Moduri de expunere

~ Teorie ~

MODURI DE EXPUNERE

Naraţiunea- un mod principal de expunere în opere epice

Caracteristici:
–există povestitor, personaje şi acţiune
–relateaza fapte și întâmplări
–există un subiect (cu momentele subiectului)
–acțiunea e plasată într-un context spațio-temporal
–există conflicte care pun în mișcare acțiunea
–acțiunea este redată prin predominanța verbelor
-naraţiunea alternează cu descrierea şi dialogul.
-relatarea se poate face la persoana I (narator subiectiv) sau la persoana a III-a (narator obiectiv).

Descrierea

Ea poate fi:
-de tip tablou (descrierea unei furtuni, unui lac, unui anotimp etc.);
-de tip portret (enumerarea trăsăturilor fizice sau/și morale ale unei persoane).

Caracteristici:
-frecvența substantivelor, a adjectivelor, cu accent pe verbele statice la modul indicativ, timpul prezent
sau imperfect.
–prezența imaginilor artistice și a figurilor de stil
-sunt prezentate trăsăturile caracteristice ale unui obiect, ale unui colț din natură etc.
-prezența cadrului temporal și spațial: ex.un decor interior, un peisaj, un anotimp etc.
–atmosfera generală poate fi de liniște, freamăt, veselie etc.
–prezența unui câmp lexical dominant
–poate apărea împletită cu narațiunea, dialogul sau monologul;

Dialogul
–marcă a genului dramatic, prezent însă și în genul epic
-există minimum două personaje care participă la dialog
–formal este marcat de linie de dialog sau de ghilimele
–există un subiect de discuție, prin dialog, se comunica, in modul cel mai direct cu putinta, idei,
informatii, opinii, explicatii
-dialogul dinamizează narațiunea, o face mai vie și mai sugestivă
-dialogul marchează diverse valori expresive: sentimente, atitudini, întreruperi, ezitări ale personejelor
-dialogul este și o sursă a comicului prin contrastul dintre ceea ce declară și ceea ce gândește personajul
în realitate
-dialogul este mijloc de caracterizare indirectă a personajelor

Monologul

Tipuri de monolog literar: epic, liric, dramatic.

Se poate vorbi și de un monolog interior, când un personaj vorbește în gând (cu sine) și de un
monolog teatral, când un personaj vorbește singur, pe scenă, în fața spectatorilor.
-nu are replici şi nici destinatar.
-se desfăşoară în situaţii restrânse.
-are dimensiuni variante.
-sunt specifice exclamaţiile.
-este specific operelor literare.
-poate lua forma unei confesiuni sau unei povestiri
–are un caracter personal, intim
–este marcat formal prin ghilimele
–vorbirea se face la persoana I

Expresivitatea verbului
~ Teorie ~

Verbul. Rolul de predicat face ca verbul să fie partea de vorbire cea mai importantă în cadrul
comunicării.

Exprimă:

–acţiuni reale – indicativul (merge; trecea; văzuse etc.)

-acţiuni realizabile, posibile – conjunctivul (să arate etc.)
–acţiuni dorite – condiţional-optativul (aş începe etc.)
-acţiuni privite ca îndemn, rugăminte etc. – imperativul (scrie! poftiţi!)
-acţiuni în desfăşurare, continuitatea – gerunziul (urmând etc.)
-numele acţiunii – infinitivul, supinul (a şti, de ştiut etc.)
-planuri, dorinţe, idealuri- timpul viitor
-perfectul simplul şi imperfectul sunt timpuri narative

Procedee artisitce/expresive
~ Teorie ~

-imagini artistice (auditive, vizuale, olfactive, tactile, dinamice/ motorii, cromatice)

-figuri de stil
-unele semne de punctuație și ortografie
-unele părți de vorbire (substantive în vocativ, verbe la imperativ, interjecții etc.)
-elemente de versificație (ingambament etc.)
 Valorile stilistice ale timpurilor verbale
~ Teorie ~

Valori stilistice ale timpurilor verbale

PREZENTUL

-presupune o acţiune continuă, fără perspectiva încheierii;

