Baltagul, de Mihail Sadoveanu (roman interbelic, tradiționalist)

Comentariu 3-în-1 (include itemii rezolvați pentru orice tip de cerință)

Romanul în literatura română: În literatura română, aventura romanului a început în a doua

jumătate a secolului al XIX-lea, pentru ca în perioada interbelică să se sincronizeze spectaculos cu proza
modernă europeană. O operă remarcabilă din această perioadă este Baltagul, roman scris de Mihail
Sadoveanu și apărut în anul 1930.

Tema și viziunea: Romanul abordează multiple teme precum: viața, moartea, familia, iubirea,
căutarea adevărului, toate acestea având la bază motivul călătoriei. Având în vedere caracterul tradiționalist
al operei, se conturează o viziune foarte clară asupra lumii: existența umană înseamnă ordine și respectarea
unor legi nescrise pentru buna conviețuire.

Încadrarea în tradiționalism: Acest roman ilustrează trăsături ale tradiționalismului precum:

credința creștină de tip ortodox, importanța datinilor și obiceiurilor, explorarea universului țărănesc
al satului românesc. Credința creștină de tip ortodox este evidentă în alegerea reperelor temporale ale
romanului: acțiunea se petrece între două mari sărbători creștine: Sfântul Dumitru și Sfântul
Gheorghe. Vitoria ține post negru douăsprezece vineri, se închină la icoana Sfintei Ana de la
mănăstirea Bistriţa, iar lui Gheorghiță îi încredinţează un baltag sfinţit. O altă trăsătură a
tradiționalismului prezentă în roman este zugrăvirea unui spațiu rural securizant, mediul de la oraș
fiind văzut ca unul corupt. Este prezentat satul Măgura Tarcău, ca un spațiu arhaic ce păstrează
datinile și obiceiurile unei comunități de păstori.

Două scene semnificative: O scenă semnificativă este găsirea osemintelor lui Nechifor.
Descoperirea cadavrului soțului ei în râpele dintre Suha și Sabasa se datorează faptului că Vitoria
reușește să coreleze, asemenea unui detectiv, diversele informații pe care le primește de-a lungul
drumului. Astfel, în momentul găsirii cadavrului, Vitoria se îngrijește să respecte ordinea spirituală
(aprinde lumânări, face pregătiri pentru o înmormântare creștinească), dar, cel mai important, ea
caută indicii ale săvârșirii crimei, care pot ajuta la găsirea criminalilor. Coborârea băiatului în
prăpastie reprezintă un proces inițiatic, simbolizând o moarte simbolică și o înviere, o transformare a
tânărului într-un om capabil să preia conducerea familiei. Naratorul surprinde teama personajului,
dar și încercarea acestuia de a se îmbărbăta singur: „flăcăul se încredința că nu se simte în el vreo
sfială”.
Demascarea ucigașilor de către Vitoria reprezintă o altă scenă importantă, deoarece
demonstrează inteligența protagonistei, dar și încheierea procesului de maturizare a lui Gheorghiță.
Munteanca observă că Bogza are un baltag și astfel eroina începe să povestească șirul evenimentelor.
Vitoria îl întreabă pe fiul ei dacă poate citi ceva pe baltag, deoarece i se pare „că pe baltag e scris
sânge”, moment în care Calistrat Bogza își pierde cumpătul și sare la Gheorghiță să îi smulgă arma.
Lovit de către Gheorghiță „cu muchea baltagului în frunte”, Bogza își simte sfârșitul și mărturisește
că l-a ucis pe Nechifor, iar Cuțui este mușcat de câinele Lupu, ulterior ajungând la închisoare.

