IONA DE MARIN SORESCU

III.75 (forme de manifestare a dramaturgiei în teatrul modern; citat Mihail Sebastian)

Opinia scriitorului Mihail Sebastian despre necesitatea înnoirii teatrului, această lume închisă
în tipare gata făcute, poate fi ilustrată prin referiri la teatrul modern. În teatrul modern nu se
mai păstrează distincţiile dintre speciile tradiţionale ale dramaturgiei: tragedie, comedie,
dramă. Eliberarea de formele dramaturgiei tradiţionale se manifestă prin mai multe aspecte:
alăturarea comicului şi a tragicului, preferinţa pentru teatrul parabolă şi teatrul absurdului,
reluarea parodică a unor strategii din dramaturgia tradiţională, inserţia liricului în text,
valorificarea miturilor, apariţia personajului-idee, lipsa conflictului, încălcarea succesiunii
temporale a evenimentelor, dispariţia dialogului şi prezenţa monologului, timpul şi spaţiul cu
valoare simbolică etc.
“Iona” de Marin Sorescu face parte din volumul “Setea muntelui de sare” care apare in 1974.
Este subintitulată “Piesă în patru tablouri”, termenul de “tragedie” configurând lupta
individului (Iona) cu destinul şi încercarea lui de a-l înfrunta .
Punctul de plecare al piesei este povestea biblică a lui Iona, om credincios, care este trimis de
divinitate în cetatea Ninive să propovăduiască credința unor oameni care şi-o pierduseră de
mult. Chinuit de spaima de a nu fi ucis, Iona refuză să se ducă şi este aruncat in apă, înghiţit
de un chit (balenă), iar după patru zile şi patru nopţi este eliberat, considerând că s-a pocăit
suficient. Pescarul lui Marin Sorescu este înghiţit (pedepsit?) de un chit, fără să ştie de ce. La
început, Iona crede că a murit, după care reintră în viaţă şi are iluzia libertăţii. Faptul că
povestea biblică este amintită doar pe jumătate arată că omul modern şi-a uitat miturile. Pe
Iona îl străfunge ideea sinuciderii, dar renunţă. El taie o “fereastră” în burta peştelui şi crede
că a ieşit la lumină, dar acesta fusese înghiţit de un alt peşte, aici începând tabloul al treilea, în
interiorul peştelui II. Faptul că Iona trece dintr-o burtă în alta poate sugera universurile care se
înghit unul pe celălalt. În acest tablou apar Pescarul I şi Pescarul II, personaje mute, care nu
fac decât să accentueze singurătatea lui Iona. Faptul că aceştia poartă câte o bârnă în spate
poate sugera “crucea” pe care şi-o duce în spate fiecare om. Încercând să iasă din spaţiul în
care se află, Iona intră in interiorul peştelui III, ceea ce sugerează faptul că intră în alte
universuri închise, cu cât iese in afară.
Plecând de la povestea biblică, Marin Sorescu va crea o dramă modernă despre singurătate şi
absenţa sensului din lume. Piesa este construită sub forma unui monolog în care Iona,
personajul principal, îşi pune întrebări şi tot el răspunde. În piesă mai apar şi Pescarul I şi
Pescarul II care nu au replici, fiind doar personaje figuranţi.
Piesa este împărţită în patru tablouri, fiecare reprezentând un moment din existența
pescarului. În primul tablou Iona stă în faţa mării, aşteptând să prindă peştele cel mare, dar
datorită faptului că nu reuşeşte, pescuieşte din acvariul pe care avea lângă el.
Resemnat în faţa destinului, Iona nu întrevede nicio schimbare care l-ar putea scoate din
singurătate şi care l-ar putea salva. El se amuză oarecum vorbind despre nişte copii şi de o
soţie. Dar aceştia pot fi doar un pretext al pescarului de nu fi singur. Finalul primului tablou îl
reprezintă momentul în care Iona este înghiţit de un chit. În tabloul II este prezentat interiorul
peştelui I.
În tabloul IV Iona iese la suprafaţă, dar constată că totul în jurul lui este alcătuit din guri
uriaşe de peşte. Încetul cu încetul realizează că viaţa poate fi o închisoare din care nu mai ieşi
dacă nu ajungi la conştiinţa de sine. Începe să îşi aducă aminte de bunici, părinţi, şcoală,
pentru ca la sfârşitul ultimului tablou să o ia “invers”: sinuciderea lui Iona poate fi răspunsul
unui om revoltat care refuză să îşi accepte destinul, iar prin sinucidere devine liber sau se
regăseşte pe sine.
În concluzie, piesa “Iona” aduce o înnoire radicală a teatrului românesc. Lipsa precizării

