literatură.
Aceste analize sunt cuprinse în jurnale personale, eseuri și
interviuri scrise în reviste vremii.
Perioada interbelicǎ este una în care coexistă cele mai diverse
forme ale romanului.

21 19
idem8
22
Petrescu,Aurel, Opera lui Camil Petrescu, EDP, Buc., 1972 pag. 35-36
23
Constantinescu,Pompiliu ,Romanul românesc interbelic, Editura,
Minerva,București,1977,p.10

16
 Cauza acestui fenomen este identificat de Nicolae Manolescu ca
fiind faptul cǎ „romanul reface în acest scurt interval întreaga
istorie a genului :este vital, tânǎr dar şi dezabuzat, plin de
prejudecăţi; deschis noutăţilor, tehnicii moderne dar prudent,
conservator.”24
Se observă în acest interval de timp, o revitalizare a romanului,
prin apariția diferitelor tipologii cum sunt intelectualii, mediul
afacerilor, societatea mondenă etc ce se dezvoltau în mediu citadin.
Romanul interbelic se particularizează prin bogația și prin
varietatea curentelor, temelor și construcției epice, tehnicilor de
realizare stilistică și de compoziție, care semnifică o efervescență
culturală incontestabilă, apropiind astfel literatura română de cea
occidentală și impunând romanul românesc în universalitate.
Concluzia lui Alexandru Piru este că perioada interbelică ,,este a
doua mare epocǎ în literatura română după aceea a marilor clasici
(...) literatura română atinge un nivel european, putând fi comparatǎ
cu oricare mare literaturǎ constituitǎ” 25 este edificatoare pentru ceea
ce înseamnǎ perioada interbelicǎ pentru literatura română.
În romanul interbelic sunt cuprinse pe lângă temele
tradiționale ,teme ale unor medii sociale diferite și a unei
problematici mai bogate și mai complexe.
Proza română în perioada interbelică poartă amprenta complexității
epocii pe toate domeniile,a unui climat de puternice contraste,de
efervescență spirituală fără precedent cu dorințe certe,formulate și
exprimate,de modernizare,de afirmare a culturii și literaturii noastre
pe plan universal,de sincronizare cu valorile europene.

24
Manolescu,N, Arca lui Noe, Editura Gramar 100+1.,București 2003,p.21
25
Piru,Al., Istoria literaturii române,Editura Grai și Suflet,București,2001,p.178

17
 Capitolul 2 : Strategii, teme și motive din opera lui Camil
Petrescu
Camil Petrescu poate fi considerat mai mult ca oricând o
„conștiință a timpului nostru, pentru că dincolo de destinul
individului, fie el unic și irepetabil în univers, așa cum i-a plăcut
adesea scriitorului să creadă, se continuă destinul operei, care
asimilează și care transfigurează destinul creatorului după
aspirațiile mai largi ale epocii pe care o reflectă.”26
Actul de creație constituie pentru Camil Petrescu un act de
cunoaștere, de descoperire și nu de invenție. După el, literatura
unei epoci trebuie să fie simultană cu filosofia și cu celelalte
domenii ale cunoașterii.Proza tradițională este considerată
învechită, iar devenirea psihică, mișcarea înlocuiește în noile scrieri
forma statică. La Camil Petrescu, ca și la scriitorul francez Marcel
Proust, timpul este subiectiv, iar romanul înseamnă experiență
exterioară, astfel încât noul roman are în componența sa condiția
memoriei nimvoluntare și a introspecției. Într-un interviu, Camil
Petrescu mărturisea:
„ Voi scrie până la douăzeci și cinci de ani versuri, spunea
scriitorul într-un interviu, pentru că este vremea iluziilor și a
versurilor; voi scrie între douăzeci și cinci și treizeci și cinci de ani
teatru, pentru că teatrul cere și o oarecare experiență și o anumită
vibrație nervoasă; voi scrie între treizeci și cinci și patruzeci de ani
romane, pentru că romanele cer o bogată experiență a vieții și o
anumită maturitate expresivă. Și abia la patruzeci de ani mă voi
întoarce la filosofie, căci e mai cuminte să faci poezie la douăzeci
și filosofie la patruzeci de ani, așa că vă dau întâlnire peste
douăzeci de ani.”27 George Călinescu remarca, în revista Viaţa
românească din ianuarie 1939, că discuţia cu Camil Petrescu este
o adevărată plăcere, căci, pentru cine ştie să guste astfel de
plăceri, năvala de argumente pe care autorul le aduce şi
febrilitatea sa inimaginabilă în susţinerea vreunei idei sunt
inconfundabile:

26 24
Petrescu, A., Opera lui Camil Petrescu, Ed. Didactică și Pedagogică,
București 1972, p. 7;
27 25
Netea, V., De vorbă cu Camil Petrescu (interviu), în Vremea, XV, 686 14
februarie 1943, p. 6

18
 „Cu faţa de beduin, cu ochii străvezii, el se aprinde, se agită cu
atâta ingenuitate, încât nu vede nimic suspect în calmul
provocator al celorlalţi şi mai ales spune lucruri enorme, aşa de
enorme încât dl. Eugen Lovinescu a încercat săi facă din asta o
trăsătură caricaturală.
. Dar nare dreptate, pentru că enormitatea la dl. Camil Petrescu
este o consecinţă a bunei credinţe cu care discută şi un mijloc
eroic de a scoate pe adversar din poziţiile lui”.28
În opinia lui Lovinescu, autorul se distingea şi prin spiritul său
vioi, mobil, combativ, agresiv chiar, destul de informat, dar mai
ales dialectic, inepuizabil dialectic, „luminat totuşi de o candoare
plăcută”. Impresionat de vivacitatea personajului cât şi de
inepuizabila sa voinţă, Lovinescu nu se poate totuşi reţine în ai
recomanda acestui „omuleţ pripit, iritat, pururi grăbit, cu privirea în
jos, ca şi cum ar căuta ceva pierdut, cu podul palmei aprins,
incendiat de febre, arţăgos, plin de talent dar şi de fatuitate” 29 să se
oprească, uneori, din cursa lui frenetică pentru a se regăsi pe sine şi
o linişte sufletească fără de care creaţia literară nu se poate realiza.
Camil Petrescu s-a născut pe 22 aprilie 1894 la București și a fost
romancier, dramaturg, nuvelist, doctor în filozofie, și poet.
,,A început prin poezie, ca majoritatea prozatorilor noștri. A fost pe
rând: gazetar, conducător de reviste, polemist, critic și autor
dramatic.30
El este cunoscut în literatură română, în mod special, ca inițiatorul
romanului modern.
Camil Petrescu ,,reprezintă unul din acele cazuri excepţionale de
unitate totală a omului cu opera, întreaga sa experienţă socială şi
spirituală fiind transpusă uneori cu minimum de ficţiune şi
disimulare în opera literară”.31
El este un scriitor complet, aducând contribuții inovatoare în
poezie, în tehnica romanului și a treatrului românesc.
Ideile sale despre literatură, concepția sa cu privire la roman sunt
ilustrate magistral în opera literară.

28
Călinescu,G, articolul Camil Petrescu din revista Viața Românească,ianuarie
1939
29
Lovinescu, Eugen, Memorii,II,în Camil Petrescu interpretat de…1984,
Editura Eminescu, Bucureşti;
30
Petrescu, A. Op.cit.p.364
31
Popa Marian, Camil Petrescu,Ed. Albatros, București. 1974, pag 5-6

19
Studiile și le-a efectuat la Liceul „Gheorghe Lazăr” și Colegiul
„Sfântul Sava” din București. Inginerul Dumitru S. Ionescu, coleg
de școală și de arme cu Camil Petrescu, în 27 iunie 1966, la
întâlnirea prilejuită de comemorarea scriitorului, relata: „L-am
cunoscut pe Camil când avea vârsta de 11 ani, prin 1905, în primul
lui an de gimnaziu, azi clasa a V-a.
Mi-aduc aminte ca acum: eu fiind bursier la colegiul Sf. Sava în
clasa a IV-a gimnazială, azi clasa a VIII-a, văd, în curtea bisericii
din cartierul Pantelimon din Bucureşti, un băieţaş delicat şi
frumuşel ca o fată, purtând o uniformă ca a mea. În loc de şapcă,
cum era la alte licee, bursierii de la Sf. Sava purtau un chipiu -
forma ofiţerească, de atunci - cu fundul negru, dar cu chenar lat, alb
jos, chipiu pentru care, din invidie pentru frumuseţea lui, externii
râdeau de noi că semănăm cu cei care preced carele mortuare, dar
noi eram mândri de uniforma noastră. Impresionat de distincţia lui,
mă apropiu şi eu un gest protector îl mângâi, întrebându-l unde
şade şi al cui e...Fapt este că de atunci l-am îndrăgit... în liceu era
un elev cuminte. Fiind cam firav, nu se reliefa decât prin silinţa
neostentativă la învăţătură, fără să bănuim măcar că «rezervatul»
din copilărie se pregătea pentru cariera cea mare de după liceu,
citind şi instruindu-se discret, pentru ca după primul război mondial
să se releve ca un mare scriitor(...)”. 32A absolvit Facultatea de
Filozofie și Litere de la Universitatea București, licența luând-o cu
calificativul „magna cum laude“. Doctoratul în filosofie și l-a luat
cu teza Modalitatea estetică a teatrului. În anul 1914 el debutează,
în revista Facla ,cu articolul Femeile și fetele de azi , sub
pseudonimul „Raul D”,.
El participă la Primul Război Mondial (1916 - 1918), ca ofițer, și
experiența din timpul războiului o regăsim, mai târziu, transpusă în
romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război..
Pe front el este rănit și după ce se reface într-un spital militar, va
merge iar pe front și va cădea prizonier la unguri. Pe front el își
pierde auzul la una dintre urechi și va fi marcat întreaga viață de
această infirmitate. În anul 1918 este eliberat din lagăr revenind la
București.

32
Ilovici,Mihail, Tinerețea lui Camil Petrescu, Editura
Minerva ,București,1971,p.30-31

20
 Debutul editorial îl are în anul 1923 cu volumul de versuri intitulat
Versuri. Idee.Ciclul morții. În anul 1930 publică Ultima noapte de
dragoste,întâia noapte de război,iar în anul 1933 publică Patul lui
Procust sunt considerate cele mai valoroase romane ale sale .
Între anii 1916 și 1957 se remarcă ca nuvelist cu opera Turnul de
fildeș(1950) și dramaturg scriind operele Jocul ielelor, Act
venețian, Suflete tari, Danton, Mitică Popescu, Bălcescu,
Caragiale în vremea lui.
A scris și multe însemnări grupate sub titlurile: Rapid
Constantinopol-Bioram (1933) și Note zilnice (1975).
În anul 1939, pentru o perioadă de doar 10 luni, este director al
Teatrului Național din București, iar din anul 1947 este membru al
Academiei Române.
Moare, la București, la 14 mai 1957 nereușind să termine romanul
social Un om între oameni, roman care era închinat lui Nicolae
Bălcescu. Profesorul și criticul literar Șerban Cioculescu, spunea
despre acest roman că este ,, o vastă și pătrunzătoare lucrare de
documentare și cercetare de reconstituire a momentului istoric.” 33
Tot Șerban Cioculescu afirma despre acest roman că este ,, una
dintre culmile literaturii noastre epice .”34
George Călinescu spunea în lucrarea sa că:
„ În deceniul între 1920 şi 1930 trei romancieri ocupă locuri
caracteristice în literatura noastră, pe trepte diferite ce nu se pot
încă determina: L. Rebreanu, Hortensia Papadat- Bengescu şi
Camil Petrescu. H. P. Bengescu are o experienţă acută, o situaţie de
observator excepţională, pe care poate din anume neîndemânări
tehnice n-o exploatează suficient, Camil Petrescu e un scriitor mai
sprinten, mai rutinat decât H. P. Bengescu şi decât Rebreanu. Camil
Petrescu rămâne o inteligenţă mereu în căutare de sisteme artistice,
unul din acei scriitori mai puţin înfăptuiţi poate, dar care încântă în
perpetuitate spiritele delicate.
Nu este al doilea ori al treilea în literatură, ci unicul pe un drum
lăturalnic, într-o junglă virgină, în care nu intră decât pionerii. Prin
el romancierii de mâine vor medita asupra tehnicei romanului.” 35

33
Cioculescu, Șerban,Varietăți critice,Editura pentru Literatură,București,
1966,p.339
34
Idem12
35
Călinescu,G. Istoria literaturii române de la origini până în prezent,
Fundația Regală pentru literatură și Artă,București,1941,p.663

21
 Preocupat de teoretizarea creației, a actului creator, Camil Petrescu
completează realizările sale artistice cu argumente, explicații,
referiri la tehnica narativă, fie integrate în structura romanului, fie
grupate în articole, studii, interviuri. În acest sens, important este
articolul intitulat Noua structura și opera lui Marcel Proust. Pentru
scriitorul român, Proust este un reper al literaturii analitice și un
model de tehnică narativă.
Problema scrisului este la Camil Petrescu ,,o problema de raport
între noțiune și cuvânt, acesta prefigurând încă din 1924 planurile
sintagmatic și paradigmatic ale limbii și existența funcțională a
cuvintelor numai prin context.”36
La nivel teoretic, Camil Petrescu conturează câteva repere majore
ale artei moderne, de la conceperea acesteia ca mijloc de
cunoaștere, de la surprinderea corespondențelor dintre literatură și
psihologie, științe, filosofie, într-un context cultural amplu, până la
pătrunderea în intimitatea actului creator și a mecanismelor de
creație.
,,Noua structură pe care Camil Petrescu o identifică în unele
romane al secolului XX se opune prozei tradiționale clasice,
romantice, realiste sau naturaliste care folosește tipuri si arhetipuri
predictibile în comportament.”37 Caracterizând stilul de construcție
a romanelor lui Camil Petrescu, Nicolae Creţu constată că ,,relieful
timpurilor, dialectica punctelor de vedere, montajul vocilor şi chiar
naraţiunea la persoana întâi urmează o poetică a romanului care
spaţializează în text raporturi, procese şi tensiuni ale cunoaşterii
adevărului în vederea creării unităţii de sens”.38
Poetica romanului îşi propune să explice reflectarea lumii în mintea
omului, principiile şi legile ce guvernează producerea şi însuşirea
cunoştinţelor ştiinţifice, formele şi metodele de descoperire, fixare
şi transmitere socială a adevărurilor, interferenţa dintre cunoaştere
şi celelalte activităţi umane.
Camil Petrescu observă că ,,literatura trebuie să ilustreze
probleme de conștiință, pentru care este neapărată nevoie de un
mediu social în cadrul căruia acestea să se poată manifesta.” 39

36
Popa,Marian, Camil Petrescu,p.22
37
Idem28
38
Crețu,Nicolae, Constructori ai romanului,p.167-179
39
Petrescu,Camil,Teze și antiteze,1971,p.22

22
 Opera sa, în întregime tratează problemele de conștiință a fiecărui
personaj creat,în strânsă legătură cu mediul în care trăiește, iubește
și își sfârșește viața.
Camil Petrescu propune o creație literară autentică, bazată pe
experiența trăită a autorului și reflectată în propria conștiință: ,,Să
nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează
simțurile mele, ceea ce gândesc eu. Aceasta-i singura realitate pe
care o pot povesti Din mine însumi, eu nu pot ieși. Orice aș face eu
nu pot descrie decât propriile mele senzații, propriile mele imagini.
Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi.” 40
Deși variată ca formă, opera lui Camil Petrescu este unitară prin
idei și atitudine, prin aspirația spre autenticitate. Camil Petrescu se
remarcă ca fiind un ,,scriitor cu gustul filozofiei, o natură de artist
lucid, înclinat spre teoretizare”.41
Scrierile sale prezintă o experiență afectivă dublată de natura
problematizantă. Literatura lui Camil Petrescu înfățișează un
univers uman care s-ar derula în mod diferit în fața noastră, dacă s-
ar înlocui perspectiva, adică acel unghi redat de către însușirea
totală în povestire a persoanei întâi. Antitezele sunt prezente în
opera camil-petresciană, fiind evidente în cazul personajelor
inabordabile care contrastează diversitatea personalității, a ego-
urilor.
,, Compunând romane subiective, drame cu eroi foarte deosebiți
între ei, Camil nu s-a uitat niciodată pe sine, astfel încât, în
transparența tuturor dramelor și romanelor sale, cititorul întrevede
o palpitare lirică și autobiografică, ceva ca amintirea experiențelor
agonistice ale tânărului rămas nealterat chiar în scriitorul matur de
mai târziu.”42

40 40
Petrescu,Camil,op.cit.,p.23
41
Crohmălniceanu, Ovid, Literatura română între cele două războaie
mondiale, volumul I, Editura pentru Literatură, 1967, p. 469
42
Vianu, Tudor, Jurnal, Tinereţea lui Camil, Editura pentru Literatură,
București, 1961p.47

41

42

23
În eroii săi,scriitorul se regăsește pe el însuși în diferite momente
ale vieții sale, păstrându-și în suflet tinerețea și
visurile ,resemnându-se totuși că timpul l-a maturizat și l-a
schimbat

Un prim element care caracterizează opera camilpetresciană, și

pe care autorul pune mare accent este autenticitatea. Conform
scriitorului român, autenticitatea reprezintă ilustrarea realității prin
prisma propriei realității prin propria conștiință.
În romanul, Patul lui Procust, scriitorul este definit ca fiind un om
care exprimă în scris , în mod sincer, tot ceea ce a gândit și s-a
întâmplat în viața lui și a celor pe care i-a cunoscut, sau mai rar, a
obiectelor neînsuflețite.
. Autenticitatea este capacitatea cunoașterii de a constitui
semnificații, prin reorganizarea sensului raportat la spontaneitatea
concretului. Substanțialitatea sau substanțialismul este un alt
element prezent în crezul literar camilpetrescian, și se referă la
faptul că literatura trebuie să reflecte esența vieții prin aspecte
precum: iubirea, gelozia, mândria rănită, orgoliul, cunoașterea,
dreptatea, adevărul, demnitatea, acele categorii morale absolute.
,, A fi a u tе nti с, în o pi ni a lu i , înѕе a mnă a dе nu nţa сo nvе nţi a , a
rti fi сi u l. Înсе rсând ѕă tra nѕpu nă nu d rе a li ta tе a nе tra nѕmi ѕi bi lă,
е l ѕе ѕi mtе trăda t pе rma nе nt dе е xprе ѕi е , mе rе u în lu ptăсu vi rtu
o zi tăţi lе li mba ju lu i : Di n vi na flo ri lo r dе ѕti l, a rе gu li lo r dе сo
mpo zi ţi е , a i ѕto ri е i mo ti vе lo r, a fi li a ţi е i tе mе lo r, li tе ra tu ra nu
ma i po a tе е xpri ma dе сât се е a се е ѕtе ma i gе nе ra l, ma i nе u tru ,
ma i a l tu tu ro r, ma i ѕu pе rfi сi a l, ma i nе a dе văra t.”43
În considerările sale teoretice Camil Petrescu încearcă să
argumenteze unitatea perfectă a autenticităţii cu substanţialitatea
concretului semnificativ: „Autenticitatea presupune neapărat
substanţialitatea şi de fapt amândouă atributele nu sunt decât
moduri de existenţă ale obiectului.”44
Sincronizarea, la Camil Petrescu, reprezintă sincronizarea dintre
literatură, filosofie și psihologia epocii, întrucât, așa cum afirma