Elemente importante de compoziție și limbaj: Elemente de compoziție și limbaj relevante

pentru tema acestui roman sunt incipitul, finalul și titlul. Romanul începe cu povestea pe care o
spunea Nechifor Lipan la petreceri, rolul acesteia fiind de a face trecerea de la planul realității la
planul ficțiunii. Lipan povestea că Dumnezeu a împărțit neamurilor anumite daruri. Fiindcă
moldovenii au întârziat, nu le-a mai rămas niciun bun, însă Dumnezeu le-a dăruit „o inimă ușoară” și
femei „frumoase și iubețe”. Dispariția lui Lipan echivalează cu distrugerea ordinii cosmice, iar natura
oferă semne prevestitoare ale morții oierului: vremea se tulbură, iarna vine mai repede, brazii „sunt
mai negri decât de obicei”, iar cocoșul „dă semn de plecare”. La acestea, se adaugă visul Vitoriei, care
anunță călătoria pe care o vor Gheorghiță și mama lui: „se făcea că vede pe Nechifor Lipan călare, cu
spatele întors către ea, trecând spre asfințit o revărsare de ape”. Finalul romanului zugrăvește faptul
că justiția a fost restabilită și viața familiei Lipan merge înainte, avându-l pe Gheorghiță drept stâlp al
familiei. Alcătuit dintr-un singur substantiv, titlul face referire la arma cu două tăișuri prin care se va
restabili dreptatea, ucigașul Bogza fiind lovit cu „muchea baltagului în frunte”. Baltagul are două
semnificații: în primul rând, are valoare de instrument tradițional-țărănesc, fiind o armă cu două
tăișuri, un instrument pe care Vitoria îl sfințește și îl ia în călătorie. În al doilea rând, baltagul are o
valoare justițiară: Nechifor este răzbunat prin faptul că Bogza este omorât, fiind pedepsit de
Gheorghiță, care îl lovește pe răufăcător „cu muchea baltagului în frunte”.

Statutul personajului principal: Vitoria este personajul principal al operei, este personaj eponim,
complex, iar statutul său este bine zugrăvit. Din punct de vedere social, Vitoria este soția unui oier înstărit
din Măgura Tarcăului, este mama a doi copii (Minodora și Gheorghiță), este munteancă. Statutul moral al
Vitoriei este impresionant prin luciditate, inteligență, stăpânire de sine, femeia fiind un spirit întreprinzător și
practic. Astfel, este o mamă puternică, o soție iubitoare, respectă regulile comunității, propriile reguli
precum și legile ancestrale, scrise în semnele vremii. Din punct de vedere psihologic, frământările Vitoriei
se referă la găsirea lui Nechifor, iar dedicarea sa în căutarea lui merge până dincolo de moarte: „dac-a intrat
el în pământ, oi intra și eu împreună cu dânsul!”

Caracterizarea Vitoriei este realizată prin îmbinarea modalităților directe și a celor indirecte.
Portretul fizic al muntencei este realizat direct, de către narator: „ochii ei căprui în care parcă se răsfrângea
lumina castanie a părului”. Tot în mod direct sunt surprinse unele trăsături morale ale eroinei: „mama asta
trebuie să fie fermecătoare, cunoaște gândul omului”, afirmă Gheorghiță. Prin autocaracterizare, Vitoria își
afirmă inteligența: „eu te citesc pe tine, măcar că nu știu carte”. În mod indirect, cele mai sugestive sunt
faptele Vitoriei, care demonstrează o iubire puternică pentru soțul ei. Ea pornește în căutarea acestuia și îl ia
pe Gheorghiță împreună cu ea. Faptele muntencei accentuează și credința acesteia în Dumnezeu: ea ține post
negru douăsprezece vineri, merge la preot pentru sfaturi, o lasă pe Minodora la mănăstire. În relație cu fata
ei, Vitoria se poartă cu fermitate: „îți arăt eu ție valț, coc și bluză!” Numele protagonistei ei anticipează
reușita întregului drum parcurs, provenind din latinescul „Victor” (victorie, biruință) și conturând statutul ei
în raport cu răul: este victorioasă asupra morții, înfăptuind ritualul „marii treceri”.

