1
aparţinând unor scriitori precum James Joyce (Ulise), Virginia Woolf (Doamna Dalloway,
Valurile) – în literatura engleză, respectiv Marcel Proust (În căutarea timpului pierdut) – în
literatura franceză. În toate aceste opere, accentul se mută, în ceea ce priveşte conţinutul epic,
de la planul evenimenţial exterior, de la social, înspre planul lăuntric al conştiinţei, sfera
psihologicului, unde conştiinţa operează o minuţioasă analiză, în timp ce la nivel formal se
renunţă la cronologie în favoarea anacroniei pe care o determină fluxul conştiinţei, prin
secvenţionare, digresiune, asociere liberă, memorie afectivă voluntară şi involuntară,
retrospecţia dublată de introspecţie.
Romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război modelează artistic toate
aceste concepţii teoretice şi, după mărturisirea autorului, este inspirat, în ceea ce priveşte
partea a doua, din experienţa directă a războiului, trăită de scriitor pe front în Primul Război
Mondial, ceea ce reprezintă, la nivelul surselor de inspiraţie ale operei, substratul
antropologic despre care vorbeşte Adrian Marino. Acest substrat antropologic se
concretizează în faptul că scriitorul Camil Petrescu împrumută personajului-narator Ştefan
Gheorghidiu jurnalul său de campanie, memorialul de război, cu toate notaţiile
nemodificate, pentru ca imaginea asupra acestei experienţe traumatizante şi terifiante a
proximităţii morţii să fie, după dorinţa autorului, autentică şi să contrazică tot ceea ce s-a
scris până la el în literatura română despre război.
Aceasta deoarece el consideră că adevărul dat de trăirea directă, în concret, a
experienţei războiului, va oferi o imagine convingătoare, aptă să susţină renunţarea la
idealizare şi demistificarea, arătând faptul că războiul nu are nimic eroic, nu înseamnă lauri
şi glorie, nu are nimic spectaculos şi măreţ sau înălţător, ci dimpotrivă, este un tărâm al
groazei, al spaimei de moarte care dezumanizează şi abrutizează personalitatea, reduce
umanul la instinctual prin necesitatea supravieţuirii, dezvăluie absurditatea conflictului fără
cauză sau scop, ridicolul operaţiunilor de pe front, aparent bine organizate, în realitate
situate sub semnul derutei, al confuziei ca expresie a disperării, durerea lăuntrică şi suferinţa
rănilor, frigul şi foamea, mila faţă de aproapele pe care nu îl poţi ajuta, spectrul ameninţător
constant al morţii, concentrarea psihică – un adevărat război al nervilor până la alienarea
fiinţei.
4
Toate acestea sunt aspecte pe care le evidenţiază experienţa războiului, trăită concret
pe front de către Camil Petrescu şi transfigurată artistic în devenirea personajului-narator
Ştefan Gheorghidiu, ca fiind a doua în ordine cronologică, după cea a erosului trăit absolut,
dintre experienţele de cunoaştere care i-au modelat evoluţia pe diagrama conştiinţei.
Scriitorul afirmă că, în raport cu partea a doua a romanului, unde realitatea trăită nemijlocit
se converteşte în ficţiune, prima parte, care prezintă povestea de iubire dintre Ştefan
Gheorghidiu şi soţia sa Ela, poveste devenită ulterior dramă a incertitudinii, este în întregime
invenţie, pură ficţiune, fără a fi susţinută de vreo experienţă reală. Desigur, raportarea se face
totuşi la mediul citadin bucureştean din primele decenii ale secolului al XX-lea, înainte de
Primul Război Mondial.