1
perioadei istorice, situarea în atemporal, demitizarea sunt aspecte ale teatrului modern, care
susţin aserţiunea lui Mihail Sebastian: “Nu e rău ca, din când în când, să pătrundă în această
lume închisă un om care să poată arunca o privire nouă asupra altor lucruri vechi”.
(Daniela Cristina Manole, 12F; coord. prof.dr. Dumitriţa Stoica)

III.76 (particularităţi ale compoziţiei şi ale construcţiei subiectului într-o operă

dramatică postbelică: Iona de Marin Sorescu; citat din Gabriela Duda)

După cum se ştie, modul de expunere specific piesei de teatru este dialogul. Personajele şi
acţiunea se conturează prin această formă dinamică, succesiunea de replici acoperind aproape
întreg imaginarul, dacă facem abstracţie de indicaţiile scenice, care au rolul de a-l completa
concis cu informaţii care nu pot apărea firesc în confruntarea dintre personaje. Cu toate că
teatrul postbelic cunoaşte diverse forme de abatere de la convenţiile clasice ale genului,
dialogul rămâne principala formă de expresie. Aşa se întâmplă şi în drama lui Marin Sorescu,
Iona (1968), un monolog în patru tablouri, structurat însă sub forma unui dialog.
Iona este singurul personaj ”vorbitor” al piesei ( în scenă mai apar, totuşi, Pescarul I şi
Pescarul II, care nu scot niciun cuvânt). Monologul nu are însă curgerea continuă a unei
introspecţii, ci teatralitatea unui schimb de replici. Eroul descoperă la sfârşitul primului tablou
că este înghiţit de un chit, asemenea omonimului său biblic. Din pescar ghinionist (fără noroc
la prins peşte) a devenit, nu se ştie cum, o pradă pentru un monstru marin, în gura căruia se
afla de mult timp , poate dintotdeauna. In paralel cu încercarea lui repetată şi zadarnică de a
spinteca burta peştelui şi de a se elibera, se desfăşoară un dialog cu sine, colocvial, meditativ,
ironic şi liric. Schimbarea registrului stilistic susţine dedublarea personajului. Primul Iona este
uneori în acord cu cel de al doilea, alteori nu. Unul este interogativ şi sceptic, celălalt în
posesia unor adevăruri relative şi oarecum optimist. In finalul piesei cel dintâi întreabă
amnezic, Cine sunt eu?, iar al doilea răspunde strigându-şi numele. La capătul acestei
confruntări cu sine, eroul sfârşeşte prin a-li asuma identitatea, căci despre acest lucru vorbeşte
piesa: despre dificultatea de a fi un ins numit Iona.
Mai mult decât în celelalte două genuri literare, liric şi epic, personajul se dezvăluie prin
limbaj. În primul tablou, Iona, ” întors cu spatele spre întunecimea din gura” chitului, se
gândeşte la munca lui de pescar sărac, încearcă să se convingă că marea este bogată în peşti şi
speră să prindă până la urmă ceva. Cum lupta pentru supraviețuire e grea, iar el lipsit de
noroc, recurge la un tertip: încearcă să pescuiască din acvariul pe care îl are în preajmă,
tocmai ca ultimă soluţie. Nu are succes însă, pentru că în acest moment este înghiţit. Intriga
piesei, ca de altfel întregul subiect, are valoare simbolică: Iona este omul singur (cum spune
chiar scriitorul), frământat de întrebarea dacă viaţa lui are un sens sau este categoric un eşec.
Caracterul meditativ al monologului este mult mai evident în tablourile următoare. Timpul,
moartea, sinuciderea, ceilalţi, dragostea, fericirea, învierea, speranţa, credinţa , teme mari ale
reflecţiei filozofice, sunt pentru Iona nu subiecte de meditaţie concentrată, ci realităţi
palpabile, ”lucruri” ale lumii, mai mult sau mai puţin inteligibile, aşa cum sunt toate. Se pare
că singura lui libertate în faţa acestei ordini de lucruri pe care nu el a făcut-o este umorul :
Nici nu-mi dădeam seama că totul pluteşte. Aşa e, trebuie să punem semne la fiecare pas, să
ştii unde să te opreşti, în caz de ceva. Să nu tot mergi înainte. Să nu te rătăceşti înainte...
(tabloul IV)
Pe de altă parte, dedublându-se şi dialogând cu sine, Iona prelungeşte până la decizia ultimă
iluzia că nu este singur. Nevoia de celălat este reală, chiar dacă raţiunea îi spune că lumea nu
este făcută decât din umbre. Monologul, în forma înşelătoare a convorbirii lejere, jucăuşe,
suplineşte absenţa unui interlocutor care, dacă nu mai există, trebuie inventat. Locvacitatea lui
Iona sporeşte atunci când intră în scenă cei doi pescari muţi, cărând câte o bârnă în spinare.
Cum ei nu-i răspund, eroul înduioşat la gândul solidarităţii umane, le creează el replicile,

