Emotie de toamna – de N.

Stanescu

Titlul poeziei este o metafora, prin care eul liric isi exprima teama profunda pentru o iubire pe cale de a se
sfarsi, starea de amaraciune provocata de o dragoste aflata in pragul destramarii. Altfel spus, metafora
titlului este formata din cuvantul sugestiv pentru trairea interioara a eului liric, ,,emotie” si cuvantul ,,toamna”,
care nu se refera la anotimp, ci la starea de deprimare a eului liric, provocata de o iubire care a trecut odata cu
scurgerea timpului.

Structura, semnificatii si limbaj artistic.

Poezia ,,Emotie de toamna” de Nichita Stanescu este alcatuita din doua strofe inegale ca marime si este
structurata in doua secvente lirice, corespunzatoare strofelor.

Prima strofa incepe printr-o afirmatie aparenta, ,,A venit toamna”, care este o metafora sugestiva privind
starea de tristete a eului liric, o percepere amara a ,,toamnei” sufletesti, care nu se refera la anotimp, ci la
starea de deprimare a eului liric, provocata de o iubire care a trecut odata cu scurgerea timpului. Fiindu-i
teama de suferinta iminenta, poetul implora, printr-un imperativ - ,,acopera-mi inima cu ceva” -, sa-i fie
protejata inima, cel putin cu iluzia iubirii, semnificata prin metaforele ,,umbra unui copac”, poetul preferand
ocrotirea iubitei - ,,sau mai bine cu umbra ta”. Eul liric, care-l simbolizeaza pe indragostit, exprima un acut
sentiment de teama, izvorat fie din cauza ca nu-si va mai vedea iubita - ,,Ma tem ca n-am sa ta mai vad” – fie
din speranta iluzorie ca il va cuprinde din nou entuziasmul iubirii, care se dovedeste neimplinita - ,,ca or sa-
mi creasca aripi ascutite pana la nori”. Metafora din ultimul vers citat sugereaza elanul zborului interior,
inaltarea sufletului spre extazul iubirii si teama de deziluzie, aceasta din urma fiind exprimata prin lipsa de
consistenta a norilor. Starea interioara a indragostitului este disperarea ca iubita ii va parea, in curand, o
straina - ,,ca ai sa te ascunzi intr-un ochi strain”. Amaraciunea care il va cuprinde este exprimata prin
metafora sugestiva a frunzei de pelin, ce va inchide definitiv in el speranta iubirii - ,,o sa se-nchida cu-o
frunza de pelin”.

Exteriorizarea starii de deprimare a eului liric, provocata de iubirea ce se stinge, este reliefata de verbe
sugestive atat prin sensul lor, cat si prin timpul si modul la care sunt puse. Astfel, trecuta iubire este sugerata
de o metafora, in care verbul este la perfect compus, ,,a venit toamna”, care semnifica un suflet ,,desfrunzit”.
Starea prezenta a indragostitului este de disperare si poetul implora sa-i fie protejat sufletul printr-un verb
la imperativ - ,,acopera-mi inima cu ceva”. Viitorul este sumbru, poetul presupune mai multe ipostaze,
posibilitati pe care le comunica imaginar iubitei, prin verbe la viitorul popular, pentru a da impresia de
oralitate. Astfel el presupune ca va fi cuprins de teama - ,,n-am sa te mai vad” – ori de speranta impacarii
- ,,or sa-mi creasca aripi” sau, si mai rau, ca iubita ii va parea o straina, nu va mai avea pentru ea nici un
sentiment - ,,ai sa te-ascunzi intr-un ochi strain” si acest fapt ii va provoca o profunda amaraciune ,,o sa se-
nchida cu-o frunza de pelin”.

In strofa a doua poetul transmite sentimentul de iubire, care pana atunci se rasfransese asupra femeii iubite,
in alt plan de manifastare, sugerat de elemente ale planului terestru imbinate cu cele ale planului cosmic,
idee specifica lui Nichita Stanescu. Taria sentimentului de dragoste este exprimata prin metafora pietrelor,
iar tacerea ilustreaza imposibilitatea comunicarii acestui sentiment unei fiinte apropiate :,,Si-atunci ma
apropii de pietre si tac”. Sufletul sau, golit de iubirea stinsa, se umple de incantarea naturii fascinante. De
aceea indragostitul se refugiaza in sine, iar marea ii primeste cuvintele tandre, inecandu-le, pentru ca nu mai
are o iubita careia sa i le spuna: ,,iau cuvintele si le-nec in mare”. Universul sau interior este simbolizat de
imbinarea armonioasa a planului teluric - ,,de pietre”, ,,in mare” -, cu cel cosmic - ,,luna” – revigorandu-se
spiritual. Forta iubirii se manifesta acum asupra astrului ceresc - ,,luna” – a carui stralucire tainica a luminat
dintotdeauna pe indragostiti. Puterea dragostei a ramas in sufletul poetului la fel de mare, incat el poate sa
faca luna sa rasara, pentru a-i impartasi taina iubirii - ,,Suier luna si o rasar si o prefac/ Intr-o dragoste mare” -,
deoarece inima lui tanjeste necontenit dupa acest sentiment.