43
Petraș,Irina, Camil Petrescu.Schițe pentru un portret. Editura
Apostrof,București,2003,p 9

44
Camil Petrescu, Teze şi antiteze. Eseuri alese, Ediţie îngrijită şi prefaţată
de Aurel Petrescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1971.p.50

24
 scriitorul ,,actul de creație este un act de cunoaștere, de descoperire,
și nicidecum o invenție.”45
Proza tradițională e considerată depășită. Devenirea psihică,
mișcarea înlocuiesc în proza modernă staticul.
Dеzіnvоlturɑ еxрrеsіvă şі tеmɑtісɑ ɑbоrdɑtă, сɑrе сuрrіndе
ɑрrоɑре tоɑtе sрɑţііlе sосіɑlе şі роlіtісе ɑrɑtă сă рrіn сеlе dоuă
rоmɑnе Ρɑtul luі Ρrосust şі Ultіmɑ nоɑрtе dе drɑgоstе, întâіɑ
nоɑрtе dе răzbоі, рrіn реrsоnɑjеlе сɑrе sе suрun rіgоrіlоr сrеɑtіvе
сɑmіlреtrеsсіеnе, ɑ іzbutіt să dеɑ nɑştеrе lɑ соntrоvеrsе,
nеdumеrіrі, сrіtісі nеfоndɑtе.
,,Іроstɑzеlе іnеdіtе dе rеfulɑrе ɑ unоr sеntіmеntе, сɑrе sе
fіnɑlіzеɑză, sɑu nu, сrееɑză о іmɑgіnе се ɑngrеnеɑză fііnţɑ umɑnă
în întrеgul еі, în mоdɑlіtăţі еxіstеnţіɑlе, în сɑrе рână lɑ urmă еxіstă
şі vɑrіɑntɑ unuі роsіbіl еşес.”46
În opera sa, Camil Petrescu își pune personajele în diferite ipostaze,
scoțându-le în evidență sentimentele, unele chiar contradictorii,
făcând din ființa umană să guste și gustul amar al eșecului,
,, Pe scurt, în înţelegerea autorului, autenticitatea, asociată cu
unicitatea faptului semnificativ neprelucrat literar şi cu unicitatea
realităţii originare a percepţiilor şi a gândirii eului, ca „experienţă
brută se referă, la o ficţiune a non-ficţiunii, ce se axează pe o
poetică a spontaneităţii”47
O altă trăsătură specifică operei lui Camil Petrescu este
luciditatea. Eroii lui Camil Petrescu înfățișează această trăsătură
dominantă, ei caracterizându-se ca fiind intelectuali analitici și
introspectivi, hipersensibili, intransigenți și inflexibili moral.
Camil Petrescu pledează pentru narațiunea la persoana I, care
automat folosește timpul subiectiv, care aduce în prezent gânduri,
fapte trecute, totul fiind subordonat memoriei involuntare.
Romanul capătă, așadar, sensul de experiență interioară.
G. Călinescu în lucrarea sa Istoria literaturii române observă:

45
Idem44

46
Dumitru Мicu, Început de ѕecоl, Вucurești, Editurɑ Мinervɑ, 1970.
47
Glodeanu,Gheorghe,Fascinația ficțiunii.Incursuni în literatura interbelică
și contemporană,București,Fundația Culturală Libra,2006,p.87

25
„Veritabila izbândă tehnică a lui Camil Petrescu e de un caracter
dramatic”.48
Tehnica sa literară este unică,datorită amestecului de dramatism,
de luciditate și de găsire a noului și a adevărului.
Un alt aspect des întâlnit în romanele lui Camil Petrescu este
relativismul, care se manifestă prin multitudinea punctelor de
vedere în jurul aceluiași obiect, aceluiași concept, aceleiași norme
morale.
Luciditatea brută definește creaţia lui Camil Petrescu, fiecare
discurs este un act important care este capabil să rupă toate
misterele şi să limpezească neînţelesul. Investigaţiile psihologice,
plonjările în dimensiunea sinelui, sub imperiul lucidităţi, nu mai
creează şi revelaţii ale biologicului prilej de obscurizări.
„S-a spus că maniera presupune simularea originalității sau
devierea de la orientările autentice ale centrului spiritual de la care
emană, pe când stilul ar fi rezultatul armonizarii originalității
individuale cu acea a timpului și a societății. Aceste trăsături care
definesc maniera și stilul pot fi verificate în literatura lui Camil
Petrescu.” 49
Orientarea lui Camil Petrescu spre realismul autentic s-a
cristalizat in formula unei creații românești obiective, și numai, în
mod formal, realismul său obiectiv a fost deviat de subiectivismul
proustian, pe care Camil Petrescu și l-a însușit în aspectele lui
exterioare. G.Călinescu, a evidențiat originalitatea romanului lui
Camil Petrescu, fără a pierde din vedere manierismul, precizând ca
proustianismul nu este decât o,,metodă explozivă”. Tendința de a
da romanelor sale turnura artei proustiene s-a simțit deseori, lucrul
acesta observându-se o reducere a personajelor, de multe ori eroul
principal confundându-se cu autorul însuși .

48
Idem10
49
Idem21

26
 G. Călinescu observă că: „E destul de neserioasă această
economie a scrisului când spaţiul e nelimitat, când timpul e infinit,
când oamenii se îndeletnicesc atât de puţin cu fapte vrednice de
stimă”50 or, aceste tehnici sunt novatoare, iar Camil Petrescu prin
acestea şi altele şi-a demonstrat marea originalitate, care o căutăm
în două direcţii: una pur liniară, privind structura romanului şi
evenimentele, cealaltă în domeniul psihologicului, adică în
încercarea de analiză a sufletului omenesc.
„Camil Petrescu este cel care susţine structura proustiană”.51
Camil Petrescu scrie un roman modern, el se rupe de romanul
tradiţional al lui Rebreanu, al lui Cezar Petrescu, al lui Balzac şi al
lui Zola, în sensul că nu mai face o monografie social-istorică, ci o
monografie a unor idei sau sentimente.
La fel, dramele lui sunt drame ale cunoaşterii sau chiar drame ale
absolutului. A scrie despre Camil Petrescu înseamnă a te lăsa
fascinat de Jocul Ielelor, a medita asupra dezechilibrului dintre
aspiraţia pentru iubire şi promiscuitatea vieţii cotidiene.
Fiind un scriitor pentru care adevărul este clar situat deasupra
stilului frumos, Camil Petrescu respinge scrisul ornamentat,
folosind termenul de calofilie, având rolul să desemneze
preocuparea de stil, în afara comunicării autentice a faptului trăit ca
atare. Vorbind despre anticalofilismul lui Camil Petrescu, George
Călinescu insistă asupra influenței stendhaliene :
m„ Stendhal fugea de frază, de stil, era adică un anticalofil și
simțea o plăcere de a-și nota exact experiențele după ce le trăise.
Eroul stendhalian are capacitatea de a se vedea trăind și în această
dedublare el pune voluptate.”52
Personajul, superior, rafinat este constrâns să trăiască pasiunea
autarhic, fără a ţine cont de circumstanţele reale, de reciprocitate,
motiv pentru care eşecul pasiunii este evaluat ca eşec al minţii.
Iubirea ca act al spiritului nu se confundă cu obiectul său niciodată,
aşa cum se întâmplă şi în cazul lui Ladima.

50
Biblioteca critică, Camil Petrescu, ,Editura Eminescu,București,1972,p.52
51
Alexandru,George, Semne și repere, Editura Cartea
Românească,București,1971,p.48

52
Călinescu,G.,Opere II,ediție îngrijită de Al.Rosetti și L.Călin, Editura
Minerva,București,1979,p.389

27
 Tehnica memoriei involuntare reprezintă un procedeu destul de
important pentru alcătuirea romanelor camilpetresciene. Urmărind
cu mare interes întreaga operă a lui. Camil Petrescu se obserrvă că,
paginile de jurnal aduc o veritabilă notă de originalitate asupra
operei. „Pentru Camil Petrescu memoria involuntară e singurul
instrument în stare să reprezinte realitatea concretă, „originară”.
Realitatea astfel obținută e numai dedusă, o propunere de realitate,
nu o realitate autentică. De aici inutilitatea „compoziției” în roman
și anticalofilia lui Camil Petrescu, pentru care fluxul amintirilor
trebuie lăsat să se desfășoare liber, indiferent dacă fraza se strică și
aliniatele se lungesc.”53
Fiecare persoană își folosește memoria involuntară pentru a
readuce în realitate evenimente și stări demult petrecute, dar care
sunt depozit de informații pentru timpul prezent. Astfel și scriitorul
utilizează amintirile ca suport în a crea operele sale, dându-le
originalitate și modernism.
Poezia. Datorită faptului că, poezia lui Camil Petrescu nu a fost
apreciată în aceeași măsură ca și proza, are și ea un caracter unitar
și organic, un univers specific, o problematică relativ particulară și
un mod aparte de percepere și configurare a spectacolului lumii și a
condiției umane. „ Dar ea este și expresia tendinței de autodepășire
a autorului, caracteristică tuturor ipostazelor camilpetresciene și
tuturor vârstelor sale. E vorba de o poezie a experiențelor trăite la
modul total, și transfigurate în forme chemate a le limpezi prin
supunere la obiect.” 54
Tabloul artistic din Ciclul morții sugerează în special suferința
fizică prin metafora sinestezică, asociind simțurile în vederea
adâncirii durerii organice. „O astfel de poezie cerea, prin
problematica ei, explorarea estetică a urâtului, pentru diferențierea
și specificarea observațiilor la scara infinitesimală a cunoașterii.” 55

53
Al Piru – articolul Camil Petrescu, teoretician literar, ( Viața românească,
an XX, nr.4, aprilie 1967, p. 89-92), Editura Eminescu, București, 1984,
pag.346
54
Petrescu,A.,Opera lui Camil Petrescu,Editura Didactică și
Pedagogică,București,1972,p.45
55
Idem28

28
 O altă fază, eliberată acum de obsesia războiului, accentuează
sensul cognitiv al demersului liric, strămutând durerea din câmpul
senzației în câmpul conștiinței, sau convertind drama biologică
într-o dramă a ideilor și a cunoașterii. Această convertire este
înfățișată de ciclul Transcendentalia atingând maximul în poezia
Ideea, care pe lângă fenomenologia husserliană, relevă credința
potrivit căreia ideile, privite ca esențe sau arhetipuri, nu pot fi
sesizate decât prin actul spontan al inspirației. Camil Petrescu își va
explica atitudinea adoptată în crearea poeziilor sale, aproape de
sfârșitul vieții:
„ Înainte de zborul, de înlănțuirea ascendentă a imaginilor, care
singure pot traduce ceea ce, nu se poate nota, vreau un plan realist,
o alergare pe pământ, ca aceea a unui avion, care cu cât e mai
puternic și se înalță mai sus, cu atât are mai lungă această pornire,
și care, după un zbor oricât de lung, va trebui să aterizeze.” 56
Se folosește o anumită viziune pentru determinarea structurilor și
fazelor unei poezii care, după ce traversează ideea condiției umane
și dorința depășirii, devine un joc de oglinzi, caruselul ideilor
,,Pasiunea adevărului a fost alt principiu al teoreticianului literar şi
multe din operele sale sunt reconstituiri autentice în înţelesul
propiu-zis al cuvântului. Emancipând tehnica romanului, a poeziei
şi a teatrului de poncifele tradiţiei, Camil Petrescu este în gândirea
românească estetică dintre cele două războaie mondiale un
reprezentant de frunte, mereu actual, consultabil în orice
moment.”57
Teatru. Teatrul lui Camil Petrescu este conceput ca unul de idei și
de conștiință, la nivelul dramei absolute, exploatând sugestiile
oferite de filosofia contemporană.
Camil Petrescu cerea intelectualității să înțeleagă „Cauzabilitatea
dramatică absolută, adică imanentă conștiinței ... în care acțiunea
este condiționată exclusiv de acte de cunoaștere, iar evoluția
dramatică este constituită prin revelațiile succesive, în care
conflictul, în esența lui, în loc să fie dirijat de un Fatum de dincolo
de lume, sau prin determinismul biologic, ori ca de obicei să fie

56
Petrescu,Camil.Posfață la Volumul Versuri,Editura pentru Literatură și
Artă,București,1997,p.165
57
Georgescu, Paul, De la o noapte la alta, în volumul ,,Polivalenţa
necesară’’, Buc.1967, p.187-216

29
 între persoanele dramei, era în conștiința eroului, cu propriile lui
reprezentații.” 58
Neînțeles în epocă, scriitorul s-a văzut obligat să se justifice
teoretico-estetic în Addenda, care apărea ca un manifest, post
factum, într-un context alimentat, de existența unor piese
revelatorii. Receptat bine, un astfel de erou vine să figureze setea
umană de desalienare, prin recăpătarea purității originare, pierdute,
dobândirea unei supra conștiințe.
,,De la eseu la dramă nu este decât un pas.” 59, deși nu în această
ordine, deoarece Camil Petrescu a exercitat o atenție sporită atât în
ceea ce privește eseul cât și arta teatrală.
Prin această afirmație, scriitorul dorește să clarifice disputele
literare care se făceau asupra acestor două genuri.
Se știe că eseul este o lucrare de mici dimensiuni în care se descrie
o singură idee, pe când, drama este mult mai cuprinzătoare și mai
complexă.
A doua serie de contradicții se manifestă între concepția
fenomenologică, pretinzând existența unor eroi, aristocrați ai
spiritului, elită intelectuală, și pe de altă parte, activitatea
progresistă a dramaturgului pentru organizarea unui teatru pe baze
principal democratice. Aceste contradicții se pot restrânge la una
singură, care ar dezvălui raportul antagonic dintre filozof și artist,
după cum s-a întâmplat deseori și în alte literaturi.
Faptul că, ulterior această contradicție se rezolvă în favoarea
artistului, conduce spre ideea că fenomenul de sincronizare a
literaturii cu filosofia vremii devine uneori precar, dar excepția nu
infirmă în acest caz legea sincronismului, care acționează pe
dimensiuni de timp și de spațiu mai largi.
Gândirea estetică a lui Camil Petrescu a vizat cel mai mult
teatrul. Modalitatea estetică a teatrului, teza de doctorat a lui
Camil Petrescu, are scopul de a prezenta esența teatrului și de a
descoperi teatrul ca fenomen social. Bergson este cel care îi oferă
lui Camil Petrescu perspectiva din care să își prezinte ,,propria
teorie asupra teatrului, care surprinde cel mai bine diferența dintre
viziunea normală și viziunea artistului , spune Camil Petrescu.”60

58
Idem15
59
Ghidirmic, Ovidiu, Camil Petrescu sau patosul lucidității, Editura Scrisul
Românesc, Craiova, 1975, p. 47

30
 Husserl a cărui explicare a conștiinței pure oferă o perspectivă mai
adecvată ,,pentru explicarea teoriei artei imitative” 61, el este
preferat de Camil Petrescu. Lucrarea reprezintă o importantă
încadrare istorică a evoluției teatrului. Urmărește aspecte care țin
de regie, de arta actorului, și de atitudini și curente care au sălășluit
în sânul acestuia. Face o trecere prin climaxurile vieții teatrale încă
de la începuturile sale.
Rațiunea domină și lumea teatrului lui Camil Petrescu, care este un
teatru de idei. Aurel Pe, trescu, susține că teatrul constituie marea
pasiune a scriitorului afirmă că:
,,Mai mult, poate, decât în oricare alt domeniu al activității sale
plurivalente, aici trebuie căutată, ca artă definitorie, cu larg spectru
iradiant, fascinanta atracție a ideilor și a absolutului, sensul lor
transcendent și incandescent, la scara întâmplărilor și trăirilor însă
fenomenale.”62
Indiferent de punctele de vedere exprimate de Camil Petrescu și
indiferent de influențele exercitate asupra lui, creația sa
înregistrează o deviere observabilă de la sursele teoretice care au
condus-o. Abaterea nu a dus la o diminuare a valorii artistice a
expresiei dramatice.
.,,Împrejurarea era posibilă cu atât mai mult cu cât pretinsa metodă
fenomenologică a teatrului său absolut, punând între paranteze
realitatea, putea fi pe drept interpretată ca o punere în paranteză a
realității burgheze.” 63

60
Camil Petrescu, Modalitatea estetică a teatrului, București, Editura
Enciclopedică Română, 1971, p.70
61
Camil Petrescu,op.cit.p.68 și p.116
62
Aurel Petrescu, Opera lui Camil Petrescu, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1972, pg. 90
63
Tertulian,N., Substanțialismul lui Camil Petrescu,în Eseuri,Editura pentru
Literatura,București,1968,p.269
60
Crohmălniceanu, Ov., S., op. cit, Vol. I,p. 457