2
îndemnuri colocviale şi calde la curajul de a înfrunta situaţia imposibilă: Nu te lăsa, măi tată”,
”Nu mă las, tăticule!”... Anonimatul şi muţenia îl definesc, din nou simbolic, pe celălalt.
Personajul absent, evocat de celelalte, fără să ajungă în scenă, sau, alteori, doar un figurant
fără replică, este un procedeu la care teatrul absurdului recurge destul de frecvent. În
cunoscuta piesă a lui Beckett, Aşteptându-l pe Godot, Vladimir şi Estragon îl aşteaptă
zadarnic pe necunoscutul care ar putea să-i salveze, adică să le schimbe destinul de vagabonzi
cărora le e rezervată tocmai această aşteptare nedefinită şi până la urmă absurdă. Godot nu va
veni niciodată, cu atât mai mult cu cât s-ar putea să nu existe. Oamenii pe care-i caută Iona nu
au dispărut cu totul, dar par nişte umbre împovărate, întoarse spre propria nefericire,
incapabile să-l mai audă.
Deznodământul piesei îl prezintă pe Iona constatând că trebuie să îndrepte cu
itul invers, adică spre sine, nu spre monstru. Gestul sinuciderii este însoţit de o replică
optimistă: Răzbim noi cumva la lumină. În teatrul clasic, discrepanţa dintre act şi cuvânt este
specifică piesei comice. În parabola lui Marin Sorescu, procedeul merge în sensul unei
ambiguităţi care creează un final deschis. Deznodământul consemnează un eşec sau un alt
început? Piesa nu se încheie cu un răspuns, ci cu o întrebare.
În concluzie, Iona ca personaj generic, ca imagine a omului, există în aceeaşi măsură prin
felul în care acţionează şi prin felul în care vorbeşte. Dar în timp ce substanţa ”epică” este
redusă la un gest repetitiv (acela al eliberării), limbajul dialogat nuanţează prin varietatea şi
dinamismul lui aventura existenţială, tragi-comică, a eroului.
(prof. dr.Dumitriţa Stoica)

III.77 (tema şi viziunea despre lume într-o operă dramatică postbelică: Iona de Marin
Sorescu)

