Ion (1920)

(caracterizare)
Liviu Rebreanu
incadrare in specie\curent+tema
Publicat în 1920, romanul Ion reprezintă primul roman al lui Liviu Rebreanu, o
capodoperă care înfăţişează universul rural în mod realist, fără idilizarea din proza sămănătoristă.
Nucleul romanului se află în nuvelele anterioare: Zestrea Ruşinea. Criticul E. Lovinescu
apreciază că: „Ion e cea mai puternici creaţie obiectivă a literaturii”(Istoria literaturii române
contemporane). Opera literară Ion de Liviu Rebreanu este un roman realist de tip obiectiv
aparţinând prozei interbelice. De asemenea este roman social, care ilustreaza tema problematicii
pamantului in contextual satului ardelean de la inceputul secolului al XX-lea, dublata de iubirea
in plan simbolic, destinul personajului principal fiind plasat intre doua coordinate-eros si
thanatos. Potrivit tipologiei lui Nicolae Manolescu (din lucrarea Arca lui Noe), “Ion” este si un
roman doric („în centrul romanului se află patima lui Ion, ca formă a instinctului de posesiune”.
De aceea, crititul nu considera centrala problema pământului, ci tema destinului.

Incadrarea personajului in opera

Protagonistului romanului –Ion-, personaj eponim, este construit prin tehnica
basoreliefului si evoluează pe fundalul unei lumi construite prin analogie cu realitatea. În
sufletul lui se dezlănţuie două pasiuni la fel de puternice şi la fel de îndreptăţite, văzute ca două
jumătăţi ale aceluiaşi întreg: iubirea pentru pământ şi iubirea pentru o singură femeie, care
vor deveni şi temele romanului. Puternic individualizat, Ion trăieşte sub impulsul de a ieşi din
cercul unui destin vitreg, din zodia unei fatalităţi care îl impiedică să se manifeste în plenitudinea
sa.
Statutul social, psihologic, moral al prsonajului
Referitor la statutul social al personajului, Ion aparţine clasei ţărănimii care se confruntă
cu ierarhizarea valorilor umane pe baza averii. Încercarea disperată a lui Ion de a avea pământ nu
mai poate fi privită, în aceste condiţii, doar ca expresie a lăcomiei, ci mai ales ca expresie a
dorinţei de a nu repeta soarta tatălui, care se învârte pe lângă cei bogaţi ,,ca un câine la uşa
bucătăriei". Conştientizând organizarea socială nedreaptă, Ion înţelege că toate calităţile sale nu
sunt suficiente pentru a-i schimba statutul, aşa că trebuie să găsească pârghiile de a se impune,
ignorând atât sentimentele, cât şi criteriul moral. Astfel, titlul romanului este semnificativ pentru
intenţia autorului de a face din Ion tipul generic al ţăranului ardelean, dar care evolueaza spre
atipic, fiind un personaj puternic individualizat-de remarcat este scena in care Ion saruta pamntul.
Din perspectiva psihologica si morala, Ion traieste drama este de a nu putea accede
simultan la posesiune şi posedare. Ion este un personaj tragic, tocmai prin neputinţa de a trăi la
modul real dualitatea obsesiei. Ion resimte neputinţa unificării celor două ,,glasuri’’ într-o singură
voce. Ceea ce încearcă în final, să o redobândească pe Florica, are valoarea unui hybris (descrie
o calitate a personalității de mândrie extremă, nebunie sau suprasconfidență periculoasă,
deseori în combinație cu aroganță) pe care îl comite conştient. Opţiunea pentru pământ
interzice revenirea la femeia iubită. Înavuţirea refuză împlinirea, posesiunea exclude posedarea.
Mediul social în care trăieşte Ion este, fără îndoială, un factor modelator, care exercită o
presiune autoritară asupra personajului, observaţie valabilă pentru toată proza realistă. Din acest
punct de vedere, flăcăul repetă într-o oarecare măsură metoda socrului său şi dobândeşte averea
prin căsătorie. Asemănările se opresc însă aici, căci Vasile Baciu îşi iubise nevasta, pe când Ion
face din Ana o ,,victimă tragică’’ a brutalităţii sale.
La începutul romanului, i se constituie un portret favorabil. Deşi sărac, este ,,iute şi
harnic, ca mă-sa”, iubeşte munca: ,, Munca îi era dragă, oricât ar fi fost de aspră" şi pământul:
,,pământul îi era drag ca ochii din cap". Isteţ, silitor şi cuminte, trezise simpatia învăţătorului
Herdelea, care îl considerase capabil de a-şi schimba condiţia: ,,... la şcoala din sat a fost cel mai
iubit elev al învăţătorului ... care i-a bătut capul Glanetaşului să dea pe Ion la şcoala cea mare din
Armadia, să-l facă domn". Băiatul renunţă însă la şcoală, pentru că pământul îi este mai drag
decât cartea. Pentru că îl ştiu impulsiv şi violent, este respectat de flăcăii din sat şi temut de
ţigani, care cântă la comanda lui, deşi George este cel care îi plăteşte.
