FIGURI DE STIL

Aliteratia= repetarea unei consoane, are rolul de a da muzicalitate versurilor : “Vâjâind

ca vijelia”

Un exemplu de aliteratie este poezia "Clopotele" a lui Edgar Allan Poe:

"Clopote de-alarmă, clopote de aramă!

Ce fantastice terori tulburarea lor proclama!
Și-ntr-al nopții aspru vânt
Cu ce spaimă ne-spăimânt".

În functie de consoana repetată, aliteratia se numeste lambdacism: cal de val

Peste cavala" (Ion Barbu), 

mitacism: "Murmura glasul mării", 

iotacism:  "Non fuit istum iudicium iudicii simile, iudices" ("Judecatori, aceasta judecata nu
a semanat judecata", Cicero). Cunoscute sunt,în literatura română,

aliterațiile cu caracter onomatopeic din George Cosbuc:

"Salbatecul voda e-n zale si-n fier

Și zalele-i zuruie crunte." ("Pasa Hassan"), 

"Prin vulturi vântul viu vuia,

Vrun prinț mai tânar când trecea" ("Nunta Zamfirei")

 sau din Mihai Eminescu:

"Vajâind ca vijelia si ca plesnetul de ploaie" ("Scrisoarea III"). 

Aliterația se realizeaza si prin repetarea unor vocale, cu efecte eufonice, sustinand astfel
anumite trasaturi ale imaginii poetice, incadrabile in caracteristicile ei generale.

Asonanța=repetarea unei vocale, are rolul de a da muzicalitate versurilor si se mai

numeste rimă imperfectă:

“Argint e pe ape si aur in aer”

Căci unde-ajunge nu-i hotar
Nici ochi spre a cunoaște. (M. Eminescu – Luceafărul)

''parc-ascult si parc-astept'',''unduioasa ape sune''. 

Lumina lunii pline alunecă în casă. (Ion Pillat – Lumina lunii)

1
Antiteza=apropierea unor termeni opusi(personaje, sentimente, idei), pentru a accentua
trasaturile lor: “Împarat si proletar”

Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi și nouă-s toate. (M. Eminescu – Glossă)

Zoe: Ești un om rău … mi-ai dovedit-o… Eu sunt o femeie bună… am să ți-o

dovedesc… (I.L. Caragiale – O scrisoare pierdută)

Ea un înger, ce se roagă - El un demon ce visează;/ Ea o inimă de aur / El un suflet apostat,/

El în umbra lui fatală / Indărătnic răzimat, - / La picioarele Madonei, tristă, sfântă Ea
veghează" (Mihai Eminescu, înger şi demon).

Comparația= termenul comparat+ca/precum/asemenea+al II-lea termenul comparand, iar

alăturarea acestor termeni se face pe baza unor însușiri comune, pentru a a-l pune în evidența
pe primul, prin intermediul celui de-al doilea:

“cum bate ca (element de legătură ) o inima un clopot”

În pâlnia muntelui iezerul netulburat

ca un ochi al lumii, ascuns, s-a deschis. (L. Blaga – Iezerul)

Și e liniște pe dealuri
Ca-ntr-o mănăstire arsă. (G. Coșbuc – În miezul verii)

Ostenit, din aripi bate

Ca un vis pribeag, un graur. (O. Goga – Sara)

Timp îndelungat am rămas pe gânduri, abătută, uitând de el, cu sufletul ciugulit din când în
când de câte o întrebare, ca de ciocul unei păsări cenușii. Pe urmă ochii împăienjeniți, pe
care-i întorsesem cum întorci o scrisoare ca să nu-ți citească vecinul în ea, au rămas ca fixați
pe roșul viu al unor maci de Luchian. (Camil Petrescu)

Enumerația=o înșiruire de termeni din aceeasi categorie, prin care se accentueaza o idee:

“Holdele-s moarte,/ Pădurea-i goală, izvoru-n maluri jalnic suna...”

Iar în patru părți a lumii vede șiruri munții mari,

Atlasul, Caucazul, Taurul și Balcanii seculari;
Vede Eufratul și Tigris, Nilul, Dunărea bătrână –
Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână. (M. Eminescu – Satira III)

Ah, sufletu-mi va vibra, răsfrânt,

În lacrimă, în sunet, în cuvânt. (M. Sorescu – Ah, Puntea…)

2
Și-n spaima ta să pregeți din nou și să te-nșeli,
— același om de lacrimi, de rugi și jurăminte. (Ion Vinea)

Trecutul nostru din astfel de cioburi,

poveste închegată din trudă și din lene,
zile și nopți, șoapte, blesteme și răchită. (Ion Vinea)

După numarul termenilor folositi pentru a realiza descrierea, epitetele pot fi simple (marea
înspumata), duble (marea alba, înspumata) sau triple (steluta rosie, strălucitoare de brad),
lanțurile de epitete conținând mai mult de trei termeni fiind numite pletore.