Gheorghiță este, din punct de vedere social, fiul Vitoriei și al lui Nechifor, fratele Minodorei. El este
un tânăr neinițiat, care va deveni viitorul stâlp al familiei. Din punct de vedere moral, Gheorghiță este destul
de tăcut, dar ascultător și curajos în acțiunile sale de a restabili dreptatea. Din punct de vedere psihologic, el
este dornic să demonstreze că „nu se găsește nicio sfială în el”, că e capabil să fie bărbatul casei.

Relația dintre Vitoria și Gheorghiță este una complexă, care se dezvoltă pe mai multe paliere: în
primul rând, este o relație tradițională de tip mamă-fiu, în al doilea rând este o relație de tip inițiator-inițiat,
deoarece Vitoria este cea care veghează drumul maturizării fiului ei. Uimit de faptul că Vitoria, cu intuiția ei
de mamă, îi ghicește gândurile, fiul o consideră „fărmăcătoare”. Cuplul mamă-fiu, implicat în căutarea
adevărului pentru înfăptui dreptatea, surprinde prin coeziunea sa. Cei doi acționează împreună într-o
coordonare aproape perfectă și se completează unul pe celălalt.
Concluzie: În concluzie, „Baltagul”, de Mihail Sadoveanu, este o operă literară de excepție, datorită
modului în care sunt zugrăvite personajele, precum și datorită viziunii inedite a autorului.
 PARTICULARITĂȚI DE CONSTRUCȚIE A PERSONAJULUI VITORIA LIPAN

Personajul este elementul central al operei epice, „ființă de hârtie”(R. Barthes) sau „homo fictus”
(M. Popa), ambele descrieri accentuând latura ficțională a personajului. Evoluția în timp a conceptului este
în strânsă legătură cu epoca sau curentul literar la care aderă scriitorul. În Antichitate, personajul specific
este eroul de epopei, mituri sau legende. În romantism, apar personajele antagonice - înger și demon, prinț
și cerșetor, eroii sunt contradictorii și pasionali, indivizi excepționali surprinși în situații excepționale.
Realismul apropie personajul de viață și de mediu, ilustrând tipologii umane și prezentând fapte veridice

Personajul tradiționalist este conturat pe coordonate morale, demonstrând o credință profundă în

Dumnezeu și fiind într-o strânsă comuniune cu natura, cu datinile și obiceiurile ancestrale. Un personaj
tradiționalist memorabil este Vitoria, protagonista din romanul „Baltagul”, scris de Mihail Sadoveanu și
apărut în 1930.

Statutul personajului principal: Vitoria este personajul principal al operei, este personaj
eponim, complex, iar statutul său este bine zugrăvit. Din punct de vedere social, Vitoria este soția unui
oier înstărit din Măgura Tarcăului, este mama a doi copii (Minodora și Gheorghiță), este munteancă.
Statutul moral al Vitoriei este impresionant prin luciditate, inteligență, stăpânire de sine, femeia fiind
un spirit întreprinzător și practic. Astfel, este o mamă puternică, o soție iubitoare, respectă regulile
comunității, propriile reguli precum și legile ancestrale, scrise în semnele vremii. Din punct de vedere
psihologic, frământările Vitoriei se referă la găsirea lui Nechifor, iar dedicarea sa în căutarea lui
merge până dincolo de moarte: „dac-a intrat el în pământ, oi intra și eu împreună cu dânsul!”

