TEXTUL LIRIC

TEXTUL LIRIC este o creaţie literară în care autorul își exprimă în mod direct
ideile, gândurile şi sentimentele, prin intermediul eului liric, folosind un limbaj
expresiv. Expresia sa textuală este poezia.

Trăsături:
1. Prezenţa eului liric: vocea lirică, cea care exprimă gândurile, ideile şi sentimentele;
această voce nu trebuie confundată cu cea a autorului, fiind una fictivă (aparţine lumii
create de autor). Ȋn funcţie de stările şi atitudinile exprimate, eul liric poate fi: meditativ,
visător, contemplativ etc. şi poate apărea în diverse ipostaze: îndrăgostitul, revoltatul,
gânditorul, privitorul, căutătorul unui ideal etc.

2. Este puternic marcat de subiectivitate, deoarece prezintă o perspectivă individuală

asupra lumii. Accentul va fi mereu pe exprimarea sentimentelor, stărilor sufletești și trăirilor
și este caracterizat de stări precum: dragoste, dor, melancolie, tristețe, extaz, teamă, admirație
etc.
Subiectivitatea se exprimă la nivel lexico-gramatical prin mărcile eului liric:
o forme verbale şi pronominale de persoana I şi a II-a
o interjecţii
o construcţii în cazul vocativ („Ce-ţi doresc eu ţie, dulce
Românie?” – M.Eminescu)
o propoziţii exclamative şi interogative
o puncte de suspensie

3. Modul dominant de expunere este monologul liric (adresat sau nu), sugerat de
mărcile subiectivității/eului liric, dar poate apărea şi descrierea de tip subiectiv:
• prin monologul liric sau confesiune sunt analizate stările sufleteşti ale
celui care comunică la persoana I („Fiind băiet păduri cutreieram/ Şi mă
culcam ades lângă izvor,/ Iar braţul drept sub braţ eu mi-l puneam,/ S-
aud cum apa sună-ncetişor.” – M.Eminescu);
• monologul adresat presupune utilizarea verbelor şi a pronumelor la
persoana a II-a („Şi în braţele-mi întinse/ Să alergi, la piept să-mi cazi.”
– M.Eminescu);
• prin descriere sunt prezentate trăsăturile generale şi particulare ale unui
peisaj/ tip tablou („Căci este sara-n asfinţit/ Şi noaptea o să-nceapă;/
Răsare luna liniştit/ Şi tremurând din apă.” – M.Eminescu) sau ale unei
fiinţe/ tip portret („Şi era una la părinţi/ Şi mândră-n toate cele,/ Cum e
Fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele”. – M.Eminescu);

4. Limbajul este sugestiv şi expresiv folosindu-se într-o măsură mai mare imaginile
artistice şi figurile de stil, cuvintele cu sens figurat: metafore, personificări, hiperbole,
enumerații, repetiţii, comparații, hiperbole, epitete, imagini olfactive, auditive, vizuale etc.
1
5. Este marcat prin muzicalitate, redată de repetarea unor sunete, a unor cuvinte sau a unor
versuri şi prin elemente de prozodie/versificaţie (vers, strofă, rimă, măsură, ritm).

Versificația sau prozodia se ocupă cu regulile de construcție a poeziei.

