“TESTAMENT „

de Tudor Arghezii

Modernismul este curentul literar, manifestat, cu predilecție, în perioada interbelică, ale

cărui trăsături sunt teoretizate de Eugen lovinescu şi promovate, în special, prin intermediul
cenaclului şi al revistei „Sburătorul". Orientarea artistică promovează o înnoire a literaturii, prin
desprinderea de trecut şi prin crearea unei modalități inovatoare de exprimare. În ceea ce priveşte
poezia, sunt formulate următoarele deziderate: crearea unui lirism subiectiv ca expresie a
profunzimilor sufleteşti şi înlăturarea totală a obiectivității, ambiguitatea limbajului, prin utilizarea, în
primul rând, a metaforei, inovația formală, prin renunțarea la prozodia tradițională.
Tudor Arghezi este un poet modernist, ca şi Lucian Blaga şi lon Barbu, aparţinând perioadei
interbelice a literaturii. Deşi este revendicat deopotrivă de tradiţionalism şi modernism, opera sa
prezentând trăsături ale ambelor curente literare, autorul se remarcă prin capacitatea sa de a fi
original, reprezentând totodată spiritul veacului prin integrarea specificului național în formula
estetică europeană şi desprinzând tiparele liricii româneşti de făgaşul creat de Eminescu, la care se
raportau cei mai mulţi dintre contemporanii săi.
Marele său merit este acela de a revoluționa limbajul poetic, astfel încât, după cum însuşi
afirma, o idee să nască alte sute". El este întemeietorul esteticii urâtului" în literatura română, după
modelul lui Charles Baudelaire, din literatura franceză. După cum afirma G. Călinescu, această
trăsătură a liricii sale consta in folosirea unei dimensiuni inconfundabile a limbajului, denumită de
critic surprinderea suavităţii sub expresia de mahala".
Pentru Arghezi, creaţia literară este un joc de cuvinte găsite cu răbdare şi trudă şi silite să
stea alături, îmbinând Poetul debutează în 1927 cu volumul de versuri „Cuvinte potrivite", căruia îi
urmează o bogată activitate literară, tratând o tematică diversă: arta poetică, poezia cu elemente
lexicale contrastante. deschidere filosofică, poezia erotică, tema sociogonică, poezia socială, poezia
ludică.
Poezia „Testament" deschide volumul de debut arghezian, exprimând concepţia despre
lume, viaţa şi misiunea artistică a poetului, într-o manieră care îl particularizează. Ea este, prin
urmare, o artă poetică.
Imaginarul poetic arghezian se fundamentează pe trăirile eului liric şi conturează imaginea
amplă a actului creației, prezentat ca o întoarcere a sinelui către origini, în vederea propriei definiri.
Realitatea imediată este astfel transfigurată şi purificată prin intermediul artei, manifestată într-un
stil specific arghezian.
Procedeele moderniste prin care se remarcă arta poetică sunt: exprimarea relaţiei dintre
creator şi univers, ambiguitatea limbajului realizată, în primul rând, prin frecvenţa metaforei,
adâncirea lirismului în subiectiv, sincronizarea cu modele din literatura universală, exploatarea
esteticii moderne a urâtului, limbajul inedit obţinut prin utilizarea cuvintelor provenite din registre
stilistice diferite.
Titlul este o metaforă; în sens denotativ, cuvântul se referă la un act juridic unilateral, prin
care o persoană îşi exprimă dorințele ce urmează a-i fi împlinite după moarte, mai cu seamă în
legătură cu încredinţarea bunurilor materiale. Conotativ însă, testamentul arghezian consemnează
lăsarea averii spirituale, a creației, generaţiilor viitoare. Aşezarea poeziei cu un astfel de titlu in
deschiderea primului său volum pare paradoxală, întrucât cuvântul este mal degrabă o sugestie a
sfârşitului; alegerea argheziană plasează creația ca început şi sfârşit al existentei, accentuându-i
inestimabila valoare spirituală.
Din punct de vedere compoziţional, poezia este structurată în cinci unităţi strofice inegale,
care se axează pe metafora-simbol carte", aceasta reprezentând motivul central al textului, recurent
în diferite variante echivalente semantic; în cadrul discursului liric, pot fi identificate patru secvenţe
poetice.
Lirismul subiectiv se manifestă cu predilecție prin formula monologului adresat, evidențiindu-
se mai multe ipostaze ale eului liric: „eu", „noi", „fiule", „strabuni"; toate acestea converg către ideea
