Testament

Tudor Argezi este un poet modernist, apartinand perioadei interbelice a

litaraturii. Desi este revendicat deopotriva de traditionalism si modernism, opera sa
prezentand trasaturi ale ambelor curente literare, autorul se remarca prin
capacitatea sa de a fi original, reprezentand totodata spiritul veacului prin
integrarea specificului national in formula estetica europeana si desprinzand
tiparele liricii romanesti de fagasul creat de Eminescu, la care se raportau cei mai
multi dintre contemporanii sai.
Poetul debuteaza in 1927 cu volumul de versuri “Cuvinte potrivite”, caruia ii
urmeaza o bogata activitate literara, tratand o tematica diversa: arta poetica, poezia
cu deschidere filosofica, poezia sociala, poezia ludica.
Poezia “Testament” deschide volumul de debut arghezian, exprimand
conceptia despre lume, viata si miniunea artistica a poetului, intr-o maniera care il
particularizeaza. Ea este, prin urmare, o arta poetica.
Imaginarul poetic arghezian se fundamenteaza pe trairile eului liric si
contureaza imaginea ampla a actului creatiei, prezentat ca o intoarcere a sinelui
catre origini, in vederea propriei definiri. Realitatea imediata este astfel
transfigurata si purificata prin intermediul artei.
Procedeele moderniste prin care se remarca arta poetica sunt: exprimarea
relatiei dintre creator si univers, ambiguitatea limbajului realizata, in primul
rand, prin frecventa metaforei, adancirea lirismului in subiectiv, exploatarea
uratului, limajul inedit prin utilizarea cuvintelor provenite din registre stilistice
diferite.
Titlul este o metafora; in sens denotativ, cuvantul se referea la un act
juridic unilateral, prin care o persoana isi exprima dorintele ce urmeaza a-i fi
implinite dupa moarte, mai cu seama in legatura cu incredintarea bunurilor
materiale. Conotativ insa, testamentul arghezian consemneaza lasarea averii
spirituale, a creatie, generatiilor viitoare. Asezarea poeziei cu un astfel de titlu in
deschiderea primului sau volum pare paradoxala, intrucat cuvantul este mai
degraba o sugestie a sfarsitului; alegerea argheziana plaseaza creatia ca inceput si
sfarsit al existenti, accentuandu-i inestimabila valoare spirituala.
 Lirismul subiectiv se manifesta cu predilectie prin formula monologului
adresat, evidentiindu-se mai multe ipostaze al eului liric: “eu”, “noi”, “fiule”,
“strabuni”; toate acestea converg catre ideea de sacralitate a actului artistic.
Prima secventa poetica ofera o definitie lirica a poeziei, eul orientand
adresarea directa catre un fiu imaginar, denumire generica pentru cititor, caruia ii
lasa drept mostenire averea sa spirituala. Incipitul enunta o formula specific
trestamentara, prin care insa se exclude orice alta mostenire in afara de “carte”,
metafora-simbol, reprezentand bunul cel mai de pret, anume creatia: “Nu-ti voi
lasa drept bunuri, dupa moarte,/Decat un nume adunat pe-o carte”.
Aceasta cumuleaza experienta generatiilor anterioare, a stramosilor cu un
destin zbuciumat, izvorat metaforic din “seara rezvratita” si sustinut artistic de
enumeratia “prin rapi si gropi adanci”; umanitatea este vazuta in plina ascensiune,
ca o scara, ale carei trepte sunt urcate doar prin sacrificiu si truda: “suite de batranii
mei pe branci”. Creatia, parte integranta a vietii, este rodul imaginatiei unui
deschizator de drumuri, a carui evolutie este sustinuta de inaintasi si care se doreste
a fi un mentor pentru urmasi. Ea reprezinta “o treapta” indispensabila pe drumul
anevoios al cunoasterii.
Arta are un rol estetic, pentru ca transfigureaza “uratul” din realitate,
transforma “zdrentele”, obiecte nefolositoare, in “muguri” si “coraone”, metafore-
simbol pentru nucleul vietii, respectiv pentru perfectiune. Verbul “a ivi” denota
spontaneitatea ideii artistice inspirata de viata inaintasilor, iar perfectul simplu
“facui” exprima originea populara a limbajului artistic: “Facui din zdrente muguri
si coroane”.
Cea de-a treaia secventa poetica exprima revolta unui reprezentant de
seama al neamului sau, cu care eul liric se identifica, impotriva nedreptatii si
atitudinii opresive a societatii contra individului. Acesta se declara partas la
suferinta neamului sau, dandu-i glas prin intermediul artei, sugerata metaforic prin
“vioara”: “Durerea noastra surda si amara/O gramadii pe-o singura vioara”.
Stapanul-asupritor apare in postura de “tap injunghiat”, aluzie la simbolul tragediei
antice, intr-o viziune groteasca, si se arata fascinat de cantec, traind experienta
artistica in mod inconstient, nebanuind ca acesta este o forma de protest chiar
impotriva lui.
 Creatorul, cu iscusinta, preschimba formele de manifestare a uratului, “bube,
mucegaiuri si nori”, roade maligne, monstruoase, in valori estetice perene, in
“frumuseti si preturi noi”, capabile sa impresioneze chiar si pe asupritor.
Finalul poeziei exprima o maniera de a crea specific arghezian, care
cunoaste doua coordonate, exprimate metaforic. “Slova de foc”, inspiratia spontana
de factura divina, si “slova faurita”, cuvintele mestesugite cu “precizie
farmaceutica”, se unesc in mod indestructibil, “ca fierul cald imbratisat in cleste”,
reveland un univers artistic unitar si aparte.
La nivelul limbajului poezia isi evidentiaza caracterul modernist, in special
prin utilizarea cuvintelor considerate nepoetice, cum ar fi “bube”, “mucegaiuri”,
“noroi”, “negi”, cu valoare estetica, inaugurand, in literatura romana, “estetica
uratului”.
Se remarca de asemenea, imbinarea dintre arhaisme si neologisme (“hrisov”,
“saricile”, “odrasla”, “obscura”), utilizarea cuvintelor de factura populara
(“brânci”, “râpi”, “plăvani”), expresivitatea, obtinuta prin recurenta metaforei,
adusa frecvent la rang de simbol, imbinata cu epitet, comparatie si oximoron.