Creaţia dramaturgică de după cel de-al doilea război mondial cunoaşte aceeaşi evoluţie în
privinţa problematicii şi a tehnicii, în sensul treptatei deschideri spre diversitate şi
modernitate. Chiar dacă nu are nivelul valoric al poeziei, criticii şi prozei, o creştere valorică
evidentă se manifestă la nivelul concepţiei despre spectacol, al regizării şi interpretării
pieselor de teatru. Totuşi, există numeroase piese de teatru valoroase, scrise mai ales începând
din al şaptelea deceniu, al ”liberalizării” în plan politic şi al neomodernismului, în plan literar.
Se cuvine a mentiona tragedia lona (1968), piesă cu un singur personaj, concepută ca un
monolog dialogat, de o noutate frapantă în peisajul teatral românesc.
Iona a fost inclusă în 1974, alături de Paracliserul şi Matca, dintr-o trilogie dramatică,
intitulată sugestiv Setea muntelui de sare. Titlul trilogiei este o metaforă care sugerează setea
de absolut a omului superior, iar cele trei drame care o compun sunt meditaţii-parabole,
realizate prin ironie.
Drama Iona are la origine cunoscutul mit biblic al lui Iona, fiul lui Amitai. Iona este însărcinat
să propăvăduiască cuvântul Domnului în cetatea Ninive, căci păcatele omenirii ajunseseră
până la cer. Iona primeşte misiunea, dar se răzgândeşte şi se ascunde pe o corabie cu care fuge
la Tarsis. Dumnezeu îl pedepseşte pentru nesupunere, trimiţând un vânt puternic care
provoacă o furtună pe mare. Corăbierii bănuiesc faptul că Iona este cel care a atras mânia
cerească, aşa că îl aruncă în valuri. Din poruncă divină, Iona este înghitit de un monstru marin
si după trei zile şi trei nopti petrecute în burta peştelui în pocăinţă, „Domnul a poruncit
peştelui şi peştele a vărsat pe Iona pe uscat ". Subiectul acestei fabule biblice se întâlneste în
piesa lui Marin Sorescu numai ca pretext, personajul deosebindu-se de biblicul Iona prin
aceea ca acesta din urmă este înghitit de chit pentru că voia sa fugă de o misiune, pe când
eroul lui Sorescu nu săvârşeşte niciun păcat, se afla incă de la inceput „în gura peştelui" si nici
nu are posibilitatea eliberării, de fapt.
Metafora peştelui este viziunea centrală a piesei: în pântecele chitului, Iona se descoperă pe

3
sine, ca ins captiv într-un labirint în care omul este vânat şi vânător, condamnat la eterna
condiţie de prizonier. Iona este constrâns la un exil forţat în spaţiul singurătătii absolute şi
caută mereu comunicarea cu ceilalţi, solidaritatea umană, identitatea sinelui în setea sa pentru
libertatea de exprimare şi de actiune. Imbătranit. Iona iese la lumină după ce spintecă ultimul
peşte, pe o plajă pustie, dar orizontul care i se arată îl înspăimântă, pentru că si acesta este
alcătuit dintr-un alt sir nesfârsit de burti de peste, desi crezuse că e liber: un şir nesfârsit de
burţi. Ca niste geamuri puse unul lângă altul. Acum, senzatia de singurătate este coplesitoare;
în hăul spațial străjuit de imaginea angoasantă a altei posibile captivităti, Iona se află, parcă,
la inceputul lumii. De data aceasta, numărul infinit de obstacole sugerează că noua captivitate
este definită si irevocabilă.Inţelege că vinovat este drumul, el a greşit-o şi gândeste o cale
inversă pentru a ieşi la lumină. Işi strigă numele şi, în loc de a mai tăia burţi de peşte, în
speranţa unei libertăţi iluzorii, îşi spintecă propriul abdomen, cu sentimentul de a fi găsit, nu
in afara, ci în sine, deplina libertate: Răzbim noi cumva la lumină.
Gestul sinuciderii şi simbolul luminii din final sunt o încercare de împăcare între omul singur
şi omenirea intreagă, o salvare prin cunoaşterea de sine, ca forţă purificatoare a spiritului, ca o
primire sufletească. Sau, poate, exprimă imposibilitatea omului de a ieşi din limitele
destinului său. În timpul anilor (?) de şedere în burţile care îl găzduiseră, Iona îşi amintise de
soţia sa, ba chiar le ceruse celor doi trecători (care duceau o bârnă), s-o caute. Odată ajuns pe
plajă, memoria începe să treacă în uitare lumea vie, apropiindu-l de alte chipuri (probabil ale
lumii moarte): Cum se numeau bătranii aceia buni care tot veneau pe la noi când eram mic?
Dar ceilalţi doi, bărbatul cel încruntat si femeia cea harnică, pe care-i vedeam des prin casa
noastră şi care la inceput nu erau aşa bătrâni? Impresionanta readucere în memorie a acestor
imagini constituie o chemare a neantului; se luminează, astfel, şi semnificaţia celor doi
trecători tăcuti – îngeri ai morţii – care urmau să-i ducă soţiei lui Iona scândurile pentru sicriul
său. Ultima parte a replicii lui Iona (şi care nu erau aşa bătrâni) creează un acut sentiment de
fragilitate în faţa timpului devorator. Vorbind, ca şi până acum, cu dublul său, Iona îl anunţă
că pleacă din nou (probabil în marea călătorie de dincolo de moarte, o nouă lume a
singurătăţii). In acest context, simpla confesiune a omului care are nevoie de ceilalţi, E tare
greu să fii singur , rezumă în forma aceasta directă, specifică lui Marin Sorescu, o dramă
existenţială.
(Irina Albăstroiu, 12 F; coord. prof. dr. Dumitriţa Stoica)

