Baltagul de Mihail Sadoveanu.

Particularități de construcție a unui personaj: Vitoria

Lipan

Reprezentativ pentru romanul tradiţional interbelic, ,,Baltagul” de Mihail Sadoveanu este

un roman al transhumanţei cu intrigă antropologică, inspirat din balada ,,Mioriţa”. Realist ca
formulă estetică, obiectiv, ,,doric” (N. Manolescu, ,,Arca lui Noe”, Vol. I, ,,Doricul”, Cap. ,,O
femeie în ţara bărbaţilor”) prin perspectiva impersonală a naratorului heterodiegetic/
extradiegetic, acest roman de referinţă este şi un roman social şi monografic,
un ,,Bildungsroman“ şi un roman ,,inițiatic”, mitic şi filosofic, un roman de dragoste şi un roman
de familie, ,,o Anti-Mioriță” (Al. Paleologu „Treptele lumii sau calea către a lui Mihail
Sadoveanu”), o parafrază modernă a baladei pastorale.
Vitoria Lipan este personajul principal al romanului „Baltagul” (1930) care marchează o
schimbare esențială a viziunii tradiționale reductiv-depreciative despre condiția femeii,
demonstrând că ,,avem și noi suflete de femei riguros zugrăvite”, așa cum susține E. Lovinescu,
teoreticianul modernismului românesc, în eseul „Psihologie feminină”. Apreciată de criticul
literar Pompiliu Marcea drept ,,una dintre cele mai vii și mai adevărate femei din literatura
română și, fără nicio exagerare, din literatura universal”, Vitoria Lipan este nu numai un
personaj tipologic, un „exponent al speței” oamenilor de la munte, cum o prezintă G. Călinescu,
ci și o puternică și seducătoare individualitate feminină. Tranziția eroinei de la ,,tipologie”
la ,,individualitate” o putem urmări de-a lungul acțiunii romanului, raportându-ne la mijloacele
de caracterizare a personajului.
Înainte de toate, semnificativ este prenumele Vitoriei (caracterizare indirectă,
onomastică), exprimând biruința obţinută în ancheta întreprinsă pentru căutarea și pedepsirea
asasinilor soțului Nechifor Lipan. Vitoria este o personalitate la fel de puternică și de suverană ca
și soțul său. Expediția ei justițiară, condusă cu o strategie perfectă, se finalizează cu o victorie
strălucită. Tandemul onomastic Vitoria-Nechifor (gr. Nike şi gr. Phoros înseamnă purtător de
biruință) și numele de botez Gheorghe, cel ,,adevărat și tainic” al lui Nechifor, precum și numele
fiului lor Gheorghiţă, dezvăluie natura de stăpâni pe destinul lor, de triumfători a celor doi.
Această ,,pereche de oameni frumoși și deplini în omenia lor” (Al. Paleologu, op. cit.) domină
lumea muntenilor și lumea romanului: ,,dominarea lor este consfințită ca o înaltă fatalitate prin
chiar numele pe care le poartă: Gheorghe și Vitoria.” (Mircea Tomuș, ,,Romanul romanului
românesc”)
Eroina este portretizată atât prin caracterizare directă, cât și prin caracterizare indirectă pe
parcursul întregului roman. Portretul mixt (fizic, moral, psihologic și spiritual) îi dezvăluie
complexitatea și profunzimea și îi reliefează convingător admirabila individualitate feminină. O
prima trăsătură evidențiată prin caracterizarea directă făcută de către naratorul omniscient este

