,,BALTAGUL”, de Mihail Sadoveanu (1930)

ESEU
~ relația dintre două personaje ~

Prof. dr. Luminiţa Dima

În perioada interbelică, romanul realist obiectiv este cultivat de marii scriitori Liviu Rebreanu, Mihail
Sadoveanu și G. Călinescu. Liviu Rebreanu optează pentru realismul ,,modern, dur, necruțător” (Ovid
Crohmălniceanu), M. Sadoveanu pledează pentru realismul cu substrat mitic, iar G. Călinescu experimentează
polemic realismul balzacian.

Creație de maturitate artistică, romanul sadovenian ,,Baltagul”, publicat în 1930, ilustrează formula
tradițională a romanului realist de observație socială și cu problematică morală. Având ,,realismul unui
Balzac și melancolia unui romantic” (G. Călinescu, ILROP), Mihail Sadoveanu reconstituie monografic viața
muntenilor din Moldova începutului de secol XX și povestește drama eroinei Vitoria Lipan. Însă ,,Baltagul”
este nu numai un roman tradițional, realist, obiectiv/,,doric” (N. Manolescu, ,,Arca lui Noe”), ci și un roman
mitic, inițiatic, filosofic, un roman de dragoste și un roman de familie, un bildungsroman deschis și către
alte lecturi posibile.

Formula estetică a romanului este ,,realismul clasicizat”, după cum argumentează N. Manolescu în ,,Arca
lui Noe”, Vol. I, Cap. ,,O femeie în țara bărbaților.” Caracterul realist al romanului este ilustrat de
veridicitatea și verosimilitatea întâmplărilor, de obiectivitatea perspectivei narative, de semnificația
descrierilor și de tipicitatea personajelor, de echilibrul, unitatea și coerența construcției epice.

Romanul cuprinde două planuri complementare și interferente: unul realist, social și monografic, altul
mitic, filosofic și simbolic. Ambele structuri romanești reflectă o tematică bogată: viața, iubirea, moartea,
familia, condiția femeii, călătoria, căutarea adevărului. Motivul ordonator bivalent este călătoria – explorativă,
justițiară pentru Vitoria Lipan și inițiatică pentru Gheorghiță. Finalitatea călătoriei este restabilirea
dreptății și refacerea echilibrului lumii tulburat de asasinarea oierului Nechifor Lipan, soțul Vitoriei.

Relevantă pentru problematica romanului este relația mamă-fiu, mai precis, relația dintre Vitoria Lipan
și Gheorghiță. Procedeu indirect de caracterizare, relația dintre cei doi relevă creșterea feciorului în spiritul
tradiției și în respectul față de părinți. În relaţiile cu Gheorghiţă, Vitoria dă dovadă de afecţiune maternă, de
autoritate şi fermitate. Pe băiatul ei de optsprezece ani îl învaţă să fie curajos şi responsabil, să respecte cu
stricteţe datinile, să fie mândru de averea sa, să fie harnic şi prevăzător, pentru a fi pregătit să ia locul în
gospodărie tatălui dispărut.

Crescut în armonie cu ritmurile naturii, educat cu tenacitate în spiritul ,,rânduielii” străvechi, băiatul trece de
la starea de inocență/de neofit la cea de maturitate/de inițiat cu ajutorul mamei care joacă rolul mistagogului, al
pedagogului. Înțeleapta și apriga Vitoria își dă seama că pentru Gheorghiță a sosit momentul inițierii necesare:
,, - Ești încă un plod, care ai să cunoști de-acu înainte supărările vieții.” (caracterizare directă) El nu este pe
deplin convins de necesitatea călătoriei care are scop formativ și justițiar: ,,M-oi duce, răspunde Gheorghiță cu
îndoială.” Cu durere și cu tristețe, mama observă teama și ezitarea fiului: ,,Vitoria îl privi clipind. Îl văzu sfios
1
și nesigur”, apoi ,,Oftă cu năduf…” Pentru a deveni bărbat el trebuie să străbată împreună cu mama sa drumul
labirintic al morții, al vieții și al renașterii. Pentru adolescent, căutarea tatălui este un moment formativ care îi
aduce maturizarea necesară. Din perspectiva inițierii lui Gheorghiță, ,,Baltagul” poate fi interpretat ca un
bildungsroman.