Structura compoziţională a romanului este biplană, duală şi este anticipată încă din
titlu, fiindcă acesta se referă la experienţa iubirii, prezentată în Cartea întâia, care cuprinde
şase capitole, respectiv experienţa războiului, consemnată în Cartea a doua, pe parcursul a
şapte capitole. Însumând deci treisprezece capitole, romanul evidenţiază, sugestiv, existenţa
tensionată, intens dramatică a intelectualului Ştefan Gheorghidiu, faptul că aspiraţiile sale,
proiectate la modul absolut la nivelul conştiinţei, nu îşi pot găsi concretizarea într-o realitate
exterioară coruptă, că există o dureroasă discrepanţă între utopia şi realia.
Unitatea structurii compoziţionale este dată de perspectiva narativă unică, a
naratorului care se suprapune întrucâtva peste instanţa personajului, existând totuşi
posibilitatea de a face distincţia la nivelul discursului reflexiv între tânărul care trăieşte
intens în lumea conştiinţei şi naratorul maturizat, la distanţă de aproximativ nouă ani, când
îşi asumă ipostaza de eu-scriitor şi reactualizează evenimentele interpretându-le şi
constatând evoluţia propriei personalităţi. Există, de aceea, mai multe timpuri narative, ceea
ce conduce la relativizarea perspectivei, care se multiplică, sugerând mobilitatea spirituală a
fiinţei, ipostazierea plurivalentă: timpul trăit al experienţei iubirii, când tânărul Ştefan
Gheorghidiu este încrezător şi apoi decepţionat, ulterior dezgustat în privinţa idealului său,
timpul rememorării celor doi ani şi jumătate petrecuţi alături de Ela, când Ştefan se află pe
front şi discuţia de la popotă despre crima pasională îi stimulează memoria afectivă
involuntară, determinând retrospecţia sau analepsa, dublată de introspecţie, apoi timpul trăit
al evenimentelor de război dublat imediat de timpul consemnării în jurnalul de campanie, în
fine, la aproximativ nouă ani de la toate aceste întâmplări, timpul scrierii, când protagonistul
ce devine acum eu-scriitor are conştiinţa matură, obiectivă şi lucidă a propriei deveniri şi
poate identifica faptele semnificative şi momentele-cheie, din perspectiva distanţei temporale
şi a experienţei de viaţă, definindu-se astfel drept creator de lume prin actul scrisului, aşa
cum permanent până acum proiectase lumea din perspectiva conştiinţei ce filtra analitic
trăirile, emoţiile, gândurile.
Titlurile capitolelor din Cartea întâia sunt semnificative prin raportare la conflictul
lăuntric al protagonistului, generat de incertitudinea în privinţa faptului că soţia sa, Ela, îl
înşela. Astfel, în prima parte a romanului se poate vorbi despre un incipit dublu, unul la
nivel cronologic obiectiv, reprezentat de momentul în care Ştefan se află concentrat pe front
în toamna anului 1916 şi încearcă să obţină o permisie, respectiv un incipit la nivel psihologic
subiectiv, prin rememorarea experienţei iubirii în căsnicia cu Ela, ceea ce conduce la
moderna tehnică a includerii unui roman (al erosului) în alt roman (al războiului), respectiv
la tehnica începutului la mijloc.
Titlul La Piatra Craiului, în munte, stabileşte cronotopul obiectiv al romanului, care îşi
desfăşoară acţiunea pe frontul românesc, în munţii de pe Valea Prahovei, unde se află
concentrat şi Ştefan Gheorghidiu ca subofiţer, ulterior combatant, înainte de intrarea
României în război în 1016. În capitolul al doilea, intitulat sugestiv Diagonalele unui testament,
un fapt banal, o discuţie de la popota ofiţerilor de la finalul capitolului întâi, despre un
articol de ziar ce relata despre un bărbat care fusese achitat după ce îşi ucisese soţia care îl
înşelase, declanşează memoria afectivă într-o analepsă macrotextuală sau secvenţă de flash-
back extins, prin retrăirea şi reinterpretarea centrată pe autoanaliză a experienţei iubirii.
