Argument

Am ales această temă pentru lucrarea de disertație deoarece perioada interbelică din
literatura română este foarte amplă și are în componența sa diferite tipologii, atitudini și
comportamente ale personajelor care trăiesc, suferă, iubesc și chiar mor.
Romanul psihologic este o specie literară a genului epic în proză care urmărește un singur
plan narativ cu accent pe analiza stărilor sufletești ale personajelor.
particularitățile romanului psihologic se găsește importanța acordată trăirilor interioare. Între
transformarea personajelor pe parcursul textului, dublarea conflictului exterior de unul
interior, modificarea radicală a relațiilor dintre personaje, schimbarea interioară a individului
datorita mediului impropriu acestuia, condiția intelectualului descrisă pe parcursul romanelor
apărute în perioada interbelică.
Condiția intelectualului în această perioadă este tragică din cauza trăirilor avute pe parcursul
primului război mondial și a readaptării la viața cotidiană după încheierea războiului, lupta
pentru supraviețuire și căutarea înțelegerii de către societate în care trăiește.
Această temă voi încerca să o descriu pe parcul acestei lucrări de disertație.
Perioada interbelică se caracterizează pe plan european prin înfrângerea Germaniei în
timpul Primului Război Mondial, prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar şi Revoluţia din Rusia.
Pe plan naţional se realizează unitatea naţională şi integrarea în ritmul european de
modernizare.
În cadrul evoluției romanului românesc, se poate vorbi de momentul Rebreanu Prozatorul
continuă și adâncește cercetarea societății românești, în tradiția lui Nicolae Filimon, Duiliu
Zamfirescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu etc, printr-o vastă documentare și
compoziție, printr-un studiu atent de analiză psihologică.
Liviu Rebreanu mărturisește că : ,,În actul creației, un rol important l-a avut pe de o parte
emoția, o anume impresie afectivă, pe de altă parte, acumularea de material documentar.” 1
Romanele sunt îmbibate pe alocuri de sentimente, de emoții, de stări interioare, dar și de
multe informații în care sunt prezentate spațiile în care se desfășoară acțiunea.
Scriitorii români se inspiră și din ideile lui Marcel Proust dându-le o formă originală, dar în
același timp mențin tendințele de revenire la modelele tradiționale, precum cel balzacian prin
tehnica descrierilor minuțioase.

1
Rebreanu L, Jurnal I text ales și stabilit de Puia Florica Rebreanu note și comentarii de Nicolae Gheran,

1
București, Minerva, 1984

Descrierile de tip balzacian ocupă pagini întregi în conținutul romanelor, dându-le o valoare
artistică inestimabilă.
,,Mai mult decât un rezultat al proustianismului, romanul psihologic a venit ca o rezolvare a
crizei în care intrase romanul românesc, aflat la sfârşit de veac
încă sub imperiul idilismului.”2 Romanul psihologic se dezvoltă prin ideile preluate din
scrierile scriitorului francez Marcel Proust estompând încet ideile romantice ce persistau în
literatură înainte de primul război mondial.
Caracterizând perioada interbelică, criticul literar Romul Munteanu afirmă că:
„Întreaga proză europeană evolua între romanul-evenimenţial şi naraţiunea explodată prin
analiză, primul caracterizându-se prin „structura centrifugală” 3 a personajelor – „caracteristica
lor rezultând din aplecarea spre exterior, din relevarea unor comportamente sau caractere prin
raportarea la anumite întâmplări –, în timp ce proza analitică „reduce evenimentele şi
amplifică procesele de conştiinţă. Personajele apar ca o însumare de stări psihologice
eterogene, cu o structură centripetală”.4
Anii interbelici se evidențiază în literatura română printr-o remarcabilă dezvoltare a
romanului,care atinge în scurt timp un înalt nivel valoric.
Marii noștri scriitori din perioada interbelică folosesc doar episodic idei din celelalte
perioade, ei creând alte teme precum analiza psihologică, individualizarea, scoțând în
evidență monologul interior al personajelor.
Literatura română (în special romanul) atinge în scurt timp nivelul valoric european. Prin
expansiunea ariei de referință, romanul începe a cuprinde medii sociale diferite și teme mai
complexe. Anul apariției romanului Ion a lui Liviu Rebreanu, 1920, devine unul de referință
pentru romanul românesc; cu toate acestea, înainte de 1920, au apărut și alte romane
importante, precum: Ciocoii vechi și noi a lui Nicolae Filimon, Romanul Comăneștilor a lui
Duliu Zamfirescu, Mara de Ion Slavici și Neanul Șoimăreștilor de Mihail Sadoveanu.

2
Protopopescu, Al, Romanul psihologic românesc , Cap. XII,Un recurs, 2002.
3
Romul Munteanu,Tradiție și experiment în roman,în revista România literară, anul XIII, nr.37, 11
septembrie 1980, p.4)
4
idem3

2
 Operele lui Sadoveanu și Rebreanu, aflate și ele în mediul rural, prezintă, spre deosebire
de romanul Ion trepte valorice superioare și modalități specifice. La polul opus, avem
creațiile lui Camil Petrescu, Cezar Petrescu George Călinescu și Hortensia Papadat-Bengescu,
romane citadine, a căror acțiune este situată în orașul modern. Aici se dezvoltă problema
intelectualului strălucit, pe care Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, George Călinescu o
ilustrează în romanele lor de referință cum sunt Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război, Patul lui Procust, Pădurea spânzuraților și Enigma Otiliei.
Lucrarea este structurată în trei capitole.
În primul capitol sunt prezentate câteva idei generale despre literatura română în perioada
interbelică, punându-se un accent important pe proza românească.
În capitolul al doilea capitol sunt arătate câteva personalități și operelor importante din
această perioadă.
În capitolul al treilea este prezentată condiția intelectualului în perioada interbelică și mai cu
seamă personajele intelectuale din operele evidențiate în această lucrare.
La sfârșitul lucrării vor fi scrise câteva concluzii privind tema abordată pe parcursul prezentei
lucrări.

3
Capitolul 1:Proza românească în perioada interbelică-considerații generale
Proza românească poartă amprenta complexității epocii pe toate planurile, a unui climat de
puternice contraste, de efervescență spirituală fără precedent,cu dorințe certe, formulate și
exprimate, de modernizare, de afirmare a culturii și literaturii noastre pe plan universal,de
sincronizare cu valorile europene.
Perioada interbelică este o perioadă relevantă a literaturii române și cu precădere a
romanului, care cunoaște vremea lui de înflorire, dominând această perioadă.
Cu privire la romanul interbelic s-au emis câteva caracteristici. Acum se intensifică
dezbaterile cu caracter teoretic în legătură cu romanul. Garabet Ibrăileanu în studiul “Creaţie
şi analiză” constată existența a două principale tipuri de roman: ,, romanul de creaţie, care
prezintă personajele îndeosebi prin comportamentul lor ; romanul de analiză care este
interesat de viaţa interioară,de psihic.”5

Eugen Lovinescu susține sincronizarea romanului românesc cu formulele moderne ale celui
univesal, evoluția romanului de la subiectiv la obiectiv, de la rural la cel urban.
George Călinescu încurajează romanul de orientare clasicistă, văzând în clasicism ,,un mod
de a crea durabil și esențial” 6 și romanul obiectiv, deoarece romanul trebuie să fie interesat de
cazurile individuale în măsura în care ele se transfigurează în tipuri.
Camil Petrescu înclină în scrierile sale spre autenticitate pe care o preia de la scriitorul francez
Marcel Proust:
-Literatura trebuie să fie sincronă structural filosofiei și științei ,psihologiei;
- Autenticitatea sau lumea văzută prin scriitor, iar realitatea este,,conștiința mea,conținutul
meu psihologic,să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simțurile
mele, ceea ce gândesc eu...” 7,
deci o imagine subiectivă a realității, profund marcată de psihologia personajului,
–narator (la persoanaI)

5
Călinescu,G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent,București,Editura Minerva,1980
6
Petrescu,C. Teze și antiteze,Eseuri alese,Ediție îngrijită și prefațată de Aurel Petrescu,București,
Editura Minerva,1971

4
 Memoria involuntară și durata subiectivă
-Acțiunea nu este urmărită în continitatea ei cronologică, ci discontinuu
-

Ideea autentică se realizează prin procedee moderne: monologul interior(autoanaliza),

jurnalul mărturisirile, notele din subsolul paginilor.
-Anticalofilismul adică stilul frumos este opus artei.
Luciditatea ,, nu omoară voluptatea reală ”ci o sporește.

Înnoirea și orientarea literaturii spre formule moderne se împlinea deci prin tema citadină,
prin intelectualizarea prozei și dezvoltarea romanului de analiză psihologică.Tradiția literară a
fost continuată prin formule moderne cum sunt analiza psihologică,construcția gradată a
personajului scoțând în evidență, trăiri, schimbări de comportament, depresia, boala ,mediul
social, ideea de sacru.

,,Romanul nu putea rămâne la rural şi social în vreme ce societatea se urbaniza, iar

intelectualii deveneau tot mai numeroşi şi problemele lor sufleteşti, etice ori religioase tot mai
complexe.”8 De remarcat, mai este faptul că societatea între cele două războaie mondiale se
modifică prin urbanizare, apariția intelectuatății care se confruntă cu diferite comportamente,
stări sufletești, etica, religia.Romanul a trebuit să se schimbe și să prezinte amănunțit
societatea nouă.

