Stanciu Oana Iuliana

Master: Limba română actuală – structură, dinamică și funcționalitate

Anul al II-lea

REPETIȚIA

Termenul repetiție provine din fr. repetition și se definește, conform Dicționarului

Explicativ al Limbii Române, astfel:

REPETÍȚIE, repetiții, s. f. 1. Repetare, reluare a acelorași vorbe, idei, acțiuni etc. 2.

Procedeu sintactic-stilistic care constă în întrebuințarea de două sau de mai multe ori a
aceluiași cuvânt sau a aceluiași grup de cuvinte, pentru a exprima durata, intensitatea,
distribuția, progresia, succesiunea, periodicitatea sau pentru a sublinia o idee.

În GA, repetiţia este definită ca “procedeu sintactic care constă în folosirea unui
cuvânt sau a unui grup de cuvinte de două sau de mai multe ori la rând cu scopul de a se exprima
aspectul durativ al unei acţiuni, intensitatea unei acţiuni sau a unei calităţi, precum şi numeroase
sensuri, legate de obicei de circumstanţe, ca: distribuţia, progresia, succesiunea, periodicitatea
etc.” (GA, p. 407). În funcţie de formă, se disting: repetiţia imediată şi repetiţia la distanţă,
respectiv repetiţia cu subînțelegere.
Ca figură de stil, repetiţia are rolul de a relua cu intenţie unul sau mai multe cuvinte,
chiar şi propoziţii sau fraze, spre a se îndrepta astfel atenţia către anumite stări sufleteşti, către
situaţii considerate importante de cel care face repetiţia.

Repetiţie imediată apare, de exemplu, în versul popular:

„Şi s-au dus, s-au dus, s-au dus

Pân' ce soarele au apus" (Vasile Alecsandri, Poezii poporale).

Repetiţie la distanţă întâlnim în următoarea strofă:

„Dormeau adânc sicriile de plumb 

Şi flori de plumb şi funerar vestmânt 
Stăm singur în cavou... şi era vânt...
Şi scârtiâiau coroanele de plumb" (George Bacovia, Plumb)
 În poeziile cu formă fixă, precum glosa şi rondelul, repetarea unor versuri este
obligatorie. In glosă, fiecare vers din prima strofă trebuie reluat la sfârşitul tuturor strofelor care
continuă poezia.
În rondel, primele două versuri trebuie repetate la mijlocul şi la sfârşitul poemului.

Repetiţia cu subînţelegere:
Vai de mine şi de mine; vede altă bâzdâganie şi mai şi.

Repetitia, ca procedeu stilistic, poate apărea la toate nivelurile limbii (fonetic,

morfologic, lexical si sintactic), și constă în reluarea unui sunet, a unei forme gramaticale, a unui
cuvânt sau a unei structuri sintactice.

La nivel sintactic, există trei tipuri de repetiție: f o n e t i c ă , l e x i c a l ă

ş i gramaticală, care aparţin celor trei niveluri lingvistice, după cum precizează Mihaela Mancaş
şi Liliana Ionescu Ruxăndoiu, autoarele DSL.

Repetiția fonetică se realizează, de exemplu, prin aliterație (vâjâind ca vijelia și

ca plesnetul de ploaie…) sau prin asonanță (variant vocalică a aliteratiei ( Apele plâng clar
izvorând din fântâne…, sapa si lopata…, ca vodă prin lobodă).

Repetiţia lexicală are forme organizate (la început sau la sfârşit de vers: Păreri de
rău, păreri de rău – Voi sunteţi negrele tarife…Minulescu; N-a fost nimic din ce-a putut să fie /
Şi ce-a putut să fie s-a sfârşit – Minulescu).

Repetiţia gramaticală reprezintă “reluarea aceluiaşi radical în cuvinte diverse sau

a aceluiaşi cuvânt în forme gramaticale diferite…om de omenie, a cânta un cântec, Cântarea
Cântărilor, la urma urmelor, minunea minunilor)” (DSL, repetiţie).

Repetiţia morfologică se realizează prin repetarea oricărei părţi de vorbire:

“substantiv (Ion, când m-a văzut, Ion s-a speriat), articol (Era un…un coate-goale), adjectiv
(Avea o fată frumoasă, frumoasă), pronume (O va cumpăra-o), numeral (Veneau două câte
două), verb (Şi vorbea, vorbea, vorbea), prepoziţie (Are nevoie de mere, de pere, de prune),
interjecţie (Venea încet pâş, pâş, pâş), conjuncţie (Ori mănânci, ori te culci)” (ELR, repetiţie).

Prin repetiţie sintactică “rezultă o parte de propoziţie repetată: subiect ( Ion,

când m-a văzut, Ion s-a speriat), nume predicativ (Era mare, mare), atribut (O casă mică,
mică…), apoziţie (M-am întâlnit cu Ion, Ion cu prietena lui), complement direct (O va afla-
o), complement indirect (Băiatului, nu i-o dau băiatului), circumstanţial (Am pus-o acum
cinci minute aici pe masă, pe masă aici)” (ibidem)
Strict formal, cele două subtipuri ale repetiţiei gramaticale se realizează ca:
repetiţie dublă (o casă mare, mare), triplă (O casă mare, mare, mare) sau imediată (am
pus-o pe masă, pe masă aici) şi la distanţă (am pus-o aici pe masă, pe masă aici)
 Repetiţia aceleiaşi unităţi cu funcţii sintactice diferite este tautologia (Casa e
casă, masa e masă, Am spus ce-am spus)
Limba română actuală cuprinde reguli potrivit cărora repetiţia este obligatorie,
dar o tendinţă de a nu repeta unele dintre părţile de vorbire exemplificate mai jos se
manifestă (prepoziţia, articolul, în special, rar, auxiliarul). Sunt obligatorii:
- repetarea prepoziţiei înaintea fiecăruia dintre termenii coordonaţi (Cărţile de citire şi
de matematică)
- repetare articolului posesiv înaintea fiecăruia dintre termenii coordonaţi (Nu am aflat
răspunsul tău, al Mariei şi al Simonei)
- repetarea auxiliarului când sunt coordonate două verbe (Am citit şi am scris)
- repetarea conjuncţiei să în faţa fiecărui dintre verbele coordonate (Vreau să vin şi să
vorbesc cu tine)

Nu în ultimul rând, ca figură de stil, în poezie, repetiția susține ritmul și cadența

versurilor, iar în proză întărește imaginea.

Exemplu:

Doină, doină, cântec dulce!

Când te-aud nu m-aș mai duce.
Doină, doină, vers cu foc!
Când răsuni eu stau pe loc. (Mihai Eminescu, Doină)
 BIBLIOGRAFIE

1) Gramatica limbii române, ediţia a II-a, vol. al II-lea, Bucureşti, 1966, P. 407-415
2) Coteanu, Ion, Stilistica funcţională a limbii române, stil, stilistică, limbaj, Bucureşti,
Editura Academiei, 1973, p. 97
3) Academia Română, Dicționarul Explicativ al Limbii Române