Caracterizarea Vitoriei este realizată prin îmbinarea modalităților directe și a celor indirecte.
Portretul fizic al muntencei este realizat direct, de către narator: „ochii ei căprui în care parcă se răsfrângea
lumina castanie a părului”. Tot în mod direct sunt surprinse unele trăsături morale ale eroinei: „mama asta
trebuie să fie fermecătoare, cunoaște gândul omului”, afirmă Gheorghiță. Prin autocaracterizare, Vitoria își
afirmă inteligența: „eu te citesc pe tine, măcar că nu știu carte”. În mod indirect, cele mai sugestive sunt
faptele Vitoriei, care demonstrează o iubire puternică pentru soțul ei. Ea pornește în căutarea acestuia și îl ia
pe Gheorghiță împreună cu ea. Faptele muntencei accentuează și credința acesteia în Dumnezeu: ea ține post
negru douăsprezece vineri, merge la preot pentru sfaturi, o lasă pe Minodora la mănăstire. În relație cu fata
ei, Vitoria se poartă cu fermitate: „îți arăt eu ție valț, coc și bluză!” Numele protagonistei ei anticipează
reușita întregului drum parcurs, provenind din latinescul „Victor” (victorie, biruință) și conturând statutul ei
în raport cu răul: este victorioasă asupra morții, înfăptuind ritualul „marii treceri”.

O trăsătură morală bine reliefată a protagonistei este luciditatea, evidentă atât în scena
descoperirii osemintelor lui Nechifor, cât și în scena demascării ucigașilor. Descoperirea cadavrului
soțului ei în râpele dintre Suha și Sabasa se datorează faptului că Vitoria reușește să coreleze,
asemenea unui detectiv, diversele informații pe care le primește de-a lungul drumului. Astfel, în
momentul găsirii cadavrului, Vitoria se îngrijește să respecte ordinea spirituală (aprinde lumânări,
face pregătiri pentru o înmormântare creștinească), dar, cel mai important, ea caută indicii ale
săvârșirii crimei, care pot ajuta la găsirea criminalilor. Demascarea ucigașilor de către Vitoria
reprezintă o altă scenă importantă, deoarece demonstrează luciditatea și inteligența protagonistei, dar
și încheierea procesului de maturizare a lui Gheorghiță. Vitoria îl întreabă pe fiul ei dacă poate citi
ceva pe baltag, moment în care Calistrat Bogza își pierde cumpătul și sare la Gheorghiță să îi smulgă
arma. Lovit „cu muchea baltagului în frunte”, Bogza își simte sfârșitul și mărturisește că l-a ucis pe
Nechifor, iar Cuțui este mușcat de câinele Lupu, bărbatul ajungând ulterior la închisoare.

Două elemente importante de compoziție și limbaj: Două elemente de compoziție și limbaj

importante pentru caracterizarea protagonistei sunt titlul și incipitul. Titlul face referire la arma cu
două tăișuri prin care se va restabili dreptatea, ucigașul Bogza fiind lovit cu „muchea baltagului în
frunte”. Baltagul are două semnificații: în primul rând, are valoare de instrument tradițional-
țărănesc, fiind o armă cu două tăișuri, un instrument pe care Vitoria îl sfințește și îl ia în călătorie. În
al doilea rând, baltagul are o valoare justițiară: Nechifor este răzbunat de Vitoria prin faptul că Bogza
este omorât, fiind pedepsit de Gheorghiță, care îl lovește pe răufăcător „cu muchea baltagului în
frunte”. Romanul începe cu povestea pe care o spunea Nechifor Lipan la petreceri, rolul acesteia fiind
de a face trecerea de la planul realității la planul ficțiunii. Lipan povestea că Dumnezeu a împărțit
neamurilor anumite daruri. Fiindcă moldovenii au întârziat, nu le-a mai rămas niciun bun, însă
Dumnezeu le-a dăruit „o inimă ușoară” și femei „frumoase și iubețe”. Dispariția lui Lipan echivalează
cu distrugerea ordinii cosmice, iar natura oferă semne prevestitoare ale morții oierului: vremea se
tulbură, iarna vine mai repede, brazii „sunt mai negri decât de obicei”, iar cocoșul „dă semn de
plecare”. La acestea, se adaugă visul Vitoriei, care anunță călătoria pe care o vor Gheorghiță și mama
lui: „se făcea că vede pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors către ea, trecând spre asfințit o
revărsare de ape”.

