BALTAGUL

de Mihail Sadoveanu

-relaţia dintre Vitoria Lipan şi fiul ei, Gheorghiţă-

Scriitor deosebit de prolific, Mihail Sadoveanu a lăsat posterităţii o operă monumentală, care se
întinde pe o jumătate de secol, având amploarea unei ,,întregi literaturi”(G. Ibrăileanu). Publicat în
perioada interbelică, în 1930, romanul „Baltagulˮ este un roman monografic, mitic, iniţiatic
(bildungsroman).

Tema romanului este lumea arhaică a satului românesc, păstrătorul specificului nostru naţional, al
unui mod propriu de a gândi, simţi şi reacţiona în faţa problemelor cruciale ale existenţei. Pe lângă
aspectul monografic, datorită complexităţii acţiunii, romanul abordează şi tema călătoriei în scopul aflării
adevărului, a iniţierii, a familiei, respectiv a vieţii şi a morţii.

Vitoria Lipan, personajul principal al romanul, şi Gheorghiţă, personaj secundar, sunt

caracterizaţi în mod direct de narator şi de celelalte personaje, dar şi indirect, prin fapte, acţiuni,
relaţiile cu celelalte personaje.

Statutul social al Vitoriei se conturează în expoziţiunea romanului. Vitoria Lipan este o

munteancă din Măgura Tarcăului, căsătorită cu Nechifor Lipan, împreună cu care are doi copii:
Gheorghiţă şi Minodora. Pentru că Lipan era un oier priceput, „avere aveau câtă le trebuiaˮ. Gheorghiţă
este mezinul familiei, pentru care ea are o adevărată slăbiciune şi, de aceea, îi lua apărarea „de câte ori în
ochii lui Lipan erau nouri de vreme reaˮ. Din portretul fizic: „întorcea un zâmbet frumos şi abia începea
să-i înfiereze mustăcioaraˮ, reiese că se află în perioada de trecere de la adolescenţă la maturitate.

Din punct de vedere moral, Vitoria reprezintă tipul eroului popular prin cultul adevărului şi al
dreptăţii şi prin respectarea tradiţiilor strămoşesti. Pe parcursul romanului, dovedeşte calităţi precum:
inteligenţa, intuiţia, caracterul puternic, devotamentul. Gheorghiţă e caracterizat în mod direct de
narator „nu prea era vorbăreţˮ şi prin ochii mamei sale, care îl vede la început „sfios şi nesigurˮ. El
întruchipează ipostaza tânărului neiniţiat şi, de aceea, Vitoria decide să-l ia în călătoria care, crede ea, îl va
ajuta să se maturizeze.

Psihologic, Vitoria este individualizată prin caracterizare directă de narator, care îi observă
transformarea interioară, cauzată de absenţa îndelungată a soţului de acasă: „era plină de gânduri, de
patimă şi durereˮ şi „se socotea moartă, ca şi omul ei care nu era lângă dânsaˮ. Personaj secundar,
Gheorghiţă este mai puţin individualizat din punct de vedere psihologic, naratorul urmărindu-i însă şi lui
reacţiile prin caracterizare directă. Astfel, el este „mâhnit în sineˮ când observă schimbarea mamei sale, pe
care o priveşte cu admiraţie: „Mama asta trebuie sa fie fărmăcătoare; cunoaşte gândul omuluiˮ.
 O primă scenă semnificativă în evoluţia relaţiei dintre cele două personaje este cea în care
Gheorghiţă se întoarce acasă, de la stână, înainte de sărbători, aşa cum îi ceruse mama sa. În planurile
iniţiale, Gheorghiţă ar fi trebuit să plece singur în căutarea lui Nechifor, dar Vitoria îşi dă seama că nu este
suficient de pregătit, pentru că acceptă misiunea, dar apoi cere să i se spună ce are de făcut. Gheorghiţă
observă, la rândul său, că mama lui „se desfăcuse încet de lume şi intrase oarecum în sineˮ şi că „se uită
numai cu supărareˮ. Dovedind o intuiţie psihologică pătrunzătoare, Vitoria înţelege că experienţa
călătoriei îl va ajuta să se maturizeze pe Gheorghiţă şi-l avertizează că pentru el „de aici înainte începe a
răsări soareleˮ.

Pentru Gheorghiţă, călătoria se dovedeşte a fi iniţiatică deoarece, pe parcursul ei, este supus,
asemenea personajelor de basm, la trei probe. Prima este „bătălia cu troianulˮ, în ziua în care trebuie să
plece cu mama sa la mănăstirea Bistriţa şi face drum prin zăpadă: „deodată simţi în el putere şi îndârjire şi
nu se opri până nu-l birui ca pe-o fiinţăˮ. Ca de fiecare dată, caută aprobarea mamei sale şi „o văzu
zâmbindˮ, înţelegând că se poate baza pe forţa lui bărbătească. Cea de-a doua probă este cea în care, la
intrarea în Dorna, îşi apără mama de un străin care, se pare, şoptise ceva necuviincios Vitoriei la ureche.
Gheorghiţă „a pus mâna pe baltagˮ, iar omul a fugit. Ultima probă este trăirea suferinţei pierderii tatălui,
în momentul în care găsesc rămăşiţele pământeşti ale lui Lipan. Reacţia lui Gheorghiţă e surprinsă de
narator prin caracterizare directă: „Gheorghiţă zvâcnea de plânsˮ. Deşi îndurerată, „dar fără lacrimiˮ,
Vitoria îşi păstrează luciditatea şi îl lasă pe Gheorghiţă să vegheze lângă trupul tatălui său, iar ea merge să
anunţe autorităţile să constate crima.

O ultimă scenă semnificativă pentru evoluţia relaţiei dintre cele doua personaje este cea de la
parastasul dat pentru Nechifor. Cu o intuţie uimitoare şi dovedind abilităţile unui detectiv, Vitoria reuşeste
să-l facă pe Calistrat Bogza să cedeze psihic. Acesta vrea să-şi recupereze baltagul de la Gheorghiţă, dar
„feciorul mortului simţi în el crescând o putere mai mare şi mai dreaptă decât a ucigaşuluiˮ. Gheorghiţă
dovedeşte astfel puterea de a-l pedepsi pe criminalul tatălui său, pălindu-l cu baltagul, arma crimei
devenind astfel şi arma dreptăţii. Odată atins scopul călătoriei, sufletul personajelor îşi poate găsi liniştea,
viaţa urmându-şi cursul ei firesc: „ne-om întoarce iar la Măgura, ca să luăm de coadă câte am lăsatˮ.

În concluzie, relaţia dintre cele două personaje, Vitoria şi Gheorghiţă, este reprezentativă pentru
imaginea familiei tradiţionale din lumea arhaică a satului românesc. Gheorghiţă îşi priveşte mama cu
admiraţie şi respect, ascultându-i sfaturile şi acceptându-i statutul de mentor în această călătorie. Vitoria,
„o femeie în ţara bărbaţilorˮ (Nicolae Manolescu), preia rolul iniţiatorului, care poartă paşii novicelui spre
cunoaştere.