Ion Barbu

Joc secund şi

Riga Crypto şi lapona Enigel

1. Menţionarea a patru trăsături ale perioadei sau ale curentului cultural/literal, care se

regăsesc ȋn lirica lui Ion Barbu

Modernismul este un termen generic care include toate curentele şi mişcările cultural-

literare manifestate ȋn Europa la sfârşitul secolului al XIX-lea şi prima jumătate secolului XX:

simbolism, expresionism, avangardism, imagism, obiectivism, manierism,

decadentism,ermetism, etc. Modernismul este conturat ȋn mod diferit ȋn funcţie de perspectiva

teoreticianului care o abordează, singurele caracteristici generale fiind regăsite ȋn atitudinea

negatoare faţă de tradiţie şi ȋn spiritual critic anticonvenţional şi inovator. La nivelul poeziei,

modernismul rămâne un curent literar a cărui complexitate depăşeşte cu mult sfera unei singure

tipologii artistice. Aceasta deoarece ȋn spaţiul autohton există trei viziuni poetice despre lume

fundamental diferite, la o primă vedere, care au rămas ȋn istoria literaturii române. Dintre toţi,

statutul cel mai privilegiat, ȋntr-un anume sens, ȋl are Ion Barbu. Dacă Lucian Blaga se află ȋn

ultima vreme ȋntr-un con de umbră al receptării, fenomen oarecum motivat de faptul că s-a scris

enorm despre autorul Poemelor luminii, Tudor Arghezi ȋşi menţine actualitatea exclusiv prin

volumul Flori de mucigai, după cum observă şi Ion Manolescu ȋntr-un articol din Observator

cultural, Ion Barbu rămâne un poet pur, ermetic, obscur, balcanic şi ȋn consecinţă, valoros, care

şi-a asigurat strategia scrierii unei poezii fără precursori şi neimitabile o posteritate canonică

perpetuă. Lirica barbiană ar include câteva etape de creaţie clar delimitate: un moment parnasian
( Banchizele, Râul, Munţii, Copacul, etc. ), o perioadă balcanic-orientală ( ciclul Izarlâc) şi o

etapă ermetică, inaugurată de volumul Joc secund. Ermetismul este o orientare specifică artei

moderne ce se caracterizează prin ȋncifrarea accentuată a mesajului artistic, prin alambicarea

voită a expresiei, oferind impresia de obscuritate. Poeţii moderni cultvă ermetismul dintr-o

nevoie de a sugera dezumanizarea şi golul existenţial specific epocii lor.

Chiar dacă ȋl valorizează negativ, opinia criticului mai sus citat suprinde pertinent faptul

că Barbu a rămas ȋn conştiinţa publică parţial prin poemele din etapa baladic- orientală, dar mai

ales prin creaţia sa ermetică (Joc secund). In istoria critică a literaturii române, Nicolae

Manolescu pledează pentru o revenire la descoperirea frumuseţii sau a defectelor unei lirici

foarte originale, dar şi bizare, pe alocuri, dincolo de ultiplele blocaje cauzate de pletora de

comentarii matematice, alchimice, filosofice sau lingvistice. Iată de ce balada Riga Crypto şi

lapona Enigel (1924) poate evidenţia atât o dramatică poveste de dragoste neȋmplinită, cât şi o

alegorie a eşecurilor, speranţelor sau viziunilor omului modern.

Totodată analiza unei arte poetice precum „Din ceas, dedus...” poate arunca o lumină

semnificativă asupra volumului de maturitate al poetului „Joc secund” (1930) care, după cum

afirmă Andrei Bodiu ȋn monografia sa are rolul şi rostul de a sintetiza o experienţă

poetică...dominantă de aspiraţia absolutului şi materializată prin ideea de a crea „lumi

posibile”.
 2. Ilustrarea a două dintre trăsăturile menţionate, valorificând două texte poetice

aparţinând lui Ion Barbu

Poezia care deschide volumul din titlu programatic „Joc secund” se construieşte deloc

