ROMANUL TRADIŢIONAL

BALTAGUL
de Mihail Sadoveanu

1. Definiţie, trăsături, caracteristici

Romanul este specia genului epic în proză, de mare întindere, cu personaje numeroase, cu acţiune complexă,
desfăşurată de obicei pe mai multe planuri.
Romanul tradiţional este inspirat din viaţa satului şi a ţăranului. Scoate în evidenţă specificul naţional prin interesul
pentru pentru social, istorie şi natură şi prin atenţia acordată miturilor, datinilor şi folclorului. Din punct de vedere al
tehnicii narative, romanul tradiţional respectă convenţia naratorului omniscient şi a textului accesibil.
Romanul Baltagul, publicat în 1930 şi redactat în numai două săptămâni, valorifică existenţa arhaică, specifică
oamenilor de la munte, care se ghidează în viaţă după legile tradiţiei şi ale naturii. El aduce în actualitate tradiţiile şi modul
de viaţă păstoresc ancestral. Ca tematică, romanul se încadrează între operele ce înfăţişează viaţa socială, lupta
reprezentanţilor unei lumi arhaice cu elementele lumii noi, aşa cum apare şi în alte opere, precum: Hanu Ancuţei,
Istorisirile lui Neculai Manea etc.
Baltagul a fost considerat o continuare a Mioriţei, apreciere determinată de faptul că autorul alege două versuri din
baladă ca moto şi reflectă câteva din motivele mioritice: trei ciobani, omorul ciobanului mai ortoman, căutarea oierului,
viziunea asupra morţii.
Sadoveanu crează o imagine monografică a satului arhaic de munte, în care legea supremă este tradiţia. De altfel,
romanul a fost considerat roman mitic, roman al transhumanţei, roman cu intrigă poliţistă, bildungsroman.
2. Particularităţile discursului narativ
Construcţia romanului este simetrică, în deplină concordanţă cu semnificaţiile mitice pe care le poartă. Efortul pe
care Vitoria Lipan îl face pentru a-şi găsi şi îngropa soţul mort este echivalent cu dorinţa de a restabili echilibrul distrus
prin moartea violentă a acestuia. Între început şi final se desfăşoară un ciclu, care se încheie odată cu ultimul gest justiţiar.
Acţiunea romanului, împărţit în 16 capitole, se desfăşoară pe două planuri: planul real şi planul mitic, care
interferează de-a lungul romanului. Planul real este reprezentat de descrierea tradiţiilor şi a modului de viaţă păstoresc, care
stă sub semnul transhumanţei. Evenimentele importante din viaţa omului se desfăşoară după datini bine cunoscute şi
respectate cu stricteţe. Planul mitic, preponderent, este dat de anumite inserţii mitice, răspândite de-a lungul întregii acţiuni:
moto-ul, preluat din Mioriţa (,,Stăpâne, stăpâne/Mai chiamă ş-un câne”); trimiterile la legenda egipteană despre Isis şi
Osiris, asemănătoare ca structură cu desfăşurarea evenimentelor din roman; reprezentarea Vitoriei ca personaj ales, ca
purtătoare a cetinei; legenda de la începutul romanului; coborârea lui Ghiorghiţă în râpă, văzută ca o coborâre în Infern;
valenţele simbolice ale numelor personajelor (Gheorghiţă < Sf. Gheorghe, Nechifor < Nike phoros ,,purtătorul de
victorie”). Desfăşurarea secvenţelor narative se realizează prin înlănţuire, naraţiunea având un fir simplu, unic. Cele două
planuri existente în roman interferează, creând un nucleu narativ de mare forţă şi tensiune.
Incipitul romanului prezintă o legendă pe care Nechifor Lipan o spunea adesea la nunţi şi cumetrii. Este o legendă
în care se povesteşte despre momentul în care Dumnezeu a împărţit oamenilor calităţile şi bogăţiile. Ajunşi prea târziu,
oierii de la munte nu au primit decât inimă uşoară, să poată trece peste greutăţi şi femei iubeţe. Este o legendă care prezintă
indirect viaţa muntenilor, care trăiesc mai aproape de cer şi de tradiţii, de natură.