31
Dramaturgia lui Camil Petrescu „aduce pe scenă drame ale
cunoaşterii; răsturnările dramatice creează succesive revelaţii în
conştiinţă”64, deci cunoașterea are un caracter subiectiv,
certitudinea absolută pe care o are un individ fiind propria sa
conştiinţă. Se renunţă la caracterul obiectiv al lumii în teatrul
camilpetrescian, conturându-se o imagine relativă a acesteia,
realitatea căpătând o multitudine de forme, datorate conştiinţelor
unice în care aceasta se reflectă. Autorul se multiplică în toţi eroii
săi, trăind simultan cu personajele sale toate dramele şi împlinirile
care le modifică destinul. Pe lângă noutatea problematică pe care
autorul o prezintă prin intermediul operelor sale, aşa cum afirma şi
Tudor Vianu că „scriitorul a folosit mult imaginea care
sensibilizează o idee, o constatare a minţii, imaginea intelectuală,
altceva totuşi decât alegoriile patetice remarcate în stilul altor
scriitori.”65
Drama absolută pe care a realizat-o Camil Petrescu și pe care și-a
teoretizat-o ad-hoc, în Addenda nu trebuie percepută ca fiind o
iluzie a scriitorului, sau un capriciu. Singularitatea ei în epocă, s-a
dovedit a fi un semn al originalității, deoarece a găsit expresia
artistică adecvată a unui concept care a pus stăpânire pe gândirea
scriitorului și care punea în prim plan dezideratul autenticității și
substanțialității. Era acea dramă care își propunea în tendința ei să
înfățișeze descoperirea de noi orizonturi în conștiința eroilor în așa
fel încât să nu exprime nici „ispășirea tragică și nici impulsul
biologic.”
Drama Jocul ielelor, nu este exclusiv o dramă a absolutului, după
cum însuși autorul o încadrează în această categorie, este mai mult
decât atât. Este o afirmare deplină a unei individualități
extraordinare, capabilă de trăiri înalte, și totodată capabilă să
transmită cititorului diferitele sale stări.
O dezbatere a sinelui cu ideile, cu propria conștiință, după cum
afirma și Alexandru Paleologu, în lucrarea sa, Încercări de
pseudocritică: ,,Teatrul lui Camil Petrescu e un teatru,,umanist”, al

64 61
Vianu,Tudor,op.cit.,p.402

65

32
cărui accent cade în mod consecvent pe conștiință; e un teatru al
dezbaterii intelectuale.”66
Pentru personajele teatrului de idei, tragedia pornește nu din tăria
sau desfășurarea faptelor externe, personajele nu sunt afectate din
punct de vedere fizic, ci numai din confruntările de conștiință,
interne. Personajele camilpetresciene sunt așadar, unice prin
așezarea lor într-un context social bine definit, prin puterea lor de a
analiza fapte, prin inteligența și luciditatea de care dau dovadă.
Odată cu această dramă de idei, se înțelege de la sine că avem de-a
face și cu o dramă a intelectualului.
Proza. Societatea burgheză, cum o prezintă Camil Petrescu, a
adâncit la maximum egoismul omului, prin consolidarea
proprietății private și a făcut din individ, un călător singuratic într-o
lume plină de pericole. Individul nu este condus mai departe de
scriitor, el are însă calitatea de a sugera posibilitatea unui drum care
poate duce, prin schimbare socială , la o formă nouă de viață
superioară celei existente.
Proza lui se caracterizează prin discontinuitate (mai ales romanul
Patul lui Procust) naraţiunea reţinând esenţa fluxului de gânduri,
de trăsături şi de interpretări, căruia i se adaugă (ca în romanul
proustian) ,,fluxul memoriei involuntare”. Timpul va fi nu cel
exterior (cronologic), ci al memoriei (subiectiv). Timpul prezent şi
subiectiv (ca şi la Marcel Proust) face ca romanul să însemne
experienţă interioară, iar construcţia devine mai liberă şi va fi
determinată de condiţia memoriei şi a introspecţiei (,,din mine
însumi nu pot ieşi”).
Desigur, memoria involuntară se justifică numai dacă aduce
revelaţii psihologice, dacă are o funcţie de cunoaştere; numai aşa
va ajuta la prezentarea mai profundă, mai autentică, mai realistă a
sufletului omenesc, a motivărilor morale.
În relatarea faptelor nu spaţiul geografic îl preocupă pe scriitor, ci
spaţiul psihologic analizat la diferite niveluri (e mai interesant ce se
petrece în sufletul personajului şi nu cu personajul).

66
Paleologu, Alexandru, Spiritul și litera, Editura Eminescu, București,
1970, p. 111

33
Personajele lui Camil Petrescu pot avea o dublă interpretare.
Teoretic, ele sunt personalităţi pentru că sunt intelectuali de soi , iar
practic, pentru că, prin puterea voinţei lor, pot să se opună până la
autodistrugere ordinii sociale, ordine cu care nu vor să facă nici un
compromis.
Eroii Lui Camil Petrescu, acționând într-un mediu propice,
dobândesc de-a lungul existenței lor o energie suplimentară. Ei vor
să substituie prin propria energie, cu preaplinul lor sufletesc,
condiția socială nefavorabilă și să ajungă la ținta spre care menirea
lor îi îndreaptă. Ca intelectuali, ei trăiesc o continuă resuscitare
lăuntrică.
,, Personajele lui Camil Petrescu vor trece experiențele lor prin
filtrul propriei intelectualități, astfel că eșecul amoros va deveni în
cazul lor unul intelectual. În general, eșecul relațiilor spiritelor
noocrate cu celelalte personaje va avea drept cauză discrepanțele
dintre mentalități, „ca rezultatul unor incompatibilități în ordinea
intelectualității.”67
Camil Petrescu a publicat două romane moderne, Ultima
noapte de dragoste,întâia noapte de război,în 1930 și Patul lui
Procust în 1933, și un roman de factură tradițională în trei volume
Un om înre oameni, care a rămas neterminat și care vorbește despre
personalitatea lui Nicolae Bălcescu. Problema este dominată de
problematica intelectualului, inadaptat, bolnav de absolut.
Războiul , ca experiență de viață trăită este un eveniment decisiv
a intelectualului, războiul ca iminență a morții este tragic și absurd.
Reprezentantiv este romanul Ultima noapte de dragoste,întâia
noapte de război unde Introspecția psihologică se regăsește în
majoritatea operelor sale, prin observarea vieții interioare, prin
analiză psihologică a conștiinței personajelor.
În romanul Patul lui Procust, intelectualul - cu dramele lui de
conștiință - este prezent într-un cadru de existență obiectiv-socială,
dominat de setea de absolut.
Operele sunt structurate pe o pasiune sau un sentiment, ele fiind
adevărate monografii ale unor idei .
Personajele din aceste opere sunt născute din frământări,
scepticism, tensiune intelectuală, etică umană, eroii lui Camil
Petrescu sunt în căutare de certitudini pentru un sentiment
puternic ,,singura existență reală e aceea a conștiinței”.
67
N. Tertulian, op.cit., pg. 256

34
 Ele sunt hipersensibile, amplificând semnificația unui gest, a unei
priviri, a unui cuvânt până la proporțiile unei catastrofe.
Personajele sunt intelectuali intransigenți într-o luptă continuă cu
ordinea socială, afacerismul, politicianismul, mondenitatea (nefiind
în nici un fel geniul neînțeles eminescian).
Deși lucizi, intelectualii camilpetrescieni trăiesc pe drama
inflexibilității conștiinței, a pasiunii analizate cu luciditate: ,,Câtă
luciditate atâta conștiință, câtă conștiință atâta pasiune și deci atâta
dramă.”68
• Sunt încătușați ai absolutului, spirite absolutizante, intelectuali ce
trăiesc drame de conștiință, fiind însetați de absolut.
• Eroii lui Camil Petrescu sunt învinși de propriul lor ideal, trăiesc
drama destinului tragic, singurul supraviețuitor fiind Ștefan
Gheorghidiu.
• Semnificația titlurilor reflectă starea interioară a personajelor,
sugerând esența dramatică a conștiinței, a aspirației spre absolut.
• Autorul se identifică cu personajul principal (narațiunea la
persoana I) și, deseori, replicile altor personaje exprimă concepția
și opiniile lui Camil Petrescu.
,, Imaginea eului care rezultă nu mai este o intenţie globală fiindcă
romanul psihologic şi uneori drama tind chiar să dizolve persoana,
să o disperseze în momente, în acte succesive sau în aspectele şi
măştile sale. Eul apare aici ca o oscilaţie între aceste fragmente şi
eforturile de reunire a ceea ce a fost zdrenţuit.
Romanul omului interior se alcătuieşte pe o asociaţie între
istoricitatea fundamentală a vieţii şi interioritatea animatoare a
faptelor, dând prioritate duratei asupra cronologiei, asociativului
asupra raţionalului, multiplului asupra unităţii.”69
Stilul anticalofil este caracterizat prin:
-Formule estetice moderne, prin interesul pentru stările difuze ale
eroilor, de exaltare a trăirilor sondare până în zonele cele mai
adânci ale subconștientului.
-Desăvârșit echilibru și simetrie a compoziției.

68
Popa,Marian,Camil
64
Petrescu, Editura Albatros, București,
1972,p.58

69
Protopopescu,Al.op.cit,p.27

35
 -Maniera proustiană a fluxului memoriei, conștiința selecționând
aceste fapte care vor duce la opțiunea finală ,determinându-l pe
George Călinescu să afime:,,Camil Petrescu nu are nimic în comun
cu Proust, și memoria nu e cultivată, ca la acela, ci e un mod
expozitiv, Patul lui Procust nefiind un roman de analiză în sensul
unui laborator de psihologie impersonală, ci o adevărată construcție
epică, în care toate observațiile sunt caracteristice, adică reductibile
la indivizi.”70
Deși se definea un adept al proustianismului, Camil Petrescu nu a
imitat ideile lui, ci a introdus viziuni și motive noi în realizarea
romanului.
-Monologul interior, ca mod de exprimare a trăirilor lăuntrice, de
reflectare asupra existenței lui individuale (afectul și intelectul sunt
într-o luptă permanentă).
- Limbajul este remarcabil prin imaginile intelectuale.
- Figurile de stil se rezumă la comparații și epitete, dar ,,fără
ortografie, fără compoziție, fără stil și chiar fără caligrafie”.71
• Scriitorul consideră scrisul ca pe un act de eliberare existențială,
prin care spiritul se descoperă și se mărturisește: ,,Un roman de
adâncire a sentimentelor metafizice se lucrează cu atenția și
răbdarea unui covor de preț.” 72
Romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război,
definit de autor drept „un roman cu o tehnică anapoda” constituie o
inovaţie în arta romanescă de la noi și în care se regăsesc noile
teme și motive inovate de scriitor.

70
Călinescu,George,op.cit.pg.140
71
Petrescu,Camil,Teze și antiteze,p.22
72 72
idem48

36
 Autentică, în primul rând, prin transferarea subiectului din spaţiul
realului în cel al conştiinţei, cartea este elaborată în mod riguros,
autorul explorând cu luciditate orice detaliu: psihologic,
comportamental, vestimentar etc. Aglomerarea de amănunte,
caracteristică, în special, primei părţi, complică naraţiunea. În
partea a doua, unde, de rând cu tema războiului, se prelungeşte şi
subiectul erotic, expunerea devine temperată, sobră.Stilul
anticalofilic, aplicat metodic de autor, implică, întâi de toate,
analiza lucidă a stărilor de conştiinţă, abordarea minuţioasă a
zonelor raţiunii, explorarea stărilor interioare ale personajelor.
Astfel, sunt motivate frecventele deducţii la care recurge
personajul-narator.
Referindu-se la substanţa narativă a romanului, Tudor Vianu îl
defineşte ca pe „...o scriere în care arta analizei câștigă unul din
succesele ei cele mai mari”.73 În romanul Ultima noapte de
dragoste,întâia noapte de război (1930), Camil Petrescu surprinde
drama intelectualului lucid, însetat de absolutul sentimentului de
iubire, dominat de incertitudini, care se salvează prin
conștientizarea unei drame mai puternice, aceea a omenirii ce
trăiește tragismul unui război absurd, văzut ca iminență a morții.
Romanul este structurat în două părți, cu titluri semnificative,
scrise, ambele la persoana întâi, alcătuiesc la un loc un univers de
viață complex surprins în două ipostaze existențiale fundamentale:
iubirea și războiul (sau iminența morții).
Dacă prima parte a romanului pare a fi integral o ficțiune
(scriitorul nu era căsătorit), partea a doua se alcătuiește dintr-o
experiență de viață trăită direct și consemnată în jurnalul de
campanie al autorului (din ale cărui pagini sunt reproduse
fragmente în subsolul cărții).
Scris în întregime la persoana întâi, romanul devine un monolog
liric în care eroul se destăinuie, se analizează cu luciditate,
zbuciumându-se între certitudine și incertitudine în planul erotic și
în viața amenințată de moarte.

73 73
Vianu,T.,Arta prozatorilor români, Editura Minerva, București, 1973

37
Problema războiului este, de fapt, tema realistă a romanului.
Antiteza viaţă– moarte elimină celelalte probleme în anumite
puncte ale desfăşurării acţiunii. Din acest punct de vedere este un
roman de război, din punctul de vedere al problemelor sociale este
un roman social, din analiza şi problematica sentimentului de iubire
este un roman de dragoste, din felul în care discută problema
intelectualului, a formării conştiinţei este un roman de problematică
expresionistă.
,,Câtă luciditate atâta dramă”, va spune scriitorul, fiindcă drama se
adânceşte prin luciditate, aşa cum o trăieşte intelectualul aflat în
bătaia obuzelor, a cartuşelor, ca în capitolul Ne-a acoperit
pământul lui Dumnezeu.
Războiul, pentru fiecare combatant, este o chestiune de viaţă şi de
moarte. Pentru el nu este important, dacă moare într-o bătălie, care
intră în istorie sau într-o încăierare de patrule, în gestul de a duce
un obuz neexplodat sau forţând un baraj de artilerie, de frig sau
provocând conflicte ca cel dintre Gheorghidiu şi căpitanul Corabu.
,,Ştefan Gheorghidiu, constrâns de imprejurări să participe la o
discuţie cu ofiţerii, disimulează: între trăirea interioară a geloziei şi
contextul în care personajul este obligat să evolueze, nu există
absolut nici o corespondenţă. În schimb, acele situaţii în care cei
doi soţi comunică, reprezintă cazuri elocvente de coincidenţă a
fiinţei în racordurile ei cu lumea exterioară.”74
Frazele, care zugrăvesc experienţa dură a războiului, au
autenticitate: Gândul morţii cu totul necunoscut mi se pare
anesteziant”, „cei care vor scăpa după zece ore de luptă vor muri
poate la noapte”, „în clipa asta am avut impresia că s-au ciocnit
două locomotive, cu un zgomot de iad”, „nervii pleznesc, pământul
şi cerul se despică, sufletul a ieşit din trup, ca să revină imediat şi
să vedem că am scăpat”, „seninătatea cretină cu care luptasem în
ultimele clipe se transformă într-o durere de cancer al pieptului“.
Romanul, deşi realist de factură expresionistă, are unele elemente
impresioniste, în care locul este dominat de universul senzaţiilor:
„Exploziile se succed organizat. Unele le aud la câţiva paşi, altele
în mine

74 74
Popa Marian, Prefaţă la Camil Petrescu.Ultima noapte de dragoste..
Editura. Albatros, București. 1974, pag 5-6

38
. Cum s-a terminat o ruptură, corpul tot, o clipă sleit, îşi
înjumătăţeşte răsuflarea şi se încordează iar, sec, în aşteptarea
celeilalte explozii, ca un bolnav de tetanos. Un vâjâit scurt, pe care
urechea îl prinde cu un soi de anticipaţie, încleştezi dinţii, cu mâna
îndoită deasupra capului, într-o convulsie epileptică şi aştepţi să fii
lovit drept în moalele capului, să fii împrăştiat. Deasupra ta întâia
explozie îţi sparge urechile, te năuceşte, a doua te acoperă de
pământ. Dar prin faptul că le-ai auzit pe amândouă nu eşti mort”.
Consecinţele psihologice asupra celor implicaţi în război sunt greu
de evaluat: „Mă gândeam uneori la sentimentul groaznic, pe care îl
încearcă cei condamnaţi, care află numai în ultimul moment, că
sunt graţiaţi. Toată viaţa lor vor trăi sub impresia acestor clipe. Dar
noi aici care suntem condamnaţi cu fiecare lovitură şi după fiecare,
parcă graţiaţi”. Cea mai intensă dezbatere este aceea în legătură cu
formarea conceptului de război. În acest sens, războiul este mânia,
dorinţa de a te bate: „Nici unul din motivele invocate obişnuit în
campaniile de aţâţare a popoarelor nu m-ar fi putut face să lupt cu
ură şi cu dorinţa de a ucide”.
Războiul nu e o problemă de patriotism, ci o opţiune adâncă, intimă
a necesităţii: „Nu ideea de patrie, care pentru mine se confundă cu
cea de stat în tendinţele de cucerire economică...nu m-ar fi făcut să
lupt activ, să vreau să ucid“.
Războiul, pentru ofiţerul neamţ, căzut prizonier, şi cu care Ştefan
Gheorghidiu are un dialog, este o problemă de tactică şi strategie:
„Dacă tu stai şi inamicul porneşte la atac, artileria ta trage. Atunci
inamicul se opreşte şi începe să tragă artileria lui mai puternic,
atunci tu evacuezi poziţia şi laşi pe ai lui să vină s-o ia...”.
Războiul este o problemă de dotare tehnică de luptă, aşa cum
constată Ştefan Gheorghidiu: „Câtă vreme ei pot dezlănţui în linişte
un uragan ca ăsta, prin care nici o unitate nu poate trece
neînjumătăţită şi nedezorganizată, e înfrângerea”.
Războiul nu e doar calcul, ci şi neprevăzutul, este competenţa cu
care este condusă armata. Revolta intelectualului Ştefan
Gheorghidiu este dată de felul în care conducerea proastă a armatei
române a permis pătrunderea armatelor germane în ţară.

39
 Ca romancier, a adoptat formule estetice moderne, punând
accentul pe autenticitate, pe tehnici narative inedite pentru
literatura română (fluxul conștiinței, introducerea fragmentelor
monologate în narațiunea de tip memorialistic, pluriperspectivismul
etc.), inovând romanul românesc și sincronizând literatura română
cu cea universală.
Autenticitatea scrierii este asigurată prin exactitatea și minuția
notării, utilizarea fragmentelor de presă, discursuri oficiale extrase
din jurnalul de campanie al scriitorului-narator prezente în subsolul
cărții.
Camil Petrescu se remarcă ca fiind un ,,scriitor cu gustul filozofiei,
o natură de artist lucid, înclinat spre teoretizare”.75
Scrierile sale prezintă o experiență afectivă dublată de natura
problematizantă. Literatura lui Camil Petrescu înfățișează un
univers uman care s-ar derula în mod diferit în fața noastră, dacă s-
ar înlocui perspectiva, adică acel unghiredat de către însușirea
totală în povestire a persoanei întâi. Antitezele sunt prezente în
opera camil-petresciană, fiind evidente în cazul personajelor
inabordabile care contrastează diversitatea personalității, a ego-
urilor.
Inovator prin problematică și modalitatea de a scrie, Camil
Petrescu deschide noi orizonturi prozei românești.
„Spirit deosebit de mobil, unul dintre cele mai efervescente din
întreaga istorie a culturii românești, condus de credința că înalta
intelectualitate implică facultatea de a reface în conștiință „toate
experiențele pe care le-a făcut omenirea până la el, îmbogățindu-le
totodată printr-o experiență nouă, Camil Petrescu a ținut cu
obstinație
să se afirme în cât mai multe sfere de activitate, dacă nu în toate,
deschizând în fiecare noi orizonturi.”76
Cine studiază opera lui Camil Petrescu își dă seama că personajul
de dramă nu poate fi decât un lucid, o ființă trăind sub semnul
problematicului, mistuită de febra cunoașterii.