Secvente\episoade semnificative pentru evolutia personajului
Scenele edificatoare pentru evolutia protagonistului deputeaza cu aparitia lui Vasile
Baciu, tatal Anei si cel mai bogat taran din sat, care venind beat la hora satului, il insulta pe Ion
în faţa celor prezenti si ii reproşează că umblă după fata sa, numindu-l: ,,sărăntoc, tâlhar, hoţ”,
fiindcă este sărac. De acum, dorinta de razbunare a flacaului este alimentata, iar Ion se
hotărăşte ,,să fie cu adevărat netrebnic”, . Astfel, el alege zestrea Anei şi renunţă, pentru moment,
la iubirea Floricăi. Se contureaza, in aceasta maniera, conflictul social, exterior, dintre Ion al
Glanetasului si Vasile Baciu, dublat de conflictul interior din sufletul protagonistului, intre
iubirea pentru Florica, o fata lipsita de zeste si dorinta de imbogatire, prin casatoria cu Ana.
Faptele lui Ion sunt tot atâtea trepte ale dezumanizării.
Lăcomia de pământ şi dorinţa de răzbunare se manifestă şi când intră cu plugul pe lotul
unui alt ţăran, pentru că acesta fusese al Glanetaşilor: ,,Inima îi tremura de bucurie că şi-a mărit
averea". Faptul că ţăranul îl chemă la judecată şi că numai ,,jalba” scrisă de dascălul Herdelea îl
scapă de închisoare nu-l sperie.
Este viclean cu Ana: o seduce, apoi se înstrăinează, iar căsătoria o stabileşte cu Baciu
când fata ajunsese de râsul satului. Este naiv, crezând că nunta îi va aduce şi pământul, fără a
face o foaie de zestre. Este rândul lui Vasile Baciu să se arate viclean. După nuntă, începe
calvarul Anei, bătută şi alungată de cei doi bărbaţi. Prin intervenţia preotului Belciug, Vasile îi
dă toate pământurile lui Ion, la notar. După acest episod, brutalitatea faţă de Ana este înlocuită de
indiferenţă. Rămasă fără sprijin moral, ea se sinucide, dar gestul său nu-i trezeşte vreun licăr de
conştiinţă, după cum nu o va face nici moartea copilului. Viaţa lor nu reprezenta decât garanţia
proprietăţii asupra pământurilor.
Instinctul de posesie asupra pământului fiind satisfăcut, lăcomia lui răspunde acum altor
nevoi lăuntrice: patima pentru Florica. Aşa cum râvnise la averea altuia, râvneşte şi la nevasta lui
George. Tot viclenia îi dictează modul de apropiere de Florica: falsa prietenie cu George, în a
cărui casă poate veni astfel oricând. Avertismentul Savistei, personaj-simbol al tradiţiei,
incluzând norma morală, aduce deznodământul implacabil. George îl ucide cu lovituri de sapă pe
Ion, venit noaptea în curtea lui, după Florica. Dominat de instincte, nerespectând nicio normă
morală, Ion devine astfel o victimă a lăcomiei şi orgoliului său.
Modalitati de caracterizare
Specia literară romanul privilegiază personajul, a cărui evoluţie în plan psihologic
constituie obiectul acestei specii. De aceea, el este construit pe baza unui ansamblu de trăsături
redate în mod direct (portret, biografie, stare civilă, statut social) şi indirect (fapte, gesturi,
atitudini, limbaj, relatii cu alte personaje). Naratorul obiectiv şi omniscient lasă personajul sau
libertatea de a-şi dezvălui trăsăturile în momentele de încordare, consemnându-i atitudinile.
 Iniţial, naratorul, în mod direct, îi prezintă biografia. Caracterizarea directă este
realizată şi de alte personaje ale textului, ceea ce ilustrează utilizarea tehnicii pluralităţii
perspectivelor: ,,Ion e băiat cumsecade. E muncitor, e harnic, e săritor, e isteţ.” (doamna
Herdelea); ,,eşti un stricat şi-un bătăuş, şi-un om de nimic.” (preotul Belciug).
Autocaracterizarea evidenţiază frământările sufleteşti prin monologul interior. Intr-o
incercare dramatica de a se lamuri in legatura cu ceea ce doreste si simte, Ion oscileaza intre a se
considera prost in anumite situatii si destept, capabil sa se descurce, in altele. Astfel, vorbind cu
sine, rosteste: “Aş fi o nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului...”. Se acuza pentru momentele de
slabiciune, cand vazand fumusetea Floricai, ar dori sa fuga cu dansa in lume, renuntand la Ana.
Atunci cand i se pare ca nu a fost ajutat de sfatul invatatorului, ii aduce acestuia reprosuri. Este
nerecunoscator si, conform temperamentului sau, afiseaza o fudulie artagoasa.
