Sunteți pe pagina 1din 2

HAGI-TUDOSE

Hagi-Tudose de Barbu Stefanescu-Delavrancea

Prima varianta a nuvelei Hagi-Tudose a aparut in revista „Lupta literara“ (1887), apoi in volumul
Parazitii (1892), in care se aflau cele mai importante pagini ale nuvelisticii lui Delavrancea (Parazitii,
Domnul Vucea, Bursierul, Hagi-Tudose), volum premiat la Academia Romana; iar in volum distinct,
in 1903.

Interesul si valoarea nuvelei Hagi-Tudose consta in personajul central, care da numele nuvelei, prin
care autorul creaza un tip circumscris tipologiei avarilor din literatura universala; Harpagon al lui
Moliere, Shylock al lui Shakespeare, Gobsek al lui Balzac, Pliuskin al lui Gogol.

Eroul lui Delavrancea se distinge printr-o puternica individualitate, cel mai izbutit tip de avar din
literatura romana.

Tipul avarului a fost prefigurat de Anton Pann in Povestea vorbei si de Vasile Alecsandri in piesa
Zgarcitul risipitor.

Tema dezumanizarii sub influenta banului, patima aurului a preocupat si pe alti scriitori (cu diverse
nuante): Ioan Slavici (Moara cu noroc, Comoara, Mara) si George Calinescu (Enigma Otiliei).

Delavrancea a creat tipuri memorabile si in alte nuvele (tipul inadaptatului – in Parazitii, Liniste,
Trubadurul; pedagogul satrap al scolii de moda veche – in Domnul Vucea, victima morala – in
Sultanica, s.a.).

Prin Hagi-Tudose, „reprezentant ilustru al zgarceniei avare“ (Al. Sandulescu), scriitorul construieste
un caracter in genul lui La Bruyere, conturat realist, fiind cea mai obiectiva creatie a sa.

Urmarit in evolutia patimii sale pentru aur, personajul depaseste limita normalitatii, atingand
paroxismul.

In realizarea acestui caracter, autorul foloseste o varietate de mijloace si procedee: prezentarea


directa, de catre scriitor, la inceputul nuvelei, cuprinde esenta trasaturilor lui Hagi-Tudose: „Jupan
Hagiul purta pe umeri o scurteica de lastic, galbena, spala-cita, patata de untdelemn si picata cu
ceara“; ctitorul bisericii vorbeste cu naduf despre Hagiu: „nu da un sfant la cutia bisericii si acasa –
nomol de galbeni batuti si ferecati! […] nu marita fata mare, nu sleieste un put, nu daruieste un
crampei de salba iconostasului unde se mirueste, caiafa de el!“

Paraclisierul aflase de la nepoata Hagiului ca acesta de zece ani taie turul pantalonilor ca sa-i
carpeasca, iar scurteica o scurtase mereu din poale, „ca sa incaputeze manecile“.

Hagiul e recunscut printr-un comportament care-l individua-lizeaza: el „misuna“ prin carciumi si


bacanii; ia „binisor“ o maslina, o „strecoara“ printre gingii: „fol, fol, fol“, o mesteca; „sterpeleste“ icre,
„rupe“ o bucatica, „pleosc, pleosc“ […] si exclama stereotip: „Scump. Scump. Vremuri grele“, „sarac-
lipit“. Expresivitatea cuvintelor, sugerarea gesturilor, a mersului, mimica, exclamatiile si interogatiile,
onomatopeele sustin imagistic (vizual, auditiv) portretul grotesc al personajului. Acesta se
completeaza cu elemente din biografia lui Hagi-Tudose prezentata retrospectiv (cap. III), personajul
fiind situat in momente tipice ale vietii sale, „acumuland trasaturi convergente ca intr-un portret
clasic“(T. Vianu). Aflam astfel ca Hagiul se priveaza pana si de cele mai elementare trebuinte: „fum
pe cosul Hagiului nu s-a pomenit“, sa taie si el un porc, „ca tot crestinul… se strica“, „oua rosii, oua
statute…“

Ajuns calfa la gaitanaria din mahalaua Vitanului, el vorbeste „frumos si cu patima tovarasilor sai,
dezvaluindu-si laturile fundamentale ale firii ce anunta avaritia de mai tarziu (autocaracterizare). „Si
daca mama imi dadea un ban de trei ca sa-mi iau un simit, eu ma uitam in ghiozdan: de aveam felia
de paine, sanatate buna, aveam ce manca. Nu te saturi cu paine? Ce-ti trebuie simiti? si un ban
peste altul fac doi, peste doi daca pui altul, fac trei. […] Tudose muncea; stragea; nu bea; nu ochea
prin mahala; manca paine cu braga“; speculeaza lemnul sfant pe care l-a adus din Ierusalim.
Scriitorul concluzioneaza: „Asa petrecu viata Hagiul pana la batranete. Un sir necurmat de chinuri
fericite, nebagand nimic in el, nepunand nimic pe el. Fara foc; fara fiertura; neiubind pe nimeni;
tresarind cand umbra i se incurca in picioare; inchizandu-se cu zavorul in casa; robotind noptile in
odaie cu o lumanare de seu in mana, ca o stafie uscata“.

