Începuturile literaturii în Roma Antică sînt legate de apariţia scrierii latine.

Cel mai vechi monument al

poeziei latine sînt discursurile politice. Cucerirea Italiei între secolele IV – III î.Hr. a favorizat contactul
oraşelor din sudul Peninsulei Apenine cu civilizaţia greacă. Livius Andronicus (280 – 200 î.Hr.), originar
din Tarent, este autorul primei tragedii scrise în limba latină, traducător în latină al Odiseei, care s-a bucurat
de o largă circulaţie pînă în secolul I î.Hr., contribuind la iniţierea publicului roman cu bogăţia tezaurului
cultural elen. Literatura latină este reprezentată de lucrările lui Plautus (250 – 184 î.Hr.), şi comediile lui
Terenţiu (190 – 159 î.Hr.). Comediile scrise de Plautus au la bază subiecte greceşti adaptate limbii latine,
unde dramatismul se îmbină cu satira şi umorul.
Domnia împăratului Octavian Augustus a reprezentat secolul de aur al poeziei romane. Ideologii acestei
noi epoci au fost Vergiliu şi Horaţiu.

Vergiliu (70 – 19 î.Hr.) în creaţia sa glorifică vechile tradiţii şi

curajul romanilor. Poemele pastorale Bucolicele şi Georgicele descriu viaţa de la ţară şi muncile
agricultorului. Poemul Eneida este consacrat eroului troian Enea, care, conform tradiţiei, a fondat Roma şi
a cărui descendenţă şi-o atribuia marile familii romane. Vergiliu conturează în Eenea modelul exemplar al
cetăţeanului roman, înzestrat cu virtuţi precum simplitatea, pioşenia, respectul valorilor morale,
responsabilitatea şi umanitatea.
Horaţiu (65 î.Hr. – 8 d. Hr.), un alt mare poet al epocii, autorul Epistolelor, abordează tema
comportamentului şi destinului uman, opunînd viciilor idealul omului moral şi înţelept. Culmea creaţiei lui
Horaţiu o constituie Odele dedicate Romei, istoriei şi mitologiei ei, dar şi viitorului măreţ care îi este
predestinat.
Publius Ovidius Naso (43 î.Hr. – 17 d.Hr.) este ultimul mare poet liric din epoca lui Augustus. Este autorul
elegiilor, dar şi a poemului epic Metamorfozele, care include legende despre prefacerile cunoscute în lume,
începînd cu crearea Universului. Ovidiu a fost exilat la Tomis (Constanţa), unde a compus două cicluri de
scrisori în versuri, Tristele şi Ponticele, inspirate de dorul de Roma.
În secolul al VI-lea î.Hr. apar primele opere în proză, descrieri de călătorii, fapte şi povestiri din trecut, pe
care autorii nu doar le readu, ci şi le analizează încercînd să deosebească adevărul de mit. Herodot din
Halicarnas (484 – 425 î.Hr.) este autorul primei opere istorice, redactînd istoria popoarelor cu care a intrat
în contact în timpul călătoriilor sale în Egipt, Babilon, Persia, litoralul Mării Negre. Realizînd pentru prima
dată o expunere sistematică a faptelor istorice, Herodot a fost supranumit de urmaşi „părintele istoriei”.
Herodot a acordat atenţie campaniei regelui persan Darius I împotriva sciţilor, menţionîndu-i pe traci şi
geţi. Subiectul central al lucrării lui Herodot îl reprezintă războaiele greco-persane. Autorul explică de ce
au luptat grecii cu perşii şi de ce Imperiul Persan a fost învins de cetăţile greceşti. În opera sa adesea mitul
se împleteşte cu realitatea.
O altă atitudine faţă de istorie are Tucidide (460 – 396 î.Hr.), care pune bazele metodei istorice europene
în opera sa Istoria războiului peloponesiac. El nu se arăta interesat de vremurile învăluite în legendă fiind
preocupat de evenimentele al căror contemporan a fost. Tucidide scoate zeii în afara povestirii istorice
considerînd că istoria o făuresc nu zeii, ci oamenii ghidaţi de propriile interese.
Cato cel Bătrîn (234 – 149 î.Hr.) este primul istoric care scrie în limba latină într-o perioadă cînd Roma
exercită o influenţă preponderentă asupra Occidentului. În afara discursurilor politice, opera sa cea mai
importantă este Originile, unde relatează istoria Romei de la fondarea cetăţii pînă în anul 149 î.Hr.
Titus Livius (59 – 17 î.Hr.) devine istoricul oficial al epocii sale. El redactează o istoriei a Romei (De la
fundarea Romei) în 142 de cărţi din care s-au păstrat doar 85. Istoria Romei oferă autorului prilejul de a
contura personalitatea poporului roman, subliniindu-i trecutul demn, eroismul, tenacitatea, respectul pentru
adevăr. Această operă materializează concepţia istorică a epocii.

