VALOAREA STILISTICĂ A SINONIMELOR, ANTONIMELOR,

OMONIMELOR, PARONIMELOR

Stilistica studiază mijloacele folosite de un scriitor pentru a obține efecte lingvistice

de ordin artistic.
Astfel, cuvintele capătă expresivitate în funcție de contextele în care sunt folosite.

Folosirea sinonimelor face posibilă evitarea monotoniei vorbirii, repetarea acelorași

cuvinte, face vorbirea mai precisă și mai expresivă. Scriitorii nu înlocuiesc mecanic un
cuvânt care se repetă cu sinonimul său, ci țin cont de nuanțele semantice și expresive ale
cuvintelor folosite.
Pe baza unui înțeles comun, sinonimele subliniază adesea diverse trăsături ale
obiectelor, fenomenelor, acțiunilor.
Fără a deține bogăția sinonimă a limbii , discursul nu poate fi expresiv. Vocabularul
slab duce adesea la repetarea acelorași cuvinte, tautologie, la folosirea cuvintelor fără a
ține cont de nuanțele semnificației lor.

Existența antonimelor în limbaj se datorează naturii percepției noastre asupra realității

în toată complexitatea ei contradictorie. Cuvintele contrastante, ca și conceptele pe care le
denotă, nu sunt doar opuse, ci sunt strâns legate între ele.
Utilizarea antonimelor stă la baza unei varietăți de dispozitive stilistice.
Funcția stilistică a antonimelor este de a fi un mijloc de exprimare a antitezei, de a spori
emoționalitatea vorbirii.

Antiteza = contradicție, opoziție între concepte, poziții, imagini, stări.

Proverbele , paradoxurile, oximoronul sunt construite pe antiteză.
Paradox = o judecată care contrazice puternic bunul simț, dar profundă în sens; poate fi
un mijloc de dezvăluire, descriere satirică a realității, poate pune o judecată în pragul
absurdității.
ex. Cu cât mai rău, cu atât mai bine.
Oximoron = metodă stilistică de juxtapunere a conceptelor contrastante, care se exclud
reciproc.
ex. cadavru viu, Harap-Alb, flori de mucigai

Omonimele se folosesc pentru expresivitatea și exprimarea vorbirii, pentru a crea un

caracter comic expresiv (jocurile de cuvinte sunt de obicei create pe baza utilizării lor,
calamburul, epigramele).
Calamburul = procedeu stilistic, cu efect umoristic, care exprimă echivocul, prin
prezența în același text a unuia sau mai multor omonime:
ex. „Nu contest ca femeile au rostul lor pe lume. Dar odată ajunse neveste îți
strică toate rosturile” (T. Mușatescu ).
Calamburul se folosește, în special, în stilul epigramistic. Autorii creează cu ajutorul
omonimelor, în mod voit, posibilitatea unei duble interpretări. Efectul stilistic constă în
aceea că lectorul descoperă sensul adevărat al cuvântului, în pofida sensului aparent, pe
care îl impune textul epigramei.
 Ca mijloc de a crea ambiguitatea și aluzia se folosește nu numai omonimia, ci și
polisemia cuvintelor. În ambele cazuri echivocul e numai aparent, deoarece cititorul este
pregătit , într-un fel sau altul, pentru a decoda sensul urmărit de autor. Acestui scop
servesc explicațiile sau dedicațiile care de multe ori preced textul epigramei, precum și
cunoașterea de către cititor a unor amănunte în plus despre fenomenul sau persoanele
vizate în epigramă:
ex. "Jurații-au fost de data asta / Mult mai cinstiți cu acuzatul: / L-au achitat! /
Dar el, sunt sigur / N-o să-și achite avocatul!" ( Cincinat Pavelescu)
Fabula de... circulație
"Leul, criță la volan,
Prins de a vitezei febră,
A intrat într-un fazan,
Și l-a omorât pe ...zebră!" (Al. Clenciu)
În multe epigrame este folosită omonimia dintre numele proprii (nume de persoane,
denumiri de reviste, instituții etc.) și apelativele de la care au provenit acestea, cu scopul
de a "reîmprospăta" forma internă a numelui, atrăgând atenția asupra concordanței dintre
esența fenomenului și denumirea lui sau, dimpotrivă, subliniind contradicția dintre formă
(denumire) și conținut:
ex. "La serata de la curte / Domnu Lupu face curte, / Însă altcuiva, / Și-nțeles –
am adevărul/ Că un lup își schimbă părul, / Dar năravul ba...!"
(Cincinat Pavelescu)

Paronimele sunt de obicei folosite pentru a crea mai multă precizie și expresivitate
enunțului , mai multă claritate a imaginii, să transmită atitudinea emoțională și evaluativă
a autorului, precum și pentru a crea un efect comic (umoristic, ironic, sarcastic) .
Un exemplu de ironie bazat pe jocul paronimic îl oferă George Enescu care, aflându-se
în 1936 în orașul Buzău pentru un concert și observând că publicul își pierduse răbdarea, a
intervenit spunând : "Rog publicul să nu-și piardă răbdarea, căci verba volant, scripca
manet", făcând aluzie la dictonul latin "verba volant, scripta manent" (cele rostite zboară,
cele scrise rămân). George Enescu a vrut să sugereze ideea că vorbele trec, n-au valoare, în
timp ce scripca lui și muzica de calitate rămân și pentru posteritate.

Jocurile de cuvinte își actualizează valoarea în literatură sau în presă. Ele exploatează
intenționat polisemia, omonimia, paronimia.
Jocurile de cuvinte constituie un mijloc de comunicare, având scopul de a amuza, de a
șoca locutorul. Astfel de efecte se regăsesc în titluri, publicitate .
Jocul de cuvinte manipulează forma scrisă sau orală a cuvintelor (semnificația lor) , pe
care le deformează, mai mult sau mai puțin explicit, în raport cu norma.
Majoritatea jocurilor de cuvinte ( la baza cărora se află atracția paronimică) sunt
fondate pe referința implicită la un proverb, un eveniment ( ele conțin o aluzie, un sens
ascuns) .