Testament

de Tudor Arghezi

(model de comentariu)

Arta poetică este o expunere sistematică a unui ansamblu de precepte referitoare la creaţia poetică,
prin intermediul mijloacelor artistice ale unei opere literare. În felul acesta, autorul îşi exprimă concepţia
despre literatură sau principiile estetice care stau la baza creaţiei literare, în general, sau ale creaţiei proprii,
în particular, enunţându-şi profesiunea de credinţă.
Poet, prozator, dramaturg şi publicist, Tudor Arghezi (1880-1967) este creatorul unui limbaj poetic nou,
care şi-a pus amprenta asupra poeziei româneşti din secolul al XX-lea. Câteva dintre volumele care-i poartă
semnătura sunt: Cuvinte potrivite, Flori de mucigai, Cărticica de seară, Hore, Ritmuri, Stihuri, Cadenţe, Silabe
etc.
Estetic, Arghezi urmează linia modernistă, caracteristică sec. al XX-lea, epoca interbelică, dar cu o
nuanță moderată, clasicizantă.
Noutatea temelor şi a limbajului poetic arghezian se observă cu uşurinţă la lectura poeziilor sale, dar ea a
fost enunţată în aproape o sută de texte cu valoare de artă poetică, cea mai cunoscută fiind poezia Testament cu
care se deschide volumul Cuvinte potrivite , din1927, în care se referă la universul liricii sale, la modalităţile
artistice considerate cele mai adecvate, la menirea poeziei şi a creatorului ei.
Titlul poeziei poate însemna actul juridic întocmit de o persoană, prin care aceasta își exprimă dorințele
ce urmează a-i fi împlinite după moarte. In sens biblic, termenul trimite la învățătura pe care ne-au lăsat-o
proorocii și apostolii (cuprinsă în „Vechiul Testament” și în „Noul Testament”) sugerând că opera argheziană
este un legământ între autor (devenit Dumnezeul „cărții” sale) și cititor ; o imagine a lumii izbăvite prin artă.
Poezia „ Testament" este alcatuită din cinci strofe de întindere inegală - 8/4/polimorfă/polimorfă/8 - cu
rimă combinată și cu măsura dominantă a versului de unsprezece silabe.
Incipitul cuprinde primele două versuri ale acesteia: „Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după moarte,/ Decât un
nume adunat pe-o carte.” Aici se concentrează ideile de bază ale întregii poezii: succesiunea generațiilor, truda
îndelungată a creatorului, importanța „cărții” (operei) pentru urmași. Incă de acum, se conturează prima opoziție
a textului, „cartea” asigurând dăinuirea creatorului, chiar dacă acesta va trece în moarte. Universul operei relevă
o seamă de particularități aparținând modernismului.
Prima strofă este alcătuită din opt versuri. In primele doua versuri, poetul i se adresează
fiului/urmașilor carora le lasă Cartea sa (opera), așa cum străbunii ne-au lasat textele sacre. Intre cei doi termeni
care încheie versurile 1 și 2 („moarte", „carte") se stabilește o relație de opoziție care subliniază relația creatorului
și a operei cu lumea : în vreme ce ființa poetului se va întoarce în lut, opera va dainui mereu. Tot aici, epitetul
individual „nume adunat” conține ideea că opera a fost zamislită printr-un proces trudnic și îndelungat, la capătul
căruia poetul își va aduce partea lui de contribuție la „urcușul” în timp al omenirii. Versurile 3-8 ale primei strofe
oferă o retrospectivă antropologică, poetul coborând în timp până în clipa în care s-au născut primii oameni.
Astfel, metafora „seara răzvrătită” reprezintă, ca și la Eminescu, întunericul anterior nașterii lumii; apariția
„razvratită” a vieții sugerează haosul universal din ziua cea dintâi a omenirii, continuată cu urcușul în timp al
generațiilor. Imaginea străbunilor care urcă „prin râpi și gropi adânci” (metafore) sugerează efortul unor generații
cu existențe trăite „pe brânci” și sfârșite în mormanele de oseminte. Poetul și fiul nu sunt decât două momente ale
eternei curgeri a „râului” de oameni. Integrat acestei legi cosmice, poetul știe că este „bolnav de vreme”, că va
veni clipa când va muri. De aici, se naște hotărârea de a se înscrie, prin Cartea sa, într-un timp fără limite. In
prima strofă, opera este văzută ca „o treaptă” în „marea trecere” universală, un moment al progresului început în
adâncurile timpului originar, când cei dintâi străbuni s-au ridicat din golul preexistenței. Noutatea viziunii asupra
artei și a rolului poetului constituie elemente moderniste.
In strofa a II-a (alcătuită din 4 versuri) „Cartea” devine „hrisovul vostru cel dintâi”, act al înnobilării prin
muncă, dăruit urmașilor spirituali. Ideea legăturii poetului cu strămoșii este exprimată în metafora osemintelor
„vărsate” în sufletul acestuia, într-o contopire fără sfârșit.
In strofa a IlI-a (alcatuită din 18 versuri/polimorfă) se concentrează mai multe idei poetice. In aceste
versuri, ideea legăturii dintre generații câștigă noi semnificații: „bătrânii” autorului sunt țăranii care au menținut,
prin truda lor, viața planetei încadrând-o în ritmurile cosmice. Metafora „Sudoarea muncii sutelor de ani”
cumulează șirul de opintiri existențiale ale străbunilor-țărani care au drept consecință apariția unor generații de
intelectuali. Poetul face parte din chiar prima serie de oameni ai spiritului (metafora sapei preschimbate în condei
și cea a brazdei prefăcute în călimară), iar rostul său în lume se datorează strămoșilor-țărani. Ridicați la rangul de
Creatori, „bătrânii” sunt sacralizați, iar memoria lor (metafora „ cenușa morților din vatră”) devine „Dumnezeu
de piatră”. În versurile 5 si 6 este indicat izvorul limbajului poetic arghezian: graiul aspru, frust al „bătrânilor"
țărani, căruia poetul îi dă noi straluciri. Tot aici, apare și sintagma „cuvinte potrivite” (care constituie și titlul
primului volum arghezian). Aceasta îl definește pe autor ca pe un artizan care „potrivește” cuvintele în vers,
printr-o activitate migăloasă și grea, desfăsurată în „mii de săptămâni”. Decantate din graiul simplu și
rudimentar (aspru și pur ca însuși pământul) al înaintașilor țărani, cuvintele sunt „prefăcute” „în versuri și-n
icoane”, devenind artă. In versul 10 este enunțată estetica urâtului: „Făcui din zdrențe muguri și coroane”
înseamnă transformarea urâtului în frumos, adică în poezie. Estetica uratului este formulată și în două versuri din
strofa a IV-a:„Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi.” O seamă de verbe din strofele a
IIl-a și a IV-a subliniază rolul poetului în această transfigurare: „am ivit”, „le-am prefăcut”, „făcui”, „l-am
preschimbat”, „iscat-am”. In aceste versuri, tema eului poetic este tratată în spirit modernist: în ipostaza de
artizan, poetul zămislește o altă „lume” decât cea tradițională, o „lume” a tuturor cuvintelor (frumoase și
urâte).
Strofa a IV-a ,(polimorfă), reliefează rolul purificator al creației poetice: aceasta este armonie (metafora
cântecului la vioară) care încântă, dar și pedepsește, în scopul curățirii lumii („Pe care ascultând-o a jucat /
Stăpânul ca un țap înjunghiat”). Transfigurată în poezie, durerea ancestrală are menirea de a izbăvi, de a spăla de
păcate pe cei care reprezintă răul, astfel încat lumea să-și recapete puritatea pierdută.
În ultima strofa, autorul își sintetizează opiniile asupra viitoarei sale creații. Alcătuită din „slova de
foc”- talent și „slova faurită”- trudă, „Cartea” este darul pe care „Robul” (autorul) i-1 oferă „domnului” (cititorul,
urmașul). In această secvență (ultimele doua strofe) se observă o anume obscuritate a textului, astfel încât
metafore cum ar fi „Stăpânul ca un țap înjunghiat”, „ciorchin de negi” sau „Domnița suferă în cartea mea” se lasă
greu descifrate. De asemenea, observăm că unii termeni capătă semnificații neobișnuite, contrastele sunt
izbitoare, iar sintaxa frazei poate fi ruptă (elemente moderniste). Dacă am încadra „ Testament" numai în
modernism ar fi insuficient însă; felul în care poetul vorbește despre stramoșii țărani constituie un filon
tradiționalist care nu poate fi neglijat.
Poezia „Testament” este cea mai cunoscută dintre artele poetice argheziene și poezia care surprinde cel
mai bine concepția artistului despre rolul său și al artei în societate.