Isoria scrisului
Istoria scrisului cuprinde diferite sisteme de scriere, primele apărute în epoca bronzului (sfârșitul
mileniului al IV-lea î.Hr.). În general este acceptat faptul că adevărata scriere a limbii (nu doar a
numerelor) a fost inventată în mod independent în cel puțin două locuri: Mesopotamia (în special
în Sumerul antic) în 3200 î.Hr. și în Mesoamerica în 600 î.Hr.. 12 scrieri mesoamericane sunt
cunoscute, cea mai veche fiind cea olmecă sau cea zapotecă, ambele din Mexic.
În unele cazuri cercetătorii civilizațiilor antice consideră scrierea drept elementul de diferențiere între
„oraș” și „sat”. Acești cercetători definesc „satul” ca fiind așezarea în care nu au avut loc schimburi
de informații scrise, în timp ce „orașul” este așezarea în care este folosită scrierea pentru schimburi
de informații și pentru înregistrarea acestora.
După unele izvoare antice (Caiu Corneliu Tacit, Dionis din Alicarnas) exista o tradiție potrivit căreia
scrisul a fost introdus în Peninsula Italică din timpurile eroice (în epoca mitică dinaintea istoriei). Deși
ideea este fantezistă, s-au găsit totuși în insulele Eolie (sau Lipari) cioburi de ceramică produse local
cu semne de scriere miceniană ceea ce dovedește o infiltrație egee în Italia undeva în jurul secolului
al XIV-lea î.Hr.[19] Sursele latine (Marcus Tullius Cicero, Titus Livius, Tacit), dar și datele arheologice,
confirmă că apariția scrierii alfabetizate a avut loc la sfârșitul secolului al VIII-lea î.Hr. - de-a lungul
secolului al VII-lea î.Hr.. Din alfabetul calcidezilor care au întemeiat o colonie la Cuma[20] a derivat
alfabetul etrusc care a apărut în jurul anului 700 î.Hr., o tăbliță de fildeș datată în această perioadă și
conținând un text în limba etruscă se află la biblioteca Marsiliana d'Albegna, Toscana.[21]. Alfabetul
grec a fost adaptat cerințelor limbii etrusce, care era diferită structural de cea greacă.
Romanii au împrumutat alfabetul grecilor din Cuma, dar nu se știe sigur dacă direct sau prin
intermediul etruscilor.[22]
Romanii foloseau diferite materiale pentru a scrie: tăblițe din lemn pe care scriau cu pensula, cioburi
de vase și scoici pe care scriau cu pana (un fel de trestie) sau tăblițe de lemn acoperite cu un strat
de ceară pe care scriau cu stiletul (un fel de ac). Tăblițele de lemn acoperite cu ceară erau folosite la
luarea notițelor, pentru socotit sau la școală, se legau des pentru a se obține diptice sau poliptice.
Ca și în Grecia, nu se știe când a fost introdus papirusul, dar romanii l-au numit „volumen” și-l
foloseau des la scrierea cărților, iar în epoca imperială a fost folosit și la nevoi domestice, scrisori,
documente legale.