ȋntâmplător, pe baza ambiguizării accentuate a sensurilor cuvintelor. Iar această ermetizare a

limbajului poetic sintetizează, ȋn fapt o viziune despre existenţă/ creaţie pur modernistă. Căci

modernitatea se caracterizează prin ruptura dintre fiinţa umană şi univers, fapt ce instaurează o

criză a relaţiei omului cu divinitatea, cu realitatea, cu celălalt, dar şi cu sine. La nivelul

limbajului artistic, tensiunea rupturii se materializează intr-o suită de ȋnvăluiri, metamorfozări,

obscurizări semantice, menite să desconspire artificialitatea limbii comune. Cele două

catrene ale artei poetice Din ceas, dedus... detaliază o definiţie metaforică a poeziei ca alternativă

esenţializată şi purificată pentru lumea reală.

Cea de-a doua operă „Riga Crypto şi lapona Enigel”, subintitulată „Baladă” răstoarnă

conceptul tradiţional, realizându-se ȋn viziune modernă şi ea, ca un amplu poem de cunoaştere

şi poem alegoric. Pare un cântec bătrânesc, dar este o poeveste de iubire din lumea vegetală

(asemeni unui alt poem al etapei „Dupa melci”), o baladă fantastică, ȋn care ȋntalnirea are loc ȋn

plan oniric (ca ȋn Luceafărul). Structura narativă implică interferenţa genurilor. Scenariul epic

este dublat de caracterul dramatic şi de lirismul de măşti, personajele având semnificaţie

simbolică.
3. Evidenţierea modului ȋn care se reflectă tema şi viziunea despre lume ȋn cele două texte

poetice alese

Pe de o parte, balada “Riga Crypto şi lapona Enigel” exprimă viziunea lui Ion Barbu

despre condiţia omului care este incapabil să-şi depăşească limitele, reprezentat de rigă. În

timp ce Enigel se îndreaptă spre lumină, spre cunoaştere, Crypto rămâne în lumea lui

întunecată, orice relaţie de comunicare, de dragoste, între cei doi fiind imposibilă. Astfel, ca

şi Eminescu, Ion Barbu înţelege existenţa a două lumi incompatibile, întemeiate fiecare în

parte pe anumite concepţii, idei, principii.

In primul rând, ȋncă de la nivelul strategiei compoziţionale, poemul barbican

evidenţiază aderenţa idilei dintre Crypto şi Enigel la lumea reală. Utilizând tehnica povestirii

ȋn ramă, poetul ȋşi structurează textul ȋn două părţi: primele patru strofe sunt dedicate

scenariului intrării ȋn poveste, iar strofele 5-27 conţin relatarea straniului flirt dintre o

ciupercă şi tânăra laponă. Dacă a doua secvenţă ȋşi dezvăluie din start caracterul ficţional şi

symbolic, tabloul iniţial instaurează o secvenţă verosimilă, ȋn ciuda aurei fanteziste. Prin

replica nuntaşului din primele două strofe care ȋl ademeneşte pe menestrel să-şi interpreteze

celebrul cântec, s sugerează caracterul tragicomic al existenţei umane. Imbrăcat ca un bufon

“cu pungi, panglici, beteli cu fundă”, menestrelul ar trebui ȋn mod firesc să ii distreze pe

nuntaşi cu scamatoriile ori cu vorbirea sa ȋn dodii. ȋnsă acesta este caracterizat prin epitetele

“trist” şi “ mult indărătnci”, iar “cântecul larg, de iubire, pare să-l solicite neaşteptat de mult.

De asemnea cadrul dedicate relatării nu are nimic de- a face cu ambientul specific

povestaşilor consacraţi “o cămară, la spartul nunţii”.Mai mult, nuntaşul nu are o motivaţie

strict estetică pentru care vrea să asculte din nou istoria cu Crypto şi Enigel, din moment ce

locul tonalităţii pasionale “Cu foc l-ai zis acum o vară” el cere o interpretare atenuată “ Azi
zi-mi-l stins, ȋncetinel”. Devine clară idea că nunta la care tocmai au participat (moment prin

excelenţă al bucuriei/ ȋmplinirii) va fi ȋncărcată simbolic de soarta nefastă a actanţiolor

exotici din cea de-a doua poveste de dragoste.

