„Enigma Otiliei”, G.

Călinescu
Caracterizarea personajului – Otilia Mărculescu

Roman interbelic de sinteză, balzacian, obiectiv, realist

1. Informaţii despre autor şi operă
Spirit enciclopedic al culturii române, numit de Geo Bogza „o plăsmuire de geniu a
acestor pământuri şi a acestui popor”, „una dintre cele mai fertile şi inspirate minţi de cărturar”,
G. Călinescu este critic şi istoric literar, eseist, romancier, poet şi dramaturg care-şi desfăşoară
activitatea la sfârşitul perioadei interbelice şi începutul perioadei contemporane. Scrie lucrări de
critică şi istorie literară („Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, „Clasicism,
romantism, baroc” etc.), poezii (volumul „Lauda lucrurilor”), romane („Cartea nunţii”, „Enigma
Otiliei”, „Scrinul negru”, „Bietul Ioanide”).
2. Romanul - caracteristici
Creaţie epică de mare întindere, cu personaje numeroase, cu o acţiune complexă,
desfăşurată pe mai multe planuri narative, cu un conflict puternic, „Enigma Otiliei”, apărut în
anul 1938, este un roman realist, obiectiv şi, totodată, un roman de sinteză, care îmbină elemente
specifice realismului de factură balzaciană cu elemente clasice, romantice şi moderne.
3. Titlul
Titlul ales iniţial de autor a fost „Părinţii Otiliei”, subliniind elementele de factură
balzaciană precum motivul literar al paternităţii. Editorul schimbă ulterior titlul operei,
evidenţiind, prin alegerea sa, elementele de modernitate. Substantivul „enigmă” sugerează atât
misterul feminin ce caracterizează eroina romanului („Enigmă este tot acel amestec de luciditate
şi ştrengărie, de onestitate şi uşurătate”,
G. Călinescu) cât şi misterul unei vârste şi al vieţii însăşi (Felix: „Nu numai Otilia era o
enigmă, ci şi misterul însuşi”)
4. Personajul
În centrul operei se află imaginea Otiliei Mărculescu, cel mai modern personaj al
romanului, prezenţă complexă şi enigmatică, în continuă devenire, înscriindu-se „în eternul
feminin şi în clipă” (C. Ciopraga). Despre Otilia autorul însuşi afirmă: „Eroina este tipizarea mea
fundamentală, în ipostază feminină. Otilia este oglinda mea de argint” (G. Călinescu, „Esenţa
realismului”)
Este unul dintre personajele feminine cele mai complexe ale literaturii noastre,
prezenţă memorabilă, cu un farmec inefabil, amestec de candoare şi rafinament, de copilărie şi
maturitate, de capriciu şi devotament, de inconştienţă şi luciditate. Fata – pe care prozatorul o
descrie astfel: „capul prelung şi tânăr, încărcat cu bucle, căzând până la umeri” – însumează toate
crizele şi contradicţiile, toate neputinţele şi victoriile omului modern.
Biografia eroinei este singulară şi enigmatică. Rămasă orfană, fata îl are drept tutore pe
Costache Giurgiuveanu, care doreşte să o infieze, dar amână, din avariţie, împlinirea acestei
decizii. Deşi iubită de moş Costache, Pascalopol şi Felix, Otilia are un statut social precar, ea
trăieşte drama singurătăţii şi a incertitudinii viitorului. După moartea bătrânului va fi
alungată din casă de Aglae şi va accepta protecţia lui Pascalopol, căruia îi devine soţie.
O primă imagine a personajului este sugerată, încă de la începutul romanului, prin
procedee de caracterizare indirectă. Tehnica realistă a detaliului semnificativ este folosită în
descrierea camerei Otiliei. Privită prin ochii lui Felix Sima, abia sosit în Bucureşti în casa
unchiului său Costache Giurgiuveanu, camera, plină de batiste, cutii de pudră, rochii, pălării şi
pantofi, jurnale de modă franţuzeşti, panglici, toate ca nişte „intestine colorate”, îi apare tânărului
ca un adevărat sanctuar al feminităţii. Spaţiul subliniază trăsături ale personajului: spiritul
nonconformist, frivolitatea, rafinamentul, personalitatea imprevizibilă.
Procesul devenirii eroinei este urmărit din perspectiva nemediată a faptelor, a
comportamentului, a vorbirii şi a gândirii personajului. Comportamentul fetei este contradictoriu,
derutant. Nonconformista adolescentă pare capricioasă, instabilă, luând decizii care dezarmează.
Acestea ascund însă maturitatea, o justă apreciere a oamenilor şi a situaţiilor, o intuiţie
remarcabilă. Sub aparenţa frivolităţii, a cochetăriei se disimulează convingerea fermă a eroinei
că, într-o lume a bărbaţilor, o fată fără zestre nu-şi poate afla un loc acceptabil decât prin
lumina frumuseţii, a tinereţii, a spiritului şi a sensibilităţii. Cu o intuiţie remarcabilă, Otilia
se comportă adecvat fiecărei situaţii, fiecărui om: este copilăroasă şi nebunatică alături de
Pascalopol, veselă, grijulie, generoasă cu moş Costache, dar ironică şi distantă faţă de clanul
Tulea. Astfel se explică diferenţele de percepţie a celor din jur în legătură cu aceasta. Imaginea
personajului este construită prin tehnica modernă a reflectării poliedrice. Astfel, Otilia este
pentru moş Costache „fe-fe-tiţa cuminte şi calină”, fata exuberantă şi copilăroasă pentru Felix, de
o feminitate precoce şi capricioasă pentru Pascalopol, zăpăcită şi dezmăţată pentru Aglae, pentru
Stănică Raţiu este femeia deşteaptă care ştie să se descurce în viaţă.
Tot printr-o remarcabilă intuiţie, din instinct feminin, Otilia reuşeşte să păstreze pură
prima ei experienţă de iubire. Deşi aceasta pare a-l iubi pe Felix, ea îl părăseşte totuşi pentru a se
căsători cu Pascalopol. Fata înţelege că prima ei iubire se poate destrăma în „micul infern” al
căsniciei. Pentru că n-ar fi putut suporta vinovăţia dacă Felix şi-ar fi sacrificat cariera pentru a
întreţine o familie, ea preferă despărţirea.
Motivul celor două fotografii - de la începutul şi de la sfârşitul romanului, elemente ce
contribuie la realizarea simetriei compoziţionale a textului - în care lui Felix îi este greu s-o
recunoască pe Otilia, sugerează mobilitatea psihică şi continua devenire a personajului. La
început, acesta nu recunoaşte imaginea fetei în ipostaza de copil tuns scurt şi îmbrăcat băieţeşte.
Istoria se repetă şi în final, când lui Felix îi este imposibil să vadă în femeia „frumoasă, cu linii
fine”, dar cu un „aer de platitudine feminină”, din fotografia pe care i-o arată Pascalopol, întâlnit
întâmplător în tren, pe Otilia, „fata nebunatică de altădată”. Otilia Mărculescu şi Felix Sima
reprezintă astfel singurele personaje surprinse în evoluţie, toate celelalte personaje având la
bază o structura schematică, rigidă ce aminteşte de commedia dell arte din clasicism, căci sunt
construite caricatural, în jurul unei trăsături dominante.
5. Concluzie
Prin arta construirii personajelor, ca şi prin arta narativă, prin stilul intelectualizat,
adecvat mediului citadin căruia îi aparţin eroii, romanul lui G. Călinescu îşi demonstrează
virtuţile de „sinteză estetică”, fiind una dintre operele reprezentative ale prozei româneşti
interbelice.