BALTAGUL

de Mihail Sadoveanu

-relaţia dintre Vitoria Lipan şi fiul ei, Gheorghiţă-

Scriitor deosebit de prolific, Mihail Sadoveanu a lăsat posterităţii o operă monumentală, care se
întinde pe o jumătate de secol, având amploarea unei ,,întregi literaturi”(G. Ibrăileanu). Publicat în
perioada interbelică, în 1930, romanul „Baltagulˮ este un roman monografic, mitic, iniţiatic
(bildungsroman).

Tema romanului este lumea arhaică a satului românesc, păstrătorul specificului nostru naţional, al
unui mod propriu de a gândi, simţi şi reacţionă în faţa problemelor cruciale ale existenţei. Pe lângă
aspectul monografic, datorită complexităţii acţiunii, romanul abordează şi tema călătoriei în scopul aflării
adevărului, a iniţierii, a familiei, respectiv a vieţii şi a morţii. Tematica romanului devine un element de
structură semnificativ în individualizarea personajelor, deoarece prin urmărirea destinului lor se
conturează toate temele amintite.
Titlul romanului este alcătuit dintr-un substantiv comun, ce desemnează un topor cu două tăişuri, o
unealtă specifică ciobanilor. În roman, baltagul devine arma crimei, cu care este ucis Nechifor, dar şi arma
dreptăţii, întrucât cu acelaşi baltag este pedepsit criminalul, în timp ce baltagul lui Gheorghiţă rămâne
nepătat de sânge. Titlu devine un element de structură semnificativ pentru destinul personajelor deoarece
evidenţiază scopul călătoriei lor: aflarea adevărului despre Nechifor şi înfăptuirea dreptăţii.
Vitoria Lipan, personajul principal al romanul, şi Gheorghiţă, personaj secundar, sunt
caracterizaţi în mod direct de narator şi de celelalte personaje, dar şi indirect, prin fapte, acţiuni,
relaţiile cu celelalte personaje.

Statutul social al Vitoriei se conturează în expoziţiunea romanului. Vitoria Lipan este o

munteancă din Măgura Tarcăului, căsătorită cu Nechifor Lipan, împreună cu care are doi copii:
Gheorghiţă şi Minodora. Pentru că Lipan era un oier priceput, „avere aveau câtă le trebuiaˮ. Gheorghiţă
este mezinul familiei, pentru care ea are o adevărată slăbiciune şi, de aceea, îi lua apărarea „de câte ori în
ochii lui Lipan erau nouri de vreme reaˮ. Din portretul fizic: „întorcea un zâmbet frumos şi abia începea
să-i înfiereze mustăcioaraˮ, reiese că se află în perioada de trecere de la adolescenţă la maturitate.

Din punct de vedere moral, Vitoria reprezintă tipul eroului popular prin cultul adevărului şi al
dreptăţii şi prin respectarea tradiţiilor strămoşesti. Portretul moral al eroinei se conturează treptat, prin
acumulare, pe tot parcursul romanului, eroina demostrând trăsături precum religiozitatea, inteligenţa,
intuiţia, tăria de caracter, iubirea, devotamentul, spiritul de investigaţie, perseverenţa. Gheorghiţă e
caracterizat în mod direct de narator „nu prea era vorbăreţˮ şi prin ochii mamei sale, care îl vede la
început „sfios şi nesigurˮ. El întruchipează ipostaza tânărului neiniţiat şi, de aceea, Vitoria decide să-l ia
în călătoria care, crede ea, îl va ajuta să se maturizeze.

Din punct de vedere psihologic, Vitoria este individualizată prin caracterizarea directă, făcută de
narator, care observă atent transformarea interioară a eroinei din momentul în care înţelege că soţul ei nu
se mai întoarce acasă. Plină de ,,gânduri”, de ,,patimă şi durere”, ea se socotea ,,moartă ca şi omul ei, care
nu era lângă dânsa”. Viata ei interioară se adânceşte: „Se defăcuse încet-încet de lume şi intrase oarecum
în sine”.

Personaj secundar, Gheorghiţă este mai puţin individualizat din punct de vedere psihologic,
naratorul urmărindu-i însă şi lui reacţiile prin caracterizare directă. Astfel, el este „mâhnit în sineˮ când
observă schimbarea mamei sale, pe care o priveşte cu admiraţie: „Mama asta trebuie sa fie fărmăcătoare;
cunoaşte gândul omuluiˮ.