6
Astfel, primul şi ultimul capitol din partea întâi îşi desfăşoară acţiunea pe front, iat
capitolele II-V constituie romanul iubirii, inclus deci în experienţa războiului. Eroul
conştientizează din perspectiva distanţei temporale, după cum indică titlul capitolului al
doilea, faptul că erosul reprezintă o treaptă fundamentală în evoluţia sa spirituală, dar şi că
aceasta îl va transforma ireversibil, determinând scepticismul deconcertant al celui care
pierde încrederea în idealul de iubire şi îşi reface echilibrul lăuntric, precum romanticul ce se
detaşează de lume, contemplând drama umanităţii surprinse într-o situaţie conflictuală
traumatizantă precum războiul, faţă de care dramele individuale, chiar şi cele erotice, par
nesemnificative şi care obiectivează viziunea asupra sinelui şi a lumii, de aceea eroul va avea
puterea să se desprindă omplet de tot trecutul iubirii, în finalul romanului.
Capitolele E tot filozofie, Asta-i rochia albastră, Între oglinzi paralele surpind toate etapele
evoluţiei unui sentiment, de la apariţia iubirii, apoi cristalizarea, consolidarea, continuând cu
trăirea ei plenară, începutul declinului prin ruptura iluziei, fluctuaţiile lăuntrice, la nivel
psihologic, provocate de incertitudine în privinţa adulterului şi parţial de gelozie, orgoliu
narcisist, egocentrism, vanitate masculină, teama de ridicol, în cele din urmă dezamăgirea şi
dezgustul, care prefigurează detaşarea rece, indiferentă din final. Căsătoriţi din dragoste şi
fără suport material deosebit, Ştefan şi Ela sunt studenţi, el la filosofie, ea la litere şi povestea
lor contrazice aparent mersul obişnuit al lucrurilor prin raportare la societatea mercantilă a
timpului respectiv, Bucureştiul din primele decenii ale secolului al XX-lea, când căsătoria
reprezenta adesea o afacere profitabilă. Tinerii împărtăşesc aceleaşi pasiuni, au interese
intelectuale similare, trăiesc profund sentimentul, până când moştenirea primită de către
Ştefan de la unchiul său Tache schimbă complet evoluţia cuplului. Ei intră în lumea
mondenă bucureşteană, iniţiaţi de Anişoara, o vară a lui Ştefan, care se ambiţionează să îi
introducă în cercurile ei de prieteni. Cei doi soţi participă la distracţiile apreciate pe atunci
precum plimbările şi excursiile, petrecerile şi bătăile cu flori la şosea, mesele în cadru extins,
iar Ela începe să se intereseze nu numai de aspectul financiar şi de afaceri, dar şi de relaţiile
sociale, precum apropierea de domnul G., tânăr recent întors de la Paris, fără o preocupare
anume, despre care Ştefan bănuieşte că devine amantul soţiei sale. De aici decurg o serie de
conflicte, rupturi şi împăcări succesive în viaţa cuplului, până când Ştefan este chemat pe
front, iar Ela se mută la Câmpulung, pentru a fi mai aproape de el.
Capitolul Ultima noapte de dragoste readuce acţiunea în prezentul evocării, cu câteva
zile înainte de război. Totul se pretrece în prima parte a romanului, ca timp obiectiv, în patru
zile, de joi, când are loc discuţia de la popotă, până duminică, prin revenirea lui Ştefan pe
front. În acest timp, el obţine permisia, pentru a merge la Câmpulung, unde se întâlneşte cu
Ela şi vechile sentimente se reaprind pentru moment, însă este profund dezgustat când
constată că această insistenţă a soţiei sale este motivată de dorinţa acesteia de a fi asigurată
financiar în cazul morţii lui Ştefan în război. Faptul că îl întâlneşte pe stradă pe domnul G.
este încă un aspect care îi confirmă că soţia sa îl înşală.
La nivelul structurii narative, este de remarcat faptul că, la fel ca în romanele fluxului
conştiinţei la Marcel Proust sau la James Joyce, cele câteva zile în timp obiectiv se dilată
spectaculos prin introspecţie minuţioasă în timp subiectiv, în durata pură a conştiinţei, pe
parcursul a patru capitole, astfel încât timpul retrăirii analitice şi cel al lecturii sunt mult mai
extinse decât timpul evenimenţial exterior.