75
Crohmălniceanu, Ovid, Literatura română între cele două războaie
mondiale, volumul I, Editura pentru Literatură, 1967, p. 469
76
Idem61

40
 Camil Petrescu s-a contopit în cultura română prin spiritul său
mișcător care a adus în operă, toate experiențele trăite în
momentele vieții sale, înserându-le cu subtilitate în domeniile
literare pe care le-a abordat, desfășurând o activitate bogată.
Sub aspectul problematicii, eroii principali ai ambelor romane
sunt intelectuali din punct de vedere profesional , dar alcătuirea lor
interioară e cu totul alta. ,, Unitatea operei lui Camil Petrescu, în
ordinea problematicii o dă încercarea disperată a autorului de a
epuiza, prin existența sa individuală toate răzvrătirile, iluziile și
dezamăgirile intelectualului, încăpățânat să nu-și trădeze natura
proprie , și deci să ducă lupta împotriva opacității din jur, bizuindu-
se numai pe el însuși.”77
Opera este rezultatul încercării disperate al autorului de a termina
să scrie despre toate frământările din sinele său plin de revolte,
vise neîmplinite ale intelectualului, de dezamăgiri cauzate de
societatea în care trăiește, de lupta sentimentelor contradictorii pe
care o duce el însuși.
,, Cele două romane ale lui Camil Petrescu sunt foarte interesante
pentru revoluţia genului la noi, dar niciunul nu este o
capodoperă.”78
Un exemplu de luptă cu sentimentele al autorului sunt și cele două
romane, având ca material literar jurnalele intime ,problemele de
conștiință, memoria involuntară și analiza psihologică.
Ţelul e obţinerea senzaţiei de autenticitate totală. Intervin mereu
digresiuni. Autorul însuşi întrerupe naraţiunea cu note care ocupă
adesea pagini întregi. Prin acuitate intelectualǎ şi putere de creaţie,
Camil Petrescu rămâne în literatura română cel mai de seamă
romancier, analist al lucidităţii şi autenticităţii.

77
Micu,Dumitru, În căutarea autenticității, Editura Minerva, Bucureşti, 1992.
78
Manolescu,N., Cinci secole de literatură critică,p.673

41
 ,,Două sunt temele mai importante ale acestor firave (estetic)
narațiuni: tema creatorului (intelectualului) și tema
compartimentării lumii burgheze. ”79
Fiind el însuși autorul un intelectual, a dorit ca și în operele sale
personajele să aibă studii superioare, să activeze în funcții
importante și să fie respectați de societate.Astfel apare o ierarhizare
a societății prin apariția intelectualității, a afaceriștilor, dar și
evidențierea corupției,lipsurilor și a vieții mizere.
„Camil Petrescu pare a voi să ne ofere garanţia de adevăr ce lipsea
în Ultima noapte: însă până la urmă, o astfel de garanţie se
dovedeşte iluzorie.
. Nu suntem mult mai avansaţi în dezlegarea enigmei dragostei
dintre Fred Vasilescu şi doamna T. nici după ce îi ascultăm pe
amândoi. Două subiectivităţi nu fac o obiectivitate. Putem spori
oricât numărul lor. Aceasta pare a fi legea în romanul lui Camil
Petrescu”80, concluzionează cu subtilitate Nicolae Manolescu.
Criticul literar Nicolae Manolescu încearcă să clarifice enigma
relației dintre Fred și Doamna T., transformându-i în două persoane
subiective,fără a fi obiectivi, corecți în sentimente și în atitudini.
Operele lui Camil Petrescu sunt puternic inspirate din filozofia lui
Platon, care într-una din operele sale vorbește de existența unei
lumi formată dintr-o lume a ideilor abstracte în care trăiesc și își
găsesc sfârșitul intelectualii, care năzuiesc la scopuri înalte și care
trăiesc mult mai intensiv toate emoțiile și întâmplările din viața
obișnuită, și o lume normală. Eroii lui Camil Petrescu sunt lucizi,
drama lor fiind a unor idei absolute, pe care le doresc realizate cu
orice pret, ducând o strânsă luptă interioară cu ei înșiși, pe care nu
rareori o pierd, văzând în moarte singura scăpare.
,,Există un cuplu antitetic, pur, dincolo de starea socială, dar posibil
numai printr-o determinare socială stringentă.”81
Aceste două personaje sunt într-o antiteză continuă, nu doar din
cauza statului social, dar și din cauza viziunii vieții și al societăți.
Fred este dominat de ideea că i se cere mai mult decât poate oferi în
dragoste, el consideră că doamna T., este o femeie excepțională
care îi dezamorsează propria conștiință.

79
Simion Eugen,Scriitori de ieri și de azi,vol.I,Editura Litera Internațional,p.187
80
Idem63
81
Popa, Marian, Camil Petrescu, Editura Albatros, București, 1972, p. 110

42
Garabet Ibrăileanu considera că ,,o scriere dramatică aparține într-
adevăr genului dramatic atunci când este reprezentată pe scena
teatrului. Totodată, acesta asociază citirea piesei cu o faptă ilegală,
ilegitimă, cu un abuz, se percepe legitim numai când o vedem,
atunci asistăm la acțiune”.82
Prin mesajul pe care îl transmite , opera are și un caracter dramatic,
devenind o piesă de teatru în care fiecare cititor poate să intre în rol
și să participe la acțiune.
Camil Petrescu este un scriitor care folosește cu măiestrie
observația, introspecția, tehnica de jurnal, analiza psihologică în
realizarea operelor sale.

82
Ibrăileanu, Garabet, Creație și analiză, în Studii literare, Editura Minerva,
București, 1976, p. 222

43
 Capitolul 3 :Romanul Patul lui Procust- concepte moderniste
cu privire la personaj, narator, timp și spațiu
Apărut în 1933, romanul Patul lui Procust a avut un mare succes
la public, impunând un prozator de primă mărime, analist
excepțional și creator al unei formule narative deosebite.
Patul lui Procust este un roman al dilemelor existențiale, al vieții
care-și păstrează fiorul, misterul unic și nerepetabil.
,,Roman de experiență, de cunoaștere, în care eroul are capacitatea
de a se vedea trăind-dedublare voluptoasă.”83
Titlul romanului reprezintă o metaforă ce trimite la o legendă
greacă antică, în care Procust este un tâlhar, care mutilează oamenii
în funcţie de un tipar al său. În final însă, tâlharul este prins de către
Tezeu şi moare, căzând victima propriei metode sadice de a ucide.
Acest act crud înglobează o semnificaţie profundă, folosită de
romancierul Camil Petrescu ca idee centrală în scrierea sa.
Autorul numește prima oară romanul Dosare de existență și
mărturisește că se afla inițial în cautarea unei actrițe pentru
distribuția piesei Act venețian, în acest context o întâlnește pe
doamna T. și o convinge să scrie despre propriile trăiri. Sensul
simbolic e cuprins în poemul cu același nume al lui Ladima, din
care se înțelege structura contradictorie a lumii, a ființei
umane: ,,Eu, plin de bale și vâscos, greu lupt, /Alăturea din soare
să mă-nfrupt”.
Procustianismul înseamnă deci o confruntare între doi termeni care
se măsoară,definindu-se reciproc prin mărimea celuilalt. Datorită
acestui roman se impune în literatura română prima influență
străină a artei literare, adică preluarea subtilă a unor idei din opera
scriiorului francez Marcel Proust. Principala caracteristică a
romanului este metoda narativă utilizată de scriitor, pe lângă
anticalofilia specifică prozatorilor moderni, acesta utilizează
naratorul la persoana întâi şi pluriperspectivismul.
Astfel aceeaşi imagine este relatată din unghiuri de vedere diferite,
oferindu-se cititorului mai multe adevăruri subiective, dorindu-se
prin această metodă crearea unei imagini cât mai aproape de cea
reală, pentru a contura cât mai bine ideea de autenticitate.

83
Călinescu,G,op.cit,p.294

44
 Caractezându-și propriul roman autorul nota: ,,Un scriitor e un om
care exprimă în scris cu o liminară sinceritate ceea ce a simțit, ceea
ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viață, lui și celor pe care i-a
cunoscut, sau chiar obiectelor neînsuflețite. Fără ortografie, fără stil
și chiar fără caligrafie.”84
Scriitorul își caracterizează fiecare operă în parte, punctând ce
tehnici literare folosește, ce simte, ce gândește și forme dă scrisului
și expresivității.
Dacă descrie obiecte le însuflețește, iar dacă creează personaje
cum le plasează în mediul social și în relații de colaborare,intime
sau simple prietenii.
,,Prin Patul lui Procust pătrunde în literatura noastră prima
influență identificabilă a artei literare a lui Proust. Exprimarea
adevărului în literatură este norma morală fundamentală a lui Camil
Petrescu.”85
Pe lângă faptul că este un scriitor realist modern, Camil Petrescu
este perceput tot mai mul ca fiind un subtil filosof în căutarea
adevărului, nu numai al autenticității și lucidității umane.
Procesele de conștiință, meditațiile profunde pe care fiecare
personaj le are arată atenția pe care o acordă gândirii filosofice și
dorinței de cunoaștere.
Patul lui Procust are caracteristicile specifice prozei de factură
psihologică: pespectiva narativă fărămiţată, distincţia între timpul
cronologic şi cel psihologic, fluxul memoriei involuntare,
naraţiunea la persoana I, anticalofilismul, introspecţia, utilizată, aşa
cum observă Nicolae Manolescu ,, nu numai ca un mijloc de
autocunoaştere, ci şi ca un mijloc de cunoaştere a celuilalt.”86
Camil Petrescu a dorit să schimbe crearea de romane, prin
scoaterea în evidență a sentimentelor brute a personajelor, fără a le
menaja în subtilități și fără a le înzestra cu delicatețe .
Viața personajelor este prezentată cu lipsurile și neajunsurile de
care ele se lovesc și le schimbă atitudinile, comportamentele față de
societatea coruptă și mizeră.
,,A trăi, în sensul de a simți că trăiești, înseamnă a încerca senzații
puternice.”

84
Petrescu,Camil,op.cit,p.28
85
Vianu Tudor, Arta prozatorilor români,Editura Minerva,București,1973
86
idem 20

45
 Calitățile fizice și intelectuale ale personajelor trebuie să le situeze
acolo unde merită, în ierarhia socială.
Pasiunea face din eroii lui Camil Petrescu energii uriașe,
orgolioase, impresionante prin capacitatea de trăire a ideilor. ,, Cele
două romane ale lui Camil Petrescu sunt foarte interesante pentru
revoluţia genului la noi, dar niciunul nu este o capodoperă.” 87
Ţelul e obţinerea senzaţiei de autenticitate neştirbită. Intervin
mereu digresiuni. Autorul însuşi întrerupe naraţiunea cu note care
ocupă adesea pagini întregi. Prin acuitate intelectualǎ şi putere de
creaţie, Camil Petrescu rămâne în literatura română cel mai de
seamă romancier, analist al lucidităţii şi autenticităţii.
„Camil Petrescu pare a voi să ne ofere garanţia de adevăr ce lipsea
în Ultima noapte: însă până la urmă, o astfel de garanţie se
dovedeşte iluzorie. Nu suntem mult mai avansaţi în dezlegarea
«enigmei» dragostei dintre Fred Vasilescu şi doamna T. nici după
ce îi ascultăm pe amândoi. Două subiectivităţi nu fac o
obiectivitate. Putem spori oricât numărul lor. Aceasta pare a fi
legea în romanul lui Camil Petrescu”88,concluzionează cu
subtilitate Nicolae Manolescu.
Personajele sunt caracterizate print-o modalitate inedită, ele fiind
văzute din mai multe perspective. Trăsăturile lor se dezvăluie
treptat. Această tehnică narativă modifică parţial conceptul de
personaj, care nu mai este un tip literar definit din exterior, ci unul
care se autoconstituie prin mărturisire sau care e reflectat în
conştiinţa celorlalţi.
Tema romanului ilustrează problematica fundamentală drama
intelectualului lucid, inflexibil şi intransigent, însetat de atingerea
absolutului în iubire şi în demnitate umană.
Romanul are o structură aparte, fiind structurat pe trei planuri.
Primul plan este alcătuit din cele trei scrisori pe care doamna T le
adresează scriitorului, cel de-al doilea plan este reprezentat de
jurnalul lui Fred Vasilescu, iar al treilea este planul autorului,
identificat prin notele de subsol și Epilogul II.
Stilul epistolar și tema iubirii sunt specifice romantismului,dar
Camil Petrescu preia aceste elemente romantice și le interpretează
în termeni moderni.

87
Idem55
88
Idem54

46
 Romanul prezintă două cupluri și poveștile de dragoste
corespunzătoare: cuplul format din Fred Vasilescu și Maria T.
Mănescu, numită ulterior doamna T. și cuplul fprmar de poetul
gazetar Ladima și actrița Emilia Răchitaru. Doamna T că este
iubită fără speranță de un anume domn D, căruia i se dăruiește într-
un moment de deznădejde, suferind din dragoste pentru domnul X.
Din notele de subsol ale autorului, se face cunoscut cititorului că
domnul X este Fred Vasilescu, căruia autorul îi cere să scrie despre
iubirea pentru doamna T. În jurnalul său, Fred Vasilescu vorbește și
despre iubirea pe care poetul Ladima o simte pentru o actriță
vulgară și lipsită de talent, Emilia Răchitaru; ce îi unește pe cei doi
bărbați este trăirea unei iubiri pătimașe și devoratoare.
Fred Vasilescu apare din exterior ca un exponent tipic al înaltei
societăţi din acel timp. Prietenii îl considerau sufletul petrecerilor,
iar femeile îl simpatizau. Unii îl considerau prost, incult şi
insensibil, lucru pe care chiar Fred îl noteaza în jurnalul său,
menţionând că nu a fost niciodată preocupat în a corija această
perspectivă asupra sa. Portretul realizat de naratorul-personaj care
scrie notele de subsol este acela al unui tânăr loial şi delicat, de o
mare profunzime intelectuală.
În Epilogul I, povestit de Fred Vasilescu, acesta analizează
minuțios împrejurările morții lui Ladima: degradarea sufletească
produsă de o iubire neîmpărtășită a fost ceea ce l-a împins spre un
final tragic. De misterul existențial al lui Fred Vasilescu se va
ocupa autorul însuși în cel de-al doilea epilog. Fred moare într-un
accident de avion exact a doua zi după ce predă manuscrisul
autorului și după ce prin testament îi lasă d-nei T. toată averea sa.
După ce citește jurnalul scris de Fred Vasilescu, doamna T. își dă
seama că dragostea i-a fost impărtășită. Accident sau sinucidere?
Aceasta este întrebarea cu care rămâne cititorul după ce termină de
citit romanul, finalul fiind unul deschis.
,,Fred care se angajează să-i istorisească în scris autorului un
adevărat subiect de roman. Acesta din urmă începe doar povestea
naşterii dosarului de existenţe şi o reia, abia la sfârşit, după moartea
aviatorului.”89

După părerea lui Nicolae Crețu, scriitorul vrea ,,să inducă in

89
Crohmălniceanu,S.Ov.,op.cit.,p.117

47
 cititor atmosfera de febră şi luciditate a conştiinţei care întreabă şi
se întreabă judecă şi se judeca, cunoaşte şi se autocunoaşte.”90
„O curgere de stări interioare, de imagini, de reflexii, de îndoieli
etc., de ceea ce constituie materialul imaginaţiei şi al gândirii”.
Patul lui Procust e un roman bine construit, o lucrare de
maturitate, un roman cu tema existenţială care are în prim plan
condiţia umilă a intelectualului, a omului superior într-o societate
meschină, lipsită de idealuri. Autorul propune astfel în noua
formulă romanescă în literatura noastră, o formulă în care planurile
interferează, iar în subsol apar, pe lângă lămuririle suplimentare, şi
descrieri puțin teoretice. Este romanul proustian prin excelenţǎ,
unde singurele personaje care ies în evidenţǎ şi se ţin minte sunt
prietenii „caricaturali” ai lui Ladima. Romanul prezintă degradarea
personajelor ajunse în pragul cel mai jos al existenţei, fiind alcătuit
din colaje în care imaginile sunt prezentate diferit.
Tudor Vianu îl caracteriza pe Camil Petrescu ca fiind, „un
perspectivist, el pare a şti că ceea ce numim “adevărat” este
totdeauna produsul unui punct de vedere şi că singura putinţă de a
ne salva, oarecum, din relativismul fatal al cunoaşterii este a
înmulţi perspectivele în jurul aceluiaşi obiect. Tehnica din Patul lui
Procust este aceea a relativismului modern.”91
Opera oferă sugestia că familia şi indivizii ce o compun trăiesc
stăpâniţi de interesul material; iubirea lor pare a fi supusă „patului
lui Procust”.
Dar sensul cel mai cuprinzător al simbolului trebuie căutat în
poezia lui Ladima intitulată Patul lui Procust, ce se regăsește în
subsolul paginilor, în care se relevă caracterul contradictoriu al
esenței umane.
,,Felie de noroi e ciclul meu /Spre căpătul carent arăt cu greu/
Fuiorul tors al cretei mi-e povară /Și de mă apără, mă și
măsoară... /Hrăniți cu putrezime, de asemeni, /Se-ngrașă nuferii
suavi și gemeni, / Eu, plin de bale și vâscos, greu lupt, /Alăturea,
din soare să mă-nfrupt.”

