„Testament”

Tudor Arghezi
1. AUTOR ŞI OPERĂ
Poet modernist, considerat de Eugen Lovinescu unul dintre cei mai importanţi poeţi
interbelici alături de Lucian Blaga şi Ion Barbu, Tudor Arghezi este un poet total, care acoperă,
biografic vorbind, mai multe epoci literare, şi a cărui operă se caracterizează prin diversitate
stilistică şi tematică. Considerat de Perpessicius „poet al altitudinilor lirice şi al abisurilor
infernale”, Arghezi abordează, în volume precum „Cuvinte potrivite”, „Flori de mucigai”,
„Stihuri pestriţe”, „Cărticica de seară” etc., patru mari direcţii tematice (poezia filosofică, poezia
socială, poezia erotică, poezia miniaturalului, sau „a boabei şi a fărâmei”) prin intermediul cărora
propune un nou model de poetizare.
În articolul „Ars poetica”, publicat în „Adevărul literar” imediat după apariţia volumului
de debut „Cuvinte potrivite”, Arghezi scria: „Am căutat cuvinte virginale, cuvinte puturoase,
cuvinte cu râie, cuvinte care asaltează ca viespile sau te liniştesc ca răcoarea, cuvinte fulgi,
cuvinte aer, cuvinte metal”, opera sa fiind considerată astfel o ars combinatoria, o permanentă
încleştare cu cuvântul. Criticul literar Nicolae Manolescu observa capacitatea lui Arghezi de a
lucra cu toate corzile instrumentului poetic, într-o lume de poeţi monocorzi.”
2. TEMA
Poezia „Testament” deschide volumul de debut din 1927 („Cuvinte potrivite”) şi este
considerată o artă poetică, specie a genului liric ce ilustrează viziunea despre lume a unui autor,
despre menirea (rolul) lui în univers şi despre misiunea artei sale, într-un limbaj care-l
particularizează. Text programatic, „Testamentul” arghezian abordează trei direcţii esenţiale ale
creaţiei poetice: transformarea socialului în estetic, rolul creatorului şi rolul artei sale şi estetica
urâtului.
3. TITLUL
Titlul textului, care în sens denotativ reprezintă un act juridic prin care cineva îşi exprimă
dorinţele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte, face trimitere, în sens conotatic, la creaţia
argheziană, desemnată printr-o metaforă simbol – „carte”, pe care poetul o lasă urmaşilor drept
moştenire cu evidentă valoare moralizatoare.
4. STRUCTURĂ. Transformarea socialului în estetic
Construit sub forma unei adresări directe către un fiu spiritual, textul are în centru
metafora cărţii, simbol al întregii creaţii artistice a poetului, privită ca o punte de legătură între
generaţii, ca o „treaptă” a cunoaşterii, căci Arghezi percepe optimist omenirea ca pe o scară,
simbol al ascensiunii. Cele şase unităţi strofice inegale conţin mesajul omului care preţuieşte
trecutul, pe care-l proiectează în prezent pentru a fi de învăţătură generaţiilor viitoare. Smerit ,
poetul îşi recunoaşte doar meritul de a fi adus la lumina slovei suferinţele celor care au trudit
pentru evoluţia spirituală. Metafora „serii răzvrătite” care include şi ideea revoltei şi imaginea
„râpilor şi gropilor adânci” surprinde plastic suferinţa mută a truditorilor pământului. Şerban
Cioculescu („Argheziana”) vorbeşte despre un adevărat cult al strămoşilor a căror amintire e
„îndumnezeită”. Într-adevăr „cenuşa morţilor” devine „Dumnezeu de piatră”, hotar al lumii
morale, străjuind ca un memento al datoriei calea urmaşilor. Termenii arhaici şi populari
1
(„hrisov”, „sarici”, „condei”, „plăvani”) accentuează ideea de vechime, de tradiţie. Evocarea
strămoşilor, numiţi de poet cu afecţiune „bătrânii mei”, aminteşte de „Mitul peşterii” pe care-l
găsim la Platon – oamenii primitivi încep să găsească drumul spre raţiune, spre soarele din afara
peşterii lor, metaforă a cunoaşterii.
Se remarcă aceeaşi trudă asupra cuvintelor ca aceea cu care plugarii îşi lucrau pământul.
„Cuvintele potrivite”, rezultat al efortului creator, îşi au sursa în graiul 2cu-demnuri pentru vite”
al bătrânilor. Asemeni unui alchimist, poetul îşi îngrijeşte athenorul veghind metamorfoza
materiei: „sapa-n condei”, „brazda-n călimară”.
5. CONCEPŢIA DESPRE ROLUL CREATORULUI ŞI ROLUL ARTEI SALE
Metaforele „slova de foc” şi „slova făurită” ilustrează viziunea lui Arghezi asupra
creaţiei. Dacă romantismul a pus accent pe inspiraţia de esenţă divină, Arhezi este un poet
meşteşugar care nu neagă, însă, în niciun fel, existenţa harului poetic. Inspiraţia şi meşteşugul
sunt inseparabile în procesul creaţiei, ele „se mărită ca fierul acld îmbrăţişat în cleşte”. Nicolae
Balotă („Opera lui T. Arghezi”) remarcă faptul că întreaga poetică argheziană e dominată de
această dualitate: poezia ca dar şi ca meşteşug.
6. ESTETICA URÂTULUI
Amintind de „Florile răului” al lui Baudelaire, creatorul transformă urâtul – „bube,
micegaiuri şi noroi”, în frumos. Întemeietorul esteticii urâtului în literatura română, Arghezi
anticipează într-un „ciorchin de negi” apropierea vindecării „durerii de vecii întregi”, îar „cartea”
este un prim pas în acest sens.
7. ULTIMA STROFĂ
Imaginile din ultima strofă („domniţa”, „stăpânul”, „domnul”) sunt, în poezie, simboluri
ale supririi care nu înţeleg durerea celor asupriţi şi nu-şi dau seama că ea a generat de fapt o
carte de revoltă, acelor mulţi: „Robul a scris-o, Domnul o citeşte/ Făr-a cunoaşte că-n adâncul ei/
Zace mânia bunilor mei.”
8. CONCLUZIE
Poemul lui Arghezi rămâne probabil cel mai semnificativ text pe tema condiţiei poetului
şi a operei sale, indicând valoarea sacră a creaţiei devenită moştenire spirituală.