Concluzie: În concluzie, Vitoria Lipan rămâne un personaj memorabil al literaturii române grație
modului inedit în care este construit, precum și datorită complexității sale. Astfel, pe măsură ce textul este
citit, lectorul are impresia întâlnirii cu o ființă vie, nu doar „de hârtie”, prin intermediul căreia autorul își
transmite viziunea asupra lumii.

CERINȚA POSIBILĂ 3: RELAȚIILE DINTRE DOUĂ PERSONAJE DIN ROMANUL „BALTAGUL”

Personajul este elementul central al operei epice, „ființă de hârtie”(R. Barthes) sau „homo fictus” (M.
Popa), ambele descrieri accentuând latura ficțională a personajului. Evoluția în timp a conceptului este în
strânsă legătură cu epoca sau curentul literar la care aderă scriitorul. În Antichitate, personajul specific este
eroul de epopei, mituri sau legende. În romantism, apar personajele antagonice - înger și demon, prinț și
cerșetor, eroii sunt contradictorii și pasionali, indivizi excepționali surprinși în situații excepționale.

Personajul tradiționalist este conturat pe coordonate morale, demonstrând o credință profundă în

Dumnezeu și fiind într-o strânsă comuniune cu natura, cu datinile și obiceiurile ancestrale. Un personaj
tradiționalist memorabil este Vitoria Lipan, din romanul Baltagul scris de Mihail Sadoveanu și apărut în anul
1930.

Statutul protagonistei: Vitoria este personajul principal al operei, este personaj eponim,
complex, iar statutul său este bine zugrăvit. Din punct de vedere social, Vitoria este soția unui oier
înstărit din Măgura Tarcăului, este mama a doi copii (Minodora și Gheorghiță), este munteancă.
Statutul moral al Vitoriei este impresionant prin luciditate, inteligență, stăpânire de sine, femeia fiind
un spirit întreprinzător și practic. Astfel, este o mamă puternică, o soție iubitoare, respectă regulile
comunității, propriile reguli precum și legile ancestrale, scrise în semnele vremii. Din punct de vedere
psihologic, frământările Vitoriei se referă la găsirea lui Nechifor, iar dedicarea sa în căutarea lui
merge până dincolo de moarte: „dac-a intrat el în pământ, oi intra și eu împreună cu dânsul!”

Gheorghiță este, din punct de vedere social, fiul Vitoriei și al lui Nechifor, fratele Minodorei. El este
un tânăr neinițiat, care va deveni viitorul stâlp al familiei. Din punct de vedere moral, Gheorghiță este destul
de tăcut, dar ascultător și curajos în acțiunile sale de a restabili dreptatea. Din punct de vedere psihologic, el
este dornic să demonstreze că „nu se găsește nicio sfială în el”, că e capabil să fie bărbatul casei.
 Relația dintre Vitoria și Gheorghiță este evidențiată prin intermediul unor scene semnificative,
precum: coborârea în râpă și demascarea ucigașilor. Descoperirea cadavrului soțului ei în râpele dintre
Suha și Sabasa se datorează faptului că Vitoria reușește să coreleze, asemenea unui detectiv, diversele
informații pe care le primește de-a lungul drumului. Astfel, în momentul găsirii cadavrului, Vitoria se
îngrijește să respecte ordinea spirituală (aprinde lumânări, face pregătiri pentru o înmormântare
creștinească), dar, cel mai important, ea caută indicii ale săvârșirii crimei, care pot ajuta la găsirea
criminalilor. Coborârea băiatului în prăpastie reprezintă un proces inițiatic, simbolizând o moarte
simbolică și o înviere, o transformare a tânărului într-un om capabil să preia conducerea familiei.
Naratorul surprinde teama personajului, dar și încercarea acestuia de a se îmbărbăta singur: „flăcăul
se încredința că nu se simte în el vreo sfială”. După ce aprinde o lumânare la căpătâiul soțului ei,
Vitoria îl lasă pe Gheorghiță să-l privegheze pe mort, astfel având loc inițierea băiatului ce pune la
încercare curajul bărbătesc. Demascarea ucigașilor de către Vitoria reprezintă o altă scenă
importantă, deoarece demonstrează luciditatea și inteligența protagonistei, dar și încheierea
procesului de maturizare a lui Gheorghiță. Vitoria îl întreabă pe fiul ei dacă poate citi ceva pe baltag,
moment în care Calistrat Bogza își pierde cumpătul și sare la Gheorghiță să îi smulgă arma. Lovit „cu
muchea baltagului în frunte”, Bogza își simte sfârșitul și mărturisește că l-a ucis pe Nechifor, iar Cuțui
este mușcat de câinele Lupu, bărbatul ajungând ulterior la închisoare.