90 87
Crețu N., Constructori ai romanului, Liviu Rebreanu, Hortesia Papadat
Bengescu, Camil Petrescu, București, Editura Eminescu, București, 1982, pag.
267
91
Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Bucureşti, Editura Lider, 1973,p.383

48
 ,, Patul lui Procust păstrează substanţialitatea reală a viziunii, şi
recunoaşterea în reconstituire implică deopotrivă substanţa
comună, în sensul trăirii comparabile, iscată de experienţe similare
până la un punct între narator-subiect şi personaj-subiect, Fred şi
Ladima.”92 Romanul prezintă o adevărată construcţie epică în care
toate observaţiile sunt reductibile la indivizi; eroii nu se produc
sufleteşte, ci se analizează pe sine sau îi analizează pe alţii.
Prin poveștile sale de dragoste, Camil Petrescu studiază contactul
uman ca posibilitate de cunoaștere și diferențiere a indivizilor.
Romanul reprezintă „simbolul cel mai larg al contactului, al
întâlnirii umane ca unică posibilitate a diferenţierii umane,
personajele lui Camil Petrescu sunt personaje care nu comunică”. 93
În concepţia lui Mihai Ralea, în roman personajele sunt complexe,
originale şi unice şi nu reprezintă ideea de tip. ,,Viaţa complexă a
acestor personaje duce la apariţia unui conflict în conştiinţa lor, din
cauza îndepărtării de modul în care ceilalţi concep viaţa. Pentru că
îşi pun probleme, aceste personaje conştientizează rând pe rând o
serie de discrepanţe ce apar de-a lungul existenţei. Conştientizarea
le face să fie „torturate” de imposibilitatea înţelegerii ideilor despre
viaţă ale celorlalţi. Personajele de roman psihologic au o gândire
profundă şi complexă, pentru a putea fi capabili să analizeze
concepţiilor celor din jur. De aici, apariţia conştiinţei.”94
Înfruntându-se, oamenii se măsoară între ei, fiecare, fiind pentru
celălalt Procust, victimă și călău în același timp, pentru că în
spațiul înfruntării, al întâlnirii, existența face fatale mutilări.
O altă definire a conştiinţei este modalitatea de „reprezentare a
vieţii interioare în ficţiune, având capacitatea de a mima mişcările
psihice şi cursul sinuos al gândurilor spontane. Ea se bazează pe
asocierea liberă de idei şi conduce la distrugerea tramei logice şi
temporale”. 95 Viața interioară și conștiința formează o nouă lume
în individ, unde se nasc gândurile, care au ca nucleu idei și noi
informații acumulate de-a lungul timpului. Gândurile nu au formă
logică și nu se regăsesc în convorbirile banale.

92
Vodă-Căpuşan, Maria, Camil Petrescu-Realia, Bucureşti, Editura Minerva, 1988
93
Călinescu G, Camil Petrescu, teoretician al romanului , revista Viaţa
Românească, nr. 1, 1939, Anul XXXI
94
Ralea,Mihai, Scrieri din trecut în literatură, Editura pentru Literatura
Univerală,București,1966
95
Zaciu, Mihai, Papahagi, Mircea, Sasu, Artur, Dicţionar esenţial al sciitorilor
români, Bucureşti, Editura Albatros, 2000,p.641

49
 În Patul lui Procust, Camil Petrescu transformă autenticitatea într-
o convenție, se opune autorului omniscient şi creionează personaje
din al căror punct de vedere priveşte. Cu toate că jurnalele şi
documentele sunt folosite tocmai pentru a oferi impresia de
autenticitate şi adevăr, e clar că acestea sunt doar simple ficţiuni.
Pentru ca documentul să pară cât mai autentic, este descris şi ca
formă exterioară: autorul specifică pe ce hârtie ar fi fost scrise
misivele lui Ladima, cât şi momentul în care personajul a scris. De
asemenea, ajunge să analizeze şi grafia în momentul în care citeşte
textele trimise de Ladima Emiliei.
O garanţie a autenticităţii unui fapt sufletesc o dă reala lui trăire,
de aceea sunt preferate mărturiile directe, pline de sinceritate. Fred
Vasilescu şi doamna T. sunt îndemnaţi să scrie pentru a oferi
textului impresia de trăire reală, adevărată:
„Am îndemnat-o atunci să scrie, şi cum, întâmplător, aveam
posibilitatea, m-am oferit, gata să înlesnesc apariţia oricărei
încercări pe care ar fi făcut-o”.96 Fundalul social al romanului indică
România de după primul război mondial, privită prin coordonate
esențiale pentru scriitor: afacerile, parlamentarismul,
intelectualitatea, viața mondenă.
Pe acest fundal se desfășoară realitatea afectivă a fiecărui personaj
reflectată diferit în conștiințe: Emilia văzută de Ladima , de Fred;
Ladima privit de Emilia, de doamna T., de Fred Vasilescu; Fred
urmărit de Emilia, de doamna T., de Valeria și de El însuși. Se
remarcă că un Eu se definește prin altul.
„Nici Doamna T., nici Fred Vasilescu, deşi deopotrivă superiori ca
fel de a fi şi de a gândi, nu pot totuşi evita impresia falsă,
mistificarea involuntară, urmată în final, de tulburătoarea
dezvăluirii a stării de fapt”.97
Personajele sunt realizate prin reflectarea lor în mai multe
conștiințe. Ele se constituie antitetic, împletindu-și destinele.

96
idem21

97
Idem90

50
 „Autentici, Doamna T., Fred Vasilescu sunt cu adevărat, dar nu şi
sinceri,… adică gata să se lucreze trup şi suflet şi mai ales suflet.
Dimpotrivă : dorinţa lor cea mai vie este nu de a fi, ci de a părea.
Nu întâmplător sunt toţi atât de atenţi la comportarea lor în lume.”
98
.
George Călinescu observă că: ,,eroii lui Camil Petrescu au toți
repeziciunea discursului și tonul acela tipic de iritație care sunt ale
autorului însuși în scris, încât toți sub felurite veșminte par a purta
capul multiplicat al vorbitorului la persoana întâia.”99
Ioana Lipovanu (într-un articol apărut în Luceafărul 1965)
încearcă o paralelă între Henrik Ibsen și Camil Petrescu, scoțând în
evidență la ambii autori conflictul dramatic în planul conștiinței și
gradul înalt de intelectualitate al personajelor, dar și modul
personal al autorului român de a aborda temele: ,,intensitatea
pasională proporțională cu luciditatea, transformarea idealului
colectiv în dezbatere intelectuală, individuală, precum și conflictul
interior.”100
Spirit modern de zeu tutelar, Camil Petrescu a fost adeptul
proustianismului ca mod de elaborare a romanului. Aspirația sa
către formula novatoare s-a concretizat în opere literare valoroase,
dovezi incontestabile ale unei formații intelectuale lucide deosebite,
inclinate spre teoretizare.
Ca si romancierul, eroii săi sunt conștiinte frământate, dilematice,
țintind mereu, cu o dăruire totală și dramatică absolutul.
Intelectualul, pentru Camil Petrescu, este cel ce gândește, care pune
lumea în probleme, și el poate fi student, pictor, ziarist sau
conducător politic (Danton, Bălcescu), comandant de oști (Pietro
Gralla) sau militant socialist (Gelu Ruscanu, Praida), adică un om
care-și asumă răspunderea ce-i revine prin condiția sa umană. 101
Cine studiază opera lui Camil Petrescu își dă seama că personajul
de dramă nu poate fi decât un lucid, o ființă trăind sub semnul
problematicului, mistuită de febra cunoașterii.

98
Manolescu N.,op.cit.,p.385
99
Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent,
Fundaţia pentru Literatură şi Artă, București, p. 659
100
Lipovanu,Ioana,articolul Camil Petrescu,în revista Luceafărul,1965
101
Georgescu, Paul, De la o noapte la alta în vol.Polivalența necesară,
Editura pentru Literatură, București, 1967.

51
 ,, Cele două romane ale lui Camil Petrescu sunt foarte interesante
pentru revoluţia genului la noi, dar niciunul nu este o
capodoperă.”102
Ţelul e obţinerea senzaţiei de autenticitate neştirbită. Intervin
mereu digresiuni. Autorul însuşi întrerupe naraţiunea cu note care
ocupă adesea pagini întregi. Prin acuitate intelectualǎ şi putere de
creaţie, Camil Petrescu rămâne în literatura română cel mai de
seamă romancier, analist al lucidităţii şi autenticităţii.
„Camil Petrescu pare a voi să ne ofere garanţia de adevăr ce lipsea
în Ultima noapte: însă până la urmă, o astfel de garanţie se
dovedeşte iluzorie. Nu suntem mult mai avansaţi în dezlegarea
«enigmei» dragostei dintre Fred Vasilescu şi doamna T. nici după
ce îi ascultăm pe amândoi. Două subiectivităţi nu fac o
obiectivitate. Putem spori oricât numărul lor. Aceasta pare a fi
legea în romanul lui Camil Petrescu”, 103 concluzionează cu
subtilitate Nicolae Manolescu. Ca și Ștefan Gheorghidiu, trăiește
intens tortura în propria conștiință.El își acceptă lucid destinul, se
autoiluzionează, dar nu poate rezista. Pentru el, existența e unicat.
Poet și gazetar la ziarul Veacul, Ladima scria cu înfrigurare,
surprinzând interesul și atenția publicului.
Patul lui Procust e un roman bine construit, o lucrare de
maturitate, un roman cu tema existenţială care are în prim plan
condiţia umilă a intelectualului, a omului superior într-o societate
meschină, lipsită de idealuri.
Nicolae Manolescu spunea despre acest roman că este „o formă
de garantare a autenticităţii realităţii şi impresiilor, înrâurită de
Stendhal şi de Gide, creatorii dosarului de existenţă” .În acest
roman se reliefează adevărate dosare de existenţă”.104
Ca dosar de experiențe, romanul nu are personaj principal.Cele
mai multe dintre ele sunt semianonime (Doamna T., X)
Personajele sunt realizate prin reflectarea lor în mai multe
conștiințe. Ele se constituie în antiteză, completându-și reciproc
destinele.

102
Manolescu,N., Cinci secole de literatură critică,p.673
103
Manolescu,N,Arca lui Noe,Editura Gramar 100+ București,p.279,2003
104
Idem67

52
 Intelectualul cinstit, cu principii ferme de viață și etică
profesională George Demetru Ladima încearcă să evadeze din
mizeria existenței cotidiene, trăiește spiritual în altă lume,
proiectându-și visurile în viață.
,, Ladima, în ciuda talentului şi onestităţii sale, omul fară şansă, ca
şi D., amant ridicol, gazetar mereu fără gazetă şi poet necitit.
Iubirea lui pentru Emilia e în fond o parodie a pasiunii, căci femeia
este, evident, prea josnică devine incomod prin corectitudine și
onestitate, avid de adevăr și dreptate, nerealizat, orgolios și lucid
fără simțul realității, Ladima respiră în lumea ideilor pure, fiind un
inadaptat.
Personalitatea sa se conturează din mai multe opinii: e văzut de
Fred Vasilescu ca un om misterios, grav, bine-crescut, om de
superioritate intelectuală; privind o fotografie a acestuia, la Emilia,
Fred e surprins ca un om ca Ladima poate să scrie unei astfel de
femei (vulgare, total inferioară acestuia).
,, Lui Ladima, poet și gazetar, viața îi pare„deznădăjduit
compartimentat ”între avuți și săraci. Creatorul intră cu un spor de
suferință datorită sporului de luciditate în prima categorie.
Ladima — „unul dintre cei mai interesanți poeți ai epocii” —
umblă îmbrăcat în costum de subofițer rezervist pentru că nu are
haine civile, stă ceasuri întregi la „Terasă“ așteptând un prieten fără
să mănânce ceva deoarece n-are doi lei în buzunar, prețul unui
capuținer cu două cornuri.”105
Emilia vorbește despre Ladima cu compătimire:,,săracul, era
mereu necăjit, și atunci mustața îi cădea pe gură”. ,,Astfel Ladima
se zbate, în scrisoare, să facă bună atmosferă în presă Emiliei ca
actriță, Emilia amintește tare de ,,creația”ei și de invidia colegilor,
iar Fred își aduce aminte, ținând-o în brațe, de insuficiența ei
artistică Pentru Nae Gheorghidiu și Tănase Vasilescu este un,,om
de paie”, care devine orgolios și intransigent. Pentru unii este un
poet de geniu.
,, Ladima este personajul tipic al lui Camil Petrescu, intelectualul
lucid, hipersensibil, inadaptat, această ultimă calitate făcând din el
o victimă. Fred Vasilescu, împins de sentimentul prieteniei pe care
l-a declanșat lectura scrisorilor, dorește să rezolve misterul morții
lui Ladima, însă, acesta va rămîne un mister. În final, fiind convins

105
Idem64

53
că Emilia, prin scrisorile rămase de la Ladima, ar putea altera
imaginea poetului, se hotărăște să le fure.”.106
Hipersensibil, Ladima este însetat de a trăi în profunzime
pasiunea iubirii și se autoiluzionează în dragostea lui pentru Emilia,
pe care o vede ca pe femeia ideală, pură, candidă, copilăroasă,
refuzând structural evidențele.
Iubirea dintre Ladima şi Emilia este inclusă în jurnalul lui Fred,
relaţia dintre acesta şi Emilia reprezentând iubirea în ipostaza ei
inferioară, ca o nevoie.
Fred ajunge la Emilia într-o după-amiază de august, din plictiseală,
aceasta dându-i să citească scrisorile primite de la Ladima.
Acţiunea oscilează între prezent şi trecut, în funcţie de reacţiile şi
memoria lui Fred. Descoperind tragedia lui Ladima, care iubise cu
patimă o femeie nedemnă de el, Fred se regăseşte pe sine în iubirea
pentru doamna T., simţindu-şi destinul inexplicabil legat de cel al
lui Ladima.
Vestea căsătoriei Emiliei cu Arghiropol îl aruncă pe Ladima într-o
disperare fără margini, dar când logodna se anulează, el îi trimite o
scrisoare tulburătoare în care descrie chinurile îngrozitoare care-l
mistuiau și ,,o suferință care întrece puterea de rezistență a nervilor
mei ”, rugând-o să-l reprimească. De atunci se întâlneau din nou în
fiecare seară, ieșeau împreună, dar nu a fost niciodată a lui pentru
ca Ladima ,,altminteri era idealist. [...] Îi plăcea, așa, să stea aci”,
spune Emilia ,,tot senină, mare și goală.”
Plecat de la gazetă, Ladima o duce din ce în ce mai greu, încearca
să publice în gazete poezii și foiletoane, nu mai putea ieși nicăieri,
iar când își dă seama că Emilia are relații cu un grec, Micropolu, îi
scrie pentru ultima dată și, plin de amărăciune, îi cere înapoi
scrisorile pe care i le trimisese.
.Ea refuză, socotind ca nu este un om bine crescut și-l minte că le-a
pierdut. Peste două săptămâni Ladima s-a sinucis și Emilia spune
ca a recurs la acest gest ,,din mizerie”, pentru ca ,,nu mai mânca
poate nici o dată pe zi ”.
De exemplu, Penciulescu îl consideră un,,dobitoc”.Cibănoiu afirmă
că avea o inteligență rară. Procurorul care crede că s-a sinucis din
cauza doamnei T.

106 98
Șerban Cioculescu, Camil Petrescu: Patul lui Procust, în Camil
Petrescu interpretat de..., pg. 108

54
 Sinuciderea lui Ladima este privită cu același subiectivism al
punctelor de vedere diferite (relativismul). Fred consideră
sinuciderea ca urmare a vieții mizerabile, vulgare, din vârtejul
căreia Ladima nu are puterea sa se smulgă; procurorul care
anchetează cazul crede ca ziaristul făcuse un gest pasional din
cauza doamnei T., deoarece scrisoarea sinucigașului îi era adresată
acesteia; Cibănoiu spune că prietenul său își pierduse credința în
Dumnezeu, neputându-se ridica deasupra mizeriei cotidiene; Emilia
susține că a recurs la acest gest ,,din mizerie”, pentru că ,,nu mai
mânca poate nici o dată pe zi ”.
Ladima încearcă sa evadeze din această lume, pe care o detesta și
cu care nu are nicio legatură spirituală, creându-și himere asupra
realității pe care o convertește într-o zona existențială superioară.
Astfel, el atribuie Emiliei trăsături nobile, de puritate și candoare,
apoi iubește la această femeie calitățile cu care a aureolat-o: ,,
Ladima împrumuta tot ceea ce-i trebuie ca s-o poată iubi și o
iubește anume, pentru ceea ce i-a împrumutat ”. Mai mult decât
orice, el nu vrea sa afle adevărul despre Emilia, deoarece are o
permanentă nevoie de autoiluzionare, de automistificare pentru a-și
construi universul imaginar de afecțiune, de calm și de curățenie
sufletească, fără de care n-ar putea trăi. Ca și Ștefan Gheorghidiu,
Ladima percepe intens drama jalnică, care îi strivește propria
conștiintă, amăgindu-se cu luciditate pentru a putea supraviețui, dar
este conștient de incapacitatea lui de adaptare în lumea plină de
constrângeri materiale, de statutul sau social inferior într-o
existență a ipocriziilor lustruite, cu care nu se potrivește, simțindu-
se stânjenit ca într-un pat procustian.
,,Inferioritatea inhibitorie, resimţită de Fred în faţa D-nei T.,
constituie reversul superiorităţii fatale si derizorii a lui Ladima
asupra Emiliei. Ambii eroi trebuie să sufere o mutilare ca să
corespundă partenerei lor. Aşa se explică şi titlul romanului :
dragostea e Patul lui Procust şi, pe el, protagoniştii sunt supuşi
miticei torturi, întinşi sau scurtaţi, după măsura fatalului teren al
iubirii.”107

107
Crohmălniceanu,S.Ov.,op.cit.,p.120

55
 Intelectualul Ladima este un învins, refuzând din orgoliu , să-și
accepte toată mizeria vieții, experiența umilitoare a traiului zilnic și
de aceea imprumuta bani, care să fie găsiți în buzunarul său după
sinucidere, ca nu cumva să se creadă că și-a pus capăt zilelor din
cauza sărăciei, lăsând o scrisoare adresată unei femei distinse,
culte, delicate (doamnei T.), pentru a înlătura bănuiala că ar fi fost
în stare să se omoare pentru o prostituată vulgară.
Faptul că, Ladima se îndrăgostise de ,,o femeie ordinară o semi-
prostituată, pe care el o crede întruchiparea purității și bunătății, e o
consecință a condiției sale jalnice sociale și materiale”.
Un alt intelectual este considerat și Fred Vasilescu pe care
autorul îl descrie ca fiind un tânăr loial și delicat de mare
profunzime intelectuală.Pentru alții este prost și incult.Prietenii îl
consideră insensibil, iar Emilia îl caracterizează ca fiind un tânăr
bogat și monden, care te poate introduce în societate. Pentru
doamna T. Este o enigmă.
,,Taina lui Fred Vasilescu merge poate în cea universală, fără nici
un moment de sprijin adevărat,așa cum, singur a spus-o parcă, un
afluent urmează legea fluviului.”
Fred Vasilescu este fiul lui Tănase Lumânăraru, industriașul
multimilionar asociat în diferite afaceri cu politicianul liberal Nae
Gheorghidiu (personajul conturat în romanul Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de război) și definit de Pompiliu
Constantinescu ca fiind ,,un fel de intersecție a tuturor celorlalte
personaje”.108
Ca personaj realist-modern, Fred recompune - prin memorie
afectivă - viața celorlalte personaje, a Emiliei, a doamnei T.,
destinul lui Ladima, precum și imaginea socială, politică și
economică a României interbelice, prin prezentarea manifestărilor
politicianului Nae Gheorghidiu și a omului de afaceri Tănase
Vasilescu, zis Lumânăraru (porecla ce provine de la prima sa
afacere, o prăvălie de lumânări).