Cartea a doua a romanului prezintă experienţa lui Ştefan Gheorghidiu în război, în
ipostaza de combatant, participând direct la toate operaţiunile militare. Dintre cele şapte
capitole, cinci au titluri referitoare la război (Întâia noapte de război, Întâmplări pe apa Oltului,
Post înaintat la Cohalm) şi sugerează faptul că această experienţă a marcat în mod
7
fundamental devenirea personajului la nivelul conştiinţei, configurându-i o perspectivă
lucidă, obiectivă, echilibrată asupra sinelui şi a lumii. Războiul conferă sentimentul torturant
al proximităţii morţii, distruge nervii şi alienează individul printr-o continuă suferinţă atât
fizică, dar mai ales psihică. Însă dincolo de traumă, războiul funcţionează ca o experienţă
purificatoate şi eliberatoare de drama individuală, situând personajul-narator în mijlocul
dramei colective, ceea ce îi dezvăluie sensuri de profunzime ale existenţei şi astfel i se reface
echilibrul lăuntric.
Titlul celui de-al doilea capitol, Fata cu obraz verde, la Vulcan, aminteşte de normalitatea
existenţei şi creează un contrast semnificativ între o lume în care omul poate avea speranţa
fericirii şi, respectiv un univers în care haosul şi moartea, suferinţa şi spaima anulează
aspiraţiile individuale. Aceasta obligă la o reîntemeiere a fiinţei în relaţiile cu ceilalţi prin
implicarea în drama colectivă şi la cristalizarea conştiinţei că omul este nu doar fiinţă
individuală şi socială, cât mai ales fiinţă istorică, problematizându-se astfel modalitatea în
care fiinţa umană se defineşte în raport cu timpul şi cu perspectiva morţii.
Astfel, titlul ultimului capitol al romanului este relevant în acest sens – Comunicat
apocrif. Termenul comunicat face parte din limbajul oficial, se referă la chestiuni
administrative, politce şi militare, ceea ce sugerează faptul că personajul iese complet
schimbat dintr-o luptă decisivă în sens ontologic şi că este capabil să extragă cunoaşterea în
profunzime a vieţii din perspectiva acestei experienţe, formulând o concepţie lucidă asupra
devenirii umane, capabil acum să se detaşeze de tot trecutul, despărţindu-se de Ela, căreia îi
lasă o parte importantă din avere şi toate lucrurile care constituie amintiri ale unei etape
depăşite. Termenul apocrif înseamnă că textul aparţine unui alt autor decât cel adevărat, ceea
ce subliniază ideea transformării ireversibile a intelectualului la nivelul conştiinţei, al viziunii
asupra existenţei, de aceea el este acum un altul, complet diferit de tânărul entuziast şi
îndrăgostit de idealul abstract al erosului, trecut acum prin experienţa războiului,
comtemplând spectrul morţii iminente şi având conştiinţa istorică a situării sale în lume. De
asemenea, termenul apocrif sugerează pluriperspectivismul şi relativizarea prin continua
modelare a viziunii, ideea că există multiple oglinzi paralele, între care intelectualul încearcă
să aproximeze adevărul fundamental despre sine şi despre univers.
Evoluţia personajului poate fi surprinsă la nivelul celor două planuri narative care
definesc structura compoziţională a romanului, planul exterior, social, al lumii bucureştene
din primele decenii ale secolului al XX-lea, respectiv cel al frontului românesc din Primul
Război Mondial, apoi planul interior, care evidenţiază şi conflictul, devenirea intelectualului
pe diagrama lăuntrică a unor revelaţii succesive la nivelul conştiinţei, în cele trei ipostaze
prin care fiinţa se întemeiază autentic în sens ontologic: individuală, socială şi istorică.
12