III. 78 (particularităţile de construcţie a unui personaj dintr-o operă dramatică

postbelică: Iona de Marin Sorescu)

Teatrul contemporan preferă personajul simbolic, imagine esențializată a condiţei umane.

Pescarul lui Marin Sorescu din ”tragedia” Iona (1968), captiv înăuntrul monstrului marin este
un personaj fără istorie, amintirile şi viaţa lui ar putea aparţine oricărui anonim. Prizonier într-
un spaţiu închis, şi el cu valoare simbolică, Iona este omul modern în conflict cu un destin
impenetrabil, dar lipsit parcă de măreţia aceluia antic, pentru că ”cerul orb” , cum spune
undeva Philippide, nu-i mai trimite niciun înger ( ”Doar mie, Domnul, veşnicul şi bunul, ? Nu
mi-a trimis, de când mă rog, / niciunul...”, Tudor Arghezi)
Iona este singurul personaj ”vorbitor” al piesei ( în scenă mai apar, totuşi, Pescarul I şi
Pescarul II, care nu scot niciun cuvânt). Monologul lui nu are însă curgerea continuă a unei
introspecţii, ci teatralitatea unui schimb de replici. Eroul descoperă la sfârşitul primului tablou
că este înghiţit de un chit, asemenea omonimului său biblic. Din pescar ghinionist (fără noroc
la prins peşte) a devenit, nu se ştie cum, o pradă pentru un monstru marin, în gura căruia se
afla de mult timp , poate dintotdeauna. In paralel cu încercarea lui repetată şi zadarnică de a
spinteca burta peştelui şi de a se elibera, se desfășoară un dialog cu sine, colocvial, meditativ,
ironic şi liric. Schimbarea registrului stilistic susţine dedublarea personajului. Primul Iona este