-trasează axa temporală a desfăşurării acţiunii până la infinit;
-imprimă un ritm vioi acţiunii şi o dinamizează;
-dă impresia că acţiunea se desfăşoară sub ochii receptorului, creând impresia de autenticitate şi
exactitate;
-are puterea de a reînvia faptele trăite de narator;
-prezentul liric exprimă intensitatea trăirii într-o durată concentrată, valorizează clipa prezentului, în
contrast cu trecutul sau cu viitorul;

IMPERFECTUL

-timpul propriu literaturii de amintiri, al aceluia care înfăţisează o succesiune de evenimente ale
trecutului;
-arată o acţiune neterminată în trecut, simultaneitatea, permanenţa;
-exprimă durata acţiunii, a trecerii timpului, a insistenţei;
-este un timp al narativităţii subiective, evocatoare;
-poate deschide o perspectivă dinspre trecut spre viitor;
-prelungeşte durata acţiunii pe axa temporală la infinit;
-imperfectul narativ/ evocativ – timpul naraţiunii este prelungit spre timpul istorisirii; instituie o
perspectivă subiectivă;
-imperfectul descriptiv conferă descrierii un caracter dinamic în opoziţie cu decupajul static determinat
de utilizarea prezentului;

PERFECTUL SIMPLU

NARATIV :
-situează evenimentul într-un trecut recent;
- arată caracterul punctual al acţiunii;
- reliefează derularea rapidă a evenimentelor ori valoarea momentană a unei stări;
- situarea în finalul textului în care predomină alt timp(impf. sau prez.) produce o schimbare de ritm
narativ având rolul de accelerare bruscă a relatării;
- este un timp specific scrierilor istorice;
- sensibilizează desfăşurarea, succesiunea acţiunilor;

DESCRIPTIV :
- presupune o deviere expresivă de la caracterul prin excelenţă narativ al acţiunii;
- oferă vivacitate imaginilor.

PERFECTUL COMPUS

-înscrie evenimentele narate într-o durată trecută;

-poate avea rol de evocare, marcat de indicii subiectivităţii;
-delimitează planul naratorului de planul personajelor;
-folosit în finalul textului în contrast cu alte timpuri poate avea rol rezumativ;
-poate da impresia că apropie acţiunea de momentul vorbirii, ceea ce măreşte emoţia;
-creează impresia unei afectivităţi mai puternice, mai pronunţate;
-prin înlănţuirea verbelor la pf. compus se creează iluzia unei derulări cinematografice, rapide, dinamice,
fără oprire;
-evidenţiază alternarea planurilor real cu cel al dorinţei; se creează impresia unui joc al destinului.

VIITORUL

-formele culte, literare sugerează siguranţa sau o condiţionare a intenţiei;

-este timpul perspectivei;
-lărgeşte orizontul în plan spaţial şi temporal;
-sunt expresive îndeosebi formele populare, familiare care sugerează oralitatea;
-arată durata ideală, a creaţiei, a artei;
-artistic, aceste verbe încheie o experienţă de cunoaştere, cea a timpului trăit, iar cu ele se începe o
nouă aventură cognitivă, aceea a unui timp al ficţiunii artistice.

Genuri Literare
~ Teorie ~

I. GENUL LIRIC – cuprinde opera literare in care autorul prezinta realitatea asa cum o vede el si
cum o simte, prezentand peisaje, fenomene, tablouri, ganduri, sentimente.

1. OPERA LIRICA – este creatia literara in care autorul isi exprima in mod direct gandurile si
sentimentele

2. SPECII LIRICE INVATATE

- ODA
- IMNUL
- PASTELUL
- DOINA
OBS! In toate aceste specii este present eul liric (vocea) care comunica sentimentele, impresiile, ideile
poetului in mod direct prin procedeele artistice si figurile de stil. Eul liric il recunoastem prin forma
pronumelor si verbelor la pers. I.

Cum demonstram ca o opera este lirica

1. Introducere:
- Date despre autor (daca este un autor cunoscut si invatat)
- Tipul operei lirice (pastel, imn, oda)
- Genul literar (definitie)
- Trasaturi pe care le luam din definitia genului literar si a tipului operei lirice (pastel, imn, oda) si dam
exemple din text
2. Mesajul operei:
 - Tema operei
- Semnificatia titlului
- Sentimente, idei, ganduri transmise de eul liric in opera
- Prezenta eului liric (marcile eului liric)
- Figuri de stil, mijloace expressive
- Versificatia
3. Incheiere: - o fraza prin care concluzionam ca este opera lirica.

