Valorile stilistice ale părţilor de vorbire

Stilul este o noţiune cu multiple semnificaţii şi interpretă ri. El reprezintă , în opinia

unor cercetă tori, subtilul raport între idee (sau gâ ndire) şi expresie. Stilul înglobează în
sine fineţea, delicateţea, rafinamentul expresiei prin care se sugerează idei, raţionamente,
se deschid noi perspective asupra interpretă rii subiective a realită ţii.
Deşi subiectivitatea discursului jurnalistic ră mâ ne o temă deschisă pentru cercetare
şi interpretare, problemă pare să fie mai simplă decâ t se pare. O nouă perspectivă asupra
subiectivită ţii dată de lingvistica modernă (începâ nd din anii 60) schimbă viziunea asupra
chestiunii în cauză . Subiectivitatea este tratată ca o particularitate a vorbitorului, pentru a-
şi exprima propriul eu, ajutat de diferite mijloace lingvistice: utilizarea pronumelor
personale, a formelor verbale (persoana 1), a calificativelor, a interjecţiilor etc.
Afectivitatea nu este întotdeauna prezentă , ea ră mâ ne în continuare un atribut intrinsec al
stilului beletristic.
Dispariţia subiectivită ţii duce la instaurarea unui limbaj de lemn, tratat drept
„nonlimbaj, antilimbaj, impropriu comunică rii” (http://ebooks.
unibuc.ro/filologie/Zafiu/4.htm ). Ca o reacţie la pierderea identită ţii personale din
perioada totalitarismului, în stilul publicistic se poate vorbi uneori despre un surplus de
interpretare subiectivă a anumitor aspecte.

Substantivul

Valenţele de expresivitate a pă rţilor de vorbire depind şi de ponderea lor în structura

informativă a limbii, pe primul loc situâ ndu-se substantivul şi verbul, fiind completate de
adjectiv, adverb, numeral şi pronume (nu neglijă m deloc importanţa stilistică a interjecţiei
sau a articolului). Substantivul este o clasă destul de numeroasă cu multiple posibilită ţi de
potenţare stilistică a cuvâ ntului şi respectiv a enunţului.
Utilizarea substativelor neologice imprimă textelor o notă de modernitate,
actualitate, se scot în evidenţă posibilită ţile practic inepuizabile ale unei exprimă ri la zi.
Arhaismele aduc în prim-plan o lume depă şită de timp, cu obiceiurile şi tabieturile de
câ ndva. Pentru C.Tă nase societatea contemporană din RM are tră să turile unei realită ţi
medievale, că ci se acordă interviuri „de curte”, jurnaliştii „de curte” îşi cunosc bine
meseria, „breasla” jurnaliştilor nu mai respectă principiile etc. (articolul Suntem în RM!,
Timpul, 24 .o9.2007). Regionalismele au un pitoresc separat în conturarea specificului unei
zone geografice, de aceea scriitorii sau jurnaliştii recurg deseori la ele. (Câ nd ne referim la
expresivitatea mijloacele lexicale, aceleaşi caracteristici le putem aplica tuturor verbelor,
adjectivelor neologice, regionale.)
Conversiunea constituie o sursă de obţinere a unor efecte stilistice inedite atâ t în
literatura artistică , câ t şi în mass-media. Putem vorbi despre substantivizarea
 adjectivului ( Şi din adânc necunoscut/ Un mândru tânăr creşte …
M.Eminescu, Luceafărul),
 verbului (participiu: … căci morţi sunt cei muriţi, M.Eminescu;
gerunziu: zace lebăda murindă, M.Eminescu; supinul A ta zâmbire / Mi-arată cât de dulce
eşti, M.Eminescu;
 adverbului (mi-a făcut un bine).
Aceste noi substantive dau expresivitate comunică rii, ineditul construcţiei dezvă luie
alte viziuni asupra realită ţii, iar savoarea expresivă conferă textului originalitate.
Derivarea substantivului este un procedeu intern destul de productiv în limba
româ nă , se creează astfel diferite surse pentru potenţarea stilistică a celor relatate.
Substantivele diminutivale în multiple contexte capă tă valori ironice (mintioşelul nostru
premier, C.Tă nase, La sapă, moldoveni! Timpul, 27 aprilie 2007). Putem susţine acelaşi lucru