O primă scenă semnificativă pentru individualizarea personajului principal este cea în care
Gheorghiţă se întoarce acasă, de la stână, înainte de sărbători, aşa cum îi ceruse mama sa. Vitoria îl
primeşte „cu mare bucurie”, dar apoi se duce într-o altă odaie, „ca să poată plânge singură”. Îşi aminteşte
însă că feciorul vine de pe un drum lung şi se duce să-l ospăteze. După ce Gheorghiţă povesteşte ce făcuse
la stână, Vitoria aduce vorba despre absenţa lui Nechifor şi îi spune fiului că, fiind singurul bărbat din
familie, trebuie să plece în căutarea tatălui. Gheorghiţă acceptă „cu îndoială”, dar apoi cere să i se spună
ce are de făcut. Vitoria îşi dă seama că nu este suficient de pregătit şi că trebuie să renunţe la nădejdea pe
care şi-o pusese în singurul bărbat al casei. Gheorghiţă observă şi el schimbarea mamei sale, redată de
narator prin caracterizare directă: ,,Se uită numai cu supărare şi i-au crescut ţepi de aricioaică”. Dovedind
o intuiţie psihologică pătrunzătoare, Vitoria înţelege că experienţa călătoriei îl va ajuta să se maturizeze pe
Gheorghiţă şi-l avertizează: „De-acu trebuie să te arăţi bărbat. Eu n-am alt sprijin şi am nevoie de braţul
tău.”
Pentru Gheorghiţă, călătoria se dovedeşte a fi iniţiatică deoarece, pe parcursul ei, este supus,
asemenea personajelor de basm, la trei probe. Prima este „bătălia cu troianulˮ, în ziua în care trebuie să
plece cu mama sa la mănăstirea Bistriţa şi face drum prin zăpadă: „deodată simţi în el putere şi îndârjire
şi nu se opri până nu-l birui ca pe-o fiinţăˮ. Ca de fiecare dată, caută aprobarea mamei sale şi „o văzu
zâmbindˮ, înţelegând că se poate baza pe forţa lui bărbătească. Cea de-a doua probă este cea în care, la
intrarea în Dorna, îşi apără mama de un străin care, se pare, şoptise ceva necuviincios Vitoriei la ureche.
Gheorghiţă „a pus mâna pe baltagˮ, iar omul a fugit. Ultima probă este trăirea suferinţei pierderii
tatălui, în momentul în care găsesc rămăşiţele pământeşti ale lui Lipan. Reacţia lui Gheorghiţă e
surprinsă de narator prin caracterizare directă: „Gheorghiţă zvâcnea de plânsˮ. Deşi îndurerată, „dar
fără lacrimiˮ, Vitoria îşi păstrează luciditatea şi îl lasă pe Gheorghiţă să vegheze lângă trupul tatălui
său, iar ea merge să anunţe autorităţile să constate crima.
 O altă scenă semnificativă este cea de la parastasul dat pentru Nechifor. Cu o intuiţie uimitoare şi
dovedind calităţile unui detectiv, Vitoria pune la cale un abil scenariu, menit să-i facă pe vinovaţi să
cedeze psihic şi să-şi recunoască vina. Astfel, îi cere baltagul lui Calistrat Bogza, precizând că şi
Gheorghită are unul la fel, numai că al lui este nou, pe când al lui Bogza este „mai vechi şi ştie mai
multe”. Apoi povesteşte cum crede că a fost ucis soţul ei şi, prin vorbe aluzive şi întrebări viclene,
reuşeste să-l facă pe Calistrat Bogza să-şi piardă cumpătul. Atunci Vitoria îl acuză în mod direct, strigând
către Gheorghiţă că „pe baltag e scris sânge şi acesta-i omul care a lovit pe tatu-tău”. Când Bogza se
repede să-şi recupereze baltagul, „feciorul mortului simţi în el crescând o putere mai mare şi mai dreaptă
decât a ucigaşuluiˮ şi îl păleste cu baltagul în frunte. Gheorghiţă dovedeşte puterea de a-l pedepsi pe
criminalul tatălui său, arma crimei devenind astfel şi arma dreptăţii. Odată atins scopul călătoriei, sufletul
personajelor îşi poate găsi liniştea, viaţa urmându-şi cursul ei firesc: „ne-om întoarce iar la Măgura, ca să
luăm de coadă câte am lăsatˮ.

În concluzie, relaţia dintre cele două personaje, Vitoria şi Gheorghiţă, este reprezentativă pentru
imaginea familiei tradiţionale din lumea arhaică a satului românesc. Gheorghiţă îşi priveşte mama cu
admiraţie şi respect, ascultându-i sfaturile şi acceptându-i statutul de mentor în această călătorie. Vitoria,
„o femeie în ţara bărbaţilorˮ (Nicolae Manolescu), preia rolul iniţiatorului, care poartă paşii novicelui spre
cunoaştere.