4
uneori în acord cu cel de al doilea, alteori nu. Unul este interogativ şi sceptic, celălalt în
posesia unor adevăruri relative şi oarecum optimist. In finalul piesei cel dintâi întreabă
amnezic, Cine sunt eu?, iar al doilea răspunde strigându-şi numele. La capătul acestei
confruntări cu sine, eroul sfârşeşte prin a-şi asuma identitatea, căci despre acest lucru vorbeşte
piesa: despre dificultatea de a fi un ins numit Iona.
Mai mult decât în celelalte două genuri literare, liric şi epic, personajul se dezvăluie prin
limbaj. În primul tablou, Iona, ” întors cu spatele spre întunecimea din gura” chitului, se
gândeşte la munca lui de pescar sărac, încearcă să se convingă că marea este bogată în peşti şi
speră să prindă până la urmă ceva. Cum lupta pentru supravieţuire e grea, iar el lipsit de
noroc, recurge la un tertip: încearcă să pescuiască din acvariul pe care îl are în preajmă,
tocmai ca ultimă soluţie. Nu are succes însă, pentru că în acest moment este înghiţit. Intriga
piesei, ca de altfel întregul subiect, are valoare simbolică: Iona este omul singur (cum spune
chiar scriitorul), frământat de întrebarea dacă viaţa lui are un sens sau este categoric un eşec.
Caracterul meditativ al monologului este mult mai evident în tablourile următoare. Timpul,
moartea, sinuciderea, ceilalţi, dragostea, fericirea, învierea, speranţa, credinţa , teme mari ale
reflecţiei filozofice, sunt pentru Iona nu subiecte de meditație concentrată, ci realităţi
palpabile, ”lucruri” ale lumii, mai mult sau mai puțin inteligibile, aşa cum sunt toate. Se pare
că singura lui libertate în faţa acestei ordini de lucruri pe care nu el a făcut-o este umorul :
Nici nu-mi dădeam seama că totul pluteşte. Aşa e, trebuie să punem semne la fiecare pas, să
ştii unde să te opreşti, în caz de ceva. Să nu tot mergi înainte. Să nu te rătăceşti înainte...
(tabloul IV)
Pe de altă parte, dedublându-se şi dialogând cu sine, Iona prelungeşte până la decizia ultimă
iluzia că nu este singur. Nevoia de celălat este reală, chiar dacă raţiunea îi spune că lumea nu
este făcută decât din umbre. Monologul, în forma înşelătoare a convorbirii lejere, jucăuşe,
suplineşte absenţa unui interlocutor care, dacă nu mai există, trebuie inventat. Locvacitatea lui
Iona sporeşte atunci când intră în scenă cei doi pescari muţi, cărând câte o bârnă în spinare.
Cum ei nu-i răspund, eroul înduioşat la gândul solidarităţii umane, le creează el replicile,
îndemnuri colocviale şi calde la curajul de a înfrunta situaţia imposibilă: Nu te lăsa, măi tată”,
”Nu mă las, tăticule!”... Anonimatul şi muţenia îl definesc, din nou simbolic, pe celălalt.
Personajul absent, evocat de celelalte, fără să ajungă în scenă, sau, alteori, doar un figurant
fără replică, este un procedeu la care teatrul absurdului recurge destul de frecvent. În
cunoscuta piesă a lui Beckett, Aşteptându-l pe Godot, Vladimir şi Estragon îl aşteaptă
zadarnic pe necunoscutul care ar putea să-i salveze, adică să le schimbe destinul de vagabonzi
cărora le e rezervată tocmai această așteptare nedefinită şi până la urmă absurdă. Godot nu va
veni niciodată, cu atât mai mult cu cât s-ar putea să nu existe. Oamenii pe care-i caută Iona nu
au dispărut cu totul, dar par niște umbre împovărate, întoarse spre propria nefericire,
incapabile să-l mai audă.
Deznodământul piesei îl prezintă pe Iona constatând că trebuie să îndrepte cuțitul invers,
adică spre sine, nu spre monstru. Gestul sinuciderii este însoţit de o replică optimistă: Răzbim
noi cumva la lumină. În teatrul clasic, discrepanţa dintre act şi cuvânt este specifică piesei
comice. În parabola lui Marin Sorescu, procedeul merge în sensul unei ambiguităţi care
creează un final deschis. Deznodământul consemnează un eşec sau un alt început? Piesa nu se
încheie cu un răspuns, ci cu o întrebare.
În concluzie, Iona ca personaj generic, ca imagine a omului, există în aceeaşi măsură prin
felul în care acţionează şi prin felul în care vorbeşte. Dar în timp ce substanța ”epică” este
redusă la un gest repetitiv (acela al eliberării), limbajul dialogat nuanţează prin varietatea şi
dinamismul lui aventura existenţială, tragi-comică, a eroului.
(prof. dr.Dumitriţa Stoica)

