Data: 14.04.

2021

Text de baza – “Lacul”, de Mihai Eminescu

Impresii după prima lectura

1. Ce ți-a plăcut mai mult în poezie?

2. Te-a nedumerit ceva?

3. Care este imaginea din text pe care ai reținut-o la

prima lectură?

4. Crezi că iubirea, în această poezie, aduce fericire sau

suferință?

A. Structura textului poetic

1. Poezia este un mod în care se îmbină cuvintele pentru a le da o sonoritate

particulară prin folosirea armonioasă a unor reguli ritmice, metrice și muzicale.

Denumirea vine din limba greacă, de la poiesis, care inseamnă „facere“, „creare“.
Până în Evul Mediu, poezia a fost mereu asociată cu muzica.

2. Versificația sau prozodia se ocupă cu regulile de construcție a poeziei.

a. Versul este un rând dintr-o poezie, sfârșit cu un spațiu gol. Versul poate incepe cu
literă mare sau cu literă mică.
b. Măsura reprezintă numărul de silabe dintr-un vers. Aceasta poate fi scurtă, de 5 –
6, 7 – 8 silabe, sau lungă, de 12 – 18 silabe, existand și măsuri medii, de 9 – 11
silabe. Măsura poate fi constantă in toată poezia sau poate varia.
 c. Strofa este o grupare de versuri, in număr variabil, despărțită de alte asemenea
unități printr-un rând alb (numit blanc). Tipurile de strofă mai des întalnite sunt
cele cu două versuri (distih), cu trei versuri (terțină) sau cu patru versuri (catren).
d. Rima constă in potrivirea sunetelor de la sfarșit de vers, incepand cu ultima vocală
accentuată.

Tipurile de rimă dintr-un catren-patru versuri sunt:

• rima împerecheată – rimează primul vers cu al doilea și al treilea cu al patrulea (a a b b);

• rima încrucișată – rimează primul vers cu al treilea și al doilea cu al patrulea (a b a b);

• rima îmbrățișată – rimează primul vers cu al patrulea și al doilea cu al treilea (a b b a);

• monorima – rimează toate versurile din strofă (a a a a).

Există și rimă imperfectă, când se potrivesc numai vocalele accentuate de la sfârșit de

vers, consoanele fiind diferite (creștet – veșted), și semirimă, când se combină încrucișat
versuri cu rimă cu versuri fără rimă (a b c b).

e. Ritmul constă in succesiunea regulată și armonioasă a silabelor accentuate și

neaccentuate dintr-un vers.
f. Versurile moderne pot fi albe (când păstrează ritmul și măsura, dar nu au rimă)
sau libere (când renunță la ritm și rimă și au măsură variabilă).

B. Textul liric. Exprimarea emoțiilor și a sentimentelor

 Transmiterea de emoții, sentimente și stări într-o operă artistică se numește lirism.

 Textul liric exprimă în special stări, sentimente, dar și idei, aspirații, fiind
caracterizat de subiectivitate, pentru că autorul inventează un univers ficțional ce
reprezintă o percepție individuală asupra lumii.
 C. Caracteristicile textului liric

 Vocea care enunță discursul poetic este ficțională, existând numai în interiorul
textului și reprezentând un sine imaginar. Această voce nu este a autorului ca
persoană cu existență reală, ci o abstracţie numită eul liric, şi reprezintă o ipostază
umană (îndrăgostitul, copilul, geniul, inadaptatul, contemplatorul naturii, revoltatul
etc.).
 Subiectivitatea este vizibilă în utilizarea persoanei I, singular, care exprimă
impresii personale, dar și a persoanei I, plural, care sugerează ideea de cuplu sau
de colectivitate. De asemenea, persoana a II-a, singular și plural, presupune
comunicarea unor sentimente și idei individuale.
 Când textul este la persoana a III-a, subiectivitatea se observă în exclamații și
interogații la care nu se așteaptă răspuns, în cuvinte care exprimă senzații, emoții,
sentimente (ah!, vai!, of!).
 Eul liric este marcat în text prin pronume şi verbe la persoana I sau a II-a,
substantive în cazul vocative şi interjecţii.