8
Manolescu,N., Istoria critică a literaturii române.Cinci secole de literatură, Paralela 45,Pitești,2008,p556

Perioada interbelică a însemnat pentru romanul românesc un amplu proces de modernizare la

temelia căruia s-au aşezat studii şi lucrări de teoretizare şi conceptualizare ale unor importanţi

5
romancieri ai perioadei. Unul din conceptele îndelung discutate ale perioadei a fost
autenticitatea.
Este o perioadă relevantă a literaturii române și, cu precădere, a romanului, care cunoaște
vremea lui de înflorire maximă, dominând epoca interbelică.Dezvoltarea romanului românesc
de analiză psihologică în perioada interbelică coincide cu afirmarea unor importante curente
în psihologie şi a unor realizări în proza psihologică universală. Şi unele, şi altele i-au marcat
pe scriitorii români, lăsând influenţe în opera acestora.

Încercând să redescopere sufletul primar, originar, amenințat de agresiunea unei lumi

aflate în schimbare și în construcția romanelor apar noi tehnici și procedee literare.
Un aspect din care poate fi conturată varietatea romanului interbelic il constituie
compozitia epică și constructia subiectului.
Interesul pentru viaţa interioară a individului şi pentru întreg sistemul de sentimente şi
emoţii începe să se manifeste încă din secolul al XVIII-lea, iar la sfârşitul secolului al XIX-lea
şi începutul secolului al XX-lea, romanul de analiză psihologică se găseşte în plin proces de
înnoire. Acest tip de roman prezintă personajele din interior prin gândurile şi stările lor
sufleteşti. Romanul de analiză cuprinde reflecţiile şi comentariile autorului şi nu poate avea
decât personaje complexe. Romancierul refuză să mai fie o prezenţă tutelară, omniscientă şi îi
cedează întreaga sa autoritate personajului. Viaţa interioară a eroului, aflată într-o continuă
mişcare, constituie tema principală a cărţii, împreună cu modalitatea prin care societatea se
dezvăluie cititorului. Romancierii mută accentul de pe aventură pe erou, subiectul operei
devine acum interioritatea personajului, universul emoţiilor şi gândurilor lui:
„Personajele nu mai sunt determinate de evenimente, ci le determină. Biografia ieşită din
comun este înlocuită cu trăirea interioară ieşită din comun.”9
Romanul de analiză psihologică se caracterizează prin preocuparea pentru ceea ce este interior
personajelor, pentru gândurile şi sentimentele lor, pentru ceea ce Proust numea „domeniul
nostru interior”.
Romanul de analiză este romanul persoanei întâi. Monologul interior şi persoana întâi sunt
tehnici literare folosite pentru a conferi autenticitate textului. Pe lângă persoana întâi, există şi
o altă însușire , aceea a povestitorului care mediază între autorul confundat cu personajul său
şi lector. Acest tip de narator este echivalentul alter-ego-ului autorului precum Ştefan
Gheorghidiu din romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război.

6
Alexandru Protopopescu scrie o carte întitulată Romanul psihologic românesc acestui tip de
roman, despre care afirmă:

9
Popovici,V.,Lumea personajului.O sistemică a personajului literar,Editura Echinox,1997,p233

„Romanul psihologic românesc este, de fapt, un roman anti-psihologic sau, în orice caz,
unul post-psihologic, reprezentat de scriitori foarte diferiţi şi caracterizat, destul de vag,
printr-o reală aprehensiune pentru filosofie şi printr-o masivă infuzie de spiritualitate specific
românească”.10

Autorul înţelege prin „roman post-psihologic” romanul interbelic, diferit faţă de romanul
analitic creat în anii 1900.
Criticul Garabet Ibrăileanu dă o definiție mai clară termenului „roman de analiză”:
„Dacă în ceea ce priveşte poezia, tendinţele înnoitoare sunt mult mai diverse şi
clasificabile pe şcoli, curente ori manifeste, în ordine epică, putem spune că forţa de revoluţie
se concentrează exclusiv în jurul romanului de analiză”11
Astfel de opere încearcă elucidarea unei sensibilităţi, stabilirea unei personalităţi a eroului.
Personajul nu are parte de o evoluţie din punct de vedere psihic, nu se modifică în sine, ci îşi
modifică doar cunoaşterea de sine. Evenimentele povestite nu descriu conflictul exterior şi nu
stabilesc cadrul, ele prezintă momentele de revelaţie interioară, de trăire ale personajului.
Prin analiza psihologică autorul se înstrăinează de personajul său,deoarece dorește să-i
prezinte stările interioare într-o manieră intelectuală,fără a avea vreun sentiment față de acesta
Eugen Lovinescu includea în lucrarea sa Istoria literaturii contemporane , pe analiști și pe
„cei ce, fără de analize precise, sondează inconştientul sau realizează prin acumulare şi
sugestie stări de conştiinţă obsesivă, morbide, inanalizabile.”12

10
Protopopescu,Al.,Romanul psihologic românesc,Editura Eminescu,București,1987,p.113
11
Ibrăileanu,G., Studii literare,vol II.,București,Editura Minerva,1979
12
Lovinescu,E., Istoria literaturii române contemporane,București,Editura Minerva,1973

7
Impresia pe care o lasă romanele acestor autori este că în ele nu se întâmplă nimic, în sensul
tradiţional al naraţiunii, romanele lor sunt lipsite de acţiune, de evenimente, ele se încadrează
în categoria „romanelor statice”, Aceste romane descriu sufletul pentru a observa conflictul
interior, zbaterile şi personalitatea personajelor. Aceşti scriitori sunt interesaţi să reconstituie
viaţa interioară a personajelor, cu sentimente, emoţii, senzaţii, deci lumea unei subiectivităţi
în continuă mişcare.
La Rebreanu, elementele caracteristice ale romanului psihologic sunt: pe de o parte, un
limbaj al sondajului deopotrivă prea general şi prea decis (fiindcă nu reflectă totdeauna o
subiectivitate implicată), aparţinând perspectivei detaşate a unui narator impersonal; pe de
alta, o conştiinţă ce se află mai curând într-un regim special decât într-unul normal.
Romanele lui George Călinescu se definesc prin câteva trăsături comune: - depășesc
realismul clasic asimilând experiențele romanului modern, adică -creează caractere dominante
de o singură trăsătură majoră, ridicate la tipologii de mare circulație universală cum sunt
avarul, arivistul.
Tehnica narativă, prin fixarea caracterelor în spațiu și în timp, prin descrierea minuțioasă a
cadrului fizic în care se desfășoară acțiunea, cu o atenție specială pentru arhitectura clădirilor,
pentru interioare,pentru operele de artă plastică ce le împodobesc, detașarea față de personaje
și crearea de tipologii care arată realismul secolului al XIX-lea.
În romanele de analiză psihologică are loc o înlănţuire a întâmplărilor de tip cauză-efect
între eveniment, întâmplarea exterioară şi trăirile sufleteşti ale personajelor.
Romanul interbelic se particularizează prin bogația explozivă și prin varietatea curentelor,
temelor și construcției epice, tehnicilor de realizare stilistică și de compoziție, care semnifică
o efervescență culturală incontestabilă, apropiind astfel literatura română de cea occidentală și
impunând romanul românesc în universalitate.

8
 Capitolul 2:Scriitori reprezentativi ai romanului interbelic

2.1.Camil Petrescu
Adept al modernismului lovinescian, Camil Petrescu (1894-1957), este cel care, prin opera
lui, fundamentează principiul sincronismului, altfel spus, contribuie la sincronizarea literaturii
romane cu literatura europeana (europenizarea literaturii române ), prin aducerea unor noi
principii estetice ca autenticitatea, substanțialitatea, relativismul, și prin crearea personajului
intelectual lucid și analitic, în opoziție cu ideile samanatoriste ale vremii, care promovau ,,o
duzină de eroi plângăreți”.
Camil Petrescu observă că,, literatura trebuie să ilustreze probleme de conștiință, pentru
care este neapărată nevoie de un mediu social în cadrul căruia acestea să se poată
manifesta.”13Camil Petrescu propune o creație literară autentică, bazată pe experiența trăită a
autorului și reflectată în propria conștiință: "Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea
ce înregistrează simțurile mele, ceea ce gândesc eu .Aceasta-i singura realitate pe care o pot
povesti Din mine însumi, eu nu pot ieși. Orice aș face eu nu pot descrie decât propriile mele
senzații, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi.” 14 Romanul
Ultima noapte de dragoste ,întâia noapte de război, definit de autor drept „un roman cu o

9
tehnică anapoda”, constituie o inovaţie în arta romanescă de la noi. Autentică, în primul rând,
prin transferarea subiectului din spaţiul realului în cel al conştiinţei, cartea este elaborată în
mod riguros, autorul explorând cu luciditate orice detaliu: psihologic, comportamental,
vestimentar etc. Aglomerarea de amănunte, caracteristică, în special, primei părţi, complică
naraţiunea. În partea a doua, unde, de rând cu tema războiului, se prelungeşte şi subiectul
erotic, expunerea devine temperată, sobră.Stilul anticalofilic, aplicat metodic de autor,
implică, întâi de toate, analiza lucidă a stărilor de conştiinţă, abordarea minuţioasă a zonelor
raţiunii, explorarea stărilor interioare ale personajelor. Astfel, sunt motivate frecventele
deducţii la care recurge personajul-narator.
Referindu-se la substanţa narativă a romanului, Tudor Vianu îl defineşte ca pe „...o scriere în
care arta analizei câștigă unul din succesele ei cele mai mari”. 15