Gheorghiță este impresionat de abilitatea mamei de a intui psihologia oamenilor : ,,Mama asta trebuie să
fie fermecătoare; cunoaște gândul omului.” (monolog interior, caracterizare direct din perspectiva altui
personaj). El simte schimbarea mamei, îngândurarea, frământarea și tristețea ei, dar nu le poate explica: ,,Și
maică-sa asta s-a schimbat. Se uită cu supărare și i-au crescut țepi de aricioaică.” (monolog interior) Vitoria îl
atenționează asupra maturizării necesare: ,,Eu te cetesc pe tine, macar că nu știu carte, urmă femeia. Înțelege
că jucăriile au stat. De-acu trebuie să te arăți bărbat. Eu n-am alt sprijin și am nevoie de brațul tău.”
(caracterizare indirectă, prin limbaj)

Pornirea la drum a Vitoriei împreună cu fiul constituie intriga romanului. ,,În zori de ziuă, vineri, în 10
martie, munteanca și feciorul ei au închingat caii cei pagi ș-au încălecat.” Călătoria celor doi reprezintă
desfășurarea acțiunii. Drumul lor se desfășoară de la răsăritul pănă la apusul soarelui. Traseul lor reprezintă
simbolic drumul soarelui, un itinerar cosmic. Ei merg prin locurile pe unde a trecut Nechifor Lipan și se
opresc la cârciumile pe la care acesta avea obiceiul să poposească. Astfel, la crâșma lui Macovei află că pe
acolo au trecut în toamnă trei ciobani cu trei sute de oi și un câine. La crâșma lui Iorgu Vasiliu ajung doar doi,
care sunt recunoscuți de cârciumar: Calistrat Bogza și Ilie Cuțui. Pe drumul parcurs alături de mama lui,
Gheorghiță este un atent observator și descoperă adevăruri despre oameni și despre lumea pe care o străbate.
Monologurile sale interioare (mijloc indirect de caracterizare) îi dezvăluie spiritul de observație și natura
reflexivă. Călătoria făcută de mamă alături de fiu pentru a-l găsi pe Nechifor (personaj absent) este o călătorie
justiţiară pentru Vitoria şi o călătorie iniţiatică pentru Gheorghiţă: ,,Nu stăm,umblăm, pân’ găsim ce căutăm.
Altă rânduială n-avem.” (Vitoria).

Descoperirea rămășițelor pământești ale lui Nechifor de către Vitoria și Gherghiță într-o râpă aflată între
Sabasa și Suha, unde sunt conduși de câinele Lupu, găsit în curtea unui gospodar din Sabasa, constituie punctul
culminant al acțiunii. Antologică este scena coborârii în văgăuna ce simbolizează centrul labirintului.
Ajunși la Crucea Talienilor, Vitoria îl obligă pe Gheorghiţă să descindă în prăpastia unde găseşte osemintele
risipite ale lui Nechifor: ,,Coboară în râpă după câne!” Băiatul este lăsat singur în văgăună ca să-şi vegheze
părintele în timpul nopţii. Veghea nocturnă a mortului este un act inițiatic care îl ajută să-şi învingă
spaima de întuneric/de moarte. Acest act semnifică renașterea simbolică, dobândirea unei personalități și
continuitatea între părinte și urmaș: ,,Sângele și carnea lui Lipan se întorceau asupra lui în pași, în zboruri, în
chemări.”. Vitoria își lasă fiul acolo și se duce să anunțe autoritățile, apoi face pregătirile cuvenite pentru
înmormântare.

Maturizarea se împlinește când flăcăul își răzbună tatăl. Gheorghiţă se dovedește destoinic în scena de la
sfârșitul romanului, în care, îndemnat de Vitoria, îl loveşte fără ezitare cu baltagul (armă a crimei şi a
răzbunării, simbol al vieţii şi al morţii) pe Calistrat Bogza, asasinul lui Nechifor. Ucenicia feciorului trece de la
starea de inocență la cea de experiență, descoperindu-și propria natură și pe cea a lumii, regăsindu-și tatăl și
numele. Ipostaza finală este cea a unui erou justițiar, dovedindu-se un demn urmaș al tatălui său.

2
 Dimensiunea mitică a expediţiei justiţiare este evidenţiată de eseistul Al. Paleologu care identifică
suprapunerea perfectă a subtextului sadovenian cu mitul egiptean al lui Isis şi Osiris: ,,Povestea Vitoriei Lipan
în căutarea rămășițelor lui Nechifor, risipită într-o văgăună, este povestea lui Isis în căutarea trupului
defunctului Osiris. [...] Isis-Vitoria este însoțită în căutarea mortului de fiul ei Gheorghiță, recte Horus, căruia i
se alătură pentru găsirea și răzbunarea celui căutat câinele Lupu, recte Anubis.” Mit complet, mitul cuplului
Osiris-Isis semnifică iubirea, fidelitatea, prietenia, căsnicia, lupta binelui împotriva răului, moartea şi nemurirea.

Așadar, relația dintre Vitoria și Gheorghiță, reliefată prin modalități indirecte și directe de caracterizare
specifice romanului realist, evidențiază două experiențe existențiale esențiale – aflarea adevărului și înfăptuirea
dreptății din perspectiva eroinei și formarea, maturizarea tânărului. Triumful lor asupra forțelor răului confirmă
natura lor de învingători, de oameni puternici și frumoși a căror viață spirituală pare greu de înțeles astăzi.