Finalul romanului este de asemenea simbolic, el prezentând pedepsirea celor vinovaţi de moartea lui Nechifor şi
întoarcerea Vitoriei la gospodăria sa, pentru a lua toate lucrurile de unde au fost lăsate. Acest final simbolizează împlinirea
datoriei, aceea de a restabili echilibrul cerut de legile datinei şi ale naturii.
3. Construcţia subiectului
Subiectul romanului este construit liniar, evenimentele decurgând în ordinea lor cronologică. Acţiunea se bazează
pe existenţa a două conflicte: unul exterior, care ţine de găsirea şi pedepsirea răufăcătorilor, a asasinilor lui Nechifor Lipan;
unul interior, desfăşurat în sufletul Vitoriei, care ţine de datoria refacerii echilibrului şi a respectării datinei. Evenimentele
prezentate se desfăşoară în munţi, între poalele Tarcăului şi Dorna, într-un timp vag, nedelimitat precis. Singurele indicii
sunt acelea care situează acţiunea din toamnă până-n primăvară.
Începutul romanului o surprinde pe Vitoria Lipan, o munteancă de la poalele Tarcăului, mamă a doi copii,
Gheorghiţă şi Minodora, în aşteptarea soţului, Nechifor Lipan, plecat la Dorna să cumpere oi.
Intriga este dată de faptul că Nechifor întârzie să se întoarcă. De asemenea, apar o serie de semne pe care Vitoria le
interpretează ca fiind semne rele: cocoşul cântă spre poartă, dând semn de plecare, nu de sosire, îl visează pe Nechifor
călare, cu spatele, trecând o apă. Munteanca se sfătuieşte cu preotul din sat, Daniil Milieş, şi cu baba Maranda, vrăjitoarea.
 Convinsă tot mai mult că soţul său este pierit şi că nu se va mai întoarce, Vitoria îl cheamă pe Gheorghiţă de la
Balta Jijiei şi se hotărâşte să pornească în căutarea soţului. Înainte de a pleca la drum, Vitoria ţine post, se închină la
icoanele Maicii Domnului şi Sfintei Ana, îşi duce fiica la mănăstire şi lasă în ordine gospodăria, în grija argatului Mitrea,
vinde o parte din mărfuri negustorului David de la Ccălugăreni, pentru a avea bani de drum.
Drumul său şi al lui Gheorghiţă are conotaţii deosebite, devenind simbol al iniţierii şi al revelării adevărului. Este
un drum sinuos, greu, însă are o logică a sa, deoarece urmează exact drumul lui Nechifor. Vitoria porneşte la drum
călăuzită de sentimentul datoriei faţă de soţ şi faţă de tradiţie. Ea urmează drumul parcurs de Nechifor, poposind la hanuri
şi întrebând despre soţul său. La Bicaz, cei doi poposesc la hanul lui Donea, care îl cunoştea pe Nechifor, de spre care
afirmă că era ,,om vrednic şi fudul” şi că ,,avea cal bun”.
La Călugăreni, poposesc la negustorul David, în compania căruia făcuseră drumul până aici. Soţia acestuia
recunoaşte că Nechifor trecuse pe acolo şi că avea obiceiul de a călători noaptea. La Farcaşa, stau de vorbă cu potcovarul
Pricop, care le dă noi detalii despre Lipan. De-a lungul drumului, cei doi întâlnesc diferite evenimente semnificative atât
pentru drumul de refacere a echilibruluui, cât şi pentru drumul de iniţiere al lui Gheorghiţă. La Borca, asistă la un botez, iar
în locul numit La Cruci întâlnesc o nuntă.
La Dorna cei doi află că Nechifor a cumpărat trei sute de oi, iar apoi a plecat însoţit de alţi doi oieri, care i-au
cumpărat o sută din oi. Vitoria îl recunoaşte pe Nechifor din relatările oamenilor, după căciula brumărie şi din faptul că era
nedespărţit de câinele său. La Sabasa dau de urma celor trei la Domnul David. Trec muntele Stănişoara şi ajung la Suha,
unde sunt găzduiţi de cârciumarul Iorgu Vasiliu, de la care află că muntele a fost trecut doar de doi ciobani, cel cu căciulă
brumărie dispăruse.