Epitetul =exprimă însușiri excepționale ale unor obiecte, punându-le într-o lumină
nouă, așa cum se reflecta în fantezia autorului:
substantiv+adjectiv/substantiv+de+substantiv/adverb+verb

Tipuri de epitet:
a) Cromatic=arata culoarea: “nuferi galbeni” „cercuri albe”
b) Personificator= adjectivul provine dintr-un verb la participiu: “izvoare zdrumicate”
c) Metaforic= contine o metafora: “cu-a mortii/ Neagra haina...”
d) Hiperbolic=contine o hiperbola: “Gigantica poart-o cupola pe frunte”
e) Onomatopeic=conține o onomatopee: “Ecou-i răspunde cu vocea vuindă”

Sub bolți încenușate păianjenul își țese

Dantela lui subțire din fire lungi și dese;
Căminul zace-n umbră posac…(Al. Macedonski – Castelul)

Un joc îngânând cu lemnoasele membre

sună târziu, nebunul, caldul septembre. (L. Blaga – Zi de septembre)

Din portalele-i de aur ca un soare răsărea,

Dar puternica lui ură era secol de urgie. (M. Eminescu – Memento mori)

A-ntristării neagră-aripă peste lume se întinde,

Totul tace, căci durerea este mută ca un gând. (M. Eminescu – La moartea principelui
Ştirbey)

Hiperbola= este un procedeu stilistic (figură de stil) prin care se exagerează intenționat
însușirile unei ființe sau caracteristicile unui obiect, fenomen, sau ale unei întâmplări, folosit
mai ales în opere literare cu scopul de a-l impresiona mai puternic pe cititor.: “plângea cu noua
rânduri de lacrimi”.

Sălbaticul vodă e-n zale și-n fier

Și zalele-i zuruie crunte,
Gigantică poart-o cupolă pe frunte,
Și vorba-i e tunet, răsufletul ger,
Iar barda din stânga-i ajunge la cer,
Și vodă-i un munte. (G. Coșbuc – Pașa Hassan)

3
Frumoasă cât eu nici nu pot
O mai frumoasă să-mi socot
Cu mintea mea. (G. Coșbuc – Nunta Zamfirei)

Sunt douăzeci și șapte de ani încheiați, de când pieri floarea Moldovei la Războieni. Trosnea
cetatea ridicată în pripă de slăvitul nostru voievod. Flăcările se înălțau până la cer. (A.
Vlahuță)

Inversiunea= schimbarea topicii obișnuite a cuvintelor pentru a evidenția o idee

artistica/sentiment: “mândrul întuneric”

Suavă urnă cu cenușă de plăceri. (V. Voiculescu – Ecce homo)

În vaduri ape repezi curg

Și vuiet dau în cale,
Iar plopi în umedul amurg
Doinesc eterna jale… (G. Coșbuc – Mama)

Cu o prună nu prea mare

Umpli rasă-o zăcătoare. (T. Arghezi)

Și pe la prânz, gângav și mohorât

Nici orologiul turlei nu știe ceasu-i cât. (T. Arghezi)

Ce-mi tot vorbești, tu ăla, de-ți lasă gura apă,

De-o cotonoagă veche, molatecă, de iapă? (T. Arghezi)

A scăpărat un fulger din cazna și-ntâmplare

Și fu decât și stânca și legile mai tare. (T. Arghezi – La Stele)

Eu, care-n poala asta de piele, răi și mari,

Am potrivit potcoave la zeci de armăsari! (T. Arghezi)

METAFORA

figură prin care se trece de la sensul obișnuit al unui cuvânt la alt sens impropriu, prin
intermediul unei comparații subînțelese (prescurtată)

Toată floarea cea vestită a întregului Apus,

Tot ce stă în umbra crucii, împărați și regi s-adună
Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună. (M. Eminescu – Scrisoarea III)

În exemplul de mai sus metafora uragan înseamnă război distrugător.