1
frumusețea fizică/exterioară în armonie cu frumusețea lăuntrică: ,,ochii ei căprii în care parcă se
răsfrângea lumina castanie a părului”; ,,acei ochi aprigi și încă tineri căutau zări
necunoscute”; ,,deși nu mai era tânără, [...] avea o frumuseță neobișnuită în privire”. Vitoria are
frumuseţea, forţa morală şi demnitatea muntencelor din Moldova de Nord a căror viaţă este
călăuzită de rânduieli străvechi, păstrate şi respectate cu sfinţenie. Potrivit lui
Perpessicius, ,,Baltagul” rămâne ,,romanul unui suflet de munteancă, văduva Vitoria Lipan,
pentru care îndatoririle mortuare pentru soțul ei, răpus de lotrii ciobani, sunt comandamente
exprese, ce nu-i dau răgaz până când nu-și află soțul răpus și nu-i dă creștinească înmormântare
[...].”
Însă Vitoria Lipan nu este doar o femeie frumoasă, ci și o femeie inteligentă și înțeleaptă.
În ancheta justiţiară ea se ghidează mai ales după inteligența sa nativă: „Sfatul meu a fost mintea
puțină câtă o am de la Dumnezeu.” (autocaracterizare). Considerată valoare supremă, inteligența
Vitoriei nu afectează, nu diminuează pasionalitatea iubirii matrimoniale. Al. Paleologu
argumentează convingător că ,,extrema inteligență a Vitoriei și primatul pe care ea îl atribuie
inteligenței nu reprezintă nicio contradicție cu apriga ei combustie erotică.” Nechifor „era
dragostea ei de 20 și mai bine de ani. Așa-i fusese drag în tinerețe Lipan, așa ca și acuma când
aveau copiii mari ca dânșii.”
Pentru o ființă superioară cum e Vitoria, inteligența și imaginația „sporesc infinit
senzualitatea.” (Al. Paleologu) Astfel, romanul dezvăluie marea „iubire-pasiune” a Vitoriei
pentru „omul” ei. Să nu uităm că mobilul călătoriei justițiare făcute de această „femeie în țara
bărbaților“ (N. Manolescu) este tocmai iubirea profundă şi statornică pentru Nechifor.
„Penelopă pe care împrejurările o împing să plece în căutarea lui Ulise” (N. Manolescu), Vitoria
Lipan dă dovadă de răbdare şi de fidelitate conjugală admirabile. Mai departe, hotărăște să plece
în căutarea bărbatului ei doar în momentul când ,,semnele și poruncile” o fac să înțeleagă că
acesta nu mai este printre cei vii. Vitoria are inteligența, intuiția și clarviziunea necesare pentru a
înțelege limbajul semnelor după care se călăuzeşte în aflarea adevărului. Deși nu are carte,
înțelege totul, firesc. Puterea ei de a înțelege o face „superioară” și de neînțeles pentru ceilalți; îi
spune lui Gheorghiță: „Eu te cetesc pentru, măcar că nu știu carte. Înțelege că jucăriile au stat”.
(caracterizare indirectă, prin limbaj). Vitoria Lipan are în ea o putere și o taină indescifrabile.
„Muiere ciudată”, „meșteră încercată și iscusită” (caracterizare directă făcută de alte personaje),
Vitoria poate înțelege și interpreta corect „semnele” onirice, climatice, cosmice şi zoomorfe
(cocoșul, câinele și lupul), fiind inspirată, condusă și protejată de puteri divine și de sfinți
secundari: Dumnezeu, Maica Domnului, Sf. Gheorghe și Sf. Ana: „Mai aștept puțin să vină
hotărârea de sus.” Expediția întreprinsă este un ceremonial care presupune asceză/purificare: face
rugăciuni, ţine post negru 12 vineri, se împărtăşeşte şi se spovedeşte: „Mă spovedesc şi mă
împărtăşesc. Dac-a intrat el pe celalalt tărâm, oi intra şi eu după dânsul”. Vitoria devine tot mai
tăcută, se interiorizează, se abstrage din realitatea imediată: „Se desfăcuse încet-încet de lume şi
intrase oarecum în sine.” Gesturile și acțiunile ei semnificând „desprinderea de lume”, trecerea
într-un alt orizont, au valoare ceremonială.
Astfel, Vitoria iese din timpul şi din spaţiul real, profan, are viziuni și vise premonitorii.
Îl visează pe Nechifor „călare cu spatele întors către ea, trecând spre asfințit o revărsare de ape.”
2
Acest „vis rău”, tulburător, diferit interpretat de părintele Daniil Milieş și de baba Maranda, „îi
mănâncă sănătatea și o îmbătrânește”, după cum mărturisește munteanca. Inițiată în
oniromanţie, Vitoria înțelege semnificația funebră a visului: „Ea însă se socotea moartă, ca și
omul ei care nu era lângă dânsa.” Visul relevă comunicarea secretă între cele două lumi (,,lumea
aceasta”, materială, și ,,lumea de dincolo”, spirituală), precum și intensitatea iubirii adevărate
care îi unește pe soți în viață și în moarte. Clarvăzătoare, Vitoria comunică tainic cu spiritul celui
răposat, primind „informațiile” necesare pentru continuarea ,,anchetei sacre”. Spiritul
defunctului o ajută să parcurgă până la capăt itinerarul labirintic cu finalitate justițiară. La Crucea
Talienilor, după întoarceri imprevizible, descoperă ,,centrul labirintului” și dezlegarea căutării,