In al doilea rând, particularităţile de construcţie a scenariului narativ propriu-zis

imprimă o relevanţă universal relaţiei erotice. Pe de o parte, cântecul menestrlului conţine un

pattern de basm. Verbul cu rezonanţă arhaică folosit la imperfect pentru a sugera

continuitatea temporal”ȋmpărţea”, dublat de prezenţa vrăjitoarelor, a unei “fântâni a tinereţi”,

a unei “ţări de gheaţă” sau “a soarelui ȋnţelept”, oferă acea aură de realism magic care stă la

baza popularizării oricărui mit. Bizară şi suficient de imprevizibilă, povestea de iubire are un

deznodământ tragic, ceea ce o face memoribilă. Astfel că pe tărâmul lui soseşte Enigel regale

bureţilor, Crypto, crede ca are şansa de a se sutrage destinului său apparent minor (viaţa

nefericită ȋn izolare). In fapt, protagonistul barbian nu e capabil să-şi conştientizeze

superioritatea conferită de increate (“la veşnic tron). Asemenea Luceafărului emiescian,

Crypto aspiră la statutul de muritor, iar nuntirea cu pământeanca i-ar putea garanta respective

metamorfoză. Lapona are totuşi alte aşteptări şi refuză avansurile insistente ale ciupercii.

Urmând traseul la rândul său impus prin destin “ De la iernat, la păşunat/ In noul an să-şi

ducă renii” evidenţiază motivul ancestral al transhumanţei, Enigel nu poate accepta o abatere

atât de mare de la traiectul său predestinate. Dar, ceea ce pentru Nordica prezenţă feminină

pare să fie un deziderat “soarele ȋnţelept”, pentru ciuperca umedă şi plăpândă ajunge o

fatalitate. Crypto ȋnnebuneşte din dorinţa de a-şi depăşi condiţia, iar situaţia sa tipic romantic

ȋl transform ȋntr-un erou legendary. Unirea sa din final cu “măsălariţa mireasă” câştigă toate

ȋnsemnele unei nunţi burleşti care reliefează ȋncă o dată tragicomedia existenţei.
 Pe de altă parte, ȋn “Din ceas, dedus…” viziunea despre lume a lui Barbu se construieşte

pe idealul atingerii absolutului prin crearea unei lumi posibile imateriale, ce nu mai păstrează

niciun punct comun cu realitate. Perspectiva aspra artei este confirmată chiar de la nivel

formal, ȋn prima strofă neexistând nici măcar un predicat, poemul cufundându-se ȋn gerunzii

şi participii tocmai pentru a crea efectul de suspendare a temporalităţii reliefat şi de virgula

din incipit – “din ceas, deduc” Universul poetic, extras de sub puterea timpului fizic ,

chronologic, se află, deci, sub semnul staticului , anume prilejuieşte o temperare/ anulare a

tumultului existenţei material. Creaţia poetică va fi identificată prin epitetele meteaforice ȋn

inversiune “adâncul calmei creste” şi “mâtuit azur”, ori prin hiperbola “ȋnecarea cirezilor

agreste” cu o variant eupurată a imediatului existenţial, lipsită de imperfecţiuni,

instinctualitate şi spirit gregar. Datorită apelului la metafora oglinzii/oglindirii “intrată prin

oglindă; tăind pe ȋnecare; grupurile apei” Barbu pare a reitera o prspectiv ă clasică asupra

areti: creaţia estetică s-ar individualiza prin capacitatea de a transfigure realul, de a oferi o

copie ȋmbunătăţită a lumi, un univers compensatoriu. Numai că imaginea răsturantă nu este

doar rezultatul unei corespondenţe translucide ȋntre două spaţii- muntele şi reflectarea

inversată a cestuia, ci implică o secţiune, element străin ȋn orice reprezentare de tip classic.

După cum notează Şi Andrei Bodiu, cele două cuvinte “oglindă” şi “tăind” sunt esenţiaele,

primul pentru că naşte senzaţia reflectării, al doilea pentru că, de fapt, exprimă rupture.