108
Constantinescu,Pompiliu,op.cit.,p 13

56
 Întâmplările relatate în jurnalul lui Fred Vasilescu încep într-o
după-amiază călduroasă de august (perspectiva temporală), iar
spațiul real este patul Emiliei Răchitaru, o semiprostituată cu
pretenții de artistă, căreia tănârul îi face o vizită. Fred are douăzeci
și cinci de ani, este spirit modern, cu o educație aleasă, diplomat și
aviator, ceea ce-l motivează ca personaj ,,rotund ,care nu poate fi
caracterizat succint și exact.” Emilia încearcă să-l impresioneze
povestindu-i despre unul, Ladima, ,,care m-a iubit îngrozitor,
săracul ” și care murise acum trei luni. Ea îi dă să citească scrisorile
de dragoste pe care ziaristul i le trimisese în ultimii doi ani. Fred
Vasilescu parcurge, pe rând și în ordine, fiecare scrisoare din
teancul legat cu fundă roz.
Interesul pentru Ladima devine interes pentru condiția omului
superior și neînțeles. De aceea, Fred își continuă jurnalul printr-o
anchetă asupra morții lui Ladima într-un epilog dominat de o
întrebare fundamentală,care pare a fi și ideea esențială a romanului:
,,Să fie într-adevăr poetul un exemplar sortit să fie sortit să fie fatal
și greu cenzurat de moarte?”
Adică soarta poetului în societate să fie ca a albatrosului
ridiculizat de marinari, pentru că-și târăște pe o punte murdară de
vapor aripile făcute doar pentru zbor?
,,Talentul și intransigența lui morală”, adică elementele prin care
iese din serie să devină ,, surplusuri ridicole și periculoase” care-i
fac viața grea, aproape imposibilă?
Întrebările lui Fred Vasilescu rămân simple ipoteze neliniștitoare și
profunde dar misterul lui Ladima rămâne nedezlegat. Se
accentuează chiar și misterul celui care-și pune întrebările, pentru
că nu poate să nu uimească distanța enormă pe care o parcurge Fred
de la imaginea tânărului monden ,superficial și fără probleme la
nivelul cunoașterii, la imaginația finală a bărbatului grav, gânditor,
mișcat de sensurile adânci ale existenței.
După părerea lui N.Manolescu:,,De la începutul romanului îl
surprindem preocupat(nu exclusiv, dar într-o măsură însemnată) de
tot soiul de mărunţişuri de conduită.”109

109
Manolescu,N., op,cit.p.669

57
Fred Vasilescu este o îmbinare perfectă între esenţe şi aparenţe, el
părând să nu aibă alte preocupări decât sportul, moda, chefurile şi
femeile, dar fiind în fondul său, un tânăr sensibil şi inteligent.
Doamna T. îl consideră o enigmă şi în acelaşi timp sufletul ei
pereche.
Fred reconstruiește prin memorie afectivă viaţa celorlalte
personaje, a Emiliei, a doamnei T., destinul lui Ladima, precum şi
imaginea socială, politică şi economică a României interbelice.
Autorul insistă ca Fred să-şi exprime în scris frământările pe care
declară că le are de la o vreme. Astfel jurnalul său va cuprinde
impresiile pe care le-a avut în urma citirii scrisorilor lui George
Demetru Ladima adresate Emiliei, de aici Fred ajungând să
realizeze şi o analiză a propriei sale relaţii cu doamna T.
Autorul romanului insistă, în notele de subsol, ca Fred să-și
exprime în scris impresiile care 1-au marcat profund in urma citirii
scrisorilor de dragoste ale lui Ladima adresate Emiliei, precum și
propriile mărturii în legatură cu iubirea pentru doamna T, acesta
intuind în tânărul monden ,,un soi de loialitate și delicatețe, de
sinceritate a vieții ”.
Portretul fizic este conturat în mod direct abia în epilogul al II-lea
din finalul romanului, cu prilejul morții impresionante a pilotului,
când nu mai rămăsese nimic din ,,tânărul blond, cu obrazul
limpede, cu trăsături regulate și evidente ca un cap de statuie
grecească, doar cu fruntea puțin cam boltită deasupra ochilor verzi
adânci, al cărui ,corp vânjos avusese mișcări mlădioase de haiduc
tânăr, afemeiat și gânditor.”
Portretul moral se fundamentează, indirect, pe imbinarea subtilă
dintre esență și aparență, dintre profunzimea spirituală și o
mediocritate afișată, fiul milionarului părând să nu aibă alte
preocupări decât sportul, moda, chefurile și femeile, dar, în
străfundul sufletului este un tânăr sensibil, inteligent si serios.

58
 Sub aparența unui tânăr superficial, pe care ,,banda” îl considera
valoros pentru că era plin de bani, boem, snob și prost, Fred este un
intelectual lucid, introvertit, inteligent, ale cărui sondări interioare
dezvăluie ,,acea vibrație melodioasă, calmă, pe care o au toți
oamenii, fruntași adevărați în activitatea lor, orișicare ar fi ea: artă,
politică, militărie, acrobație, dans modern, destin de Don Juan sau
bos”. Cu o bogată experiență de viață, fost diplomat, pilot ambițios,
sportiv talentat, cu succese răsunatoare la femei, Fred consideră că
trebuie să trăiască în mod direct tot ceea ce i-a comandat amorul
propriu, experiența traită constituind un adevarat ,,memoriu de
carieră”: ,,Toate le-am făcut în viață și tot ce mi-a stârnit amorul-
propriu e trecut în activitatea mea ca într-un memoriu de carieră ”.
El își ascunde adevărata natură spirituală, întrucât, în esență,
contrastează flagrant cu mediul înconjurător, cu lumea superficială
al cărei stil l-a adoptat, prefăcându-se că aparține societății
mondene, meschine și dominate de parvenitism.
Încadrându-se perfect în tipul personajului camilpetrescian și
modern, Fred Vasilescu este intelectualul lucid, autoanalitic,
hipersensibil, asemenea lui Ladima și Gheorghidiu. Cu toate că este
îndrăgostit total și definitiv de doamna T., Fred o evita, fiind
capabil să părăsească o femeie care-i este superioară, probabil din
cauza aceluiași orgoliu ce individualizează personajele lui Camil
Petrescu: ,,Sacrifica definitiv pasiunea pe altarul vanității: în loc să
se piardă pe sine, preferă s-o piardă pe ea. [...] Fred n-a vrut să
devină sclavul erotic al doamnei T. Dragostea pentru doamna T.
rămâne o enigmă, iar moartea lui în accidentul de avion poate fi și
o sinucidere, motivul fiind ascuns cu grijă, ca și în cazul lui
Ladima.
Fred Vasilescu, aviator modern, e îndrăgostit de Doamna T. şi
eroul nu are siguranţa că e iubit. Mereu faţă în faţă, Fred şi Doamna
T. se analizează până la ultima nuanţă, fascinaţi reciproc. „Drama
lui Fred şi a iubitei lui Doamna T., amanţi nefericiţi, pe care totul îi
apropie fără să-i lege totuşi, străduindu-se să se cunoască unul pe
celălalt şi terminînd ca doi străini, este, într-un sens, fundalul nobil
pe care se proiectează drama lui Ladima”. 110

110
George, Alexandru,op.cit,p.136

59
 Ambele destine, al lui Ladima și al lui Fred, sunt dramatice prin
intensitatea iubirii, deși una reprezintă imaginea rasturnată a
celeilalte: Ladima trebuie să-și diminueze capacitatea spirituală, să
coboare la nivelul vulgarității Emiliei, Fred, dimpotriva, simte ca
este sub iubirea superioară a doamnei T., temându-se ca n-ar putea
da atât de multă dragoste cât i se cere. Legatura celor două destine
este întâmplatoare, prin scrisorile lui Ladima, pe care Fred le citește
cutremurat, întelegând dincolo de cuvinte tragedia prietenului său,
cu care, de altminteri, comunicase printr-un flux spiritual, dincolo
de rațiune: ,, Era singurul pe lume căruia i-aș fi încredințat taina, pe
care n-o știu nici părinții mei, faptul cumplit care e cancerul vieții
mele, care mă face să fug de-o femeie iubită. Posibilitatea de a
povesti cuiva cât sufăr m-ar fi ușurat poate ca filtrarea sângelui”
Reacția lui de a fura scrisorile lui Ladima, care, chiar după
moartea acestuia, l-ar fi putut compromite, este determinată de
simțul onoarei de a pastră secretul rușinos al omului pe care-l
cunoscuse demn si incapabil de compromisuri, inflexibil.
Personalitatea lui Fred Vasilescu se menține enigmatică, sfârșitul
sau pendulând între accident de avion și sinucidere. El moare brusc,
a doua zi după predarea caietelor în care confesiunile lui sunt o
permanentă autointrospecție , ca și când scrisul l-ar fi ajutat să se
izbăvească de suferința prin analiza lucidă a ,,cancerului” vieții lui,
iubirea. Taina iubirii lui reintră, prin moartea eroului, în circuitul
marilor taine ale Universului:
,,Taina lui Fred Vasilescu merge poate în cea universală fără niciun
moment de sprijin adevărat, așa cum, singur a spus-o parcă, un
afluent urmează legea fluviului ”, fraza care încheie romanul, ca o
concluzie ideatică sugestivă pentru concepția estetică a lui Camil
Petrescu.
Modernismul romanului e definit de subtilitatea și profunzimea
analitică a conștiințelor , de dramele interioare suferite din iubire și
demnitate, de identificarea deplină a timpului subiectiv cu cel
obiectiv, de faptul ca personajele sunt în același timp și naratori.
Camil Petrescu, romancier prin excelență, citadin modern,
realizează o literatură intelectuală, situându-se pe linia ideii ca actul
scrisului este, în primul rând, ,,o experiență spirituală, o formă de
confesiune destinată să atingă suprema sinceritate și să ducă la o
revelație existențială.

60
 Intelectualul Ladima se dovedește a fi un învins, întrucât, din
orgoliu, el refuză să-și accepte existența mizeră, fapt pentru care,
înainte de a se sinucide împrumută bani, pentru a fi găsiți asupra
lui, înlăturând astfel suspiciunea că ar fi sărac. Totodată, dorește să
înlăture și ideea sinuciderii pentru o cocotă vulgară și insensibilă,
lăsând o scrisoare adresată doamnei T..
La fel ca ceilalți eroi camilpetrescieni, Ladima este intelectualul
lucid, cu idei prestabilite, care nu poate realiza compromisuri
pentru a se adapta societății în care trăiește. El se află permanent în
dezacord cu regulile societății, motiv pentru care singura soluție
este moartea, sau acceptarea propriilor idei. Pe de o parte,
sinuciderea lui Ladima semnifică faptul că a fost învins de
societate, pe de altă parte, gestul său îl clasează ca învingător,
întrucât și-a urmat lumea ideilor lui, apelând la soluția salvatoare:
moartea.
Doamna T. este numele enigmatic pe care Camil Petrescu îl dă
eroinei Maria T. Mănescu, numele întreg al eroinei fiind amintit în
trecere de Fred Vasilescu, atunci când îşi scrie testamentul şi, mai
accentuat, în scrisoarea de adio pe care George Demetru Ladima i-
o adresează femeii înainte de sinucidere. Camil Petrescu creează un
model de feminitate, de delicateţe şi sensibilitate, calităţile
spirituale şi intelectuale ale doamnei T. constituind un adevărat şi
înalt omagiu adus ideii de femeie aflată în culmea perfecţiunii.
,, Acest T. nu este o inițială cum s-ar părea, căci a devenit un
adevărat nume, și nu știu dacă n-ar fi trebuit să fie scris Te.”
Pentru D., ea este o femeie excepțională iubită de ,,toți bărbații”,
pentru Fred, ea este unică, gândind lucid că este femeia vieții sale,
de care fuge mereu , cu taina lui.
Și ea ,ca și Fred, își ascunde dragostea, simulând indiferența.
Scriitorul insistă asupra trăsăturilor ei intime și de esență care o
individualizează subliniiindu-i farmecul insolit și
superioritatea: ,,acea permanentă tensiune intelectuală,” de obicei
era ,,absentă și gânditoare, înregistrând interior și lin cele mai mici
nuanțe ale clipei.”
,, Cel mai interesant lucru mi se pare felul în care doamna T.
conduce un anumit joc: conştientă de rolul vanităţii în dragoste, ea

61
 se analizează nu doar spre a se cunoaşte pe sine mai bine, dar şi
pentru a-i cunoaşte într-o oarecare măsură pe ceilalţi.”111
Iubirea a transfigurat-o, ca și pe Fred , trăind și simțind la cotele
cele mai înalte ale lucidității interioare sentimentul deplin și
devorant al dragostei: ,, niciodată n-a fost mai frumoasă ca la vreo
câteva lui după începutul iubirii noastre, când părea exasperată de
iubire...frumusețea ei avea în ea ceva absolut nepământesc,
transfigurat.”
Dragostea dintre doamna T. și Fred Vasilescu o cunoaștem atât din
partea bărbatului, cât și cea a femeii, fără să fim ,,mult avansați în
dezlegarea enigmei dragostei dintre Fred și doamna T. Nici după ce
îi ascultăm pe amândoi.”112
Scrisorile doamnei T., în care își povestește iubirea ei nefericită
pentru Fred ( numindu-l X) dezvăluie o fire sensibilă, delicată și
discretă, puternic interiorizată. Ea trăiește intens, devastator
sentimentul iubirii ,,amestec de luciditate și febră.”
Ladima oferă o imagine a Mariei T.Mănescu în scrisoarea de adio.
Autorul o prezintă în notele din subsolul cărții: ,,extrem de
emotivă, alternând o sprinteneală nervoasă cu lungi tăceri
melancolice...Ca fizic, era poate mult prea personală ca să fie
frumoasă în sensul obișnuit al cuvântului.”113
Ea exprimă feminitate și mister.
Doamna T. este una dintre cele mai reușite femei din literatura
româna. Îi stau la îndemână toate calitățile: inteligența, bunul gust,
naturalețea, frumusețea, onestitatea, modestia, orgoliul,
independența. În viziunea fiecărui bărbat, ea este idealul de
feminitate și eleganță.
Privită fiind din atâtea perspective, orice urmă de exagerare
dispare, dând viață reală, posibilă. Ea devine Femeia, pretext pentru
pasiune.

111
Manolescu N. , Cinci secole de literatură,p. 668
112
Manolescu,N.op,cit,573
113
Crohmălniceanu, Ovid, S., Cinci prozatori în cinci feluri de lectură,
Bucureşti, Cartea Românească, 1984, p. 61

62
 . Doamna T. știe să nu anuleze instinctul, din contră, ea îl
stăpânește, alteori îl diluează sau disprețuiește. Două ființe
superioare cum sunt ei - doamna T și Fred Vasilescu - pot da
posesiunii fizice un alt sens. Ei reprezintă doua ființe superioare, cu
simțurile intelectualizate și posesia devine ,,o arsură a gândurilor, o
răsturnare de oglindă, o întunecare a gândului și a vederii”, pentru a
se transforma apoi, într-o bucurie calmă, liniștită, egală. Micile
glume duioase, intime făcute dintr-o abandonare lucidă,
declanșează fluidul subțire al pasiunii. Doamna T. nu e ipocrită,
falsă, nu are comportament de ingenuă. Oricare gest afectiv pe care
îl face are la bază, gratuitatea ca o conditie esențială. Totul este
sincer la doamna T., chiar și refuzul.
Emilia Răchitaru este cocota de lux şi actriţa fără talent care
stârneşte o pasiune mistuitoare şi inexplicabilă în sufletul sensibil
al lui George Demetru Ladima, pentru care ea este frumoasă, pură
şi candidă.. Pentru Fred, Emilia este proastă şi insensibilă ca
femeie, total lipsită de talent ca actriţă, pe scenă fiind ,,dezastruoasă
ca o bucătăreasă patetică”, ilustrând relativismul ca formulă
estetică modernă.
,,Е mi li a își u rmе a ză dе ѕti nu l într-o i nсo nști е ntă fără ѕă bă nu i a
ѕсă ni mi с dе ѕprе е xi ѕtе nța a lto r rе ѕo rtu ri dе vi a ță dе сâ t a се lе a
сa rе i ntră în ѕfе ra pе rсе pți е i е i i mе di a tе . Е a pra сti сă o a nu mе
ѕtu pi di ta tе сu a plo mb, nе ru și na rе a е i nu сu no a ștе frâ nе . Е mi li
a își îndе pli nе ștе , ѕi ngu ră și nе tu lbu ra tă , o fi сi u l сa și сu m to tu l
a r ți nе dе o o rdi nе na tu ra lă , i nе vi ta bi lă . Pro ѕti tu ți a n-a rе nе vo
i е dе ma ѕсă , е a ѕе a fi rmă сa a ta rе ѕfru ntâ nd preсе ptе lе сa rе i ѕ-
a r pu tе a o pu nе , е a i сi , a се е a și dе gri ngo la dă сa rе -și gă ѕе ștе î n
е a î nѕă și ju ѕti fi сa rе a , di n o rdi nе a ma rе , ѕo сi a lă a vrе mi i . U lti
ma no a ptе dе dra go ѕtе rе prе zi ntă dе ѕсri е rе a u nе i nе dе tе rmi nă
ri a сo nști i nțе i .”114
George Călinescu afirmă că nu există în viaţa reală decât femei ca
Emilia, ,,femeia de toate zilele” ce se poate caracteriza, pe
când ,,Doamna T. este fantoma romanului, aspiraţiunea lui Fred,
obscură şi enigmatică, tocmai prin aceasta, şi dacă autorul n-a ştiut
să-i dea tonuri de ulei, este pentru că n-a putut s-o scoată din
mediul ei aerian”.115

