Dorința

de Mihai Eminescu

Poezia Dorința de Mihai Eminescu a fost publicată la 1 septembrie 1876 în

revista Convorbiri literare.
Textul liric este o creație literară în care autorul își exprimă ideile gândurile
și sentimentele în mod direct, prin intermediul eului liric și al mijloacelor de
expresivitate artistică, conturând o viziune subiectivă asupra temei abordate.
Poezia Dorința de Mihai Eminescu este un text liric, deoarece întrunește
particularitățile acestuia atât la nivelul formei cât și al conținutului.
Titlul este un element paratextual care deschide orizontul de așteptare al
cititorului, concentrând mesajul întregului text, fiind o sinteză a conținutului de
idei și sentimente ale poeziei. Titlul este sintetic, redat printr-un substantiv
comun: dorința, articulat cu articol hotărât a, care are rolul de a individualiza și
evidenția realitatea pe care autorul a plasat-o în centrul atenției cititorului.
Tema poeziei este cea a iubirii și a naturii specifică temelor poeziilor
eminesciene. Poetul trăiește bucuria și emoția adâncă a întâlnirii cu iubita în
mijlocul naturii. Motivele literare: motivului codrului și al izvorului, al florilor de
tei, al somnului, al visului contribuie la definirea stărilor și trăirilor eului liric.
Textul poetic este un monolog liric organizat în șase catrene în care sunt
exprimate în mod direct sentimentele eului liric aflat în ipostaza unui tânăr
îndrăgostit care își așteaptă plin de dorință iubita.
Prezența eului liric este evidențiată prin mărcile lexico gramaticale specifice:
verbe și pronume la persoana I (să desprind, să ridic, mi, mei, meu, mi), dar și la
persoana a II-a (vino, să alergi, să cazi, ale tale). Verbele la persoana I plural
(vom fi singuri, vom visa) desemnează cuplul.
Expresivitatea limbajului este realizată cu ajutorul figurilor de stil și al
imaginilor artistice ce au rol de a evidenția ideile poetice.
Epitetele (blânda batere, crengi plecate, vis ferice, singuratice izvoare)
descriu cadrul natural feeric în care urma să aibă loc întâlnirea. Epitetele
cromatice (fruntea albă, părul galben), au rolul de a contura portretul iubitei,
subliniindu-i frumusețea și gingășia. Personificarea umanizează natura, făcând-o
părtașă la idila celor doi (Vino în codru la izvorul / Care tremură pe prund /
Îngâna-ne-vor c-un cânt), iar metafora prispa cea de brazde sugerează locul
tainic al iubirii și visării. Personificarea codrului bătut de gânduri are o valoare
metaforică care simbolizează participarea afectivă a codrului la trăirea
1
sentimentului de dragoste. Enumerațiile amplifică fericirea tinerilor prin gesturi
pline de trandețe (Și-n brațele întinse/Să alergi, pe piept să-mi cazi; Să-ți
desprind din creștet vălul,/Să-l ridic de pe obraz). Repețiile unor cuvinte sau
sunete sporesc muzicalitatea versului: Vom visa un vis; Or să cadă rânduri-
rânduri; Vom fi singuri-singurei.
Aceste figuri de stil intră în componența unor imagini artistice deosebit de
plastice: ... isvorul / care tremură pe prund, prispa cea de brazde, crengi plecate;
blânda batere de vânt; Îngâna-ne-vor c-un cânt.
Verbele la modul conjunctiv (să alergi, să-mi cazi,) sau la indicativ-viitor (vom fi,
or să-ți cadă) sugerează dorința și posibila împlinire a iubirii.
Discursul liric, construit ca o adresare către ființa iubită, prezintă trei
secvențe lirice.
În prima secvență este conturat cadrul natural de o nespusă frumusețe în
care poetul își cheama iubita. Codrul, izvorul, prundul, crengile plecate,
alcătuiesc un refugiu, un spațiu ocrotitor al iubirii. Verbul la infinitiv vino din
incipitul poeziei exprimă chemarea înflăcărată adresată iubitei de tânărul
îndrăgostit.
A doua secvență, ( strofele II, III, IV) creionează gesturile tandre ca un joc
al iubirii (Și-n brațele întinse/Să alergi, pe piept/Să-mi cazi,/Să-ți desprind din
creștet vălul,/Să-l ridic de pe obraz; Fruntea albă .../Pe-al meu braț/Încet s-o pui;
Pe genunchii mei ședea-vei). Natura ocrotește povestea lor, oferindu-le intimitate
(Vom fi singuri-singurei), fiind și ea pătrunsă de fiorul tainic al iubirii. Florile de tei
înfiorate cad în părul fetei, sporindu-i gingășia.
A treia secvență lirică, ( ultimele două strofe), prezintă cufundarea celor doi
iubiți într-o stare de reverie, de vis ferice. Acoperiți de mireasma florilor de tei
care vor cădea continuu deasupra lor, tineri îndrăgostiți își vor continua visul
ferice, adormiți de armonia codrului bătut de gânduri.
Poezia conturează două planuri care se întrepătrund într-o profundă
comuniune: planul exterior, real, al naturii, și planul interior, imaginar, al
emoției eului liric. Iubirea curată și fericită a tinerilor este proiectată într-un cadru
natural de basm care vibrează la emoția poetului, devenind un confident și
ocrotitor al idilei.
Modurile de expunere folosite în text sunt: descrierea și monologul liric.
Rima încrucișată, ritmul trohaic și măsura versurilor de 7-8 silabe conferă
textului o muzicalitate aparte, în deplină concordanță cu conținutul lui.
În concluzie, prezența eului liric, expresivitatea limbajului, folosirea
descrierii și a monologului liric ca moduri de expunere sunt argumente ce
2
demontrează că Dorința de Mihai Eminescu este un text liric.
Poezia este o creație romantică ce redă concepția poetului despre iubire
care poate fi posibilă doar prin intermediul visului de fericire deplină.