de sacralitate a actului artistic.
Prima secvenţă poetică oferă o definiție lirică a poeziei, eul orientând adresarea directă către
un fiu imaginar, denumire generică pentru cititor, căruia îi lasă drept moştenire averea sa spirituală.
Incipitul enunţă o formulă specific testamentară, prin care însă se exclude orice altă moştenire în
afară de carte", metafora-simbol, reprezentând bunul cel mai de pret, anume creația: „Nu-ţi voi läsa
drept bunuri, după moarte./ Decât un nume adunat pe-o carte.".
Aceasta cumulează experiența generațiilor anterioare, a strămoşilor cu un destin zbuciumat,
izvorât metaforic din seara răzvrătită" şi susţinut artistic de enumeraţia prin râpi şi gropi adânci";
umanitatea este văzută în plină ascensiune, ca o scară, ale cărei trepte sunt urcate doar prin sacrificiu
şi trudă: „suite de bătrânii mei pe branci". Creaţia, parte integrantă a vieții, este rodul imaginației
unui deschizător de drumuri, a cărui evoluție este susţinută de înaintaşi şi care se doreşte a fi un
mentor pentru urmaşi. Ea reprezintă o treaptă" indispensabilă pe drumul anevoios al cunoaşterii.
Cea de-a doua strofă se axează pe metafora „hrisov", un arhaism care, în sens propriu,
desemnează un act domnesc al Evului Mediu, atestând celui care îl poseda anumite drepturi de
proprietate sau titluri nobiliare; conotativ, termenul trimite la creaţie", care se constituie ca o carte
sfântă, „de căpătâi", ca și Biblia, înglobând suferinţa de veacuri a înaintaşilor. Metafora osemintelor
vărsate în mine subliniază profunda comuniune dintre creator şi generațiile anterioare, care grăiesc
viitorului prin intermediul condeiului său artistic: „Ea e hrisovul vostru cel dintâi,/ Al robilor cu
saricile, pline/ De osemintele vărsate-n mine.".
A doua secvenţă poetică defineşte rolul artistului, accentuând importanța muncii sale. Însuşi
poetul recunoaşte că e singurul din neamul său ştiutor de carte, iar ipostaza sa lirică elaborează o
paralelă între munca brută a străbunilor şi truda intelectuală, ambele fiind reprezentate obiectual:
sapa" devine condei, iar „brazda", „călimară". La fel cum înaintaşii se apleacă asupra gliei, artistul
trudeşte pentru a supune forţa cuvântului, iar capodopera sa se naşte din prelucrarea unui limbaj
rudimentar, de o uimitoare sinceritate, folosit de ţăranul român surprins în cele mai obişnuite
ipostaze: Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite". Sintagma cuvinte
potrivite", care oferă de altfel şi titlul volumului de debut, subliniază truda creatorului de a alege şi a
pune alături exprimări din registre stilistice diferite, aparent imposibil de asociat. Migala de a şlefui
exprimări rudimentare, transformându-le într-un limbaj artistic definitoriu pentru poet constituie
astfel esenţa artei sale. Ambele tipuri de muncă asiduă sunt exprimate artistic prin sintagme bazate
pe paralelism sintactic: „Sudoarea muncii sutelor de ani" şi frământate mii de săptămâni"; sensurile
lor converg către acelaşi scop nobil, anume de a oferi hranăspiritualăviitorului, reliefat de metafora
leagăne urmaşilor stăpâni".
Arta are un rol estetic, pentru că transfigurează „urâtul" din realitate, transformă zdrenţele",
obiecte nefolositoare, în „muguri" şi „coroane", metafore-simbol pentru nucleul vieții, respectiv
pentru perfecţiune. Verbul „a ivi" denotă spontaneitatea ideii artistice inspirată de viaţa înaintasilor,
iar perfectul simplu făcut exprima originea populară a limbajului artistic: „Făcul din zdrenţe muguri si
coroane.
 Pe lângă rolul său estetic, opera literara are si conocial, de factură traditionalistă, anume
acela de a stigmatiza ceea ce este rau Ideea este evidentiată prin metaforele veninul revoltei şi
„ocara", manifestări capabile să unească oximoronic contrariile: Veninul strâns I-am preschimbat în
miere,/ Lăsând întreagă dulcea lui putere/ Am luat ocara, şi torcând uşure/Am pus-o când să-mble,
când să-njure." Metafora, care desemnează matricea spiritualității neamului, cenuşa morților din
vatră, este transformată în obiect de cult destinat venerării unor generații supuse suferințelor şi
nedreptății, reabilitate însă poetic şi preschimbate in Dumnezeu de piatră.