Dacă ar fi să imaginăm o comparație pentru acest exemplu, ea ar suna astfel: războiul

distrugător ca și uraganul. Din dorința de maximizare a expresivității, termenul care trebuie
comparat – război distrugător și elementul de legătură – ca și sunt eliminate, rămânând doar
însușirea termenului, uraganul – metafora.

4
Înțelegem această metaforă datorită contextului, din informațiile exprimate anterior de autor:
toată Europa creștină se pregătea să facă față armatelor (a ridica = a strânge, a aduna oaste)
Imperiului Otoman (semilună = simbolul Imperiului Otoman).

Tipuri de metafore:
a) Plasticizante= stilizeaza imaginea poetica și arata frumusetea: “noaptea își aprinde
farul tainic de lumină”
b) Revelatorii=simbolice=sporesc semnificațiile cuvintelor, scoțând la iveala ceva
ascuns în ele. Sunt folosite de Ion Barbu, Lucian Blaga si Tudor Arghezi, poeți
modernisti, dând ambiguitate textului.
Arată sinistrul: “Mama, tu ai fost odata mormantul meu./ de ce îmi e așa de teamă-
mama/ Sa parasesc iar lumina?”

Materia, în trecerea-i de om,

E-o pasăre ce plânge într-un pom. (M. Sorescu)

Gura ta sub firișoare-i

Pafta cu mărgăritare. (T. Arghezi)

Mi-e sufletul o mare ce clocotă-n apus. (Ion Voinea)

Oximoronul= alăturarea a doi termeni opuși ca sens, într-o structură

substantiv+adjectiv: “marmura caldă”

Și bogat în sărăcia-i ca un astru el apune (M. Eminescu – Epigonii)

Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace (M. Eminescu – Călin)

În cânturi răsunânde, suspine-armonioase… (M. Eminescu – La mormântul lui Aron Pumnul)

Iar râul suspină de blânda-i durere. (M. Eminescu – O călărire în zori)

Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie. (M. Eminescu – Venere și Madonă)

Un farmec trist și neînțeles

Puterea mea o leagă… (M. Eminescu)

Suferință, tu, dureros de dulce. (M. Eminescu – Odă în metru antic)

Personificarea= se atribuie însușiri omenești unor obiecte necuvântătoare. Este formată din
substantiv cu funcția sintactică de subiect care să nu fie om si verb:

“Arborii-n genunchi plîngeau”

Când însuși glasul gândurilor tace,
Mă-ngână cântul unei dulci evlavii. (M. Eminescu – Când însuși glasul)

Sara pe deal buciumul sună cu jale. (M. Eminescu – Sara pe deal)

5
…printre gratii luna moale
Sfiicioasă și smerită și-a vărsat razele sale. (M. Eminescu – Călin)

Un vânt răzleț își șterge lacrimile reci pe geamuri. ( L. Blaga – Melancolie)

Lumea curge nepăsătoare

Prin muzee,
Tablourile nu se mai satură
Privind afară din rame. (M. Sorescu – Perspectiva)

Cât de frumoasă te-i gătit ,

Naturo, tu! (G. Coșbuc – Vara)

… se oglindește cu mâhnire Cetatea Neamțului. (I. Creangă – Amintiri din copilărie)

Luncă, luncă, dragă luncă,

Rai frumos al țării mele. (V. Alecsandri – Lunca din Mircești)

Codrule cu râuri line,

Vreme trece, vreme vine,
Tu din tânăr precum ești
Tot mereu întinerești.

Repetiția=reluarea unui cuvânt sau a unui grup de cuvinte, pentru a accenutua un aspect
prezentat în opera: “Totul e alb[...]/Ca fantasme albe plopii”.

Diafora (gr. diaphora = „deosebire, diferență, dezacord”) este o figură de stil de nivel

lexico-semantic care constă în repetarea unui cuvânt în diverse categorii gramaticale și
nuanțe semantice.

Într-o altă exprimare, diafora înseamnă o folosire succesivă, în același context, a unui cuvânt
cu două înțelesuri. Cuvântul care se repetă capătă, prin context, o nuanță fină, de înțeles
diferit.

