TEMA : Figuri de stil si procedee de expresivitate

Figuri de stil si procedee de expresivitate

Figurile de stil– sunt procedee prin care se modifică înțelesul propriu al unui
cuvânt sau construcția gramaticală uzuală pentru a da mai multă forță unei imagini sau
expuneri. Sunt „mutarea iscusită a unui cuvânt sau a unei expresii din înțelesul său
propriu într-un alt înțeles.‖ (Quintilian). „Expresii într-un fel neconform cu natura‖
(Teofrast).
Clasificare:
a. Figuri de stil la nivelul literelor
Aliterația constă în repetarea consoanelor sau silabelor inițiale: „Prin vulturi
vântul viu vuia,/Vrun prinț mai tânăr când trecea.‖ (George Coșbuc, Nunta Zamfirei)
Asonanța constă în repetarea unor vocale cu efect sonor. „Toate păsările
dorm,/ Numai una n-are somn.‖
Onomatopeea este un cuvânt alcătuit pe modelul armoniilor imitative, prin care
se imită sau sugerează sunete naturale:„Tropotele de pe coridor i-au determinat să iasă
din sala de ședințe.‖
Sincopa constă în eliminarea unui sunet sau grup de sunete în interiorul unor
cuvinte:„dom‘le, mulț’im‖(în loc de mulțumim)
Afereza constă în eliminarea unui sunet sau grup de sunete de la începutul unui
cuvânt:‘nalt, ‘ngrămădeală
Apocopa constă în căderea unui sunet sau grup de sunete de la sfârșitul unui
cuvânt: copilu‘, săru‘ mâna
b. Figuri de stil la nivel morfologic și sintactic (gramaticale)
Repetiția constă în repetarea unui cuvânt sau a unei expresii în diferite poziții
ale enunțului. La rândul ei, poate apărea în forma de:
Anafora – care constă în repetarea unui cuvânt sau a unei expresii în propoziție
și a unor propoziții în frază, pentru a accentua o anumită idee: Era casa pe care și-o
dorise din copilărie, casa pe care o visase de atâtea ori, casa pe care de atâtea ori o
desenase, casa perfectă; casa pe care nu și-o putea însă permite.
Epifora– care constă în reluarea unui cuvânt la sfârșitul unei propoziții sau a
unei propoziții la sfârșit de frază: În guvern se fură, în parlament se fură, în justiție se
fură, până și din Biserică se fură.
Anadiploza– care constă în reluarea ultimei părți dintr-o propoziție în propoziția
următoare: Au năpustit în biroul directorului angajații, angajați care nu și-au primit
salariile de trei luni.
 Antanaclaza – care permite realizarea unor jocuri de limbaj prin repetarea unui
cuvânt, figură de stil bazată pe polisemie și omonimie: În acestă problemă ar trebui să
arate că este moț și nu cu moț.
Enumerația constă în prezentarea succesivă a unor fapte sau aspecte. Relația
ce se stabilește între termenii enumerării este una de coordonare. Enumerarea poate fi
întâlnită sub formă de:
 Polisindet – enumerație în care elementele enunțului sunt legate prin conjuncții:
Nici nu mai vrea să locuiască împreună cu părinții, nici singură nu vrea să stea.
 Epimona– constă în utilizarea în mod excesiv a conjuncțiilor coordonatoare: Fata
asta este și inteligentă, și frumoasă, și harnică, și tot ce-ți poți dori.
Asindetul constă în suprimarea conjuncțiilor coordonatoare dintre cuvinte sau
dintre propoziții:Toți, politicieni, manifestanți, polițiști, au cântat împreună până au
răgușit.
Elipsa constă în suprimarea unei părți din enunț, pentru că este neesențială sau
se poate deduce din context: Primul motiv vi l-am explicat. Iar al doilea derivă direct din
primul. (Se evită repetarea cuvântului motiv).
Aposiopeza este procedeul de întrerupere a enunțului, parte omisă fiind
considerată de prisos sau subînțeleasă: Banca i-a anunțat de furtul din conturi. Cine
însă le va da banii înapoi…
Brahilogia constă în evitarea reluării în enunț a unor termeni exprimați anterior:
Unii studenți au lipsit de la conferință, alții au fost prezenți și foarte activi.
Anacolutul este o construcție gramaticală greșită, ce ilustrează lipsa de cultură
sau lipsa de logică a unor enunțuri formulate de unele persoane: Norocul, lui nu-i
trebuie ochi. „Pietrișul roșu, boabe, al grădinii/ Îi sunt bătuți și risipiți ciorchinii.” (T.
Arghezi)
Inversiunea constă în răsturnarea cuvintelor în propoziție, pentru a pune în
evidență un anumit termen: Impertinentul participant a fost scos afară din sala de
conferințe.
Hiperbatul este o inversare în topica normală prin care termenul asupra căruia
se dorește atragerea atenției este plasat în final: Cine până la ora aceasta nu știe
despre ce e vorba, va afla acum: discutam despre rolul Bisericii în stat.
Apostrofa este o întrerupere a expunerii în care vorbitorul adresează unui
interlocutor (prezent sau absent) o întrebare, afirmație sau exclamație: Campania lor a
avut rezultate foarte bune, dar cred oare domnii directori ai companiei că ne pot minți
pe față?
Interogația retorică este o întrebare la care nu se așteaptă răspuns, acesta
fiind evident și cuprins sau sugerat în enunț: Poate cineva învăța într-o zi ceea ce noi
studiem de ani buni?
Invocația retorică este o rugăminte adresată divinității, muzelor sau unor
persoane reale pentru a cere ajutor: „Cum nu vii tu,Țepeș Doamne, ca punând mâna pe
ei/ Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei” (M. Eminescu, Scrisoarea III)
Eufemismul– constă în îndulcirea unei expresii dure sau jignitoare, prin
înlocuirea ei cu alta: și-a pierdut viața, în loc de a murit.
 Gradația– constă în trecerea treptată, ascendentă sau descendentă, de la o idee
la alta și prin care se urmărește scoaterea în evidență a ideii sau nuanțarea exprimării:
„Călăreții împlu câmpul și roiesc după un semn/ Și în caii lor sălbatici bat cu scările de
lemn;/ Pe copite iau în fuga fața negrului pământ,/ Lănci scânteie lungi în soare, arcuri
se întind în vânt;”(M. Eminescu, Scrisoarea III)
Imprecația– figură de stil prin care se exprimă, sub formă de blestem, dorința
pedepsirii unei persoane: „Te blestem sa te-mpuți pe picioare./ Să-ți crească măduva,
bogată și largă,/ Umflată-n sofale, mutată pe targă.” (T. Arghezi, Blesteme)
Invectiva– Exprimarea violentă, apostrofă necruțătoare la adresa unei persoane
etc.: „Prea v- ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei,/ Ca să nu s-arate-odată ce
sunteți – niște mișei!” (M. Eminescu, Scrisoarea III)
c. Figuri de stil la nivel semantic sau figuri de cuvânt (de gândire)
Comparația este una dintre cele mai frecvente figuri de stil și constă în
alăturarea a doi sau mai mulți termeni cu scopul evidențierii primului termen, dar nu se
poate scrie decât sub forma epitetului personificator pentru a se alătura figurii de stil:
„Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic”― (M. Eminescu, Călin – file din poveste)
Metafora este figura de stil prin care se trece de la sensul obișnuit al unui
cuvânt la alt sens, prin intermediul unei comparații subînțelese. Procesul de realizare a
metaforei constă în punerea semnului identității între două obiecte diferite (lucruri,
ființe, persoane) prin numele lor, pe baza unei analogii: „Lună tu, stăpân-a mării, pe a
lumii boltă luneci.” (M. Eminescu, Scrisoarea I).
Metafora este o figură de stil esențială, întrucât ea stă la baza altor figuri, cum sunt
personificarea, alegoria, metonimia, sinecdoca, epitetul. A fost o figură centrală a
retoricii antice, considerată de spaniolul Ortega y Gasset „ cea mai mare putere a
omului, înrudită cu vrăjitoria”.