13
Petrescu,Camil,Teze și antiteze,1971,p.22
14
op.cit.,p.23
15
Vianu,T.,Arta prozatorilor români,1973

În romanul Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de război (1930), Camil Petrescu

surprinde drama intelectualului lucid, însetat de absolutul sentimentului de iubire, dominat de
incertitudini, care se salvează prin conștientizarea unei drame mai puternice, aceea a omenirii
ce trăiește tragismul unui război absurd, văzut ca iminență a morții.
Romanul este structurat în două părți, cu titluri semnificative, scrise, ambele la persoana
întâi, alcătuiesc la un loc un univers de viață complex surprins în două ipostaze existenșiale
fundamentale: iubirea și războiul (sau iminența morții).
Dacă prima parte a romanului pare a fi integral o ficțiune (scriitorul nu era căsătorit), partea
a doua se alcătuiește dintr-o experiență de viață trăită direct și consemnată în jurnalul de
campanie al autorului (din ale cărui pagini sunt reproduse fragmente în subsolul cărții).
Scris în întregime la persoana întâi, romanul devine un monolog liric în care eroul se
destăinuie, se analizează cu luciditate, zbuciumându-se între certitudine și incertitudine în
planul erotic și în viața amenințată de moarte.
La începutul primei părți a romanului, este prezentat Ștefan Gheorghidiu că este
sublocotenent, proaspăt concentrat într-un regiment de infanterie, trimis pentru fortificarea
Văii Prahovei, între Bușteni și Predeal, apoi în munți, în regiunea Dâmbovicioara.
,,Pentru mine însă, această concentrare era o lungă deznădejde.De multe ori, seara, la popotă,
era destul un singur cuvânt ca să trezească răscoliri și se întărâte dureri amorțite.” 16

10
 Eroul principal face eforturi disperate să obțină o permisie de două zile pentru a merge la
Câmpulung, chemat de urgență de soția lui,cu care se împăcase de curând.O discuție la popota
unității pe tema dragostei, a fidelității femeii, a răspunderii lor conjugale îl irită pe tânărul
sublocotenent, care reacționează cu o violență abia stăpânită, ce-i uluiește pe cei de față.
Ştefan Gheorghidiu o cunoaşte pe Ela în timpul facultăţii, ea fiind studentă la Litere, iar el
studiind filosofia. Se căsătoreşte cu Ela dintr-un gest cavaleresc, impresionat de gestul ei faţă
de el, acela de dăruire totală. După ce primeşte o moştenire de la un unchi bogat, relaţiile
dintre Ela şi Ştefan se schimbă. Ea doreşte să se adapteze noii condiţii sociale, în timp ce el
vrea să ducă viaţa de mai înainte. Relaţiile superficiale, generate de noua existenţă mondenă,
îi repugnă lui Ştefan. Este cuprins de gelozie şi bănuieşte că între Ela şi avocatul Grigoriade
există o legătură de dragoste. Pe măsură ce suspiciunile lui cresc, se vede incapabil să aibă o
discuţie explicită cu Ela, negăsind baze solide care să dovedească infidelitatea ei. În această
stare de spirit el pleacă pe front.

16
Petrescu C., Ultima noapte de dragoste...2000

,,Raportate la acelaşi punct nu pot să existe două adevăruri, opuse, în acelaşi timp. Dacă
adversarul meu are dreptate, nu uneori, ci foarte adeseori, atunci renunţ eu la opinia mea – şi
pentru asta încă îţi trebuie curaj – şi o împărtăşesc pe a lui, dar tot cu pornire şi hotărâre.
Indiferenţă nu poate fi în niciun caz, căci există o pasiune a adevărului”.17
Cartea a doua , Intâia noapte de război, este construită sub forma unui jurnal de război,
urmărind experienţa de pe front, în timpul Primului Război Mondial, şi porneşte de la date
reale din biografia autorului. Valorificarea acestui jurnal de campanie, al articolelor şi a
documentelor din epocă conferă autenticitate textului. Naratorul urmăreşte detalii de luptă,
atitudini şi scene specifice frontului. Pe măsură ce descrierea ororilor războiului se amplifică,
sentimentul de gelozie se estompează pentru erou.
În capitolul Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu, naratorul prezintă câteva episoade de
coşmar din timpul unui bombardament, notele din subsolul paginii întărind această relatare
din perspectiva autorului.
Romanul se încheie cu un epilog intitulat Comunicat aprocrif care cuprinde deznodământul
poveştii de dragoste. Abia ieşit din spital, după ce fusese rănit, Gheorghidiu primeşte o
scrisoare anonimă care îi confirmă cele bănuite până acum.

11
Aceasta îi dă detalii despre locul şi timpul întâlnirilor dintre Ela şi Grigoriade. Îşi dă seama
că nu îl mai interesează femeia de lângă el şi divorţează, lăsându-i Elei o bună parte din
avere, şi mai cu seamă casa cu tot trecutul.
Unicitatea conştiinţei analizează efectele celor două experienţe în plan interior, scena dintre
cele două părţi ale romanului prezentând cântecul de la răspântie de drumuri care contopeşte
„chinurile iubirii mele de oraş şi chinurile adunate, ca o drojdie, în sufletul ăsta obştesc de
răspântie”18
Deci, romanul se constituie dintr-un moment al recuperării poveştii, prin rememorare şi
dintr-un moment al clipei reale, războiul. Cele două cărţi ale romanului prezintă două
experienţe, aparent fără legătură, care alcătuiesc împreună „dosarul de existenţă” al
personajului.

17
idem16
18
idem17

Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de război, este un roman de experienţă, de

cunoaştere, o lungă confesiune a unui student în filosofie, care începe prin nişte mărturii
intime. Autorul aduce în prim plan cele mai subtile mişcări ale sufletului chinuit de
sentimentul geloziei, gelozia reprezentând un alt război dus de personaj, un război al
instinctelor. Iubirea ocupă în opera lui Camil Petrescu un loc dintre cele mai importante: eroii
săi, în dorinţa lor arzătoare de perfecţiune, cautǎ şi aici absolutul. Scriitorul a analizat acest
sentiment din toate perspectivele posibile, însă nu l-a pus deasupra tuturor valorilor, fapt
dovedit de involuţia cuplului Ştefan Gheorghidiu – Ela. Eroul lui Camil Petrescu este un
intelectual, o natură reflexivă şi perspicace, care suferă pentru că gândeşte şi analizează
fiecare detaliu. Personajele camilpetresciene sunt definite esenţial prin drame de conştiinţă, iar
autorul e nevoit să se ocupe în principal de aventurile conştiinţei. Această afundare în
regiunile obscure ale conştiinţei şi, mai ales, exactitatea de ordin ştiinţific folosită în analiza
detaliată a complexelor sufleteşti tipice îl aduc pe Camil Petrescu la rangul de expert în
materie de suflet omenesc.
,, Căutam o identificare şi o verificare a eului meu(…)Nu m-aş fi putut realiza decât într-o
dragoste absolută”19

12
 Apărut în 1933, la trei după romanul Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de război,
romanul Patul lui Procust a avut un mare succes la public,impunând un prozator de primă
mărime, analist excepțional și creator al unei formule narative deosebite.
Patul lui Procust este un roman al dilemelor existențiale, al vieții care-și păstrează fiorul,
misterul unic și nerepetabil.
,,Roman de experiență, de cunoaștere, în care eroul are capacitatea de a se vedea trăind-
dedublare voluptoasă.”20
Titlul romanului reprezintă o metaforă ce trimite la o legendă greacă antică, în care Procust
este un tâlhar, care mutilează oamenii în funcţie de un tipar al său. El construieşte două paturi,
unul foarte mare şi unul foarte mic, silindu-i pe călătorii capturaţi pe drumul spre Atena să se
potrivească acestora. Cei înalţi erau măsuraţi cu patul mai mic şi scurtaţi, iar cei scunzi erau
lungiţi pentru a se potrivi patului mare. În final însă, tâlharul este prins de către Tezeu şi
moare, căzând victima propriei metode sadice de a ucide. Acest act crud înglobează o
semnificaţie profundă, folosită de romancierul Camil Petrescu ca idee centrală în scrierea sa.

19
Petrescu,C Teze și antiteze,1971,p.22
20
Călinescu,G,op.cit,p.294

Societatea este cea care chinuie sufleteşte individul, impunându-i rigorile sale. Indivizii care
o alcătuiesc sunt transformaţi într-un Procust pentru cei din jur, acceptând şi determinând
compromisuri, fiind în acelaşi timp în mod paradoxal şi călăi dar şi victime.
Compoziția textului apare structurată din trei segmente complet diferite, adunate printr-o
tehnica de colaj.
Acest al doilea roman este alcătuit pe mai multe planuri, care se întâlnesc şi se despart aparent
ȋntr-o capricioasă compoziţie. Din punct de vedere compoziţional textul este structurat pe
două planuri – corpul propriu-zis şi notele de subsol – iar din punct de vedere structural, opera
e alcătuită din trei texte: textul T., textul Fred Vasilescu şi textul autorului.
Textul T. este format din cele trei scrisori ale doamnei Maria T. Mănescu, adresate
autorului. În cele trei documente, personajul feminim se raportează la relatarea a două pasiuni:
un oarecare D., pe care-l cunoaşte din copilărie şi care o iubeşte şi iubirea ei pentru Fred
Vasilescu.
Textul Fred Vasilescu conţine voluminosul jurnal al acestuia adunat sub titlurile Într-o
după-amiază de august şi Epilog 1. Prima parte relatează vizita făcută de Fred actriţei Emilia