Nichita Stanescu este unul dintre cei mai inediti poeti ai anilor '60, care au nascut asa numita "generatie
tanara" a poeziei romanesti. El este coleg de generatie cu Adrian Paunescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana,
etc. Marele merit al poetului Nichita Stanescu este acela de a crea un nou limbaj in poezia romaneasca; daca
Mihai Eminescu este supranumit "luceafarul" poeziei romanesti, Nichita Stanescu este "poetul necuvintelor".
Nichita Stanescu este poet al secolului XX, a creat o opera de mare profunzime si originalitate, aducand un
limbaj abstract. Prima etapa a creatiei sale este dominata de un lirism adolescentin (vol. Sensul iubirii, O
viziune a sentimenteloR). In a doua etapa apare efectul timpului asupra cuvantului poetic (vol. 11 Elegii,
NecuvintelE), iar ultima etapa aduce cu sine o poezie mai abstracta, mai profunda decat celelalte, teme
timpului si a mortii fiind mai pregnante (vol. Opere imperfecte, Oul si sferA).

Poezia "Emotie de toamna" este o opera literara lirica, eul poetic transformandu-se intr-o stare de tristete, de
disperare, imprumutand din durerea sa intregului univers.
Titlul ne-ar putea sugera o iubire apusa, inceputul unei stari de tristete, si in egala masura intalnirea poetului
cu poezia, aleasa inimii sale, deoarece in final poetul ne indica ca emotia de toamna se transforma intr-o
dragoste mare.
Tema poeziei este dragostea vazuta de catre poet intr-o maniera personala, ca de altfel toate sentimentele
legate de existenta omului.
Din acest punct de vedere, poezia poate fi considerata o adevarata arta poetica, luand in considerare faptul a
poetul afirma: "doamna inimii mele, iubita mea suprema este Poezia".
Poezia este structurata in doua strofe inegale ce masura, dar care comunica cu aceeasi intensitate ideea
poetica de baza a textului: dragostea ca sentiment uman, si dragostea pentru un lucru superior, rafinat, care
este arta. Ideea de baza consta in asocierea toamnei cu sentimentele poetului. Inceputul poeziei nu este numai
o constatare a schimbarii unui anotimp, toamna sugerand anotimpul frigului, ci racirea sentimentului de
dragoste, distantarea indragostitilor.
Versurile urmatoare sugereaza tema despartirii, ceea ce aduce dupa sine panica si revolta poetului. Metaforele
"ochi strain" si "frunza verde de pelin" comunica teama poetului in fata unui sentiment pe care il vede ca s-a
consumat: "acopera-mi inima cu ceva". "Aripile ascutite pana la nori" sugereaza durerea profunda de care
poetul vrea sa o elibereze prin bor.
Poezia este o imbinare specifica a cuvintelor in stilul propriu lui Nichita Stanescu.
In ultima strofa a poeziei poetul comunica interiorizarea. Pietrele sunt elemente care comunica trairea
interioara. Nerealizarea in planul iubirii si lipsa de comunicare aduce dupa sine interiorizarea totala a poetului.
Framantarea este atat de mare, incat este asociata cu durerea cosmosului, dovada a comunicarii omului cu
natura.
"Marea dragoste", la Nichita Stanescu , este poezia, care devine pentru el o profunzime de credinta.
Invins ca om, el se inalta ca poet intrand in eternitate printr-o dragoste mare, care este a poetului fata de
poezie.
Rima poeziei este imperecheata in prima strofa, si incrucisata in a doua strofa, iar imaginile vizuale, cromatice
si limbajul artistic fac din poezia "Emotie de toamna" una dintre cele mai reusite din lirica lui Nichita
Stanescu.
Titlul este o metaforă ce exprimă teama poetului provocată de îndepărtarea iubitei. Substantivul “toamnă” nu se referă
la anotimpul în sine, cât la starea sufletească a poetului, motiv pentru care identificăm în titlu o metaforă.
Ideea de bază a textului e anunţată încă din titlu şi evidenţiază teama poetului faţa de înstrăinarea iubitei.
Textul e structurat în două strofe inegale, reprezentând cele două secvenţe ale textului: în prima, poetul îi cere iubitei
să-l protejeze, fiindu-i teamă de înstrăinare, iar în cea de a doua este sugerata ideea ca iubirea nu dispare, ci este
transpusa intr-un alt plan; poetul devine o forţă capabilă să prefacă întregul univers „într-o dragoste mare”.
Ideea poetică fundamentală e susţinută de metafore precum: inima – metaforă a sentimentelor poetului; umbra –
metaforă a protecţiei; aripile – metaforă a zborului, a înălţării; ochi străin – metaforă a întrăinării.
enumeraţii: “Şuier luna şi o răsar şi o prefac” – evidenţiind puterea demiurgică a poetului. Epitete: “aripi ascuţite”, “ochi
străin”
Textul e structurat în două strofe inegale, reprezentând cele două secvenţe ale textului. Cele două strofe ale textului au
un număr inegal de versuri, măsură variabilă, rima primei strofe e pereche, iar în cea de a doua strofă rima este
încrucişată.
Eul liric este evidenţiat prin prezenţa mărcilor lexico-gramaticale ale eului liric (pronume personale şi
reflexive, adjective pronominale, verbe la persoanale I şi a II-a), dar şi prin adresarea directă către fiinţa
iubită („acoperă-mi inima cu ceva”).
Indragostitul este speriat la gandul ca iubirea I se vas tinge; degradarea sentimentului de iubirepoate fi
determinat si de instrainarea iubitei si suferintelor. Aceste stari sunt redate cu ajutorul metaforelor.
Pentru a-si exterioriza sentimentele, poetul foloseste verbe sugestive. Astfel, trecuta iubire este sugerata de
verbul la perfect compus ,,a venit”.Starea prezenta a indragostitului este de disperare si poetul implora sa-i
fie protejat sufletul printr-un verb la imperativ - ,,acopera”. Formele de viitor exprima increderea in
persistenta sentimentului iubirii, cea ce mai diminueaza din tristetea indragostitului.