114
Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română între cele două războaie
mondiale , vol.I-II-III, Ed. Minerva, Buc., 1972, p. 62
115
Idem86

63
 Nicolae Balotă descria astfel percepția lui Fred Vasilescu când o
contempla pe doamna T:,, La prе tе xtu l u no r pă rе ri сa rе o сo nѕi
dе ra u u râ tă, Frе d Va ѕi lе ѕсu plе dе a ză î n fa vo a rе a u ni сi tă ți i е i.
A ltăda tă ѕе pi е rdе lu сi d da r, du i o ѕ în dе li сa tе ѕе nzu a li tă ți mе
rе u pri vi tе . A rti сu la ți i lе mâ i ni i „ a părе a u la o ri се îndo i tu ră pе
do ѕu l mâ i ni i , a ltfе l dе li сa tе сa ni ștе vi i a ссе ntе сi rсu mflе xе ,
ѕu bli ni i nd va lсе lu ѕе lе di ntrе е lе , bu nе dе u mе zi t сu vâ rfu l li
mbi i . Mâna fе mе i i a rе o е xprе ѕi vi ta tе е vi dе nți a tă mе rе u . Е o
flo a rе a șе za tă pе dе сo ltе u l ro сhi е i , е nе rvo a ѕă , ѕpri ntе nă, vi е ,
dе pri nțе ѕă.”116
Aducerea în scenă a cuplurilor Ladima - Emilia și Fred Vasilescu -
doamna T. completează observația fenomenului erotic. Ambele
cupluri sunt condamnate la dizolvare, deoarece iubirea lipsita de
reciprocitate duce la nearmonie. Caracterul ei unilateral se justifică
în cuplul Ladima - Emilia prin iluzia hranită de închipuirile
naivului. Acest cuplu nu poate fi armonios, pentru ca dorinta de a
atinge idealul este evidenta numai din partea unuia, mai exact,
George Ladima. Emilia, gândită la polul opus, întruchipează prin
definiție, ființa incapabilă de trăiri superioare. Ea nu are decât
grațiile pe care i le atribuie poetul, adică iuțeala felină și
impulsivitatea de animal tânăr. Alături de Ladima, care este un
visător, un exaltat în dragoste, actrița nu-și propune nici măcar
jocul comediei iubirii, încât Fred Vasilescu ajunge să creadă că
ceea ce vedea Ladima frumos și nobil în ea nu era decât proiecția
propriei sale frumuseți. .
Irina Petraş crede că Emilia „e un peisaj, un produs natural
imperfect şi imperfictibil, un conglomerat supus doar timpului care
macină”.117
Emilia își dovedește de fiecare dată infidelitatea și totuși, Ladima o
iubește. El vede tot ce se petrece în casa actriței, dar acceptă,
pasiunea întunecându-i rațiunea și împiedicându-l să aibă energia
suficientă pentru a rupe relațiile cu ea.

116
Balotă, Nicolae, De la Ion la Ioanide, Ed. Minerva, Bucureşti, 1982, p. 14

117
Irina Petraș, Camil Petrescu. Schiţe pentru un portret, 1991,p.107

64
Se autoiluzionează, iar iluzionarea lui merge paralel cu instinctul de
conservare. Reflecțiile doamnei T. sunt îndreptățite: ,,Sufletul
omenesc este alcătuit în afară de instinct și dintr-o funcție creatoare
de iluzii.”
Într-adevăr, cei doi se sprijină pe cultivarea iluziei, dar această
iluzie erotică generează tragicul. Emilia nu visează și nu se
hrănește decât cu adevăruri lucrative. În realitate, voluptățile ei sunt
reci, gelozia falsă, sinceritatea se manifestă doar în momentul când
vorbește și face greșeli gramaticale.
Scriitorul conturează personaje cu un statut intelectual înalt,
pasionați de lectură, și pentru care lectura este o situație de lămurire
a incertitudinilor. Trebuie precizat faptul că lectura la Camil
Petrescu are rol de clasificare a personajelor, nicidecum de a le
educa sau cultiva.
Scriitorul pare a fi asemeni lui Procust în crearea personajelor sale,
întrucât toți eroii lui sunt oameni ai cărților. Întorcându-ne la
legendă, Procust era omul care -i recrea pe cei care îi treceau pragul
după dimensiunile sale.
Procust înseamnă „cel care întinde”, el încearcă să-i mărească.
Principiul de „ a mări” este împrumutat de Camil Petrescu din
această legendă și cultivat în ambele sale romane prin faptul că
dorește o extindere a personalității și cunoașterii personajelor sale,
o evoluție a acestora prin prisma experiențelor de viață trăite în
lumea romanului.
Bărbatul lui Camil Petrescu nu poate trăi fără confirmarea
permanentă că femeia iubită este numai a lui. Incertitudinea
apartenenței acesteia dă naștere halucinațiilor.
Pe de altă parte, personajul feminin este o necesitate, un sprijin al
bărbatului. Femeia lui Camil Petrescu este un suport moral al
personajului masculin, funcția aceasta fiindu-i recunoscută atât față
de cititor cât și față de celelalte personaje. Deși gelos din fire, eroul
masculin al lui Camil Petrescu nu este dezgustat de infidelitatea
carnală, fizică, deși în opera sa agreează răzbunarea acesteia, el
crede în idealul androginului, în contopirea masculinului și a
femininului.

65
 ,, Се е a се a tra gе î n ro ma n е ѕtе i mpo ѕi bi li ta tе a dе rе a li za rе a
сo mpa ti bi li tăți i сărе i a î i ră pu nе î nѕă dе o bi се i o ma ѕсă a i nсo
mpa ti bi li tăți i și i nvе rѕ. Frе d i u bе ștе pе d-na T, da r nu mărtu ri ѕе
ștе i u bi rе a , Frе d е ѕtе dе zgu ѕta t dе Е mi li a, da r pе ntru a a fla da
tе dе ѕprе La di ma ma ni fе ѕtă fo rma l a сo mo da rе a dе pli nă , d-na
T a rе o ro a rе dе D., da r î l a ссе ptă сhi a r ѕе xu a l.
Pri nсi pi u l gе nе ra to r a l rе la ți е i е ѕtе î ntâ lni rе a , pri n сa rе ѕе dе fi
nе ștе u n е u pri n a ltu l. Се i do i i ndi vi zi ѕu nt po li i u nu i mo mе nt
dе rе flе сta rе rе сi pro сă , dе i ntе rmе di е rе și di ѕo сi е rе , dе tra nѕfе
r. În fе lu l a се ѕta ѕе rе a li zе a ză pra сti с pѕi ho lo gi za rе a î ntâ lni ri i
u ma nе .”118
Urmărind modul de creație al femeilor din operele sale, unde în
conturarea lor sunt folosite mai mult slăbiciunile acestora decât
calitățile, se poate observă că, scriitorul nu manifestă o simpatie
deosebită pentru acestea.
Nicolae Manolescu afirmă despre analiza psihologică a
romanului camilpetrescian:
„ Sufletul altora ne devine cunoscut prin prisma propriului suflet:
orice analiză este autoanaliză, orice observație psihologică se
sprijină pe introspecție.”119
Ρеrsоnɑjе іntеlіgеntе, рutеrnісе struсturɑl, сɑrе nu lɑsă nіmіс lɑ
vоіɑ întâmрlărіі, fără ɑ sе rіdісɑ în rɑngurі şі funсţіі сɑrе lе-ɑr
ştіrbі vіtɑlіtɑtеɑ suрusă соnсrеtuluі еxіstеnţіɑl, tоɑtе dеfіnеsс
rоmɑnеlе сɑmіlреtrеsсіеnе.
În Patul lui Procust este folosit pluriperspectivismul, relatarea
evenimentelor fiind realizată de mai mulţi naratori
subiectivi. ,,Pentru a ordona ideile acestor naratori scriitorul se
inventează pe sine în notele de subsol, această instanţă” 120, fiind
numită de N. Manolescu, în studiul , Autorul.
,, Aceşti eroi nu sunt sinceri şi fiindcă au un simţ al onoarei foarte
dezvoltat. Dar onoarea e singurul domeniu care nu poate exista fără
cod. Simţ al onoarei înseamnă cod al onoarei.”121

118
Crohmălniceanu, Ovid, S., Cinci prozatori în cinci feluri de lectură,
Bucureşti, Cartea Românească, 1984, p. 64
119 107
Manolescu, N., Arca lui Noe, Editura Grammar, București, 2007,p.381
120
Idem84
121
Manolescu,N.,op.cit.,p.670

66
 Romanul experimentează lucruri inedite şi se recompune.
Timpul, un element foarte esenţial în construcţia romanului, îşi
pierde soliditatea. „Memoria – involuntară şi „intens colorată
afectiv” – selectează din mai multe posibile delectându-se cu
propriile limite. A scrie devine a corecta, a îndrepta, a suplini, a
carenţa”.122
Singurul timp care are consistenţă şi sporeşte autenticitatea textului
este timpul prezent. Romanul modern nu mai respectă criteriul
cronologic în ordonarea evenimentelor, ele sunt redate prin scris,
cum le dictează memoria afectivă: îşi sprijină, mă atrage, îmi
apare, merg etc.
Nicolae Creţu constată că ,,relieful timpurilor, dialectica punctelor
de vedere, montajul vocilor şi chiar naraţiunea la persoana întâi
urmează o poetică a romanului care spaţializează în text raporturi,
procese şi tensiuni ale cunoaşterii adevărului în vederea creării
unităţii de sens.”123
Perspectiva spațială reflectă un spațiu real, casa Emiliei, redacția
ziarului, etc., dar mai ales un spațiu imaginar închis, al
frământărilor, chinurilor și zbuciumului din conștiința personajelor.
Unul dintre locurile tragice care ne atrag atenţia, în opera lui
Camil Petrescu, şi în care eroul evoluează cu siguranță în sine
este camera.
Rest al peșterii primitive, loc invizibil şi înfricoşător, unde stă
ascunsă puterea, camera este, la Camil Petrescu, spaţiul
gândirii si al dialogului, locul în care eroii îşi desfăşoară întregul
potenţial creativ; camera este şi spaţiul dragostei, locul în care
iubirea se consumă de la idee până la senzual un spaţiu al puterii,
căci dragostea, la Camil Petrescu, nu este altceva decât asimilarea
celuilalt prin afirmarea puternică a sinelui.
Eroii lui Camil Petrescu nu se pot desfăşura deplin decât dacă se
află sub protecţia acestul loc tragic în care dramele lor interioare
se consumă.

122
Petraş, Irina,op.cit .p.34

123
Crețu,Nicolae,op.cit,p.167-179

67
 ,,Сa mе ra Е mi li е i е o i nѕu lă în сă ldu ra zi lе i , î n ѕi mpla și gra va
înta mpla rе a i nсu rѕi u ni i du rе ro a ѕе pе сa rе Frе d Va ѕi lе ѕсu o fa
се în pro pri a е xi ѕtе nță, е ѕtе fa lѕă și pa tе ti сă. Сâ tе va o bi е сtе i
mpе rѕo na lе , u n și fo ni е r ma rе , o o gli ndă сu сa tе va fo to gra fi i ri
di сo lе , u n a ba ju r dе mă ta ѕе ga lbе nă pi сta tă , u n pa ra va n dе mo
da t înсro pе ѕс u n i ntе ri o r po е ti с, î n a ссе pți a Е mi li е i , fi rе ștе . Е
ѕtе nе vo i a dе a fa се i mprе ѕi е nе ѕpri ji ni tă dе u n сât dе е lе mе
nta r bu n gu ѕt o ri dе o ri gi na li ta tе . Ѕi ngu ru l o bi е сt pro tе ja t е ѕtе
pa tu l, fo a rtе сu ra t, a ștе rnu tu l е xtrе m dе fi n și dе a lb, pе ntru сă
a șa се r i ntе rе ѕе lе е i .
Е po a tе o bi е сtu l се l ma i îngri ji t și ma i lu xo ѕ di n сa ѕă . A ltă da
tă o o da i е po a tе a vе a o е xi ѕtе nță du blă сa î n сa zu l се lo r lo сu i
tе dе pro ѕti tu a tе . Е lo сu l î n сa rе ѕе сo nѕu ma ra pi d, nе gu ѕto rе
ștе , u n a сt fi zi o lo gi с, da r to to da tă și a drе ѕa pе сa rе ѕе е xpе di a
ză ѕсri ѕo ri a fе сtu o a ѕе , do mе ѕti се , dе go ѕpo dă ri е ță ră nе a ѕсă,
ѕănă to a ѕă și pro to сo la ră .”124
Se observă, aici descrierea de tip balzaciană pe care scriitorul o
împrumută , dar o folosește cu eleganță pentru a evidenția spațiile
unde se desfășoară secvențele importante din roman.
Fred Vasilescu este un om al interiorului. Acolo trăieşte acele
momente esenţiale care îi compun viaţa sufletească, dar acolo şi
descoperă drame existenţiale. Exteriorul este spaţiul disimulării,
al relaţiilor sociale forţat susţinute.
Sрɑţіul vіtɑl реntru реrsоnɑjеlе sɑlе сrеɑtоɑrе dе еріс іndіvіduɑl
şі соlесtіv, dеrіvă dіn însăşі struсturɑ іntеlесtuɑl-еxіstеnţіɑlă ɑ luі
Ϲɑmіl Ρеtrеsсu. Dе ɑсееɑ mеdіul сіtɑdіn, rеflесtɑt în rоmɑnеlе
sɑlе, dіrесţіоnеɑză ерісul sрrе рrеосuрărіlе ɑtât dе dіvеrsе şі рlіnе
dе substɑnţă vіtɑlă ɑlе реrsоnɑjеlоr, сɑrе-şі trăіеsс ɑісі fіесɑrе
сlірă.

124
Petrescu,Camil, Patul lui Procust,Editura Agora,București,2010

68
 Dând o interpretare simbolului din titlu ca fiind un spațiu al
nepotrivirii, se poate considera că scriitorul face o analiză de o
mare subtilitate psihologică,a mutilărilor pe care sentimentul
neîmpărtășit al iubirii le poate provoca în sufletului omului:
Ladima trebuie să-și amputeze spiritul, să cunoască umilința și
deznădejdea; doamna T. trăiește dezgustul și suferința neînțelegerii
unui refuz; Fred Vasilescu își reprimă cu brutalitate o mare
pasiune datorită unei inexplicabil complex de inferioritate pe care i-
l dă doamna T.; Doar Emilia nu pare atinsă de nimic, deoarece ea
nu trăiește sentimentul, ci îl mimează.
Sentimentul iubirii, ca formă a cunoașterii, poate fi și el un spațiu
al nepotrivirii și al mutilării. Ladima trebuie să-și modeleze spiritul,
ca să-l aducă la dimensiunile sufletești ale Emiliei, inferioară lui;
Fred este dominat de ideea că i se cere mai mult decât poate da în
dragoste (considerând că doamna T., este o ființă de excepție, care-
l anihilează în propria conștiință).
Fiecare personaj al romanului poate să se confeseze in forma
unor lungi reflecţii, aparent monologice, care sunt făcute în
singurătate, în izolare totală faţă de ceilalţi. Meditaţiile sunt făcute
pe marginea unor probleme esenţiale - iubirea, moartea,
cunoaşterea, istoria – ele constituind, o formulare estetică a ideilor
filosofice ale autorului.
Patul lui Procust este un roman realist de factură expresionistă şi
are o structură secvenţială, alcătuită printr-o tehnică de colaj, a unor
texte diferite, textul T., textul Fred, textul autorului, care, la rândul
lor, sunt divizate şi au amprente psihice diferite, plurilingvism
. În interiorul lor avem mai multe voci, ceea ce întăreşte structura
compoziţională foarte eterogenă a romanului, care imită
arborescenţa, modelul vegetal al unui copac. Chiar imaginile
eroilor se construiesc treptat din trăsături diferite, care se suprapun
parţial şi au mai mult un caracter complementar. Imaginea lui
Ladima este diferită în textul Fred, faţă de textul autorului.

69
 Ov. S. Crohmălniceanu observă: ,,...autorul şi-a descoperit eroii
tot într-însul. Altfel zis, în Camil Petrescu au existat mereu un Fred
Vasilescu, o doamnã T. şi un Ladima. [...] Pe de altã parte, a nutrit
aspiraţia cãtre absolut a lui Ladima şi s-a simţit tot timpul osândit la
o existenţã de proletar intelectual. A practicat ca gazetar
donchişotismul eroului sãu, cu o similitudine a atitudinilor mergând
pânã acolo încât sã-i poatã atribui fãrã nici o modificare acestuia
articolele pe care le-a publicat el în Omul liber. Datoritã unei
adevãrate identitãţi sufleteşti nu s-a sfiit sã-şi însuşeascã poeziile
lui, care au apãrut semnate de Camil Petrescu.”125
Toate personajele pe care le-a creat au trăit în el însuși. Având o
activitate bogată ca și gazetar, director de teatru, cronicar etc,
fiecărui personaj i-a atribuit câte o meserie sau funcție pe care a
avut-o și mediul social în care a trăit, a iubit și a creat.
A simțit cum să fii un intelectual neînțeles de societatea coruptă, să
lupți pentru adevăr și dreptate și să fii marginalizat și apoi uitat.
Autorul romanului este o personalitate creativă de nivel inventiv,
fiindcă tehnicile de roman folosite: de dedublare a eului, de
reflectoare sau oglinzi paralele, de colaj, de voci ideologice, sinteza
estetică, realizarea prin elemente complementare a imaginii eroilor,
îl aşează pe acest plan. De aceeaşi factură este şi discuţia despre
intelectual, care are limite, fiindcă intelectualul nu trebuie să fie
doar un om, care ridică şi dezbate probleme, ci el trebuie să ştie să
găsească rezolvarea lor.
Prin Patul lui Procust autorul continuă să dezvolte problema sa
preferată fundamentală: drama eului și a intelectualului.
Camil Petrescu este un analist lucid, utilizând observația,
introspecția, tehnica de jurnal. Prin așezarea în centrul romanului a
eului narator dar și personaj implicat conferă textului autenticitate
și substanțialitate. La nivelul modalităților de caracterizare a
personajelor sunt întâlnite elemente moderne de caracterizare: atât
monologul interior, analiza psihică, interpretarea cât și înlocuirea
portretului fizic cu cel moral, deplasarea interesului spre conflict
sau portret interior.