Clasificarea metaforei

 Clasificarea, după Ortega y Gasset, – în metafora conștiinței-tablă (metaforă

simplă cu o singură semnificație; sens denotativ – propriu) și metafora
conștiinței-vas (metaforă complexă cu mai multe semnificații; sens conotativ)
 Clasificarea, după Tudor Vianu, – în metaforă explicită și metaforă implicită – in
absentia (alcătuită dintr-un singur cuvânt cu valoare de sugestie, de regulă pe
lângă o construcție verbală; se aseamănă cu simbolul)
 Clasificarea, după Lucian Blaga, – în metaforă plasticizantă și metaforă
revelatorie.
Epitetul este figura de stil constând în determinarea unui substantiv sau verb
printr-un adjectiv, adverb etc., menit să exprime acele însușiri ale obiectului care
înfățișează imaginea lui așa cum se reflectă în simțirea și fantezia scriitorului: „În seara
răzvrătită care vine/ De la străbunii mei până la tine/ […]/ Durerea noastră surdă și
amară”― (T. Argezi, Testament)
Nu orice element determinant (adjectiv sau adverb) este epitet mai ales în situații în
care determinarea este neutră din punct de vedere stilistic, fără să implice participarea
imaginației sau afectivității scriitorului:„[…] și părinții, și frații, și surorile îmi erau
sănătoși.”― (I. Creangă, Amintiri din copilărie)

Epitetele au rolul important de plasticizare a imaginii artistice precum și cel de atragere

a cititorului.

Metonimia -figură de stil înrudită cu metafora, care constă în înlocuirea unui

nume (ce desemnează o realitate A) cu altul (ce desemnează o realitate B) cu care se
găsește într-o relație logică: „La noi sunt cântece și flori,/ Și lacrimi multe, multe…”
(Goga). Există metonimie de nume: Citiți-l pe Cicero!, metonimie de timp: Te voi plăti la
seceriș.; de loc: Iisus galileanul, „Și Cotnarul în pahare/ Ca să se toarne” (I. Pillat),
bazată pe relația conținut- conținător: o sticlă de vin.
Metonimia poate exprima: 1) Cauza prin efect; 2) Efectul prin cauză; 3) Denumirea
recipientului în locul conținutului 4) Semnul în locul obiectului semnificat.

Sinecdoca este o figură de stil care constă în lărgirea sau restrângerea sensului

unui cuvânt prin folosirea întregului în locul părții (și invers), a particularului în locul
generalului, a materiei din care este făcut un lucru în locul lucrului însuși etc. Astfel, în
expresia „50 de capete de vite”―, „capete”― este folosit pentru a desemna animalele
cu totul. În propoziția „Această firmă deține cele mai bune creiere din țară.”―,
„creiere”― desemnează oamenii cu cele mai strălucite minți.
Personificarea este figura de stil (procedeul artistic) prin care lucrurilor,
obiectelor li se atribuie însușiri umane.
exemple: norii plâng; soarele râde; stelele clipesc; păsărelele șoptesc; vântul aleargă;
sălciile triste;

Hiperbola este un procedeu artistic prin care se exagerează intenționat, mărind

sau micșorând, trăsăturile unei ființe, ale unui lucru, fenomen, sau eveniment, pentru a-
i impresiona pe cititori.
Ex: „Gigantică poartă-o cupolă pe frunte,” (G.Coșbuc „Pașa Hassan”)

Antiteza este o figură de stil care constă în opoziția dintre două cuvinte, fapte,
personaje, idei, situații. În creația lui M. Eminescu antiteza apare și în formularea unor
titluri: Venere și Madonă, Înger și demon, Împărat și proletar. Alte exemple: „Ea un
înger ce se roagă – El un demon ce visează;/ Ea o inima de aur – El un suflet apostat.”
(M. Eminescu)
Alegoria presupune folosirea unei suite de comparații, metafore, personificări
care împreună exprimă într-o formă figurată idei, realități care de obicei nu sunt numite
ci trebuie deduse. Un exemplu de alegorie ar fi fabula, care prezentând lumea
animalelor ne vorbește de lumea oamenilor.