Floare Albastră

de Mihai Eminescu

Curentul Romantismul este curentul literar-artistic, apărut la sfârşitul secolului al XVIII-lea în

Anglia, ca o reacție împotriva concepțiilor clasice și principiilor iluministe, mai apoi
manifestările extinzându-se în Germania, Franța și cuprinzând întreaga Europă. În
literatura română, romantismul se manifestă cu întârziere apărând la mijlocul
secolului al XIX-lea, însă, spre deosebire de celelalte țări, el nu ia naștere ca o reacție
împotriva clasicismului. Romantismul românesc a asimilat principiile estetice ale
celui european, cristalizându-se ca o amplă mișcare de redeșteptare națională.

Conceptele Printre conceptele promovate de acest curent literar se numara exprimarea

sentimentelor și fanteziei creatoare prin intermediul artei, limbajul popular, argotic,
arhaic, regional; noi specii literare: drama romantică, nuvela istorică, meditația
sau poemul filosofic și abordarea unor teme precum timpul, misterul, oniricul, eros,
thanatos și natura.

Introducere În literatura română, o etapă semnificativă a romantismului se regăsește în

opera lui Mihai Eminescu. Poezia „Floare albastră” abordează idei filosofice
eminesciene dezvoltate ulterior în cunoscutul poem „Luceafărul”. Opera a fost
publicată pentru prima oară în anul 1873, în revista „Convorbiri literare”, iar apoi,
în anul 1883, a fost inclusă în singurul volum de poezii apărut în timpul vieții
scriitorului, intitulat „Poesii”. Ea înfățișează motivul poetic al florii albastre, adesea
întâlnit în lucrările romanticilor europeni, din opera cărora Eminescu s-a inspirat în
vremea studiilor sale la Viena și Berlin.

Tema La romantici tema iubirii apare în corelație cu tema naturii. Opera Floare
Albastră este construită pe același tipar liric și prezintă ipostaza iubirii
paradisiece, prezentă în ideile eminesciene din aceeași perioadă de creație.
Depășește însă cadrul unei idile, implicând tema condiției geniului.

Titlul Titlul creației este un motiv literar de circulație universală, întâlnit la

romanticul german Novalis; în lirica acestuia, „floarea albastră" semnifica
îimplinirea iubirii într-o lume ideală, care precede moartea. Acelaşi simbol apare și în
creația poetului italian Leopardi, fiind identificat cu frumusețea și puritatea
idealului de iubire. La Eminescu, simbolul florii albastre dobândește o valoare
polisemantică: aspirația spre fericirea prin iubire,nostalgia iubirii ca mister al
vieții, opoziția ireductibilă între lumea caldă, efemer-terestră și lumea rece a ideilor,
a cunoașterii absolute.

Structura Structural, poezia este alcătuită din paisprezece catrene și patru secvențe lirice
ce alternează între două planuri, două moduri de existeță și ipostaze ale cunoașterii
(masculin-feminin, geniul-făptura terestră): reproşul formulat de iubită, cugetarea
eului liric, chemarea la iubire inițiată de prezența feminină și meditația finală a eului
poetic. Ca în lirismul măștilor, eul liric împrumută pe rând cele doua ipostaze,
într-un dialog al „eternului cu efemerul”.

Secvența I Prima secvență lirică, alcătuità din trei strofe, debutează cu o interogație retorica
aflată sub semnul reproşului, adresată de prezența feminină eului liric, care
aparține sferelor inalte ale cunoașterii: „lar te-ai cufundat in stele/ Și în nori și-n
ceruri nalte?". Incipitul schițează deci planul superior al omului de geniu, foarte
cuprinzator, incluzând, câteva elemente simbolice: misterul genezei – „întunecata
mare”, universul de cultură – „câmpiile asire” și universul de creație umană
proiectat cosmic – „Piramidele-nvechite/Urcă-n cer vârful lor mare”
Secvența II A doua secvență lirică redă, printr-o singură strofa, reacția celui invocat; acesta
exprimă o atitudine detaşata, derivată din intuiția superioară a profundei
incompatibilitați dintre cele două planuri. Apelativul diminutival „mititica", prin
care este numită iubita accentuează și mai mult contrastul dintre ființa telurică și geniu.
Finalul strofei este reprezentat de reacția eului liric care conștientizează faptul că
observațiile iubitei nu sunt lipsite de fundament: „Ah! Ea spuse adevărul;/ Eu am
râs, n-am zis nimica.”