Incadrandu-se in seria personajelor “rotunde”, conform tipologiei lui Forster, Ion apare,
in toata complexitatea sa, prin procedeele caracterizarii indirecte, caci faptele, comportamentul,
gesturile, relatiile cu alte personaje sunt in masura sa-l pezinte in existenta sa tragica, desfasurata
intre cei doi “trebuie”: “Trebuie s-o iau pe fata lui Vasile Baciu, sa am pamant mult,
domnisorule” (conditia materiala a existentei) si “tot a mea trebuie sa fii si tu”, va spune Ion
referindu-se la Florica (ilustreaza conditia spirituala). Caracterizar indirecta: o scenă
semnificativă pentru evolutia personajului, care vede in Ana o modalitate rapida si sigura de a se
imbogati este cea în care, după ce Vasile Baciu află că Ion e tatăl copilului Anei, îşi trimite fata
acasă la Glanetaşu. Ana ajunge la casa lui Ion, fără să ştie cum, dar indiferenţa cu care o primeşte
Ion o blochează: acesta mănâncă ,tăindu-şi cu atenţie feliile de mâncare şi ştergându-şi tacticos
briceagul de pantaloni, fără a se uita la femeia nenorocită din faţa lui. Apoi cântăreşte burta Anei
cu o privire triumfătoare, după care îi spune să îşi trimită tatăl, pentru că situaţia nu poate fi
rezolvată de ea. Răceala lui Ion, indiferenţa şi detaşarea cu care el o priveşte pe Ana prefaţează
destinul femeii. Ana este o victimă într-un război al bărbaţilor, o marionetă care ajunge, fără să
stie cum, de la o casă la alta, pe când Ion este sigur pe el, arogant şi superior, iar copilul din
pântecele Anei îi dă siguranţa că va reuşi.
Relaţia fundamentală se stabileşte între protagonist şi o forta mai presus de calitatile
individului- “pământul stihie”, conturandu-se, in acest fel, si un conflict tragic. Destinul lui
Ion nu este marcat atat de confruntările cu semenii sai, pe care îi domină, ci, mai ales, se
configurează în relaţia cu pământul. Pământul este perceput de Ion pe trepte distincte de
manifestare: “pamantul-mama”-dragostea de teluric l-a stăpânit de mic şi l-a
îndârjit: ,,...trebuie să aibă pământ’’; “pamantul-ibovnica”- in cap. ,,Sărutarea’’, care
constituie, la nivelul romanului, punctul culminant şi surprinde schimbarea raportului
sufletesc dintre erou şi pământ- Ion, ,,stăpân al tuturor pământurilor’’, trăieşte o stare de
beatitudine; “pamantul-stihie”-care striveşte în final omul. El se contopeşte prin moarte cu
pământul care i-a fost atât de drag. Dorinta obsesiva de a avea pamant, iubirea lui patimasa, il
fac monumental, dar conflictul se incheie omeneste, prin intoarcerea in aceasta matrice
universala.
Tehnici narative\relatia incipit-final
Perspectiva narativa extradiegetica, a naratorului omniscient si omnipresent, care sustine
viziunea realista este ideala pentru a reda evolutia si complexitatea protagonistului. Concepţia
autorului despre roman înţeles ca un corp geometric perfect, ,,corp sferoid’’, se reflectă artistic
în structura circulară a romanului. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea
drumului care intră şi iese din satul Pripas, loc al acţiunii romanului, motivul drumului
simbolizând, de fapt, destinul. Finalul tragic si previzibil rezolvă dramatic toate conflictele:
surprins noaptea la Florica, Ion este ucis cu sapa de către George, pe care Savista îl înştiinţase de
infidelitatea soţiei lui. George, responsabil pentru uciderea protagonistului, nu este decat un
instrument al destinului, care este iremediabil unul tragic pentru individual care a incalcat
normele morale si pe cele nescrise, conform carora omul nu poate sa iasa din destinul sau.
George este arestat, iar Florica urmează să îşi ducă viaţa în singurătate. Averea lui Ion revine
bisericii şi slujeşte la ridicarea turlei strălucitoare şi triumfătoare peste toate necazurile omeneşti.

Incheiere
Aşadar, Ion, protagonistul romanului cu acelaşi nume, este tipic pentru o categorie
socială: ,,Toţi flăcăii din sat sunt varietăţi de Ion” (G. Călinescu). El devine memorabil şi
monumental, ipostază a omului telluric, ulterior înfrânt de forţe mai presus de voinţa lui –
pământul-stihie şi legile nescrise ale satului tradiţional. Facandu-se vinovat si de pacatele
capitale, traind vina tragica, Ion s-a supus, in final, destinului, ce a hotarat ca viata acestei fiinte
“elementare, instinctuale”, ce s-a dovedit a fi un esec, sa ia sfarsit.