Versul este un rând dintr-o poezie. Versul poate începe cu literă mare sau cu literă mică.
Măsura reprezintă numărul de silabe dintr-un vers. Aceasta poate fi constantă în întreaga
poezie sau poate varia.
Strofa este o grupare de versuri, în număr variabil, despărțită de alte asemenea unități
printr-un rând alb (numit blanc). Tipurile de strofe mai des întâlnite sunt: distihul (2 versuri),
terţina (3 versuri), catrenul (4 versuri).
Rima constă în potrivirea sunetelor sau a ultimelor silabe de la sfârşitul a două sau mai
multe versuri. Tipurile de rimă dintr-un catren sunt:
a) rimă împerecheată – rimează primul vers cu al doilea şi al treilea cu al patrulea (aabb):
Ne ascultă, nu vorbeşte,
La fereastră ciripeşte!
Ştim că va veni şi mâine
După firmituri de pâine.
(Tincuţa Horonceanu Bernevic)
b) rimă încrucişată – rimează primul vers cu al treilea şi al doilea cu al patrulea (abab):
Neaua peste tot s-a pus,
A venit iarna, drăguţa,
Hai, copii, pe deal în sus
Să ne dăm cu săniuţa!
(George Coşbuc)
c) rimă îmbrăţişată – rimează primul vers cu al patrulea şi al doilea cu al treilea (abba):
Ieri pe drum un om sărac
Ȋntreba pe la vecine:
“Poartă-se copiii bine?
Dacă nu, să-i vâr în sac!”
(George Coşbuc)
d) monorima – rimează toate versurile strofei (aaaa):
Peste vârf de rămurele
Trec în stoluri rândunele,
Ducând gândurile mele
Şi norocul meu cu ele.
(Mihai Eminescu)
e) fără rimă: rimă albă, folosită în poeziile moderne:
Era un timp când mă simţeam
Ȋn trupul meu acasă,
Ştiam locul fiecărui lucru –
Fereastra în care răsare soarele
Şi peretele dinspre nord,
Nu-mi era niciodată urât,…
(Ana Blandiana)
2
 Există şi rimă imperfectă, când se combină încrucişat versuri cu rimă cu versuri fără
rimă (abcb).
Ritmul constă în armonia poetică obţinută prin repetarea regulată a unor silabe
accentuate şi neaccentuate dintr-un vers.
Versurile moderne pot fi şi albe (când se păstrează ritmul şi măsura, dar nu au rimă)
sau libere (când se renunţă la ritm şi rimă şi au măsură variabilă).

Observaţie!

Structurarea textului în strofe şi versuri este dominantă în genul liric, deşi nu neapărat
specifică. Aşadar, exprimarea în versuri nu este sinonimă cu textul liric. Discursul
versificat poate fi utilizat ca mod de structurare:
a. a textului narativ literar (discurs narativ în versuri):
„De la arat un plug
Venea încet spre casă
Şi, la un bou pe jug,
O muscă se-aşezase.
Iar ei, spre-ntâmpinare,
O altă muscă-n zbor
Ȋi face întrebare:
– De unde, dragă sor’?
– Şi mai întrebi de unde!
Ei musca îi răspunde
C-un aer supărat.
Au nu pricepi ce facem?
Nu vezi că noi ne-ntoarcem
Din câmp, de la arat!
Spre laudă deşartă
Mulţi zic: noi am lucrat
Când ei lucrează-n faptă,
Ca musca la arat!”
Alecu Donici, Musca la arat

b. a textului nonliterar (de exemplu: anunţurile publicitare):

„Ciocolata Pitic
Te face voinic,
La munte, la mare
Şi-n orice împrejurare”.

c. a textului dramatic (discurs dramatic în versuri):

„ROMEO: Iubita mea,
Mă lepăd de aceste nume care
Ȋţi amintesc de-o veche răzbunare.
JULIETA: Dar cum de-ai izbutit ca în ogradă
Să ne pătrunzi? Căci zidul din livadă
E-atât de-înalt, şi-i greu, la căţărat.
De moartea aspră eşti ameninţat
De-ai fi descoperit de-un neam de-al meu,
Căci numele te-apasă foarte greu.
ROMEO: Pe aripa uşoară a iubirii
3
 M-am înălţat spre locul mântuirii
Nu-i zid să poată stânjeni iubirea.”
William Shakespeare, Romeo şi Julieta

d. a discursului liric (poezia):

Lasă-mi, toamnă, pomii verzi,
Uite, ochii mei ţi-i dau.
Ieri spre seară-n vântul galben
Arborii-n genunchi plângeau.

Lasă-mi, toamnă, cerul lin.

Fulgeră-mi pe frunte mie.
Astă-noapte zarea-n iarbă
Încerca să se sfâşie.

Lasă, toamnă-n aer păsări,

Paşii mei alungă-mi-i.
Dimineaţa bolta scurse
Urlete de ciocârlii.

Lasă-mi, toamnă, iarba, lasă-mi

Fructele şi lasă
Urşii neadormiţi, berzele neduse,
Ora luminoasă.

Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai

Plânge-n soare fum.
Înserează-mă pe mine,
Mă-nserez oricum.
Ana Blandiana, Cântec

Figurile de stil sunt procedee prin care se modifică înţelesul propriu al unui cuvânt pentru a
da mai multă expresivitate unui text.
Printre figurile de stil se numără:
1. Personificarea: este o figură de stil prin care li se atribuie lucrurilor, animalelor sau
fenomenelor din natură însuşiri omeneşti. Pentru a deveni figură de stil într-un text narativ
literar, personificarea trebuie să prezinte un obiect sau un animal în acţiune, comportându-se
ca un om sau vorbind. Exemplu: “Vântul aleargă grăbit printre sălciile triste”.

2. Enumeraţia: este o figură de stil care constă în înşiruirea unor termeni de acelaşi fel sau cu
sensuri apropiate, pentru a accentua ideea exprimată, pentru a atrage atenţia asupra
obiectelor sau acţiunilor prezentate. Exemplu: “Căci eu iubesc şi flori şi ochi şi buze şi
morminte”.

3. Repetiţia: este o figură de stil care constă în reluarea unui cuvânt sau a unui grup de cuvinte,
pentru evidenţierea anumitor aspecte ale obiectelor sau ale acţiunilor prezentate. Exemplu:
Era casa pe care şi-o dorise din copilărie, casa pe care o visase de atâtea ori, casa pe care de
atâtea ori o desenase, casa perfectă.

4. Comparaţia: este figura de stil cu ajutorul căreia se exprimă un raport de asemănare între
două persoane, obiecte sau acţiuni, cu scopul de a evidenţia unul dintre termeni, folosind

4
 cuvinte cu rol de legătură: ca, precum, cât, asemenea, aidoma, la fel ca, asemănător cu, întocmai
ca etc. Exemplu: Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi.

5. Antiteza: este o figură de stil care constă într-o asociere de idei, imagini, noţiuni sau secvenţe
cu sens opus, în acelaşi enunţ sau într-un context mai larg. Exemplu: Vreme trece, vreme
vine,/Toate-s vechi şi nouă toate.

6. Epitetul: este figura de stil care constă în determinarea unui substnativ sau a unui verb prin
cuvinte ce evidenţiază însuşiri deosebite ale obiectului sau ale acţiunii. Epitetul poate fi
exprimat prin adjectiv, prin adverb sau prin substantiv ce indică nume de metale preţioase,
culori, materii etc. Exemple: “nisipurile dese”, “voios răsună”, “păr de aur”.

7. Metafora: este o figură de stil prin care sensul propriu al unui cuvânt sau al unei expresii este
înlocuit cu sensul figurat, pe baza unei comparaţii subînţelese.
Exemplu: Ȋn oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână/ Un bătrân şi o bătrână – / Două jucării
stricate – / Merg ţinându-se de mână... (Bătrânul şi bătrâna, care locuiesc într-un oraş cu o
viaţă plictisitoare, se transformă în nişte fiinţe automate, parcă fără viaţă, asemenea unor
jucării. Ȋn plus, vârsta pe care o au oamenii poate presupune mişcări mai lente, dezechilibrate,
ca ale unor jucării stricate.)

8. Hiperbola: este figura de stil prin care se exagerează intenţionat însuşirile unei fiinţe sau
caracteristicile unui obiect, fenomen sau ale unei întâmplări, cu scopul de a-l impresiona pe
cititor mai puternic.
Exemple: Flăcările se înălțau până la cer. (A. Vlahuță)
„Pisicuţa vorbea şi îşi umplea pieptul său puternic cu jumătate din atmosfera pământeană.”
(C.Hogaş)

Imaginile artistice sunt cuvinte/ structuri care se adresează simţurilor noastre pentru a
ne emoţiona. Cu ajutorul lor, se creează o lume fictivă, pornind de la realitatea înconjurătoare.
Imaginile artistice pot fi: vizuale, auditive, olfactive etc.
 vizuale (care se referă la simţul văzului): „Copacii par goi”.
 auditive (care se referă la simţul auzului): „care...vin...scârţâind”.
 dinamice (de mişcare): „De treci codrii de aramă...”.
 olfactive (care se referă la simţul mirosului): „parfum de piersici coapte”.
 tactile (care se referă la simţul pipăitului): ”Simt mâinile tale, mamă, căutându-mă,/ ca-n
copilărie, să mă alinte...”.
 gustative (se referă la simţul gustului): „Galbenă gutuie,/ Dulce-amăruie”.