125
Crohmălniceanu, Ov.S., Cinci prozatori în cinci feluri de lecturã , p.208-209

70
 În cazul romanului Patul lui Procust portretul realizat în mod direct
de autor în notele de subsol relevă o anumita distincție: ,,Nu înaltă
și înșelător de slabă, palidă și cu un păr bogat de culoare castanie...
Ca fizic era poate prea personală ca sa fie frumoasă în sensul
obișnuit al cuvântului”.
Calitățile ei depind de punctul de vedere din care e văzut.
Relativitatea perspectivei este dată de modul cum personajele
romanului o văd (în mod diferit): se considera urâtă, Fred o descrie
ca o obsesie devoratoare de care fuge zadarnic iar în viziunea lui
Ladima, ea este opusul Emiliei.
Subiectivitatea reiese și din portretul realizat de autor în mod direct
a unui tânar loial și delicat, de o mare profunzime intelectuală:
„Era fiul celui mai mare industriaș pe care l-am numit convențional
în romanul meu Ultima noapte de dragoste intaia noapte de razboi-
Tănase Vasilescu.”126

126
Idem122

71
 ,,E romanul societăţii contemporane, e dosarul istoriei curente, e
arhiva nemistificată a prezentului, unde romancierul nostru se
vădeşte în acelaşi timp şi interpretul pervertirilor sociale după cum
romanul propriu-zis, ficţiunea, îl vădise interpret al sufletelor şi
pervertirii lor sentimentale.”127
Prin caracterul dominant pe care îl are în existența umană, ca și
prin gama variată a experiențelor și trăirilor, iubirea ocupă un loc
dintre cele mai important, fiind o experiență în trăirea individuală.
Percepută ca o dimensiune fundamentală a vieții, ea devine pentru
scriitorul chemat să facă analiza, o rațiune rece.
Eroii săi, din dorința lor arzătoare de perfecțiune, caută să atingă
absolutul. Aspirația lor se izbește însă de obstacolele inperfecțiunii
cu implicațiile alimentate nu o dată de ordinea obiectivă
. Tendința individului de a le încerca dezvăluie dorința arzătoare
de autonomizare a consțiintei, pornită din convingerea că dragostea
ar fi unicul sentiment capabil sa iasă din constrângerea socială și să
lumineze spațiul și timpul..
Romanul se înscrie în grupul romanelor de factură modernă.
Caracteristicile noului roman sunt folosirea timpului prezent şi al
persoanei întâi (a scrie la persoana a treia înseamnă a pierde
autenticitatea, observarea vieţii interioare a personajului sau fluxul
conştiinţei). Naratorul vede în fluxul conştiinţei singura realitate
esenţială, autentică. În spiritul ideii de autenticitate, cerea un limbaj
propriu, lipsit de ornamente (cel figurat este fals), iar din figurile de
stil acceptă doar comparaţia.
,, Ingeniozitatea scriitorului este de a fi aranjat ca un roman de
scrisori a amorului dintre D-na T. si Fred Vasilescu) să încorporeze
un altul (povestea dragostei lui Ladima pentru Emilia).128
În cazul romanului modern, autorul îşi dorește să închidă lumea în
interiorul conştiinţei, ștergându-i omogenitatea şi epicul, dar
conferindu-i dimensiuni metafizice; nu mai este un zeu în lumea
ireală, ci revine la condiţia umană limitată; are o perspectivă
limitată şi subiectivă, completată adesea cu opinii programatice
despre literatură (autorul devine teoretician).

127
Perpessicius, Scriitori români. Vol. V., Bucureşti, 1990.p.108-109

128
Crohmălniceanu,S.Ov., op.cit,p.117

72
Personajul–narator înlocuieşte naratorul omniscient, ceea ce
evidențiază drama de conştiinţă, conferindu-i autenticitate;
opţiunea pentru convenţiile epice favorizează analiza (jurnalul
intim, corespondenţa privată, memoriile, autobiografia ); principiile
cauzalităţii şi coerenţei nu mai sunt respectate; sunt alese
evenimente din planul conştiinţei, iar din exterior sunt preferate
faptele banale, lipsite de semnificaţii majore, fără să fie refuzate
inserţiile în planul social; modelul narativ al analizei psihologice
este impus pe plan european de opera lui Marcel Proust.
Eroul camilpetrescian este mai mult decât conştient de faptul că
momentul iubirii este unul al cunoaşterii profunde a sinelui, al
comuniunii cu Totul. Nimic nu este trăit în mod confuz, nimic nu
vine de la sine anihilând gândirea.
Cititorul se identifică cu personajul – narator, alături de care
investighează interioritatea aflată în centrul interesului; are acces la
intimitatea personajului – narator ( mai ales atunci când îi poate
„citi” jurnalul de creaţie). ,,El este fără îndoială primul teatrolog
serios pe care-1 cunoaște literatura română”, 129 aprecia Marian Popa
în monografia Camil Petrescu.
A scris multe piese de teatru pe care el însuși le-a pus în scenă,
fiind și regizor și director de teatru. La fiecare piesă pe care o
regiza scria câte o cronică în revistele de specialitate, promovând
astfel activitatea sa creatoare.
Nicolae Manolescu aduce precizări la analiza psihologică a
romanului camilpetrescian:
“Sufletul altora ne devine cunoscut prin prisma propriului suflet:
orice analiză este o autoanaliză, orice observaţie psihologică se
sprijină pe introspecţie”.130
Cititorul se transfigurează în fiecare personaj atunci când citește
romanul. Propriul suflet este amestecat cu sufletul personajelor, iar
trăirile personajelor este propria trăire. Personajele prind viață în
ochii cititorului și chiar uneori îi schimbă viața.

129
Popa,Marian,op.cit.p.199
130
Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, Editura Gramar, Bucureşti, 2007, p.
38

73
 În cadrul romanului modern nu există explicaţii ultime şi de aici
apare fascinaţia care se creează pentru că tot spaţiul vieţii afective
rămâne obscur. Întregul roman recurge la procedee narative ale
confesiunii (jurnale şi scrisori) fiind orientat către analiza vieţii
interioare prezentate din perspectiva conştiinţei subiective a
naratorului personaj.
O caracterizare cuprinzătoare și sintetică a romancierului Camil
Petrescu este formulată de G. Călinescu în Compendiu :
,,Camil Petrescu este în roman un anticalofil, partizan al dicteului
automat...Bergsonian și proustian, înțelege să cultive fără stânjenire
,,fluxul amintirilor” și gidian, să respecte autenticul în jurnale în
care pretinde a nu modifica nimic din cursul amintirii...”131
Criticul literar îl descrie pe Camil Petrescu, ca fiind un adept al
adevărului, al autentiticității și al reproducerilor corecte fără
înfrumusețări stilistice. Amintirile sale pe care le-a scris în jurnale
sunt rememorări ale vieții sale reale.
Personalitate complexă a literaturii interbelice, Camil Petrescu este
creatorul unui univers fascinant, neliniștit și marcat de tensiunea
ideilor. Diversitatea preocupărilor sale și a direcțiilor de creație
argumentează vocația literară și aspirația spre totalitate, spre
absolutul spiritual.

131
Călinescu, G., Istoria literaturii române. Compendiu. Editura pentru
literatură, București, 1968, p.290

74
 Concluzii
În dezvoltarea literaturii române, perioada interbelică a adus o
schimbare în gândirea și crearea operelor literare. Marii scriitori au
abordat noi stiluri de exprimare, sondând diferite tipuri de
personaje cu trăiri, experiențe și medii sociale. Tema războiului și a
societății a fost descrisă foarte amănunțit și prin ochii
intelectualilor construiți cu măiestrie în aceste scrieri.
Între caracteristicile romanului se remarcă lărgirea și diversitatea
tematicii în care se continuă inspirația rurală,dar și introducerea
tematica citadină. De mare importanță în construcția romanului este
tema intelectualui cu problemele lui de conștiință și explorarea în
profunzime a psihicului adică viața interioară a individului în
subconștient.
Cele două tendințe, tradiționalismul și modernismul au dezvoltat
două tipuri de roman.
Primul tip este romanul de creație în cadrul căruia personajele
sunt caracterizate prin reacțiile lor exterioare și prin comportament.
Al doilea tip este romanul de analiză unde personajele sunt
prezentate din interior, prin psihicul lor.
Între caracteristicile romanului se remarcă lărgirea și diversitatea
tematicii în care se continuă inspirația rurală,dar și introducerea
tematica citadină.De mare importanță în construcția romanului este
tema intelectualui cu problemele lui de conștiință și explorarea în
profunzime a psihicului adică viața interioară a individului în
subconștient.
Camil Petrescu a îmbogățit galeria personajelor complexe cu
figurile intelectualilor cum sunt Ștefan Gheorghidiu, Ladima , Fred
Vasilescu
Monologul interior, folosirea frecventă a persoanei I, descrierea de
tip balzaciană tehnica jurnalului personal folosit ca material în
realizarea romanelor au dezvoltat limbajul și curiozitatea cititorului
de a se apropia de literatură
Se observă în literatura din perioda interbelică și folosirea
tehnicilor narative cum este introspecția, portretul direct al
autorilor, dialogul ,dar mai ales monologul interior al personajelor,
ajungând cu analiza lor până în cele mai adânci zone ale conștiinței
individuale și ale subconștientului.
Acum apar teme și motive noi care îmbogățesc romanele.

75
Războiul văzut ca experienţă de viaţă trăită, o experienţă decisivă a
intelectualului, războiul ca iminenţă a morţii este tragic şi absurd.
Reprezentativ pentru această temă este romanul Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de război.
Introspecţia psihologică este o temă ce se regăseşte în majoritatea
operelor sale, prin observarea vieţii interioare, prin analiză
psihologică a conştiinţei personajelor.
Astfel, romanul Patul lui Procust este un exemplu în care această
temă este folosită foarte mult
Motivul intelectualului împreună cu dramele lui de conştiinţă este
prezent într-un cadru de existenţă obiectiv-socială, dominat de
setea de absolut.
Impresia pe care o lasă romanele acestor autori este că în ele nu
se întâmplă nimic, în sensul tradiţional al naraţiunii, romanele lor
sunt lipsite de acţiune, de evenimente, ele se încadrează în
categoria romanelor statice.
Aceste romane descriu sufletul pentru a observa conflictul
interior, zbaterile şi personalitatea personajelor.
Esențială rămâne contribuția autorului la dezvoltarea
dramaturgiei, atât la nivel teoretic, cât și la nivel creativ.
Ideile lui Camil Petrescu despre arta dramatică și poetica
românească prind contur în opera literară și schimbă încetul cu
încetul principii tradiționale. Dacă în vremea sa, Camil Petrescu a
fost un mentor ale cărui idei inovatoare au fost privite cu îndoială
de intelectualitatea interbelică, treptat ideile sale au încolțit în
gândirea românească având rezultate în perioada postmodernă.El
își îmbogățea opera cu o mulțime de note de subsol, în care explica
mișcarea și acțiunile personajelor sale.
Notele de subsol ale romanului camilian sunt o monogramă a
personalității scriitorului, care arată minuțiozitatea, orgoliul și
contradicțiile specifice scriitorului.
Camil Petrescu impune prin scrierile sale un univers nou, o altă
perspectivă narativă, şi un altfel de personaj. Personajele lui dau
dovadă de o conştiinţă lucidă, analitică, reprezentând tipul
intelectualului lucid care este în permanenţă un inadaptat. Chiar
dacă realizează monografii ale unor idei, scriitorul face eforturi de
a fixa intelectualul într-un cadru de existență obiectiv, social, cu o
imensă dorință de adevăr dint-o perspectivă lucidă.

76
 Concluzia acestei lucrări este că, scriitorul scriitorul Camil
Petrescu este creatorul romanului citadin modern.

77
 Bibliografie
[1] Petrescu, Camil, Patul lui Procust, Editura
Agora,București,2010
[2] Camil Petrescu, Biblioteca critică, Editura Eminescu, Bucureşti
[3] Balotă, Nicolae, Romanul românesc în secolul XX,, Ed.
Minerva, Bucureşti, 1987
[4] Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în
prezent, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Ediţie şi prefaţă de Al.
Piru, Minerva, Bucureşti, 1986.
[5] Călinescu,G Istoria literaturii române(compediu) Editura
pentru literatură,București,1968
[6] Călinescu,G., articolul Camil Petrescu,în revista Viața
Românească,ianuarie 1939
[7] Cioculescu Șerban, Varietăți critice ,București,E.P.L.1966
[8] Crohmălniceanu,S.Ovid, Literatura română între cele două
războaie mondiale Vol I,Editura Minerva,București,1975
[9] Constantinescu,Pompiliu, Romanul interbelic românesc,
Editura Minerva,București,1977
[10] Creţu ,Nicolae Constructori ai romanului , Editura Eminescu,
Bucureşti, 1982.
[11] George,Alexandru, Semne şi repere, Editura Cartea
Românească, 1971
[12] Georgescu,Paul,Păreri literare, Editura pentru
literatură,București,1964,
[13] Georgescu, Paul, De la o noapte la alta, în volumul
,,Polivalenţa necesară’’, București,1967
[14] Ghidirmic, Ovidiu, Camil Petrescu sau patosul lucidității,
Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1975
[15] Glodeanu,Gheorghe, Fascinația ficțiunii.Incursuni în
literatura interbelică și contemporană, București, Fundația
Culturală Libra, 2006
[16] Glodeanu,Gheorghe, Poetica romanului românesc interbelic.O
posibilă tipologie, Editura. Libra, Bucureşti, 1998
[17] Ibrăileanu,G, Studii literare, vol. II. Bucureşti: Editura
Minerva,1979
[18] Ilovici,Mihail, Tinerețea lui Camil Petrescu, Editura
Minerva ,București,1971
[19] Lipovanu,Ioana,articolul Camil Petrescu,în revista
Luceafărul,1965

78
[20] Lovinescu,Eugen, Istoria literaturii române contemporane,
Editura Litera,Chișinău,1998
[21] Lovinescu, Eugen, 1916 – 1922, Memorii, II, în Camil
Petrescu interpretat de…1984, Editura Eminescu, Bucureşti;
[22] Manolescu,Nicolae, Arca lui Noe.Eseu despre romanul
românesc, vol. II, Bucureşti, Editura Gramar 100+1, 2003
[23], Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române.Cinci
secole de literatura, Paralela 45,Pitești,2008
[24] Мicu, Dumitru Început de ѕecоl, Вucurești, Editurɑ Мinervɑ,
1970
[25]Мicu, Dumitru, În căutarea autenticității, Editura Minerva,
Bucureşti, 1992
[26] Munteanu,Romul, Tradiție și experiment în roman, în revista
România literară, anul XIII, nr.37, 11 septembrie 1980
[27] Netea, V., De vorbă cu Camil Petrescu (interviu), în Vremea,
XV, 686 14 februarie 1943
[28] Paleologu, Alexandru, Romanele lui Camil Petrescu în
vol.Spiritul și litera, Editura Eminescu, București,1970
[29] Popovici,Vasile, Lumea personajului.O sistemică a
personajului literar, Editura Echinox,
[30] Perpessicius, Scriitori români. Vol. V., Bucureşti, 1990.
[31] Petraș,Irina, Camil Petrescu.Schițe pentru un portret. Editura
Apostrof,București,2003
[32] Petrescu,Aurel, Opera lui Camil Petrescu, Editura Didactică și
Pedagogică, București 1972
[33]Petrescu, Camil, Teze și antiteze, Eseuri alese, Ediţie îngrijită şi
prefaţată de Aurel Petrescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1971
[34] Popa, Marian, Camil Petrescu, Editura Albatros, București,
1972
[35]Ralea,Mihai, Scrieri din trecut în literatură, Editura pentru
Literatura Univerală,București,1966
[36] Rebreanu Liviu, Jurnal I, text ales și stabilit de Puia Florica
Rebreanu note și comentarii de Nicolae Gheran, București,
Minerva, 1984
[37]Tertulian,N.,Substanțialismul lui Camil Petrescu,în
Eseuri,Editura pentru Literatură,București,1968
[38] Simion Eugen,Scriitori de ieri și de azi,vol.I,Editura Litera
Internațional, 2001

79
[39] Streinu,Vladimir, Pagini de critică literară,vol.
I,București.E.P.L
[40]Trandafir, Constantin, Camil Petrescu, Patul lui Procust,
Editura Porto-Franco, Galaţi,2014.
[41] Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Bucureşti, Editura
Lider, 1973.
[42] Vianu, Tudor, Jurnal, Tinereţea lui Camil, , Editura pentru
Literatură, București, 1961
[43]Vodă-Căpuşan, Maria, Camil Petrescu-Realia, Bucureşti,
Editura Minerva, 1988
[44]Zaciu, Mihai, Papahagi, Mircea, Sasu, Artur, Dicţionar esenţial
al scriitorilor români, Bucureşti, Editura Albatros, 2000
[45] www.academia.edu.com 17.03.2022/ 16:30
[46]http://scurt-prezentare-a-romanului-
interbelic]romanesc_compress.pdf,accesat la data de 15.03.2022/
11:20
[47]https://www.autorii.com/scriitori/camil-petrescu/camil-
petrescu-universul-creatiei.php, accesat la data 24.03.2022/ 14:35
[48]
limbaromana.md/index.php?go=articole&n=3635/Autenticitatea şi
resursele ei în romanul Patul lui Procust de Camil Petrescu,accesat
la data 28.03.2022/15:25
[49] www.didactic.ro/camilpetrescu/accesat la data
17.03.2022/16:45
[50]https://www.scrigroup.com/educatie/literatura-romana/Subiect
ivitatea-lui-Camil-Petrescu.php/ accesat la data de 9.04.2022/
08:20
[51]https://substantial.ro/gandirea-estetica-a-lui-camil-petrescu/
accest la data 11.04.2022/ 17:45
[52]https://referatenoi.ro/despre-opera-literara-patul-lui-procust-de-
camil-petrescu/ accesat la data 13.04.2022/15:30
[53]https://pdfslide.net/download/link/modalitati-de-constructie-
personaj-camil-petrescudoc accesat la data de 15.04.2022/ 09:30
[54]https://referatele.com/referate/romana/online29/Revista-Viata-
romaneasca-Gandirea-Sburatorul-Revista-fundatiilor-regale-
Contemporanul-Alge-Urmuz-ref.php accesat la data de
3.05.2022/10:45
[55]https://moam.info/misoginie-i-erotism-n-opera-lui-camil-
petrescu-html accesat la data de 3.05.2022/ 11:45

80
81