Exemple de diaforă

Numai eu, rămas același,

Bat mereu același drum. (M. Eminescu – Pe aceeași ulicioară…)

Și-am ispășit
cu suferinți-o mie,
Am ispășit
Cu câte-o bucurie. (L. Blaga)

Mai bine tu singur decât singur în doi. (T. Mușatescu)

6
Sunt rațiuni ale inimii pe care rațiunea nu le cunoaște. (Pascal – Cugetări)

La pământ mai că ajunge al ei păr de aur moale,

Care-i cade peste brațe, peste umerele goale.
Astfel vine mlădioasă, trupul ei frumos îl poartă,
Flori albastre are-n păru-i și o stea în frunte poartă. (M. Eminescu – Călin)

Invocația retorică (fr. invocation, [Link] = „chemare”, „rugă”) este o figură de stil de

nivel logic și de compoziție care constă într-o rugăminte adresată unei persoane absente sau
imaginare (muză, divinitate, erou) pentru a primi ajutor în rezolvarea unei probleme.

Prin acest procedeu retoric, de fapt, nu se așteaptă intervenția persoanei invocate, invocația
este doar un termen de raportare. Individualitatea și personalitatea celui invocat orientează
stilistic textul în care este folosit procedeul.

Exemple de invocație retorică

Cântă, zeiță, mânia ce-a prinse pe-Ahil Peleianul,

Patimă crudă ce-Aheilor mii de amaruri aduse;
Multe vieți de viteji și trimise pe lumea cealaltă,
Trupul făcându-le hrană la câini și la feluri de păsări… (Homer – Iliada)

Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punînd mîna pe ei,

Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei,
Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni! (M. Eminescu – Scrisoarea III)

Muză! ce lui Omir odinioară

Cântași Vatrahomiomahia,
Cântă și mie, fii bunișoară,
Toate câte făcu țigănia!… (I. Budai-Deleanu – Țiganiada)

Sinecdoca (fr. synecdoque, gr. synekdoche = „cuprindere la un loc”, „ceea ce se înțelege la un

loc”) este o figură de stil de nivel lexico-semantic prin care un termen este înlocuit cu alt
termen cu care se află în relație de contiguitate (cu care are elemente comune).

Figură de substituție, prin care se denumește un obiect cu numele altuia aflat într-un raport de
„cuprindere” organică, sinecdoca exprimă:

– întregul prin parte, pluralul prin singular, genul prin specie

– partea prin întreg, specia prin gen, obiectul prin materialul din care e confecționat, obiectul
prin însușirea lui, persoana prin instrumentul folosit [vezi mai jos exemple pentru toate
cazurile enumerate anterior]

Exemple de sinecdocă

Zvârli lui Hades suflete viteze, fără număr. (Homer – Iliada / substituirea întregului prin
parte)

7
Cei ce-au știut mălaiul doar din veac
Mai au în sărbători și cozonac. (M. Beniuc – Mesaj / substituirea întregului prin parte)

Cum te găsești ușoară zburătoare,

Zăcând aici pe o margine de drum. (T. Arghezi – Lumină lină / substituirea genului prin
specie)

Nu-i toamnă? Să ne facem din noi un adăpost

Și s-adunăm deșertul, la cald, pe lângă case. (T. Arghezi – Poate că este ceasul / substituirea
părții prin întreg)

E cerul încă plin de stele

Și câmpul încă plin de roze (Al. Macedonski – Noaptea de mai / substituirea speciei prin gen)

Intrase sabie în țară…

Zaveră… ciumă… jaf și pară! (Șt. O. Iosif – E mult de-atunci / substituirea persoanei prin
instrumentul folosit)

Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium,

Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă. (M. Eminescu – Scrisoarea III)

Și-a fost de veste lumea plină

Că steagul turcului se-nchină. ([Link]șbuc – Trei Doamne, și toți trei / substituirea pluralului
prin singular)

Metonimia (gr. metonymia = „înlocuiea unui nume cu altul”) este figură de stil de nivel

lexico-semantic prin care un termen este înlocuit cu alt termen cu care se află în relație
oarecare.

Prin metonimie pot fi înlocuite: efectul cu cauza, cauza cu efectul, opera cu autorul, autorul cu
opera, conținutul cu cel care conține etc

Pâinea fierul o rodește,
Tot cu fierul o păstrăm. (C. Bolliac)

La noi sunt lacrimi multe. ([Link])

Bătrânele aripi ale lui Don Quijote

agonizează… (M. Sorescu)

Abia urcă Primăvara din pământ. (V. Voiculescu)

Apoi cofița întreagă-o beau. (V. Alecsandri)

Un gând mă-așteaptă-n Eminescu,
O soție se zbate-n Donici. (H. Furtună)

Tu pari un șir de caravane ce duc Saharei din mâncare. (I. Minulescu)

8
9