Notă:

Definiție - ARTA POETICĂ/ARS POETICA:

1. „ARS POETICA (literalmente, „arta poetică”) - Descriere sumară, în versuri, realizată de un poet, a
modului în care sunt sau ar trebui să fie construite poemele şi, implicit, a poemului ca atare.
2. „POETICĂ - tratat despre creaţia poetică; ramură a teoriei literare care se ocupă de creaţia poetică.
Sistem de forme şi de principii poetice specifice unei epoci, unui curent literar etc. Ansamblul
trăsăturilor definitorii pentru creaţia unui poet; maniera de creaţie caracteristică unui poet. Parte
constitutivă a lingvisticii care se ocupă cu raporturile dintre funcţia poetică şi celelalte funcţii ale
limbajului. Categorie estetică desemnând genul poetic.”
3. „ARTĂ POETICĂ (fr. art poétique). Termen în mare parte sinonim cu cel de poetică, cu
deosebirea că se referă de obicei la exprimarea concepţiei despre literatură prin mijloacele
artistice ale unei opere literare, în timp ce poetica desemnează de regulă un text teoretic. Arte
poetice au scris, în literatura română, M. Eminescu (Epigonii, Criticilor mei), G. Coşbuc (Poetul), L.
Blaga (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii), T. Arghezi (Testament), ş.a. În literatura universală
au realizat arte poetice Horaţiu, Boileau, Verlaine etc. (G.L.)”