13
Răchitaru şi este alcătuită din scrisorile lui George Demetru Ladima adresate Emiliei. Ele sunt
citite ȋntr-o după-amiază fierbinte de vară de către Fred Vasilescu, completate de Emilia şi
comentate de Fred însuşi. În partea a doua, epilogul scris de Fred, se încearcă elucidarea
morţii lui George D. Ladima.
Textul autorului Epilogul 2 conţine precizările sale referitoare la moartea lui Ladima. La
toate acestea se adaugă notele care completează informaţiile oferite în corpul propriu-zis al
operei. Prima impresie la lecturarea textului este aceea că materialul este pus la întâmplare
dar, departe de a fi o aglomerare de documente, materialul este ordonat în funcţie de
semnificaţia lor. În acest roman cronologia este abandonată. Perspectiva narativă se realizează
prin prisma personajelor: Fred, Ladima, Doamna T., Emilia, Penciulescu, D., dar şi prin
viziunea autorului care este şi el un protagonist ce-şi expune ideile cu privire la literatură în
subsolul paginilor. Realitatea se dezvăluie din aceste unghiuri diferite de vedere, ca o
reflectare a relaţiilor umane. Ceea ce oferă omogenitate romanului este naraţiunea la persoana
I.
Romanul are un caracter de cu multe opțiuni, pentru că autorul aduce în faţa cititorului
realitatea afectivă a fiecărui personaj reflectată direct în conştiinţe diferite. Astfel, doamna T.
este privită de ochii lui Fred Vasilescu, ai lui D. şi nu în ultimul rând ai autorului. Familia este
văzută de G.D. Ladima şi de fred, Ladima este văzut prin ochii Emiliei şi ai lui Fred, Fred este
văzut de doamna T., de Emilia, de Valeria (sora mai mare a Emiliei) şi de sine însuşi. Astfel
un Eu se defineşte prin altul.
„O curgere de stări interioare, de imagini, de reflexii, de îndoieli etc., de ceea ce constituie
materialul imaginaţiei şi al gândirii”21
Patul lui Procust e un roman bine construit, o lucrare de maturitate, un roman cu tema
existenţială care are în prim plan condiţia umilă a intelectualului, a omului superior într-o
societate meschină, lipsită de idealuri. Autorul propune astfel în noua formulă romanescă în
literatura noastră, o formulă în care planurile interferează, iar în subsol apar, pe lângă
lămuririle suplimentare, şi divagaţii vag teoretice.
Este romanul proustian prin excelenţǎ, unde singurele personaje care ies în evidenţǎ şi se ţin
minte sunt prietenii „caricaturali” ai lui Ladima. Romanul prezintă degradarea personajelor
ajunse în pragul cel mai jos al existenţei, fiind alcătuit din colaje în care imaginile sunt
prezentate diferit.. Opera oferă sugestia că familia şi indivizii ce o compun trăiesc stăpâniţi de
interesul material; iubirea lor pare a fi supusă „patului lui Procust”. Romanul prezintă o

14
adevărată construcţie epică în care toate observaţiile sunt reductibile la indivizi; eroii nu se
produc sufleteşte, ci se analizează pe sine sau îi analizează pe alţii.
În Patul lui Procust, Camil Petrescu transformă autenticitatea într-o convenție, se opune
autorului omniscient şi creionează personaje din al căror punct de vedere priveşte. Cu toate că
jurnalele şi documentele sunt folosite tocmai pentru a oferi impresia de autenticitate şi
adevăr , e clar că acestea sunt doar simple ficţiuni. Pentru ca documentul să pară cât mai
autentic, este descris şi ca formă exterioară: autorul specifică pe ce hârtie ar fi fost scrise
misivele lui Ladima, cât şi momentul în care personajul a scris. De asemenea, ajunge să
analizeze şi grafia în momentul în care citeşte textele trimise de Ladima Emiliei. O garanţie a
autenticităţii unui fapt sufletesc o dă reala lui trăire, de aceea sunt preferate mărturiile directe,
pline de sinceritate. Fred Vasilescu şi doamna T. sunt îndemnaţi să scrie pentru a oferi textului
impresia de trăire reală, adevărată: „Am îndemnat-o atunci să scrie, şi cum, întâmplător,
aveam posibilitatea, m-am oferit, gata să înlesnesc apariţia oricărei încercări pe care ar fi
făcut-o”.22 Ţelul e obţinerea senzaţiei de autenticitate neştirbită. Intervin mereu digresiuni.
Autorul însuşi întrerupe naraţiunea cu note care ocupă adesea pagini întregi. Prin acuitate
intelectualǎ şi putere de creaţie, Camil Petrescu rămâne în literatura română cel mai de seamă
romancier, analist al lucidităţii şi autenticităţii.

21
Petrescu,Camil, Patul lui Procust
22
idem21

2.2.George Călinescu
Romanele lui George Călinescu se definesc prin câteva trăsături comune: depășesc realismul
clasic, asimilând experiențele romanului modern creează caractere dominate de o singură
trasatură majoră, ridicate la tipologii de mare circulație universală, avarul, arivistul ( ele fiind
însă un pretext – cum mărturisește însusi scriitorul – pentru introinspectie ). Așadar,
romancierul ,, reface clasicismul ”, trecând prin experiența curentelor literare, pe care le
considera, consecvent pricipiilor sale teoretice, relative.
Tehnica narativă, prin fixarea caracterelor in spațiu și timp, prin descrierea minuțioasă a
cadrului fizic în care se desfășoară acțiunea, cu specială erudită atenție pentru arhitectura
clădirilor, pentru interioare, pentru operele de arta plastică ce le împodobesc, detașarea față de
personaje și crearea de tipuri ne trimit la Balzac și la realismul secolului al XIX – lea.

15
 Romanul Enigma Otiliei (1938) reconstituie atmosfera societății românești la începutul
secolului al XX-lea, în care statuturile sociale se stabileau în funcție de avere, de aici,
încleștarea și desfășurarea de energii în jurul moștenirii lui moș Costache Giurgiuveanu.
Acțiunea începe într-o seară de vară (iulie 1909) când tânărul Felix Sima sosește în București,
la ruda sa prin alianță, Costache Giurgiuveanu.
Absolvent al Liceului Internat din Iași, Felix (care rămăsese orfan după ce-i murise și tatăl),
venise la tutorele său necunoscut, intenționând să urmeze Facultatea de Medicină.
Primit în bătrâna casă din strada Antim, tânărul se integrează vieții putin ciudate din acest
spațiu, cunoscând întreaga familie și modul său de viață. Alcatuită din două ramuri, familia lui
Costache este reprezentativă pentru burghezia bucureșteană a începutului de secol: autorul
descrie cadrul material al existenței (case, interioare) cu o precizie de tip balzaciană, relațiile
familiale și sociale, jocul de interese (care au ca mobil banii), infățisarea oamenilor, aspecte
ale Bucureștiului de atunci. Toate aceste aspecte l-au determinat pe criticul Pompiliu
Constantinescu sa considere ca romanul este "o frescă din viața burgheziei bucureștene" 23.

23
Constantinescu,Pompiliu, Romanul interbelic românesc, Editura Minerva,București

În familia lui Giurgiuveanu, pe treapta cea mai înaltă a vârstei se află moș Costache, și sora
sa, Aglae Tulea. Cel dintâi trăiește în casa din strada Antim, alături de fiica sa vitregă - Otilia
Mărculescu (pe care o iubește sincer) și pândit cu răutate, din curtea alăturată, de familia
Aglaei.

Rentier bogat, Costache intenționează să-i facă o situație Otiliei, înfiind-o, dar teama de
Aglae și propria avariție îl impiedică; în compensație, decide să-i lase fetei, o casă (ridicată,
evident, cu cheltuieli cît mai mici). În acest scop, își procura materiale rămase de la demolări
pe care le depozitează în curte, apoi le mută în casă (punând în primejdie vechea clădire).
Din pricina efortului, Costache este lovit de apoplexie, prilej pentru familia Aglaei de a
ocupa ,,militărește” casa, în așteptarea decesului.
Bătrânul însă nu moare acum (ba trece chiar printr-un scurt episod familial) recăpătându-și
sănătatea, deși Stănică Rațiu (ginerele Aglaei) încearcă să-l sperie cu scopul de a afla unde-și
ține banii.

16
 De familia lui Costache s-a atașat și Leonida Pascalopol, un moșier bogat și fin, îndrăgostit
de Otilia; de dragul acestui sentiment (pe jumătate patern, pe jumatate viril) și al serilor
petrecute, la joc de cărți, în casa lui Giurgiuveanu, Pascalopol acceptă prezența întregului
clan.
Cealaltă ramură a familiei este condusă ferm de Aglae (al cărei soț - Simion Tulea - este un
fel de ,,anexă” ciudată, prelungită în mezinul familiei - Titi - la fel de ciudat); și, cum tatăl era
maniac (îi plăcea să brodeze, înainte de a fi dus la ospiciu), nici Aurica (una dintre cele două
fiice ale Aglaei) nu este altfel; deosebirea constă doar în ,,obiectul” maniei: căsătoria. Singura
care ,,se salvează” este Olimpia (căsătorită cu Stănică), a cărei placiditate va fi folosită, mai
târziu, ca pretext de divorț.
În această lume a răutății și a mizeriei sufletești, înflorește iubirea dintre cei doi inocenți
(Felix și Otilia). Studenți amândoi (el la Medicină, iar ea, la Conservator), tinerii trăiesc o
dragoste pură, umbrită doar de intrigile lui Stănică și de temerile Iui Felix.
Din pacăte, în curând, cuplul primordial va fi izgonit din Paradis: lovit din nou de dambla,
Costache este vizitat de Stănică Rațiu, care-i fură banii ascunși sub saltea, provocând moartea
bătrânului.
După o noapte castă (petrecută în camera lui Felix), Otilia (a cărei înfiere nu fusese
legalizată) pleacă împreună cu Pascalopol.
Din epilog se observă că, Felix a devenit un renumit profesor universitar și că s-a căsătorit în
chip strălucit. După război, revăzându-l pe Pascalopol, Felix este informat ca acesta se
despărțise de Otilia (din delicatețe sufletească), dar că ea rămăsese o mare enigmă.
În timpul acela, căsătoria devine și ea, din perspectiva averii, un mijloc de îmbogățire, de
câștigare a unui statut social important.
Un întreg lanț de eforturi materiale și spirituale se desfășoară în vederea realizării
căsătoriei.Real sau imaginar, toții protagoniștii pot deveni parteneri: Felix-Otilia, dar pe Felix
îl visează ca soț sau ca iubit Georgeta și Aurica, Pascalopol-Otilia, dar pe Pascalopol îl
dorește Aurica, Lili-Titi, Titi-Ana, Titi- Georgeta;lui Stănică nu-i indiferentă Georgeta,cu
care se va căsători,după ce pune mâna pe avere, dar nutrește gânduri ascunse pentru Otilia.
Obsesia căsătoriei, o are Aurica, fata bătrână din roman; în virtutea acestei idei autorul își
plimbă personajul pe străzi, la nunți, la ghicitoare, la preot.
Pentru Aurica, averea există și este importantă în măsura în care ea prezintă dota în vederea
unei viitoare căsătorii. Personajele cu care vine în contact prezintă interes în ipoteza că i-ar
putea deveni parteneri: Felix, Pascalopol, însuși Weismann, dacă nu prin lege și credință, cel