Un moment important este descoperirea câinelui Lupu, care se ata;ase de un gospodar din Sabasa. Lupu îi conduce
în prăpastia de la Crucea Talienilor, unde găsesc osemintele lui Nechifor. Vitoria îşi înhumează soţul după datină, tocmeşte
bocitoare, face parastas la care îi invită şi pe cei doi ucigaşi: Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui. La praznic, Vitoria povesteşte
omorul cu amănunte, ceea ce-i face pe cei doi să se deconspire, în urma vorbelor insinuate ale muntencei. Calistrat Bogza
îşi pierde răbdarea şi se repede la Gheorghiţă să-i smulgă baltagul, pe care acesta îl cerceta. Fiul lui Nechifor îl loveşte cu
muchea baltagului în frunte, iar Lupu se repede la beregata acestuia, muşcândul mortal. Ilie Cuţui se predă autorităţilor, iar
Bogza, pe patul de moarte, mărturiseşte crima.
Deznodământul o surprinde pe Vitoria preocupată de întoarcerea în satul său de la poalele Tarcăului şi de reluarea
treburilor gospodăreşti.
4. Personajele
Personajele romanului se pot clasifica în personaje principale: Vitoria, Gheorghiţă şi Nechifor, ,,prezenţa absentă”,
şi personaje episodice: părintele Daniil Milieş, moş Pricop, negustoul David, Calistrat Bogza, Ilie Cuţui. Caracterizarea
acestora se realizează atât direct, de către autor, sau prin intermediul altor personaje, cât şi indirect, prin acţiune,
comportament, gesturi, limbaj. O modalitate indirectă este şi portretul colectiv pe care naratorul îl face oamenilor de la
munte, trasând astfel principalele însuşiri ale personajelor.
Vitoria Lipan este un personaj exponenţial, reflectând tipul femeii de la munte, al soţiei de oier. Este o femeie
neştiutoare de carte, dar inteligentă şi bună cunoscătoare a tradiţiilor şi a semnelor naturii. Ea acţionează permanent ca om
al datoriei faţă de credinţă şi faţă de soţ. Drumul pe care îl întreprinde este unul către necunoscut, însă inteligenţa, intuiţia,
voinţa şi perspicacitatea o ajută să-şi îndeplinească misiunea grea de a-şi îngropa soţul şi de a-i găsi pe ucigaşi.
Un alt scop al drumului său este iniţierea lui Gheorghiţă, în care vedea continuatorul lui Nechifor în păstorit. Ea
este conştientă de marile sale responsabilităţi şi de aceea acţionează cu tact, diplomaţie şi raţiune. Portretul său este conturat
în primul rând prin acţiunile întreprinse, prin atitudinea în faţa greutăţilor şi a necunoscutului. După ce îşi împlineşte
datoria, Vitoria are sentimentul împlinirii, deşi conştientizează cât de mare este drama sa.
Gheorghiţă este personajul care se maturizează brusc sub imperiul unei tragedii familiale. El se iniţiază treptat, dar
şi rapid, trecând prin diferite întâmplări, ajungând la fapte ca cea în care este pus faţă în faţă cu ucigaşul tatălui. În final, el
este iniţiat, trecând printre altele şi prin o ,,coborâre în Infern”, atunci când îl priveghează pe tatăl său în râpă.
Nechifor Lipan, deşi personaj absent, este o ,,prezenţă” a romanului, fiind unul dintre personajele principale. În
caracterizarea sa se foloseşte tehnica reflectării, prin care alte personaje îşi expun părerile despre erou. Nechifor apare drept
un cioban harnic, cu dragoste de meserie şi de familie, curajos, cinstit, încrezător în oameni. Este un om cu dragoste de
oameni, cu sufletul deschis, dornic să petreacă alături de prieteni şi, în situaţii critice, neînfricat.
5. Particularităţi stilistice
Romanul sadovenian este scris într-un stil inconfundabil. Autorul îmbină cu măiestrie elementele lexicale pentru a
reda atmosfera rustică ancestrală: arhaisme şi regionalisme (a dezmierda, caţă, prunc, a suguşa, cată). Acestea dau oralitate
romanului. Opera este scrisă sub semnul romantismului şi al lirismului.