 Elemente de versificație: structură, rimă, măsură, ritm

Versificația este cunoscută și sub numele de prozodie (cuvântul provine din limba

greacă, prosodia semnificând intonare sau accentuare). Aceasta este o știință care se ocupă cu studiul
duratei silabelor și a vocalelor din cadrul acestora, în diverse segmente ale cuvintelor. Aceasta se
realizează în contextul anumitor limite, care presupun o metrică de calitate. 
Definiția generală a versificației este „totalitatea tehnicilor presupuse de scrierea versurilor și
realizarea rimei”. Aceasta reprezintă un ansamblu de norme stabilite în timp de către poeți în scrierea
poeziilor. 

 Noțiuni de versificație
Structura 
 Structura unei poezii presupune întotdeauna prezența versurilor și, adeseori, pe cea
a strofelor.
 Versul reprezintă un rând din cadrul unei poezii. Versul respectă (sau nu) anumite reguli
privind ritmul, rima și măsura. În funcție de respectarea acestor norme, versurile pot fi:
o Libere
Versurile libere sunt acelea care respectă numai anumite norme legate de ritm, rimă și măsură. Felul
și numărul regulilor respectate (sau nerespectate) depinde în totalitate de autorul operei.
o Albe 
Versurile albe sunt cele fără rimă. Ele se întâlnesc mai ales în poezia modernistă și în cea
postmodernistă.
 Strofa reprezintă o grupare de versuri, fiind delimitată grafic de alte strofe printr-un spațiu alb. 
În funcție de numărul de versuri dintr-o strofă, acestea pot fi:
1. Monostihuri - strofe a câte un singur vers
2. Distihuri - strofe a câte două versuri
3. Terține - strofe a câte trei versuri
4. Catrene - strofe a câte patru versuri
5. Cvinarii - strofe a câte cinci versuri
6. Sextine - strofe a câte șase versuri
7. Septete - strofe a câte șapte versuri
8. Octave - strofe a câte opt versuri
9. None - strofe a câte nouă versuri
10. Decime - strofe a câte zece versuri
 Rima reprezintă identitatea silabelor (și a sunetelor corespunzătoare acestora) de la finalul a două
sau mai multe versuri, începând cu ultima vocală accentuată.
 Dacă rima nu este perfectă, atunci avem de-a face cu o asonanță. În acest caz, ultimele
vocale ale versurilor, precum și (aproximativ) consoanele se potrivesc unele cu celelalte.
În funcție de modul în care versurile se potrivesc, rima poate fi:

 Monorimă - apare la mai multe versuri care se succed, fiind caracteristică poeziilor și
creațiilor populare.
Exemplu:
„Și pe iarbă cum ședea,
Mândră masă-și întindea
Și tot bea și veselea
Și din gură-așa zicea:” („Toma Alimoș”)

 Îmbrățișată - primul vers rimează cu al patrulea, în timp ce al doilea vers rimează cu cel
de-al treilea.
Exemplu:
„Femeie - mască de culori,
Cocotă plină de rafinării -
Tu, care țipi la desfrânări târzii,
Pe visători, cu greu, îi înfiori…” (George Bacovia, „Contrast”)

 Împerecheată - versurile rimează două câte două: primul cu al doilea, al treilea cu al

patrulea.
Exemplu:
„Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi și la durere.
Unde-s doi, puterea crește
Și dușmanul nu sporește!” (Vasile Alecsandri, „Hora unirii”)

 Încrucișată - primul vers rimează cu al treilea, iar cel de-al doilea rimează cu cel de-al
patrulea
Exemplu:
„Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ține toate minte
Și ar sta să le asculte?...” (Mihai Eminescu - „Glossă”)
 Variată (sau amestecată) - se îmbină diferite tipuri de rimă, fără a se ține cont de o
anumită ordine prestabilită a acestora.
Exemplu:
„Bursucului îi venise rândul și el să domnească
Peste un pogon de tufe, în pădurea părintească,
Pe marginea unei ape. Regatul îi era mic
Și acei ce îl văzură
Toți într-o unire zic
Că nu era alt nimic
Decât o miniatură.” (Grigore Alexandrescu - „Bursucul și vulpea”)
 Măsura 
Măsura este reprezentată de numărul silabelor unui vers. În general, în poezii, versurile au aceeași
măsură (fie luate împreună, fie două câte două). Există, însă, numeroase excepții, astfel încât măsura
versurilor poate varia.
 Ritmul 
Ritmul este cadența sau succesiunea regulată a unor silabe neaccentuate, precum și a pauzelor
dintr-un vers. 
Un concept aflat în strânsă legătură cu ritmul este unitatea metrică. Aceasta reprezintă o grupare
de silabe accentuate și neaccentuate care se repetă la intervale regulate în cadrul unui vers.
Unitățile metrice utilizate cel mai des în literatura română sunt: troheul, iambul și amfibrahul.
Ritmurile corespunzătoare acestora sunt:
 Ritmul trohaic - este un ritm vioi, ce oferă impresia de coborâre, întrucât începe cu o silabă
accentuată;
- este specific atât literaturii populare, cât și celei culte
Exemplu:
„Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură,
Prevestind un soare dulce cu lumină și căldură,
În curând și el apare pe-orizontul aurit,
Sorbind roua dimineții de pe câmpul înverzit.” (Vasile Alecsandri, „Dimineața”)
 Ritmul iambic - este un ritm grav, care creează impresia urcării, întrucât începe cu o silabă
neaccentuată;
- este specific acelor opere în versuri care presupun exprimarea unor sentimente puternice și
profunde, precum meditația sau elegia.
Exemplu:
 „Copacii albi, copacii negri
Stau goi în parcul solitar
Decor de doliu funerar ...
Copacii albi, copacii negri.” (George Bacovia, „Decor”)
 Ritmul amfibrahic - implică succesiunea picioarelor trisilabice în care cea de-a doua silabă este
accentuată și se află între două silabe neaccentuate.
Exemplu:
„Un bou ca toți boii, puțin la simțire,
În zilele noastre de soartă-ajutat,
Și decât toți frații mai cu osebire,
Dobândi-n cireadă un post însemnat.” (Grigore Alexandrescu, „Boul și vițelul”)