5
III. 81 (particularităţile unui text dramatic de Marin Sorescu: Iona)

Marin Sorescu este unul dintre principalii exponenţi ai dramaturgiei moderne româneşti. Una
dintre piesele sale cele mai importante este drama „Iona” unde se pune în discuţie condiţia
umană, ilustrată de situaţia tragică a personajului biblic Iona. Temele piesei sunt
imposibilitatea omului de a-şi depăşi limitele, detaşarea de nereuşită în speranţa reînceperii
vieţii şi dorinţa de a trăi într-un mediu social care să te valorifice.
Piesa de teatru are patru cadre principale ce coincid cu momentele evoluţiei piesei. Ele sunt
gura peştelui de unde Iona încearcă să pescuiască în zadar, stomacul peştelui, spaţiul sufocant
şi angoasant care îl apropie pe Iona de ideea de moarte, burta celui de-al doilea peşte care l-a
mâncat pe primul ca simbol al şirului neîntrerupt de obsacole şi plaja pustie înconjurată la
orizont de o infinitate de burţi de peşte, semn că la finalul strădaniilor noastre ne aşteaptă un
obstacol imposibil de trecut şi nu împlinirea. În aceste patru cadre piesa este construită prin
dedublarea personajului principal, monologul interior şi analogia la spaţiul virtual creat de
protagonist în burta peştelui.
Principalele caracteristici care îi oferă specificul dramei soresciene sunt forma de parabolă ce
cuprinde un solilocviu sau monolog, combinarea paradoxală a tragicului şi grotescului cu
ironia, ambiguitatea ideii principale ce permite o serie largă de interpretări şi caracterul
filosofic şi ideatic al dramei, un teatru de idei.
Forma de parabolă este dată de către asocierea cu parabola biblică a lui Iona cât şi din
structura de situaţie narată sau prezentată – concluzie moralizatoare. Tot chinul lui Iona are un
scop final ce transcende cadrul piesei. Sfârşitul nu se joacă pe scenă ci în minţile spectatorilor,
în concluziile lor. Diferenţa dintre varianta biblică şi cea modernă apare în reacţiile
protagonistului la situaţia dată. În prima Iona poartă un dialog cu Dumnezeu, tovarăş ultim al
omului situat în restrişte şi care îi oferă alinare. Dar Iona lui Sorescu alege ca tovarăş pe sine
însuşi prin dedublarea sa pentru a face faţă la izolare. „E tare greu sa fii singur”.
Combinaţia unică între tragic, grotesc şi ironie provine din raportul dintre situaţia lui Iona care
este captiv, singur, (tragicul) în burta unui peşte, spaţiu angoasant (grotescul) şi reacţia sa care
pentru a se detensiona şi a evita demoralizarea îşi permite mici ironii în dialogul cu alter ego-
ul său (ironia). “Parcă-l văd pe răposatul. Mă înghiţise şi, cu burta plină de mine, se pregătea
şi el undeva să mă ferece. Să-i tihnesc.” „E strâmt aici, dar ai unde să-ţi pierzi minţile. Nu e
greu.”
Ambiguitatea este comună teatrului modern dar Marin Sorescu nu o foloseşte ca o toană de a
fi „în pas cu moda”, ci pentru că el vrea ca ideile lansate de el să stârnească la rândul lor o
serie cât mai mare de idei în minţile cititorilor şi spectatorilor. Ea este dată de cadrul suprareal
al acţiunii, burta peştelui şi insula cu orizontul din burţi de peşte, de reacţiile eroului şi de
deznodământul „în coadă de peşte” care incită la reflecţie.
Caracterul ideatic al dramei soresciene este oferit de către scopul dramei, de a prezenta şi
stârni în egală măsură nelinişti metafizice asupra vieţii, morţii, singurătăţii şi destinului. Într-
un limbaj mai simplist este un teatru ce prezintă idei şi nu fapte.
În concluzie, putem afirma că Eugen Simion este un fin observator al particularităţilor operei
dramatice a lui Marin Sorescu şi toate observaţiile sale se justifică la o analiză aprofundată a
lucrâărilor dramaturgice soresciene.
(Cezar Laurenţiu Blănaru, 12G; coord. prof. dr. Nicolae Scurtu)