Nici de insurat, „nu se poate, nu se poate“, deoarece „copiii cer paine, imbracaminte, invatatura, si
femeia… rochii… plimbare…“

In momentul cand a devenit singurul stapan pe pravalie, fericirea Hagiului este imensa. Delavrancea
noteaza reactiile fiziolo-gice ale Hagiului, surprins in atitudini elocvente: „in prima zi l-apuca caldurile.
Obrajii ii ardeau; capul i se incinsese; ochii il usturau. La ceas, la ceas, iesea din pravalie s-o
piveasca pe dinafara. Ii da tarcoale. Ii cerceta incaperile si zidurile cu d-amanuntul. Se ridica in varful
picioarelor, ca sa-si arunce privirile pana peste acoperisul ei.“

Monologul interior (mai degraba un dialog interior) arata lacomia si patima banilor, o varietate de
nuante a psihologiei avarului ce frizeza anormalul: „Pravalia?… Era copilasul rumen si frumos. El?
Parintele fericit ca are pe cine mangaia. Pravalia? Femeia fermecatoare. El, nebunul care-i da in
genunchi, cu ochii inchisi si cu inima speriata. […] Mititica… trista si ea… cu obloanele in jos, cu usa
inchisa… ca un om care a inchis ochii!… Se crapa de ziua?… Face ochii mari, cat geamurile ei, si
parca vorbeste, momind pe trecatori sa intre, sa-i dea o buna-ziua si sa-i targuiasca cate ceva…
Lingusitoarea…“

Mediul in care traieste eroul nuvelei sustine prezentarea vigu-roasa a caracterului avarului devenit
un „caz“ – o singuratate lugubra si o austeritate excesiva a personajului. „Paretii sunt cojiti si galbeni,
grinzile tavanului, negre si prafuite; icoanele, cu sfintii stersi; patul de scanduri, acoperit cu o patura
latoasa, vargata cu alb si visiniu. Doua perne de paie la perete si una de lana imbracata intr-o fata
soioasa. Pe jos, pardoseala de caramizi reci. Odaie trista, intunecoasa, un mormant pe ai carui ochi
de geam, ca un sfert de hartie, t-ar fi frica sa privesti, de frica sa nu vezi mortii odihnindu-se cu fetele
in sus“.

Personajul manifesta o varietate comportamentala: naivitate senila, spaima de a nu fi auzit, teama


de hoti, ipocrizie si viclenie, ridicol, conturandu-se in linie ascendenta, un „hapsan de proportii mitice,
delirante“ (G. Calinescu). Ajuns la distrugerea a ceea ce este omenesc, comportamentul acestuia
este grotesc: in ciorba de gaina el „se vazu topind, cu mana lui bulgari de aur“ si „sorbindu-i cu
lingura“, simte „pe gat o cocleala acra“, „gustul aurului, sangele viu al aurului“; cere nepoatei sa duca
fulgii si bucatile inapoi, precum si carbunii si cenusa din vatra, cerand cel putin banii pe jumatate;
vrea sa taie coada motanului, pentru ca se raceste odaia, cand acesta intra pe usa. Traind
adevarate stari delirante, el gandeste: „in zece galbeni este inima lui de zece ori; intr-o suta, inima lui
de o suta de ori; intr-o mie, inima lui de o mie de ori. In zece mii, el nu vede un purcoi de galbeni, ci
zece mii de copii ai lui…“

Personajul lui Delavrancea se deosebeste de Harpagon al lui Moliere sau de Gobsek a lui Balzac,
unde precumpanitoare in conturarea personajelor sunt actiunea si observatia. In Hagi-Tudose
intervin simbolurile, mai ales in scena finala, a agoniei si a mortii eroului, „ca expresie a unei vocatii
romantice“ (Al. Sandulescu): „A doua zi de diminata, Leana il gasi numai in camase, in camasa sa
petec de petec, trantit cu fata in jos, pe aur, ingropat in galbeni, cu fruntea p-un purcoi de lire, cu
ochii inchisi […] bolborosi cateva cuvinte nedeslusite: – Nu te uita, …inchide ochii… ochii fura…
inchide ochii! (hiperbolizare). Casca gura; limba i se mototoli in gat; capul ii cazu intr-o parte;
picioarele i se lungira; mainile i se infipsera in bani… si adormi pe veci, cu ochii deschisi si tinta
asupra Leanii (fixarea amanuntului si a reactiilor fiziologice exte-rioare – tehnica naturalista).

Delavrancea realizeaza o viziune fabulos-folclorica asupra eroului: „redus la o caricatura simbolica,


reprezentand, mitologic, „setea de agonisire“.

Tanguirea Leanei are sensul unei concluzii, prin antonimia exprimata: „Saracu, ce bogat este“
(lasase un milion).

Prin Hagi-Tudose, scriitorul a lasat una din cele mai de seama realizari ale literaturii noastre clasice,
o capodopera in proza, marcand, dupa afirmatia lui G. Calinescu, „zgarcenia impinsa pana la
pierderea instinctului de conservare. (M.P.)

S-ar putea să vă placă și