17
puțin ca iubit.Titi, după divorțul cu Ana Sohațki, rămâne un veșnic pretendent la
căsătorie.Aglae ( sora lui moș Costache) ține un întreg discurs în jurul aceleiași idei: toate
femeile sunt fără cap, bărbații se lasă cuceriți de femei, toate fetele care reușesc să se mărite
sunt,,dezmățate”.Slăbiciunea pentru pentru copii pentru Olimpia durează până la căsătoria cu
Stănică Rațiu; Aurica iese din sfera preocupărilor ei când își dă seama că aceasta va rămâne
fată bătrână; lui Titi, ultimul copil, speră să-i găsească o nevastă potrivită.
Despre Stănică Rațiu s-a spus că este un ,,Cațavencu al ideii de paternitate”. El vorbește de
scopul căsătoriei, de fericirea maternității, pentru că ,,familia e țărișoara lui Stănică”.
Pascalopol era și el obsedat de ideea matrimoniului, nerealizându-se ca soț și ca tată. Prima
soție, deși foarte frumoasă, nu i s-a potrivit, iar la Otilia va renunța, oferindu-i libertatea.
Drama este generală de faptul că ,, instinctul patern al lui Pascalopol nu se poate realiza decât
erotic”:
,,N-am prea dat să disting ceea ce este patern și ceea ce este viril în dragostea mea.” 24

24
Călinescu,G., Enigma Otilliei ,Editura Agora,București,2010
25
Negoițescu,I în,George Călinescu,p.184-185

Romanul reconstituie mai multe existențe, având în centrul povestirii averea lui moș
Costache-temă clasică, susținută de personaje de structură balzaciană, complicate însă cu
elemente romantice și moderne în realizarea lor.
,, Enigma Otiliei ne lasă impresia unei jucării perfecte, de şuruburi şi arcuri, care de la prima
acţionare a mecansimului merge ca un ceasornic. În acest context, Enigma Otiliei nu ne
absoarbe într-o realitate, care să o anuleze pe a noastră, proprie, ci ne atrage, ne amuză, ne
farmecă, ne subjugă estetic.”25

2.3.Liviu Rebreanu
Liviu Rebreanu (1885-1944) este creatorul romanului românesc modern, deoarece scrie
primul roman obiectiv din literatura română, Ion și primul roman de analiză psihologică din
proza românească, Pădurea spânzuraților.
În romanele din perioada interbelică, scriitorii nu dau importanță prea mare descrierii
luptelor,ci stărilor sufletești,bolilor,rănilor personajelor care conduc acțiunea narațiunii.
Drama românului transilvănean înrolat în armata Imperiului austro-ungar, asemănătoare cu
drama altor naționalități subjugate în acea odioasă ,,închisoare a popoarelor ”a preocupat mult

18
pe Liviu Rebreanu. Această dramă este prezentată în romanul Pădurea spânzuraților ,
publicat în 1922.
Personajul principal, Apostol Bologa nu poate înțelege războiul sub aspectul său cauzal din
cauza efectului negativ al educației primite. El a primit o educație rigidă, cu caracter religios,
dar și de valoare etică,pe care adolescentul nu putea să o rețină corespunzător, deși amintirea
ideilor persistă în conștiința lui. El meditează asupra evenimentelor la care este părtaș și se
întreabă cum de pot soldații să îndure cu ardoare suferința, greutatea luptelor, singurătatea.
În construcția romanului se realizează o armonie între planul etic și planul analitic, autorul
conturând atât personajele centrale, cât și pe cele secundare într-o proporție perfect
echilibrată, spunând despre fiecare personaj atât cât era necesar pentru ca cititorul să-l poată
distinge în ansamblul rolului, importanței și valorii sale din tabloul social reprodus.
Destinul lui Apostol Bologa este plin de evenimente și întâmplări de război, dublate de
reflecții profunde asupra situației fără ieșire în care se află personajul, după mutarea teatrului
de luptă pe frontul românesc. În încercările disperate de a evita confruntarea directă cu
românii, Apostol face acte de eroism, distrugând un reflector rusesc, în speranța ca va obține
de la generalul Karg transferul în altă zonă de luptă.
Punctul culminant este atins în momentul în care este din nou numit membru al Curții
Marțiale și este obligat să participe la judecarea a doisprezece români acuzați de dezertare.
Dezertarea devine și pentru Apostol soluția de a-și salva propria conștiință de la frământările
actului de a-și condamna proprii frați. De aceea planul pe care și-l face nu este nici pe departe
unul elaborat, lucru ce demonstrează că în fapt el se lasă prins din moment ce se indreaptă
hipnotic spre zona frontului pazită de cel mai vigilent dușman al său. Este prins, condamnat la
moarte și executat prin spânzurare, într-o scenă simetrică celei din începutul romanului.
Aceeași lumină, aceeași atitudine sfidătoare din ochii lui Svoboda se va vedea în final în ochii
lui Bologa în momentul executării.

,,Apostol își potrivi singur ștreangul, cu ochii însetați de lumina răsăritului”.26

El trăiește o nouă experiență de viață ,cruzimea războiului ocupând acum locul de frunte în
concepția lui de viață.,,Numai în fața morții pricepe omul prețul vieții și numai primejdia îi
oțelește sufletul,,descoperind un nou crez moral,,numai războiul e adevăratul generator de
energii.” La începutul romanului, Apostol condamnă aceste dezertări însă în momentul în care
vede spânzurătoarea are o stare de neliniște: ”Ce întunerec, Doamne, ce întunerec s-a lăsat pe
pământ...”27

19
Toate gândurile, percepțiile despre viață ale lui Apostol se formează în perioada copilăriei și
adolescenței, când urmează studiile la Budapesta. Acesta consideră că o colectivitate
organizată devine o forța constructivă. Conștiința trebuie sa dicteze datoria, nu legile. Marta,
fiica avocatului Domșa , este cea care îl influențează pe Apostol să plece la război pentru a o
impresiona.
Cervenco îi insuflă importanța iubirii: ”Suferința ne trebuie multă, imensă...Numai în
suferință crește și rodește iubirea cea mare, cea adevarată și biruitoare...Iubirea, oameni dragi,
iubirea! ”28
Klapka îi trezește groaza povestindu-i despre pădurea spânzuraților.
Un moment când il apasă constiința este acela când Petre, ordonanța sa, vorbește în limba
română. Se simte mustrat.Vestea că vor ataca în Ardeal îi provoacă groază.
Reflectorul inamic- privit ca o solutie de a scăpa de trimiterea in Ardeal. Simbolic,
reprezintă lumina pe care a văzut-o în copilărie și privirea lui Svoboda.
Împartășește cu Klapka gândurile de dezertare: ” Acum o lună, chiar acum trei zile, nici n-aș
fi îndrăznit să mă gândesc la dezertare..M-aș fi disprețuit eu însumi cel dintâi” 29
În Cartea a doua sunt prezentate lunile petrecute în spital de către Bologa și schimbarea pe
care o suferise .
După aproape cinci luni de spital și suferințe consideră că merită un concediu.Varga observă
schimbarea lui Bologa:

25
Rebreanu,L., Pădurea spânzuraților,p.22 27
Rebre
26
op.cit,p.23 anu,L.,o
p.cit,p.55
28
p.101
29
p.125

”Îmi dau seama prea bine ca m-am schimbat..Cum să nu-mi dau seama, când schimbarea s-a
săvârșit în chinuri, ca o nouă naștere?...Dar eu, de-abia prin schimbarea aceasta am dobândit
sentimente firești, cum ziceai tu.De-abia Varga!”30
Apostol percepe aceasta luptă împotriva românilor ca pe o luptă împotriva conștiinței sale.
Răspunsul unui prizonier român îl marchează: ,,Dacă ai fi adevărat român, n-ai trage în
frați..”31
Ilona este fata de care se indrăgostește și pentru care o părăsește pe Marta.