Secvența III Cea de-a treia secvență poetică conține strofele V-XII. Monologul fetei continuă cu o
chemare la iubire în lumea ei, în planul terestru: „Hai în codrul cu verdeață”.
Refacerea cuplui adamic necesită un spațiu protector, paradis terestru și un timp
sacru. Apropierea se realizează la nivelul imaginarului poetic din elementele ce compun
spațiul idilic. Cadrul natural este format astfel din motive romantice frecvente în
erotica eminesciană: codrul, izvoarele, valea, balta, luna etc. Vorbirea populară („mi-i
da”, „te-oi ținea”, „nime”, „ș-apoi”), limbajul familiar, cu alternarea persoanei I și a II-a
a verbelor și a pronumelor, și tonul șăgalnic dau chemării impresia de sinceritate și
prospețime juvenilă: „Cui ce-i pasă că-mi ești drag ?”.

Secvența IV Secvența a patra este alcătuită din ultimele două stofe ce dezvăluie meditația gravă și
tristețea covârșitoare a bărbatului. Cadrul obiectiv al ideilor se încheie cu
despărțirea, iar în planul subiectiv se accentuează lirismul. Trăirea dionisiacă,
simbolizată de ipostaza feminină, este înlocuită de detașarea apolinică (ipostaza
masculină) și de asumarea sentimentului de tristețe. Verbele la timpul trecut
(„stam”, „te-ai dus”, „a murit”) validează decalajul temporal și tonalitatea
elegiacă. Contrastul dintre vis și realitate, ca și incompatibilitatea dintre cele două lumi
care o clipă s-au întâlnit în iubire ca apoi să se reașeze în limitele lor sunt sugerate de
versul final, de o dulce tristețe- „Totuși este trist în lume!”

Figuri de stil La nivel stilistic, opera se diferențiază de cele ce aparțin primei etape a creației
eminesciene. Astfel, în poemul „Floare albastră” se remarcă o selecție mai riguroasă a
figurilor de stil, ceea ce dă naștere unei clarități sporite a ideii și a expresiei. Figurile de
stil precum enumeratia (“Ce frumoasa, ce nebuna”-eul poetic, din ipostaza fiintei
superioare, isi exprima admiratia sincera fata de ipostaza feminitatii, fiinta
expansiva, joviala si inzestrata cu frumusete exterioara, opusa temperamentului
melancolic, taciturn, impasibil al omului de geniu; inversiunea („a ta gândire”- eul
creator din ipostaza fiintei telurice, referindu-se la universul superior al cunoasterii
absolute, ipostaziat de prezenta masculina melancolica; , „Dulce netezindu-mi părul”-
gest de iubire, ilustreaza ipostaza fiintei telurice), epitetele („ceruri nalte”, „întunecata
mare”-aspiratia spre absolut prin sfera cunoasterii si respectiv, epitet metaforic,
amintind de misterul genezei) și comparațiile („ca un stâlp eu stam în lună”-reda idea
meditatiei finale, contemplarea sentimentului de tristete generala, ca viziune asupra
lumii), fac parte din arsenalul stilistic al poetului ce contribuie la construirea imaginilor
artistice și a ideilor poetice.

Elementele de Poemul „Floare albastră” este caracterizat de o muzicalitate aparte, conferită de

prozodie măsura de șapte - opt silabe, de ritmul trohaic, precum și de rima îmbrățișată. Rima este
uneori asonantă: „căldură/gură”; „frunze/ascunse” iar versurile sunt scurte, aproape
toate având lungimea de opt silabe.

Concluzia În concluzie, poemul „Floare albastră” aparține categoriei poeziei erotice eminesciene.
Aceasta este prin excelență o creație romantică ce depășește nivelul poeziei de dragoste,
fiind, în același timp, o meditație filosofică asupra condiției geniului.