G.

CĂLINESCU: ENIGMA OTILIEI (1938)

Caracterizarea Otiliei Mărculescu

I. Introducere - date despre autor și opera lui

G. Călinescu a fost un critic, istoric literar, scriitor, publicist, poet, dramaturg și academician
român. Personalitate enciclopedică a culturii noastre, Călinescu este autorul unor studii de referință
privitoare la viața și opera lui M. Eminescu și I. Creangă, precum și un romancier de înaltă ținută,
prin opere precum „Enigma Otiliei”, „Scrinul negru”, „Bietul Ioanide”.
Romanul Enigma Otiliei, numit iniţial Părinţii Otiliei, a fost publicat în anul 1938. Opera
călinesciană descrie istoria unei familii al cărei destin este strâns legat de o moştenire. În acelaşi
timp, se prezintă o imagine complexă a burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea,
condusă de valoarea supremă a banului. Pe acest fundal social este urmărită maturizarea lui Felix
Sima, care, înainte de a-şi face o carieră, trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor de familie.
               

II. Statutul social, psihologic, moral etc. al personajului

Otilia Mărculescu este cel mai modern personaj al romanului, surprins în continuă devenire.
Ea este unul dintre personajele feminine cele mai complexe ale literaturii noastre, însumând toate
crizele şi contradicţiile, toate neputinţele şi victoriile omului modern. Scriitorul însuși o defineşte
drept „exuberantă şi reflexivă, cultă, nebunatică, serioasă, furtunoasă, meditativă, muzicantă”.
Otilia Mărculescu este o tânără de 18-19 ani, fiica celei de-a doua soții a lui Costache
Giurgiuveanu, o femeie frumoasă și bogată, care murise „de supărare” și îi lăsase soțului toată
averea, împreună cu datoria creșterii Otiliei. Fata este studentă la Conservator, fiind înzestrată cu
un temperament de artistă, reprezentând atât tipul cochetei, cât și misterul feminin.
Condiția definitorie a Otiliei este cea de orfană. Acest fapt este subliniat de Aglae, care
numește casa fratelui său „azil de orfani”. Încă din seara sosirii lui Felix în casa lui moș Costache,
Otilia se arată generoasă față de Felix, care îi împărtășește statutul. Ea îi oferă camera sa, prilej prin
care este prezentată, indirect, personalitatea exuberantă a Otiliei: Felix descoperă aici dantele,
partituri, romane franțuzești, cutii de pudră, panglici.
 Comportamentul derutant al fetei îl descumpănește pe Felix, pentru că acesta nu-și poate
explica schimbările ei de atitudine, trecerea bruscă de la o stare la alta. Otilia însăși recunoaște cu
sinceritate: „sunt foarte capricioasă”.
1
 Personificând libertatea de spirit, fiind capabilă de dăruire, Otilia se duce în camera lui
Felix după moartea lui moș Costache, ignorând convențiile sociale ale epocii. Însă Felix nu înțelege
gravitatea și frumusețea momentului, acordând prioritate ambițiilor și carierei sale. Dupa noaptea lor
castă, Otilia pleacă la Paris cu Pascalopol, cu care se mărită. Intuitivă, fata și-a dat seama de
dificultatea relației cu Felix și, având nevoie de confort și de ocrotire, a ales siguranța căsătoriei cu
moșierul.