D. Limbajul figurat. Semnificațiile textului

 Epitetul este figura de stil care constă in determinarea unui substantiv sau
a unui verb prin cuvinte ce evidențiază insușiri deosebite ale obiectului sau
ale acțiunii. Epitetul poate fi exprimat prin adjectiv („nuferi galbeni“), prin
adverb („să-mi cadă lin pe piept“) sau prin substantiv ce indică nume de
metale prețioase, pietre prețioase, materii etc. („mandra glăsuire a pădurii
de argint“ – Călin (file din poveste) de Mihai Eminescu).

 Personificarea este figura de stil prin care se atribuie insușiri omenești

unor ființe necuvantătoare, unor lucruri sau unor fenomene ale naturii.
Personificarea se obține combinand un substantiv cu un verb care arată o
acțiune omenească („lacul… tresărind“), cu un adjectiv care arată o
insușire omenească („blândei lune“) sau punand substantivul la cazul
vocativ („Doină, doină, cantic dulce“ – Vasile Alecsandri, Poezii populare
ale românilor).
  Comparația este figura de stil cu ajutorul căreia se exprimă un raport de
asemănare intre două persoane, obiecte sau acțiuni, cu scopul de a
evidenția unul dintre termeni. Intre termenii comparației, apar prepoziții
sau grupuri unitare de cuvinte cu rol de legătură: ca, precum, cât,
asemenea, aidoma, la fel ca, asemănător cu, întocmai ca etc.

E. Semnificațiile textului

Poezia „Lacul” este o creaţie lirică, întrucât poetul îşi exprimă în mod direct
sentimentele de iubire manifestate într-un cadru rustic, într-o formă idealizată. Poetul
descrie un tablou din natură, apelând la imagini vizuale, motorii, olfactive, auditive,
precum şi la figuri de stil care compun armonizarea planului terestru cu cel cosmic. Eul
liric îşi exprimă direct sentimentele faţă de peisajul conturat prin descriere.
Titlul numeşte simbolic cadrul naturii feerice, printr-unul dintre cele mai
întâlnite elemente din lirica eminesciană, lacul. Toate celelalte elemente care compun
decorul în care urmează să se manifeste iubirea: trestiile, barca, luna, nuferii, converg
necontenit către lacul din mijlocul codrului. În viziunea lirică a lui Mihai Eminescu, apa
este un element al vieţii, al profunzimii trăirilor interioare, sugerând intensitatea
sentimentului de iubire ideală şi visul împlinirii acesteia în cadrul unei naturi feerice,
ocrotitoare.
Tema poeziei o constituie aspiraţia sinelui poetic pentru o iubire ideală, o
poveste de dragoste imaginată într-un cadru natural rustic, cu care se contopeşte trăirea
interioară a eului liric.
Limbajul artistic. Poezia „Lacul” îmbină elementele de trăire interioară a
sentimentului de iubire cu cele ale naturii, cu care intră în concordanţă deplină.
Elementele de idilă sunt exprimate de verbe cu o mare încărcătură emoţională:
„parc-ascult”, „parc-aştept”, „să răsară”, „să cadă”, „suspin”, „sufăr”.
Elementele de pastel se compun din îmbinarea imaginilor vizuale cu cele
auditive, natura eminesciană fiind în armonie desăvârşită cu sentimentul de dragoste.
Imaginile vizuale aparţin atât naturii terestre: lacul, trestiile, nuferii, cât şi celei cosmice,
luna , vântul. Natura este personificată, participând emoţional la trăirile profunde ale
îndrăgostitului: „Lacul [...] / Tresărind în cercuri albe / El cutremură o barcă”; „glas de
ape”; „lumina blândei lune”.
 Planul real al poeziei este ilustrat de verbele la prezent: „îl încarcă”,
„cutremură”, „trec”, iar planul ideal, al visului de iubire este sugerat de verbele la
conjunctiv, care dau sensul de fericire posibilă, în situaţia în care cuplul s-ar constitui:
„să răsară”, „să sărim”, „să scap”, „să plutim”, „foşnească”, „sune”.
Deoarece este o operă literară în versuri, în care este descris un tablou din natură în
cadrul căruia poetul îşi manifestă dorinţa de împlinire a iubirii ideale, poezia „Lacul” de
Mihai Eminescu este o operă lirică (poezia „Lacul” de Mihai Eminescu aparţine genului
liric).