20
”O linie dreaptă a râvnit și el cu patima.În zadar. Între inima si mintea lui era un zid asupra
căruia toate sforțările lui se frângeau neputincioase. Când credea ca l-a dărâmat, atunci ii
simțea mai dureros ființa, oricât căuta să se înșele.”32
Acasă are un moment de reverie și spune că l-a regăsit pe Dumnezeu.
Cartea a treia prezintă un alt Apostol Bologa ce își acceptă sentimentele iar Ilona
întruchipează pentru el toată lumea.
Iși dă seama că între Dumnezeu și iubirea lui este o prăpastie.Iubirea față de Ilona îl
îndepartează de toate credințele sale. Fără această iubire lumea devine pentru el pustie. Poartă
o conversație cu preotul Constantin spunându-i că toata viața s-a războit cu Dumnezeu,
căutându-l.Simțea nevoia de Dumnezeu.
Când trece prin pădurea spânzuratilor i se pare că oamenii spânzurati ii cer socoteală. Iși
amintește de începutul pe care l-a avut, de execuția lui Svoboda, de atitudinea sa nepăsătoare,
rece.
,,În amândouă palmele simțea atingerea aspră a funiei. Amintirea aceasta i se prefăcu in suflet
intr-un simțământ de rușine și părere de rău, atât de cumplit, de mustrător, parcă ar fi stat in
fața lui Dumnezeu in ziua judecății de apoi.”33
În Cartea a patra personajul principal se simte epuizat și măcinat de frământări interioare
”Viata omului nu e afară, ci înlăuntru, în sufletul...Ce-i afară e indiferent nu existaă.Numai
sufletul există...Când nu va fi sufletul meu, va inceta de a mai fi tot restul...restul..” 34
Simte că plutește între viață și moarte. La proces, se simte presat și nu poate suporta spunând
să-l omoare, găsindu-l vinovat

31
p.152
32
p.193
33
Rebreanu,L.,op.cit,p247

34
Rebreanu L.,p.317
În ultima clipă pe care o petrece în arest se gândește la mama sa, vrea sa o anunțe, dar până la
urmă îi lasă această sarcina preotului Constantin. Preotul îi spune că o să fie iertat de
Dumnezeu pentru iubirea de neam și de credința părintească.
În momentul spânzurării, îi pare străin acest nume ,,Apostol Bologa”, neștiind nici el sigur
cine a fost cu adevărat.
Șerban Cioculescu notează în lucrarea sa întitulată Scrieri critice:

21
 ”Apostol Bologa a vrut totdeauna ca sufletul lui sa fie in concordanță cu gândul, gândul cu
vorba și vorba cu fapta.Se răcea.Era sigur, insă, ca numai aceea e veritabilă care rezistă
tuturor examenelor minții, cea care și după contactul și judecata își păstrează căldura.” 35
Criticul literar îl descrie pe Apostol Bologa un om la care fapta ,vorba și gândul formau un
întreg și îl ajuta să treacă peste obstacolele impuse de viață.
Monologul personajului arată o conștiință treează,un intelectual în căutarea de explicații
logice despre bine și adevăr,al unor certitudini,având o capacitate de a trăi într-o iluzie
aproape hipnotică.
Ovid S.Crohmălniceanu în lucrarea Literatura română între cele două războaie mondiale
remarcă: “Sentimentul tragic al unei lumi ostile, obişnuite să modifice arbitrar şi absurd
destinele anonime, izbucneşte extrem de viu”.36
,,Tragicul”, în astfel de cazuri, e finalul suprem a lumii înconjurătoare, exercitată în
diverse forme asupra omului simplu. Într-o astfel de optică, ethosul personajelor are culoarea
“victimei”, iar “năpasta” e suficientă pentru a da contur tragicului.
Valoarea operei lui Rebreanu este sporită de marea economie de cuvinte pe care autorul o
realizează în descrierea personajelor, a interioarelor, a costumelor și manifestărilor
personajelor din care el reține o cantitate suficientă pentru expunerea clară, dar și concisă în
același timp a ansamblului de viață.

35
Cioculescu,Șerban, Scrieri critice,p.33
36
Crohmălniceanu,S.Ovid,Literatura română între cele două răboaie mondiale,Vol I,Editura
Minerva,București,1975

Datorită operelor realizate de reprezentanții din perioada interbelică,în literatura română se

observă înnoirea și îmbogățirea tipologiei umane.Apar tipuri noi cum este intelectualul animat
de idealuri înalte, personajul care vrea să imprime existenței sale o altă finalitate morală,
eroina care își caută salvarea în iubire, micul burghez plin de bun simț, creatorul.

Capitolul 3:Condiția intelectualui în proza interbelică

O noutate în romanul interbelic o constituie apariția mai evidentă a personajelor cu
studii, cu funcții, care pentru acele vremuri, aveau o distincție și un cuvânt greu de spus în
societate.
3.1. Drama intelectualului în romanele lui Camil Petrescu

22
 Primul autor remarcabil de proza subiectivă, promotor în dramaturgie al conflictelor de
idei, eseist percutant, gânditor modern este Camil Petrescu.Autenticitatea este esența noului în
creația literară a autorului, a cărui inspirație către autenticitate conferă ,,momente autentice de
simțire” în roman.Înscriindu-se în modernismul lovinescian al epocii, ale cărui noi direcții își
propuneau sincronizarea literaturii române cu literatura europeană.
Camil Petrescu se va inspira din mediul citadin și va crea eroul intelectual lucid, analitc
si intorspectiv.
Tema romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război surprinde drama
intelectualului lucid, însetat de absolutul sentimentului de iubire, dominat de incertitudini,
care se salvează prin constientizarea unei drame mai puternice, aceea a omenirii ce traieste
tragismul unui război absurd, văzut ca iminența a morții.
Romanul este alcătuit din două cărți aparent distincte. Prima carte cuprinde monografia
analitică a sentimentului geloziei, ca element psihic dominant în viata sufletească a lui Ștefan
Gheorghidiu. Nu este o analiză de psihologie generală, ci analiza sentimentului trăit de
personaj în condiții date, cele ale unei societăți cuprinse de febra afacerilor prilejuite de
pregătirea intrării în război și de participarea la război. A doua carte este propriu-zis jurnalul
de campanie al autorului împrumutat eroului din roman. Integrarea acestui jurnal în roman i-a
schimbat caracterul de notări zilnice, documentare, iar arta scriitorului i-a dat autenticitatea
unei experiențe dramatice, în care eroul a dobândit înțelesurile profunde ale vieții și soluțiile
juste ale chinurilor din conștiința lui stapânită de gelozie.
Cele două cărți se îmbină într-o unitate de compoziție de largă viziune structurală; ele sunt
două părți care se alătură cronologic, sudura lor nu este o juxtapunere, ci o sudură organică în
care problema primei părți se rezolvă prin experiența din a doua carte, ca un triumf moral al
personajului principal.
Dacă prima carte este o ficțiune, deoarece prozatorul nu era căsătorit și nici nu trăise o drama
de iubire până la scrierea romanului, cartea a doua este însă o experiență traită, scriitorul fiind
ofițer al armatei române, în timpul primului război mondial.
Ideea literară este adoptată de Camil Petrescu de la scriitorul francez Marcel Proust.O
apropiere vizibilă este și între eroii lui Stendhal și ai lui Camil Petrescu, în special în
înzestrarea lor cu energie, forța interioară și loialitate.La ambii scriitori eroii sfârșesc tragic,
fiind învinși de propria pasiune, de propriul ideal.Însă personajele lui Camil Petrescu
dobândesc energii uriașe declanșate de pasiuni distrugătoare, fiind impresionante prin
capacitatea lor de trăi ideal.

23
 Un student la filosofie, înzestrat intelectual este și Ștefan Gheorghidiu, personajul principal
al romanului Ultima noapte de dragoste ,întâia noapte de război..Personajul creat de Camil
Petrescu are lumea lui, a cărților și a studiului și nu este compatibil cu lumea oamenilor de
afaceri și a unchiului său Tache.Într-o cugetare interioară, Gheorghidiu spune:
,,Ca personalitate socială mă simt într-o situație falsă și nesigură când mă salută prea
politicos.Parcă merg pe călcâie.”37
Din cauza situației sale familiare, el părăsește în final universitatea și are
parte diferite reacții sufletești complexe.
„Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la universitate şi bănuiam că mă
înşeală.”38
George Călinescu remarcă faptul că ,,el este un filosof într-o lume de neștiutori de carte cinici
și acești neștiutori de carte îl păcălesc și îi fură o bună parte de moștenire.” 39
Personajul-narator Ștefan Gheorghidiu reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul
superior, care trăiește drama indragostitului de absolut. Filozof, el are impresia ca s-a izolat de
lumea exterioară, însă in realitate, evenimentele exterioare sunt filtrate prin consțiinta sa.
Gândurile si sentimentele celorlalte personaje nu pot fi cunoscute de cititor Dar, Ela,
personajul feminin al romanului este creația integrală a minții personajului masculin, prin
faptul că tot comportamentul ei este mediat de viziunea lui Ștefan.
„Plecarea mea la Bucureşti era inevitabilă. Parcă se apropia un examen dezagreabil. Am scris
nevestii mele sâmbătă seara că sosesc. Trenul nu s-a oprit pe peron, ci în câmp, pe o linie de
garaj, gara e în întuneric de frica zepelinilor.

37
Petrescu Camil, Ultima noapte de dragoste...Editura Agora,București,2000
38
idem36
39
Călinescu,G., op.cit.,p.293

Iar când vin pe Calea Victoriei goală, felinarele dau o lumina albăstruie asfaltului pustiu, de
par acoperite de zăbranic de doliu, iar carele de piatră cenuşie. Nicăieri lumini aprinse.
Impresia de cavou imens e copleşitoare”40
Războiul constituie pentru Camil Petrescu o experiență decisivă a intelectualui. El este
finalul dramei intelectuale a lui Ștefan Gheorghidiu, principalul personaj din romanul Ultima
noapte de dragoste întâia noapte de război.