1
şi despre substantivele derivate prin sufixe augmentative: „Bulgăroi cu ceafă groasă,
grecotei cu nas subţire” (M.Eminescu, Scrisoarea III).
Substantivele compuse, mai puţin utilizate cu efect stilistic, totuşi îşi gă sesc locul în
nuanţarea exprimă rii, cum ar în creaţia lui M.Eminescu: „Toată greco-bulgărimea e nepoata
lui Traian”.
În scopuri stilistice se utilizează singularul pentru plural: Românul e născut poet”
(V.Alecsandri). Ş i invers, pluralul pentru singular, cu intenţia de accentuare a expresivită ţii.
Vocativul ţine de oralitate şi poate exprima diferite atitudini şi stă ri (mirare, supă rare,
afecţiune etc.).
Substantivul este implicat în realizarea multor figuri de stil cum ar fi:
epitet
comparaţie
metaforă
hiperbolă
personificare
repetiţie

Adjectivul

În discursul jurnalistic o pondere destul de mare îi revine adjectivului calificativ, care

devine “mă surariul” faptelor, evenimentelor relatate. După pă rerea lingvistei Zafiu,
“registrul afectiv” se referă la “două sentimente fundamentale: indignarea şi
compă timirea”. Aspectele negative ale realită ţii, cum ar fi crimă, asasinat, viol au parte de o
paletă vie de determină ri: “odioasă “, „abominabilă “, „oribilă ” etc, toate cu o încă rcă tură
emotivă deosebită - de înfiorare a opiniei publice. Acţiunile unui criminal sunt determinate
de un plan “diabolic”, ”diavolesc”, iar gâ ndul să u devine “să lbatic” sau “tică los”.

Ca şi în cazul substantivului, conversiunea altor pă rţi de vorbire în adjectiv sporeşte

expresivitatea textului:

 substantiv: plebe proletară

 gerinziul: tremurăndul picior
 participiu: lumine îngălbenite
Superlativul absolut obţinut prin alte mijloace decâ t adverbul foarte evidenţiază
multitudinea de posibilită ţi expresive: nespus de, teribil de etc.
Augmentativele şi diminituvele adjectivale pot exprima maxima intensitate a unei
calită ţi în scopuri ironice (mintioşelul nostru premier, C.Tă nase, La sapă, moldoveni!
Timpul, 27 aprilie 2007).

Adjectivul, de asemenea, este o sursa pentru diverse figuri de stil: comparaţie,

metaforă , hiperbolă , repetiţie.

Verbul

Verbul se remarcă stilistic ca o parte de vorbire dinamică , ce creează imagini

motorii, iar textele capă tă dinamism, vioiciune, atractivitate. Se poate vorbi în cazul
verbului de schimbarea persoanei, utilizarea pers. III în locul pers. II, spusele capă tă astfel
un caracter de generalitate:”Nu-şi vedea omul capul de treabă şi lui îi arde de vorbă ”.
Schimbarea persoanei pe parcursul relată rii conduce la ideea implică rii cititorului:
„Pornesc ei la drum, o iau când la stânga, când la dreapta, şi mergi şi mergi până nu mai
vezi bine” (I.Creangă ).

2
 O multitudine de nuanţe expresive are prezentul indicativ, care este utilizat cu
succes pentru a nara fapte din trecut. Se creează impresia că devii martorul unor scene de
demult.

În limbajul colocvial apare varianta de trecut pentru prezent: eu am plecat.

Imperfectul modestiei (în locul prezentului) subliniază atitudinea de respect faţă de o
persoană : „Voiam să vă comunic …”. Aceleaşi idei le putem susţine şi despre viitorul
modestiei: Am să te rog …

Viitorul cunoaşte şi alte nuanţe de utilizare expresivă : cu scop imperativ: Voi

rămâneţi aici; ca probabilitate a realiză rii unei acţiuni: S-o descurca el într-un fel; ca o
acţiune neterminată : Mâine voi vizita muzeul.

Expresivitatea unită ţilor lingvistice utilizate, mai ales a celor verbale, a fost
subliniată şi de marele Eminescu: „Începe să mi se facă clar că limba româ nă este într-
adevă r bogată . În hâ rţoage vechi am descoperit mai multe formaţii sintactice fermecă toare,
mai multe timpuri care au fost uitate”.

Adverbul

Adverbul poate exprima stilistic nuanţe de superlativ prin repetare: citeşte repede-
repede, prin prelungirea unui sunet: bineee, prin comparaţie: iute ca gândul, cu sens
metaforic: a dormit buştean etc.
Adverbul unde din enunţurile principale intensifică valoarea expresivă : Şi unde nu
ne trezim într-o bună dimineaţă plini ciucuri de râie căprească … (I.Creangă ).
Gradul comparativ al adverbelor contribuie la expresivitatea textelor: Cânt-un corn
cu-nduioşare/ Tot mai tare şi mai tare/ Mai aproape, mai aproape” (M.Eminescu).