aflarea rămășițelor soțului, cu ajutorul câinelui Lupu, animal cu rol psihopomp, singurul martor
al asasinării stăpânului său, care coboară primul în râpă/infern: ,,Numai acest câne a știut toate și
a vegheat în preajmă [...]”, spune Vitoria. Dimensiunea mitică a expediţiei justiţiare este
evidenţiată de eseistul Al. Paleologu care identifică suprapunerea perfectă a subtextului
sadovenian cu mitul egiptean al lui Isis şi Osiris: ,,Povestea Vitoriei Lipan în căutarea
rămășițelor lui Nechifor, risipită într-o văgăună, este povestea lui Isis în căutarea trupului
defunctului Osiris. [...] Isis-Vitoria este însoțită în căutarea mortului de fiul ei Gheorghiță, recte
Horus, căruia i se alătură pentru găsirea și răzbunarea celui căutat câinele Lupu, recte Anubis.”
Mit complet, mitul cuplului Osiris-Isis semnifică iubirea, fidelitatea, prietenia, căsnicia, lupta
binelui împotriva răului, moartea şi nemurirea.
În relaţiile cu Minodora şi Gheorghiţă, Vitoria dă dovadă de afecţiune maternă, de
autoritate şi fermitate. O mustră pe fată de fiecare dată când încalcă legile nescrise, rânduielile
comunităţii patriarhale: ,,Îţi arât au ţie coc, valţ şi bluză! […] Şi să nu te mai prind că dai gunoiul
afară în faţa soarelui! […] N-ai mai învăţat rânduiala?” (caracterizare indirectă, prin limbaj). Pe
băiatul ei de optsprezece ani îl învaţă să fie curajos şi responsabil, să respecte cu stricteţe
datinile, să fie mândru de averea sa, să fie gospodar şi prevăzător, pentru a fi pregătit să ia locul
în gospodărie tatălui dispărut. Călătoria făcută de mamă alături de fiu pentru a-l găsi pe Nechifor
(personaj absent) este o călătorie justiţiară pentru Vitoria şi o călătorie iniţiatică pentru
Gheorghiţă: ,,Nu stăm,umblăm, pân’ găsim ce căutăm. Altă rânduială n-avem.” (Vitoria). Perfect
conștientă de propria ei capacitate mentală și de siguranța judecății ei, Vitoria este convinsă că
poate transfera puterea şi curajul necesare lui Gheorghiță, căruia nu-i lipsea decât experiența
maturantă a iniţierii virile, a „coborârii în infern.” Ajunşi în centrul labirintului, la Crucea
Talienilor, între Suha şi Sabasa, Vitoria îl obligă pe Gheorghiţă să descindă în prăpastia unde
găseşte osemintele risipite ale lui Nechifor: „Coboară în râpă după câne!” Băiatul este lăsat
singur în văgăună ca să-şi vegheze părintele în timpul nopţii. Veghea nocturnă a mortului îl
ajută să-şi învingă spaima de întuneric. Gheorghiţă se va dovedi destoinic în scena finală,
decisivă, în care, îndemnat de Vitoria, îl loveşte fără ezitare cu baltagul (armă a crimei şi a
răzbunării, simbol al vieţii şi al morţii) pe Calistrat Bogza, asasinul lui Nechifor, deconspirat
împreună cu Ilie Cuţui, complicele lui, de către Vitoria.
Vitoria Lipan își urmează neclintită ancheta justițiară; nimic nu o poate opri: nici
oboseala, nici ostilitatea vremii, nici privirile iscoditoare ale oamenilor întâlniţi în ,,lumea de
jos”. Pe Nechifor îl înmormântează creștinește şi îi face parastas la Sabasa, încheindu-şi
3
mandatul etic. Memorabilă este secvența narativă dedicată praznicului de înmormântare, scenă în
care eroina orchestrează un adevărat scenariu al demascării asasinilor. Îl iartă pe Calistrat Bogza,
care mărturisește vina: „Dumnezeu să te ierte, îi zise Vitoria.” Prin dezvăluirea şi pedepsirea
asasinilor ea reface ordinea şi echilibrul lumii tulburate de crima săvârşită. Pathosul adevărului şi
al dreptăţii o apropie pe Vitoria de eroul shakespearian Hamlet. G. Călinescu o consideră pe
Vitoria „un Hamlet feminin care bănuiește cu metodă, cercetează cu disimulație, pune la cale
reprezentațiuni trădătoare (în cazul de față înmormântarea și praznicul) [...].” Nu suntem însă
acord cu afirmația lui G. Călinescu potrivit căreia excesul de îndârjire din partea Vitoriei îi
anulează feminitatea. Consecvența dovedită în demersul justițiar nu exclude manifestarea
feminității autentice. Dimpotrivă, inteligenţa, tenacitatea, fermitatea şi autoritatea conferă
feminității o forță extraordinară, redutabilă.
Așadar, eroina sadoveniană Vitoria Lipan, personaj ,,rotund”, dinamic, caracterizat atât
indirect, cât și direct, configurat într-un portret mixt, depășește tipologia specifică realismului și
reprezintă o individualitate feminină puternică. Vitoria Lipan stârnește admirație și uimire
cititorului prin inteligență vie, înțelepciune, luciditate, abilitate, consecvență, credință, intuiție,
clarviziune şi demnitate. Vitoria Lipan rămâne unul dintre puținele personaje feminine
memorabile din literatura noastră .