24
 Drama lui Gheorghidiu se contopește cu cea a camarazilor săi:panica, frica, lașitatea,
groaza sunt descrise realist deoarece sunt sentimente și încercări umane care îi înfrățesc.Eroul
nu încetează să gândească, să facă asocieri,chiar în aceste momente de apocalipsă.
În condițiile frontului pentru individul redus la câteva reacții, timpul exterior și cel interior
coincid.Războiul este o altă dimensiune a vieții, o experiență trăită intens și concentrat în
conștiința umană:,,de pe scena istorică, războiul se mută pe aceea a conștiinței individului” 41
Dumitru Micu consideră că ,personajul camilian ,,gândește filosofic existența concretă
imediată, că identifică idei în fapte de fiecare zi, în propria sa experiență de viață, trăită la
temperaturile cele mai ridicate, uneori paroxistic”.42
Patul lui Procust e un roman bine construit, o lucrare de maturitate, un roman cu tema
existenţială care are în prim plan condiţia umilă a intelectualului, a omului superior într-o
societate meschină, lipsită de idealuri. Autorul propune astfel în noua formulă romanescă în
literatura noastră, o formulă în care planurile interferează, iar în subsol apar, pe lângă
lămuririle suplimentare, şi divagaţii vag teoretice.
Intelectualul cinstit,cu principii ferme de viață și etică profesională George Demetru Ladima
încearcă să evadeze din mizeria existenței cotidiene, trăiește spiritual în altă lume,
proiectându-și visurile în viață.
Ca și Ștefan Gheorghidiu, trăiește intens tortura în propria conștiință.El își acceptă lucid
destinul, se autoiluzionează, dar nu poate rezista.Pentru el, existența e unicat.

40
idem 36
41
idem8
42
Micu,D., În căutarea autenticității, Editura Minerva, Bucureşti, 1992.p.185

Poet și gazetar la ziarul Veacul, Ladima scria cu înfrigurare, surprinzând interesul și atenția
publicului.El devine incomod prin corectitudine și onestitate, avid de adevăr și dreptate,
nerealizat, orgolios și lucid fără simțul realității, Ladima respiră în lumea ideilor pure, fiind un
inadaptat.
Personalitatea sa se conturează din mai multe opinii: e văzut de Fred Vasilescu ca un om
misterios, grav, bine-crescut, om de superioritate intelectuală; privind o fotografie a acestuia,
la Emilia, Fred e surprins ca un om ca Ladima poate să scrie unei astfel de femei (vulgare,
total inferioară acestuia).

25
 Emilia vorbește despre Ladima cu compătimire:,,săracul, era mereu necăjit, și atunci mustața
îi cădea pe gură”.42
,,Astfel Ladima se zbate, în scrisoare, să facă bună atmosferă în presă Emiliei ca actriță,
Emilia amintește tare de ,,creația”ei și de invidia colegilor, iar Fred își aduce aminte, ținând-o
în brațe, de insuficiența ei artisctică.”43
Pentru Nae Gheorghidiu și Tănase Vasilescu este un,,om de paie”, care devine orgolios și
intransigent. Pentru unii este un poet de geniu.
De exemplu, Penciulescu îl consideră un,,dobitoc”.Cibănoiu afirmă că avea o inteligență
rară.Procurorul care crede că s-a sinucis din cauza doamnei T.
Un alt intelectual este considerat și Fred Vasilescu pe care autorul îl descrie ca fiind un tânăr
loial și delicat de mare profunzime intelectuală.Pentru alții este prost și incult.Prietenii îl
consideră insensibil, iar Emilia îl caracterizează ca fiind un tânăr bogat și monden, care te
poate introduce în societate.Pentru doamna T. Este o enigmă.
,,Taina lui Fred Vasilescu merge poate în cea universală, fără nici un moment de sprijin
adevărat,așa cum, singur a spus-o parcă, un afluent urmează legea fluviului.”44

42
Petrescu,C.,Patul lui Procust,2012
43
Călinescu,G.,op.cit,p.295
44
idem42

3.2.Intelectualizarea personajului la Liviu Rebreanu-Apostol Bologa

Apostol Bologa este fiul avocatului memorandist Iosif Bologa, condamnat la doi ani de
închisoare din orășelul transilvănean Parva.Crescut într-o atmosferă excesiv religioasă de
mama sa, la șase ani are viziunea divinității în biserică.Fire sensibilă, aflat la cursurile liceului
din Năsăud, se simte,,părăsit, izgonit, străin și neputincios.” 45Își găsește echilibrul interior
văzând pe peretele camerei o icoană cu Iisus Hristos pe cruce.Dar, moartea neașteptată a
tatălui său îi declanșează prima criză de conștiință:în acel moment a simțit cum i se dărâmă în
suflet cu zgomot îngrozitor,o clădire veche, cu temelii ca rădăcinile stejarului”făcându-l să
spună cu durere :,,Am pierdut pe Dumnezeu.”46
Apostol Bologa trăiește o succesiune de crize morale și după fiecare din ele iese schimbat
cu o altă viziune asupra vieții.Nicolae Manolescu spune că:

26
 ,, Pădurea spânzuraților este romanul unei stări de urgență interioară,al revelațiilor și al
momentelor excepționale.”47
Apoi fiind student la Facultatea de Filosofie din Budapesta găsește o nouă concepție de
viață de care se entuziasmează:,,omul singur nu e nimic mai mult decât un vierme...Numai
colectivitatea organizată devine o forță constructivă...Conștiința să-ți dicteze datoria nu legile.
Intelectualul însetat de găsirea de certitudini, de soluții pentru întrebările care îl
frământă,trăiește dureros în sine însuși.Tânărul Bologa, intelectualul cu studii de filosofie este
un om care gândește, care vrea să opteze liber prin decizii proprii, lucide ale conștiinței
sale,asupra a trei întrebări fundamentale care apar succesiv în existența sa:datoria față de stat,
credința în Dumnezeu, ideea de patriotism.El este un suflet chinuit, torturat de propria sa
conștiință ce se dorește a fi lucidă și responsabilă. Ceea ce rezultă în planul artistic al
romanului este un personaj convulsiv, o conștiință flotantă a cărei instabilitate își cunoaște
bine itinerariul. Se observă o asemănare între personajele camilpetresciene şi personajul lui
Liviu Rebreanu, în sensul în care, toţi sunt fiinţe chinuite, supuse îndoielilor, întrebărilor,
contradicţiilor şi, în definitiv, acaparate de iubirea dostoievskiană. Setea de a iubi şi dragostea
pentru Ilona Vidor sunt semnele acestei conştiinţe însetate de valori durabile în plan moral,
într-o lume zgomotoasă.

45
idem28
46
idem29
47
idem 8

Romancierul l-a construit pentru șovăirea dintre impulsul interior și condiția exterioară
obiectivă, ,,viața omului nu e afară, ci înăuntru, în suflet”.50 Cu Apostol Bologa, personajul îşi
ia în primire destinul, şi-l făureşte, îl caută pentru a i se supune. Arestat fără proteste, este
condamnat la moarte prin spânzurătoare și executat. Drama lui Bologa se desfășoară trepidant
Intelectualul avid de găsirea de certitudini, de soluții pentru întrebările care-l frământă,
trăiește dureros de acut în sine însuși.
,,Mă plimb veșnic între două prăpăstii, Constantine!...Veșnic, veșnic!...Prăpastie afară,
prăpastie în sufletul meu…Și la fiece poticnire mă uit în fundul prăpastiilor…la fiecare
poticnire!...Și așa a fost totdeauna… De câte ori nu mi-am dat seama că omul nu poate merge

27
singur pe drumul vieții, fără o călăuză sigură, și totuși mereu am încercat!...Dar drumul vieții
e plin de răscruci, și la fiecare răscruce am fost silit să mă opresc, să chibzuiesc, și niciodată
m-am întors înapoi, și nici înapoi n-am mai cunoscut drumul pe care am mers…”51
Bologa este un personaj complex,cu o bogată viață interioară,contorsionată de
întrebări, de îndoieli, elanuri, căderi.Monologul personajului arată o conștiință trează, un
intelectual avid de explicații logice despre bine și adevăr, mereu în căutare de certitudini, dar
și o capacitate de autoiluzionare și de trăire aproape hipnotică,de somnambul, a perioadei
finale.
Complexitatea personajului e magistral surprinsă în momentul –limită al spaimei de moarte,
atât de omenească:,,Voi muri negreșit peste…Peste cât oare?”52
În căutarea continuă a unui echilibru sufletesc, a unui acord între lumea lui interioară, a
opțiunilor proprii, cu lumea exterioară, Apostol Bologa este un inadaptat superior.El caută,
stăruitor, echilibrul său individual, în lumea lui,,cea mică unde își descoperă sinele”.
De la prima apariție, mimica sa excesivă trădează o obsesie, ,,fața lui rotundă și bălaie
apărea chinuită, mai cu seamă din pricina ochilor cafenii, mari, ieșiți din orbite, care priveau
înfrigurați stâlpul spânzurătoarei, fără a clipi, cu un nesațiu bolnăvicios. Gura, cu buzele
cărnoase era strânsă într-un spasm dureros, tremurător” 53. Se pare că reacțiile fiziologice sunt
notate cu minuțiozitatea care contrastează cu lipsa de atenție acordată analizei psihologice,
acesta fiind un mijloc, nu un scop.
51
Rebreanu,L.,op.cit.,
52
idem51
53
Balotă Nicolae, De la Ion la Ioanide,p.18

Chiar dacă obsesia se declanșează în momentul-cheie, în fața spânzurătorii

camaradului său de arme, a ofițerului ceh, condamnat pentru dezertare, Svoboda, totuși, ea își
are originea în viața și constituția sa. Destul de ampla privire retrospectivă asupra familiei,
copilăriei, formării lui Apostol Bologa ni-l înfățișează suferind după ascendentul unui părinte
imperios, al memorandistului Iosif Bologa.
Formarea lui Apostol Bologa respiră adevărul moral, iar asupra existenței acestuia va
plana, până la sfârșit, umbra tatălui, ,,buimăcit, cu sufletul zdrențuit de îndoieli și sigur că și-a
pierdut rostul în lume, ca apoi, dorința de a cunoaște să-l salveze din impas” 54. Se observă mai
întâi, că în copilărie, a avut crize mistice, cum că tatăl său, mort de timpuriu, i-a lăsat poruncă