III. Analiza a două elemente de structură și compoziție

Titlul iniţial al operei, Părinţii Otiliei, reflecta ideea balzaciană a paternităţii, pentru că
fiecare dintre personaje determina într-un anumit fel destinul orfanei Otilia, ca nişte „părinţi”.
Autorul a schimbat titlul şi a deplasat astfel accentul de la un aspect realist la tehnica modernă a
reflectării poliedrice, prin care este realizat personajul principal. Otilia devine o enigmă pentru că
fiecare personaj din roman o percepe în mod diferit, nereuşind să o definească în totalitate.
Modalitatea de introducere în acţiune a Otiliei este portretul fizic expozitiv. Trăsăturile
fizice ale tinerei se dezvăluie treptat - la început prin perspectiva lui Felix, apoi prin perspectiva
naratorului omniscient: „Fata părea să aibă optsprezece – nouăsprezece ani. Faţa măslinie, cu nasul
mic şi ochi foarte albaştri, arăta şi mai copilăroasă între bucle şi gulerul de dantelă.”
În caracterizarea protagonistei autorul utilizează, alături de procedeele retoricii clasice, şi
modalităţi narative inovatoare, adecvate romanului modern: comportamentismul şi
pluriperspectivismul. Otilia este pusă în opoziție cu Aglae, pentru a i se arăta bunătatea, și în opoziție
cu Aurica, pentru a i se reliefa frumusețea și feminitatea.
Prin modalitatea comportamentistă, funcţia naratorului se restrânge la o viziune „din
afară”, el consemnând numai ceea ce vede şi aude, fără să pătrundă în conştiinţa eroinei.
Relativizarea personajului se realizează prin însumarea unor perspective multiple,
divergente asupra Otiliei. Aceasta își „schimbă” caracterul în funcție de „oglinda” în care se reflectă
(„jocul oglinzilor” sau plurisperspectivismul). Astfel, pentru Giurgiuveanu ea este „fe-fe-tiţa”,
„Otilica” sa cea scumpă, care îi luminează bătrâneţea şi singurătatea. Pentru Pascalopol, este tânăra
cu suflet capricios de artistă, având nevoia de a fi protejată. Pentru Stănică, este „o fată deşteaptă
care ştie să se descurce în viaţă”, iar pentru Aglae şi Aurica este „o stricată”. Pentru Felix, Otilia
este în același timp soră, logodnică, mamă și iubită mai presus de înțelegerea lui. Totuși,
complexitatea Otiliei este cel mai bine sesizată de colegul lui Felix, Weissmann: „Orice femeie care
iubește un bărbat fuge de el, ca să rămână în amintirea lui ca o apariție luminoasă”.

2
 III. Ilustrarea unei trăsături a personajului, prin prezentarea a două scene/episoade
comentate
Otilia se definește prin ambiguitate, fiind un personaj modern, o personificare a
complexității de gânduri și de sentimente, a libertății de spirit și a comportamentelor contradictorii.
Moartea lui Costache Giurgiuveanu, o scenă semnificativă a romanului, pare să pună capăt
oscilaţiei Otiliei între Felix şi Pascalopol, grăbindu-i alegerea. Dorinţa ei de a fi protejată se adaugă
gândului obsesiv al îmbătrânirii: „noi nu trăim decât cinci-şase ani!… Pe urmă am să capăt
cearcăne la ochi, zbârcituri pe obraz”. Otilia i se dăruiește lui Felix în ultima noapte petrecută în
casa de pe strada Antim, dar acesta nu înțelege frumusețea și gravitatea momentului, preocupat fiind
să-și desăvârșească ascensiunea pe scara socială și să devină un medic renumit. De aceea, fata se
îndreaptă către Pascalopol, singurul care o poate apăra de ostilitatea familiei Tulea şi care-i cunoaşte
dorinţa de libertate şi de trăire maximă a vieţii.
Rezumat în epilogul memorabil, destinul Otiliei lasă din nou loc de ambiguităţi. După zece
ani de la moartea lui Moș Costache, Felix îl întâlneşte întâmplător pe Pascalopol, care îi arată o
fotografie a unei „doamne foarte picante, gen actriţă întreţinută, şi un bărbat exotic, cu floare la
butonieră”. Tulburat, Felix nu recunoaşte imediat trăsăturile fetei: „un aer de platitudine feminină
stingea totul”. Aflăm că Otilia s-a despărţit de Pascalopol, căsătorindu-se cu un conte argentinian. „A
fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă”, subliniază Pascalopol. Peste câtva timp,
protagonistul vizitează strada Antim, căutând casa lui moș Costache, așa cum o făcuse și în urmă cu
zece ani. Locuința este părăsită, ruinată, iar eroului îi răsună în minte vorbele tutorelui său, care
acum se adeveresc: „Aici nu stă nimeni!”

IV. Consider că, într-un univers plin de personaje încremenite în atitudini și refugiate în
diverse automatisme, Otilia reprezintă libertatea și mobilitatea spiritului, calități recunoscute și
invidiate de aproape toți cei ce o înconjoară.
În concluzie, eroina romanului călinescian rămâne o eternă enigmă și un simbol al omului
modern, ce dorește să se elibereze de constrângeri și să-și depășească statutul.