II. GENUL EPIC – cuprinde opera literare in care autorul isi exprima indirect sentimentele prin
povestirea unor fapte, a unor intamplari si prin intermediul personajelor.

1. OPERE EPICE – populare (nu au autor cunoscut)

- culte (au autor cunoscut)
2. SPECII EPICE INVATATE
a. Populare
- BALADA (in versuri)
- BASMUL (in proza)
b. Culte
- POEMUL (in versuri)
- BALADA (in versuri)
- FABULA (in versuri)
- SCHITA (in proza)
- NUVELA (in proza)
- POVESTIREA (in proza)
- ROMANUL (in proza)

Cum demonstram ca o opera este epica

1. Spunem cine este naratorul, poate fi cel care povesteste sau chiar unul din personaje.
2. Modul de expunere (uneori intalnesc toate trei: naratiunea, descrierea si dialogul).
Daca daca naratorul este cel ce povesteste se nareaza la pers. III.
Daca naratorul este unul din personaje se nareaza la pers. I.
3. Intamplarile respecta deobicei momentele subiectului (expozitiunea, intriga, desfasurarea
actiunii, punctual culminant, deznodamantul).
4. Personajele sunt diverse, mai putine sau mai multe dupa specia respective (in schita sunt 2-3
pers, in roman pot fi zeci de personaje).
5. Personajele dupa participarea lor la actiune sunt: principale, secundare, episodice.
6. Personajele se caracterizeaza atat in mod direct de catre autor, cat si in mod indirect prin fapte,
vorbe, atitudini.

III. GENUL DRAMATIC

1. OPERA DRAMATICA – este opera literara destinata reprezentarii pe scena in fata unui public
2. SPECIA DRAMATICA INVATATA
COMEDIA – este o opera literara in care sunt infatisate personaje, obiceiuri intr-un mod care
starneste rasul, avand intotdeauna un final vesel.

Cum demonstram ca o opera este dramatica

1. Modul de expunere este dialogul, uneori monologul.

2. Opera dramatica e compusa din acte care la randul lor cuprin scene.
 3. Opera contine indicatii scenice facute de autor ca sa orienteze jocul artistilor.
4. Rolurile sunt interpretate de actori sub indrumarea unui regizor.

Rolul indicațiilor scenice

~ Teorie ~

Termenul didascalie provine din grecescul didaskalia, care desemna „caietele cu consemnări date
actorilor înaintea reprezentaţiei”.

Într-un dicţionar dedicat teatrului,în 1980, Patrice Pavis defineşte didascaliile drept: „Des instructions
données par l’auteur à ses acteurs (....) pour interpréter le texte dramatique. Par extension dans l’usage
commun: des indications scéniques.” (Instrucţiuni date de autor actorilor săi pentru a interpreta textul
dramatic. Prin extensie, în uzaj comun: indicaţii scenice.)

Didascaliile (indicaţiile scenice) oferă îndrumări esenţiale pentru transpunerea textului în spectacol,
sprijinind jocul actorilor. Ele conferă informaţii preţioase nu doar în reprezentarea scenică, ci şi în lectura
propriu-zisă, ajutând cititorul să-şi reprezinte mental evenimentele şi personajele. Aici, în didascalii, sunt
notate succint detalii privind mimica, gesturile, comportamentul, limbajul personajelor ori detalii ale
acţiunii (spaţiul, timpul etc.).

Indicaţiile scenice se grupează în două categorii: externe şi interne.

