Particularitățile unui text poetic din perioada modernistă

„Testament”, de Tudor Arghezi

Aparținând curentului modernist promovat de către criticul Eugen Lovinescu în

literatura română prin intermediul cenaclului și al revistei „Sburătorul”, lirica lui Tudor
Arghezi se remarcă prin următoarele particularități : adâncirea poeziei în lirism, ambiguitatea
limbajului poetic, prezentarea raportului dintre eul liric / vocea lirică și Univers, preferința
pentru scrierea de poezii programatice, includerea esteticii urâtului, utilizarea unei bogății de
metafore și simboluri, intelectualizarea limbajului poetic prin neologisme, iar la nivel
prozodic prezența versului liber și a ingambamentului.

O primă trăsătură a curentului modernist identificabilă în textul poeziei „Testament”

este caracterul său programatic. Ea este poate cea mai cunoscută artă poetică din literatura
română. Așezată în fruntea volumului de debut al lui Tudor Arghezi, „Cuvinte potrivite”, din
1927, ea îl definește pe autorul său ca pe un poet vizionar, poeta vates, pe deplin implicat în
viața comunității sale sociale. Inspirându-se din frământările propriei sale vieți și conștient de
multitudinea relelor prezente în societate, eul liric ia atitudine și dorește să le îndrepte cu
ajutorul condeiului său. Caracterul social al liricii argheziene trebuie însă transmis și
generației următoare, de aceea textul poeziei „Testament” capătă un caracter de monolog
adresat, la persoana a II-a, cu intenția perpetuării unor profunde valori și atitudini lirice
estetice și sociale.

O a doua trăsătură a modernismului ce se regăsește în textul poeziei „Testament” este

utilizarea esteticii urâtului. Pornind de la titlul volumului de versuri al lui Charles Baudelaire,
„Florile răului”, Arghezi folosește o dimensiune inedită a limbii române, evitată până atunci
de către alți poeți. Acest lucru a fost sesizat și de către criticul literar George Călinescu, acesta
spunând că Arghezi surprinde „suavitatea sub expresia de mahala”. Chiar dacă inspirația
poetică se face din aspectele dezagreabile ale existenței, totuși poetul izbutește să le
transforme în adevărate bijuterii artistice, cu ajutorul efortului său necontenit. Acest lucru
reiese cel mai clar din celebrele versuri „Din bube, mucegaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți și
prețuri noi”.

Tema poeziei „Testament” este, în primul rând, cea programatică deoarece ea

conturează un crez poetic și social specific unui artist nonconformist, dedicat misiunii sale de
îndreptare a relelor din jur. La fel ca și în alte texte poetice semnate de către Arghezi, precum
„Flori de mucigai”, eul liric își prezintă propria concepție referitoare la rolul literaturii și al
scriitorului în lumea modernă, în care nu mai există o separație între creator și universul
social, ci o strânsă interdependență. Din acest motiv, se mai poate vorbi și de tema socială a
acestei poezii, izvorâtă din mesajul său referitor la comuniunea dintre generații și la
necesitatea pedepsirii răului cu ajutorul literaturii.

O secvență poetică relevantă pentru caracterul programatic al poeziei „Testament”

poate fi regăsită în prima strofă, acolo unde eul liric se prezintă în ipostaza unui artist
muribund care nu dorește să părăsească această lume până când nu-și încredințează
testamentul tânărului său urmaș. Atașamentul său față de valorile spirituale ale artei este
reliefat de utilizarea verbului cu formă negativă din versurile: „Nu-ți voi lăsa drept bunuri
după moarte / Decât un nume adunat pe-o carte.” Cartea-testament devine un „hrisov”, un
document de cea mai mare importanță și constituie bunul cel mai de preț care trebuie așezat în
centrul existenței: „Așeaz-o cu credință căpătâi”. În ea urmașul va găsi numeroase învățături
folositoare legate de meșteșugul artistic. Dacă le va urma, va fi, la rândul său, capabil să
creeze poezii asemănătoare, care să ducă mai departe ștafeta înmânată de către eul liric. Un
prim sfat care va atrage atenția tânărului succesor este cel referitor la alegerea corectă a sursei
de inspirație. Față de alți creatori care au tendința să evadeze din realitate, poetul autentic are
datoria să rămână ancorat în realitate și să ia drept punct de plecare viața grea a strămoșilor:
„Prin râpi și gropi adânci / Suite de bătrânii mei pe brânci”. Până acum aceste suferințe au fost
ignorate în literatură, dar acum a sosit momentul ca ele să fie scoase la lumină, îndeplinindu-
se astfel un act de justiție socială. Astfel, creația poetică se aseamănă unei scări pe care urcă
poeții, dar sprijinindu-se pe truda și sacrificiile înaintașilor: „Al robilor cu saricile pline / De
osemintele vărsate-n mine”.