Lumea posibilă pe care ȋşi propune să o construiască subiectivitatea lirică se zideşte, ȋn aceste

condiţii pe ruptura dintr real şi imaginar si oricât de mult ar părea că cele două seamănă fără

cusur, universal second, descries ca un joc- mai pur- ȋncetează a mai fi o copie a realităţii,

deşi părea că ȋşi găsise punctual esenţia ȋn ea.

 Nu ȋntâmplător relaţia de opoziţie dintre nadir şi presupusul zenit deschide prin

implicarea adjectivului latent calea spre o interpretare a universului imaginar ca o posibilitate

ca esenţializare şi purificare a dimensiunii material a lumii. Adevărata existenţă, relaitatea

cea reală nu este cea valabilă şi palpabilă, ci aceea intuitşi trăită sentimental şi sensorial

‘Poetul ridica ȋnsumarea/ De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi”. Căci rostul poetului

se vadeşte abia când istoveşte cântecul, adică ȋn momentul când acesta secătuieşte poezia de

energiile ce o leagă de imanenţă.

4. Prezentarea câte unei particularităţi de limbaj din fiecare text poetic ales

Aşa cum reiese din poezia program “Din ceas, dedus”, universal reflectat nu mai conţine

nimic din impuritatea lumii reale . Era prin urmare, firesc ca, pentru a menţine coerenţa

proiectului său, Barbu să se debaraseze şi de limbajul realităţii. Astfel , sintaxa lui este, şi ea,

secundă, de o fiinţă cu universal pe care şi-l propune să-l ȋnstituie. Si tocmai din această izolare a

semnului lingvistic, care stabileşte alte reguli de creare a sensului decât cele convenţionale,

provine dificultatea de a-l ȋnţelege pe autorul “Jocului secund”. De asemenea, tot astfel putem

explica şi revolta poetului după ce a văzut grila simbolica de interpretare a primelor exegeze.

Căci, dincolo de a fi un poem cu simboluri ascunse, “Din ceas, dedus” ȋncearcă să propună o

noua poetică ȋn care actul creaţiei se confundă cu un effort reflexive, immaterial, de a plăsmui o

lumea posibilă, căci, după cum sugerează şi Vladiir Streinu “ȋn afară de versurile de la sfârşit,

cu adevărat largi şi cântătoare, va observa oricine cu destulă uşurinţă cuprinsul intelectual

dintre cele două strofe.

Sugestia modernă din textul “Riga Crypto şi lapona Enigel” este susţinută de inversiuni

sintactice : zice-l-aş”, “rogu-te”, “des cercetat”, “răi ghioci”, de vocative “nuntaş fruntaş”,
“Enigel, Enigel”, Rigă spân” şi epitete metaforice “ menestrel trist”, “cântec larg”, “laponă

mică, liniştită” ca principale modalităţi de reliefare a personajelor ȋn ipostaza de măşti lirice.

Elemntele symbol, exprimate ȋntr-un limbaj oral, familiar, narativ, conferă poemului

modernitate, character allegoric şi filosofic, trimiţând la poemul folkloric prin utilizarea unor

cuvinte şi expresii populare “bârfeau”, “iaca”, “adăsta”, “poposi”. Expresivitatea poeziei este

realizată la nivel morfosintactic prin opoziţia trecut/ present a verbelor la persoana a III-a

singular, marci care atestă structura epică a poemului şi absenţa eului liric “trăia”, “poposi”,

“ȋmpărţe”, “făcea”. Prozodia este modernă: versuril au masura variabilă, de la cinci la nouă

silabe, rima este o ȋmbinare ȋntre rima ȋncrucişată, ȋmbrăţişată şi monorimă, srofele sunt inegale,

având ȋntre patru şi şapte versuri.

5. Susţinerea unei opinii despre lirica lui Ion Barbu, valorificând mesajul din

următoarea secvenţă critică:....

Modernistul Barbu consideră că poezia/ arta rămân singura formă prin care omul are

şansa reuperării esenţei sale supraumane, a recâştigării unei spiritualităţi originare secătuită

odată cu ȋntreruperea/ materializarea sa.