De asemenea, relația dintre Vitoria și Gheorghiță este zugrăvită prin intermediul elementelor
de structură și compoziție precum titlul și incipitul. Romanul începe cu povestea pe care o spunea
Nechifor Lipan la petreceri, rolul acesteia fiind de a face trecerea de la planul realității la planul
ficțiunii. Lipan povestea că Dumnezeu a împărțit neamurilor anumite daruri. Fiindcă moldovenii au
întârziat, nu le-a mai rămas niciun bun, însă Dumnezeu le-a dăruit „o inimă ușoară” și femei
„frumoase și iubețe”. Dispariția lui Lipan echivalează cu distrugerea ordinii cosmice, iar natura oferă
semne prevestitoare ale morții oierului: vremea se tulbură, iarna vine mai repede, brazii „sunt mai
negri decât de obicei”, iar cocoșul „dă semn de plecare”. La acestea, se adaugă visul Vitoriei, care
anunță călătoria pe care o vor Gheorghiță și mama lui: „se făcea că vede pe Nechifor Lipan călare, cu
spatele întors către ea, trecând spre asfințit o revărsare de ape”. Alcătuit dintr-un singur substantiv,
titlul face referire la arma cu două tăișuri prin care se va restabili dreptatea, ucigașul Bogza fiind lovit
cu „muchea baltagului în frunte”. Baltagul are două semnificații: în primul rând, are valoare de
instrument tradițional-țărănesc, fiind o armă cu două tăișuri, un instrument pe care Vitoria îl
sfințește și îl ia în călătorie. În al doilea rând, baltagul are o valoare justițiară: Nechifor este răzbunat
prin faptul că Bogza este omorât, fiind pedepsit de Gheorghiță, care îl lovește pe răufăcător „cu
muchea baltagului în frunte”.

Relația dintre Vitoria și Gheorghiță este una complexă, care se dezvoltă pe mai multe paliere: în
primul rând, este o relație tradițională de tip mamă-fiu, în al doilea rând este o relație de tip inițiator-inițiat,
deoarece Vitoria este cea care veghează drumul maturizării fiului ei. Uimit de faptul că Vitoria, cu intuiția ei
de mamă, îi ghicește gândurile, fiul o consideră „fărmăcătoare”. Cuplul mamă-fiu, implicat în căutarea
adevărului pentru înfăptui dreptatea, surprinde prin coeziunea sa. Cei doi acționează împreună într-o
coordonare aproape perfectă și se completează unul pe celălalt.

Concluzie: În concluzie, Vitoria Lipan și Gheorghiță sunt personaje memorabile al literaturii române
grație modului inedit în care sunt construite, precum și datorită complexității lor. Astfel, pe măsură ce textul
este citit, lectorul are impresia întâlnirii cu o ființe vii, nu doar „de hârtie”, prin intermediul cărora autorul își
transmite viziunea asupra lumii.