O altă secvență lirică ilustrativă pentru caracterul programatic al poeziei argheziene

poate fi întîlnită în ultima strofă, care reprezintă concluzia întregului text poetic. Mai întâi, eul
liric face distincția între două tipuri de literatură: cea care cosmetizează realitatea și cea care o
arată fără niciun fel de retuș. Acest fapt rezultă din versurile: „Întinsă leneșă pe canapea /
Domnița suferă în cartea mea”. Detestând minciuna, eul liric arghezian se declară partizan al
adevărului, oricât de dureros ar fi acesta. El susține o lirică angajată social, în care nimeni nu
este menajat și oricând este loc pentru mai bine. Poetului îi revine misiunea de a corija aceste
aspecte neconvenabile ale realității sociale prin literatura pe care o scrie. Dar, pentru a-și
îndeplini misiunea, el are nevoie de două elemente: inspirația („slova de foc”) și truda intensă
asupra textului („slova făurită”). Din unirea celor două apare capodopera poetică nepieritoare
care va rămâne în conștiința urmașilor: „Împărechiate-n carte se mărită / Ca fierul cald
îmbrățișat în clește”. Imaginea focului sugerează incandescența gândului poetic, în
permanentă legătură cu problemele societății contemporane. În final, eul liric își menține o
atitudine de umilință, prezentându-se drept un simplu servitor aflat în slujba stăpânului său,
cititorul: „Robul a scris-o, Domnul o citește”. Scrierea cu majusculă a substantivului
„Domnul” conturează respectul pe care eul liric îl poartă lectorilor săi, cei la care mesajul său
poetic trebuie să ajungă în forma sa autentică. La rândul lor, și cititorii trebuie să
conștientizeze profunzimea de sentimente și trăiri care a stat la baza redactării textului poetic:
„Făr-a cunoaște că-n adâncul ei / Zace mânia bunilor mei”.

Două elemente reprezentative pentru construcția textului poetic sunt: titlul și figurile
semantice.

Ca element paratextual în concepția criticului literar Gérard Genette, titul poeziei

conține un substantiv comun cu formă nearticulată. În sensul propriu, acest termen se referă la
un act cu valoare juridică prin care se încredințează urmașilor bunuri materiale. În sensul
figurat, el se referă la cartea încredințată ca moștenire de către eul liric urmașilor săi, bun cu
valoare spirituală inestimabilă în care aceștia vor găsi sfaturi legate de procesul creației
artistice și de necesitatea strânsei legături cu generațiile anterioare. Se mai poate realiza o
asociere și cu cele două părți ale Bibliei, Vechiul și Noul Testament, care exprimă ideea
alianței dintre Dumenzeu și oameni. În cazul poeziei argheziene, alianța se formează între
artist și societate, un mediu complex cu numeroase probleme în rezolvarea cărora artistul
dorește să se implice în totalitate.

Dintre figurile de stil pot fi menționate următoarele: metafore precum „slova de foc”,
„slova făurită”, enumerația „bube, mucegaiuri și noroi”, simboluri precum „brazda”,
„condeiul”, „sapa”, „călimara”, epitete precum „gropi adânci”, „cuvinte potrivite”, antiteza
dintre imaginea domniței și cea a cărții, inversiuni precum „singură vioară”, comparații
precum „ca un țap înjunghiat”, „ca fierul cald îmbrățișat în clește”.

Dintre aceste figuri de stil, reține atenția într-o măsură mai pronunțată epitetul „cuvinte
potrivite”, care se regăsește în versurile „Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / Eu am ivit
cuvinte potrivite și apare chiar și în tilul volumului de versuri deschis de către poezia
„Testament”. El definește efortul îndelungat al eului liric de a găsi cea mai adecvată expresie
artistică pentru transmiterea gândului poetic. Spre deosebire de alți poeți care evită această
zonă gri a limbii române, eul liric arghezian include și cuvinte mai dure, mai puțin amabile în
textele sale, pentru a le conferi o impresie de autenticitate și pentru a fi pe înțelesul oamenilor
simpli care le vor citi.

În concluzie, poezia „Testament” constituie o creație reprezentativă pentru reliefarea

concepției despre literatură și societate a lui Tudor Arghezi. El consideră că poezia este o
expresie a spiritualității unui popor și de aceea niciun efort nu este prea mare pentru a o
realiza. De aceea, criticul literar Alexandru George l-a numit pe Arghezi „un clasic al
viitorului”, având în vedere strânsa legătură între generații pe care el o preconizează în lirica
sa.