Cea de-a treia secvență poetică exprimă revolta unui reprezentant de seamă al neamului său,
cu care eul liric se identifică, împotriva nedreptății și atitudinii opresive a societății contra individului.
Acesta se declară părtaş la suferința neamului sâu, dându-i glas prin intermediul artei, sugerată
metaforic prin vioară": Durerea noastră surdă şi amară O grāmādii pe-o singură vioară". Stăpânul-
asupritor apare în postura de tap înjunghiat", aluzie la simbolul tragediei antice, într-o viziune
grotescă, şi se arată fascinat de cântec, trăind experiența artistică în mod inconştient, nebănuind că
acesta este o formă de protest chiar împotriva lui.
Creatorul, cu iscusință, preschimbă formele de manifestare a urâtului, bube, mucegaiuri şi
noroi", roade maligne, monstruoase, în valori estetice perene, în frumuseţi şi preţuri noi", capabile să
impresioneze chiar şi pe asupritor. Întemeietor al esteticii urâtului în literatura română, Arghezi
creează arta menită să vindece organismul bolnav al societății bazate pe ierarhia rob-stăpân, căci
durerea şi revolta au atins deja apogeul, dând în vârf ca un ciorchin de negi".
Ultima secvenţă lirică alătură prezenţei stăpânului alte două ipostaze ale asupririi, domniţa şi
„domnul", care trăiesc în huzur şi sunt incapabili de a percepe suferinţele robilor, reprezentanți ai
claselor sociale dezavantajate. Purtătorul de cuvânt al acestora din urmă, creatorul, are menirea de a
lumina spiritele printr-o carte a revoltei împotriva nedreptății de orice fel.
Finalul poeziei exprimă o manieră de a crea specific argheziană, care cunoaşte două
coordonate, exprimate metaforic. Slova de foc", inspirația spontană de factură divină, şi „slova
făurită", cuvintele meşteşugite cu precizie farmaceutică", se unesc în mod indestructibil, ca fierul cald
îmbrăţişat în cleşte", revelând un univers artistic unitar şi aparte. La nivelul limbajului, poezia îşi
evidenţiază caracterul modernist, în special prin „negi", cu valoare estetică, inaugurând, în literatura
română, estetica urâtului". De fapt, însuşi autorul afirmă, după apariția volumului său de debut,
prefigurând utilizarea cuvintelor considerate nepoetice, cum ar fi „bube", „mucegaiuri", „noroi",
noutatea totală a următorului: „Am ales cuvinte virginale, cuvinte puturoase, cuvinte cu râie, cuvinte
care asaltează ca viespile sau te liniştesc ca răcoarea, cuvinte fulgi, cuvinte cer, cuvinte metal".
Se remarcă, de asemenea, îmbinarea dintre arhaisme şi neologisme (hrisov",saricile",
odrasla", obscura"), utilizarea cuvintelor de factură populară (brânci", „râpi", „plăvani"),
expresivitatea, obținută prin recurența metaforeí, adusă frecvent la rang de simbol, îmbinată cu
epitet, comparaţie şi oximoron.
Prozodia poate fi plasată între tradiţie şi modernitate. Poezia este alcătuită din strofe inegale,
care se remarcă printr-o tonalitate inedită, conferită de variațiile ritmului; versurile sunt lungi, de 9-
11 silabe, iar rima este împerecheată.Truditorul cuvintelor, Poetul, elaborează o sinteză etică şi
estetică a spiritualității poporului român, într-o manieră originală.
#include <iostream>
using namespace std;
int n,b,i,ok=0,nr=0;
int verif(int n, int a)
{
int c,ok=0,k;
while(n!=0)
{
c=n%10;
if(c<0||c>a)
return 0;
n=n/10;
}
return 1;
}

int main()
{
cin>>n;
for(i=1;i<10;i++)
{
if(ok==0)
if(verif(n,i)==1)
ok=1;
if(ok==1)
{
nr=i;
ok=2;
}
}

for(i=1;i<=nr;i++)
cout<<i<<" ";

return 0;
}