28
 să nu uite că este român, cum, la Universitate, studiind filosofia, a pierdut credința, dar și-a
făcut o concepție de viață, așezând mai presus de toate conștiința, dorința civilizării
sufletului.
Apostol Bologa trăiește o stranie tulburare care nu este condiționată de împrejurările
războiului, ci de sufletul său.
Chiar dacă obsesia se declanșează în momentul-cheie, în fața spânzurătorii
camaradului său de arme, a ofițerului ceh, condamnat pentru dezertare, Svoboda, totuși, ea își
are originea în viața și constituția sa. Destul de ampla privire retrospectivă asupra familiei,
copilăriei, formării lui Apostol Bologa ni-l înfățișează suferind după ascendentul unui părinte
imperios, al memorandistului Iosif Bologa.
El este sedus de chipul condamnatului în care întrevede o strălucire mândră, învăpăiată,
care, parcă, pătrundea până în lumea cealaltă. Din momentul acela, strălucirea halucinantă a
privirii condamnatului îl va urmări până când, identificându-se, oarecum, cu el sau cu destinul
lui, lucirea va umple ochii lui.
Ca un drum prin infernul realităților absurde ale războiului, lui Apostol Bologa i se
relevă imaginea dantescă a pădurii spânzuraților, în care el însuși urma să-și afle curând
locul ,,lui Bologa i se păru c-a mers o veșnicie, atât de bine a văzut tot” 55. Fire predispusă la
frământări interioare, Apostol intră într-o criză morală torturantă, exacerbată de discuțiile de
la popotă dintre ofițeri. Amenințat cu haosul, personajul luptă să-și organizeze cât mai riguros
viața, în funcție de cele trei criterii - simbol: statul, neamul și iubirea.
54
Al. Piru, op. cit., p. 226.
55
Rebreanu,L,op.cit

Dragostea pură, generoasă ce se leagă între el și țăranca unguroaică Ilona, pledează în

favoarea acelei fericiri esențiale pe care iubirea de oameni o aprinde în sufletele descătușate
de prejudecăți. Personajul o întâlneşte pe Ea într-o clipă de nemulţumire de sine: Ion pe
Florica, Apostol pe Ilona. Este lesne de sesizat că scenele efective de război lipsesc,
confirmând premisa că nu ne aflăm în posesia unui roman de război, ci din război.56
3.3. Felix Sima-intelectualul naiv creat de George Călinescu
Felix Sima este personajul principal din opera Enigma Otiliei scrisă de George
Călinescu.

29
 El este caracterizat direct și indirect. El este tipologizat ca un personaj principal, rotund,
dinamic, fiind tipul intelectualului naiv. Caracterizarea directă este cea facută de narator și de
alte personaje. Autocaracterizarea arată părerea personală a personajului despre sine.
Caracterizarea indirectă analizeaază comportamentul, gesturile, faptele și numele
personajului. La început, Felix este caracterizat de către narator ca fiind ,,un tânăr de vreo
optsprezece ani, îmbrăcat în uniforma de licean”, arătând vârsta fragedă, dar începutul vieții
de adult. El este obosit din cauza greutății genții pe care o ,,trecea des dintr-o mână în alta”,
aducând cu el toată viața lui de până atunci într-o valiză. Fața îi este descrisă ca
fiind ,,juvenilă și prelungă aproape feminină din pricina suvițelor mari de păr ce-i cădeau de
sub șapcă”. Astfel, trăsăturile feminine îi sunt înlăturate de ,,tăietura elinică a nasului”. Din
chipul “dezorientat” se arată nesiguranța pe sine a personajului care nu știa încotro se
îndreaptă viața lui.
Celelalte personaje îl caracterizează pe Felix în diferite ipostaze. Otilia îl considera mai
mult un frate sau un copil, nu îl lua în serios deoarece știa de ce este capabilă ,,zicea ea cu o
comică maternitate”. Față de primirea ciudată a bătrânului, primirea sinceră a Otiliei îl
impresionează pe Felix. Aglae îl privește cu austeritate, văzând în el încă un posibil
pretendent la averea bătrânului. E încrezatoare în cariera pe care băiatul se străduiește s-o
facă, dar precizează că ,,medicina, cere ani mulți”. În relația cu celelalte personaje, Felix
apare ca un intelectual superior.
Autocaracterizarea arata ambiția personajului, optimismul și buna părere a personajului
despre propria persoană ,,să-mi fac o educație de om. Voi fi ambițios, nu orgolios”.
Comportamentul, gesturile, faptele conturează indirect o fire rațională, lucidă, cu o mare
nevoie de certitudini, o fire analitică și un spirit de observație foarte dezvoltat. De la început,
Felix simte pentru Otilia o simpatie, care se transformă în iubire, fiind chinuit între a crede
bârfele din clanul Tulea sau a păstra o dragoste pură pentru ea. Comportamentul Otiliei îl
derutează și nu-și poate explica schimbările bruste ale fetei. Plecarea ei cu Pascalopol la Paris
îl dezamăgește, dar nu renunță la carieră, eșecul maturizându-l.
Felix Sima evoluează de la adolescența la maturitate, trâind experiența iubirii, dar și ambiția
realizarii pe plan profesional. Georgeta este un personaj care contribuie la maturizarea lui,
arătându-i importanța în a nu renunța la adevaratele lucruri care contează. El se comportă
frumos si respectuos chiar și cu familia Tulea care încercau să îl tragă in jos. Chiar dacă
devine gelos pe Pascalopol din cauza Otiliei își dă seama ca interzicându-i să-l mai vadă

30
relația se va distruge. El reușește să-și mențină viata profesională și cariera pe primul loc,
dând dovadă de personalitate și perserverență.
Din punct de vedere psihologic, Felix este băiat sensibil, visător, cu nevoi de afecțiune, dat
fiind faptul că este orfan. Pe de altă parte, el este un om inteligent, cu prezență de spirit,
păstrând distanță față de Stănică Rațiu și clanul Tulea, cu care intră în conflict. De asemenea,
este reflexiv, având îndelungate discuții cu Weissman pe tema iubirii sau a vieții
reprezentând, în același timp, tipul intelectualului. Nu în ultimul rând, protagonistul este un
visător, cu o perspectivă proprie asupra vieții, fiind capabil să renunțe la iubirea adolescentină
pentru Otilia.
Moral, Felix este un personaj complex cu principii și cu empatie față de cei din jur, acceptând
să-i dea meditații lui Titi. El este capabil de relații autentice de prietenie, încercând să o
înțeleagă pe Georgeta, înainte de a o judecă. De asemenea, deși este gelos pe Pascalopol,
acesta este capabil să perceapă relația cu el din punct de vedere moral.
Avand in vedere aceste caracteristici, personajul Felix Sima se incadreaza in tipul
intelectualului naiv, maturizandu-se cu ajutorul celorlalte personaje.

31
32
 Bibliografie
Călinescu,George., Enigma Otiliei,Editura Herra,București,2010
Petrescu, Camil ,Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de război Editura
Agora,București,2000
Petrescu, Camil, Patul lui Procust, Editura Agora,București,2012
Rebreanu,Liviu, Pădurea Spânzuraților, Editura Agora, București,2000
Balotă, Nicolae, De la Ion la Ioanide, Ed. Minerva, Bucureşti, 1982;
Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediţia a II-a, revăzută şi
adăugită, Ediţie şi prefaţă de Al. Piru, Minerva, Bucureşti, 1986.
Cioculescu Șerban, Varietăți critice ,București,E.P.L.1966
Constantinescu,Pompiliu, Romanul interbelic românesc, Editura Minerva,București,1977
Creţu ,Nicolae Constructori ai romanului , Editura Eminescu, Bucureşti, 1982.
Ibrăileanu,G, Studii literare, , vol. II. Bucureşti: Editura Minerva,1979
Manolescu,Nicolae, Arca lui Noe.Eseu despre romanul românesc, vol. II, Bucureşti, Editura
Minerva, 1980
Manolescu,Nicolae, Istoria critică a literaturii române.Cinci secole de literatura, Paralela
45,Pitești,2008
Micu, Dumitru, În căutarea autenticității, Editura Minerva, Bucureşti, 1992.
Munteanu,Romul, Tradiție și experiment în roman, în revista România literară, anul XIII,
nr.37, 11 septembrie 1980
Negoiţescu,I.,George Călinescu în Istoria literaturii române, 1991
Petrescu, Camil, Teze și antiteze, Eseuri alese, Ediţie îngrijită şi prefaţată de Aurel Petrescu,
Bucureşti, Editura Minerva, 1971.
Popovici,Vasile, Lumea personajului.O sistemică a personajului literar, Editura Echinox,
Cluj Napoca, 1997
Protopopescu,Al,Romanul psihologic românesc, Bucureşti, Editura Eminescu, 1978,
Rebreanu Liviu, Jurnal I, text ales și stabilit de Puia Florica Rebreanu note și comentarii de
Nicolae Gheran, București, Minerva, 1984
Vianu Tudor, Arta prozatorilor români ,Editura Eminescu,București,1973

33
Vianu Tudor, Caiete critice ,nr.1-2/1986

Surse electronice:
www.academia.edu
www.limbaromână.ro
www.autorii.com

https://deacoffee.com/enigma-otiliei-g-calinescu/

34