Indicaţiile externe sunt:

-indicaţii paratextuale (titlurile) - cele dintâi elemente care vin în faţa lectorului sau pe afişul stagiunii, ca
purtătoare de sens şi ducând la o reprezentare imaginară a subiectului;
-indicaţii generice - se referă la specia dramatică în care se încadrează piesa: comedie, tragedie, dramă,
farsă etc. Aceste indicaţii coordonează receptorul, fixându-i cadrul de interpretare şi spaţiul de manevră
a imaginarului;
-indicaţii referitoare la personajul dramatic - listele de nume, tradiţional aşezate la începutul fiecărui text
dramatic, ne pot oferi sugestii importante asupra personajelor, creându-le o identitate sau făcându-le o
caracterizare succintă;
-bornele teatrale - diverse tipuri de indicaţii care încadrează textul în diferite locuri. Putem vorbi despre
borne extreme, adică folosite la începutul sau la finalul unei piese, ale unui act sau ale unei scene, şi
borne intermediare, care vor delimita două spaţii diferite, două acţiuni în schimbare, modificarea
temporală.

Indicaţiile interne sunt parte integrantă a acţiunilor scenice. Ele se plasează înaintea unei replici
(imediat după identificarea personajului), în cadrul replicilor sau la finalul lor. Sunt de mai multe feluri:

-indicaţii comportamentale (cuprind elemente de gestică, intonaţie, atitudine, joc de scenă, deplasare în
spaţiul scenic, ritm al vorbirii, direcţie a adresării);
-indicaţii referitoare la mimică;
-indicaţii de redare a mişcărilor sufleteşti ascunse, dar relevante pentru jocul actorilor;
-indicaţii care redau punctul de vedere al autorului, inclusiv cand exprimă ironia, aprecierea sau
deprecierea.
 Curente Literare
~ Teorie ~

UMANISMUL reprezintă un curent literar apărut în timpul Renașterii (sec al XIV-lea – al XVI-lea), mai
întâi în Italia, extinzându-se apoi la nivelul întregii Europe, care promova o cultură laică și milita pentru o
dezvoltare armonioasă a personalității umane, bazându-se pe redescoperirea valorilor Antichității greco-
latine. Umanismul are în centrul preocupărilor sale omul și problematica sa, considerând că ființa umană
este perfectibilă.

Trăsături:

-omul este văzut drept ființă rațională, liberă, înzestrată cu demnitate si liber arbitru, cu caracter
perfectibil;
-orientarea învățământului către disciplinele umaniste: limbile vechi, retorica, poetica, istoria, filozofia,
morala, educația fizică, igiena, enciclopedismul.
-creațiile Antichității devin surse de inspirație;
-apare conceptul de mecenat;
-anticlericalismul.

Reprezentanți: Dante Alighieri, Francesco Petrarca, Niccolo Machiavelli, Francois Rabelais, William
Shakespeare, Miguel de Cervantes, Erasmus din Rotterdam.

Umanismul românesc s-a manifestat mai târziu, în secolele al XVI-lea – al XVIII-lea.

Trăsături: -umaniștii români reprezintă tipul curteanului, fiind domnitori sau boieri;

-se dezvoltă tipografiile și circulă tipăriturile în limba română;

-umaniștii români sunt educați în străinătate, în Polonia, Italia sau Constantinopol;
-umaniștii români sunt preocupați de studiul istoriei neamului și de originea latină a poporului și limbii
române, punând bazele istoriografiei românești;
-argumentează în scrierile lor originea comună a tuturor românilor, romanitatea poporului și a limbii
române, continuitatea elementului roman in Dacia;
-în politica antiotomană, caută ajutor la tările creștine catolice;
-umaniștii români se implică în problem religioase, fac cunoscută ortodoxia în spațiul european.
Reprezentanți: Nicolaus Olahus, Petru Cercel, Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Dosoftei,
Dimitrie Cantemir.

ILUMINISMUL este un curent ideologic si cultural, apărutîn Franța în secolul al XVIII-lea ( numit
secolul luminilor) și care se extinde apoi în întreaga Europă. Iluminismul se caracterizează prin cultul
rațiunii și al științei, idea de bază fiind emancipare (luminarea, educarea) popoarelor prin cultură.

Trăsături:

-are caracter antifeudal și antidespotic;

-are un spririt raționalist și materialist;
-caracter anticlerical și laic;
-propune accesul poporului la educație;
-este curent ideologic și cultural, nu literar;

Reprezentanți: Voltaire, Denis Diderot, Jean-Jacques Rousseau, Daniel Defoe, Jonathan Swift, Henri
Fielding, Johann Wolfgang Goethe.

Iluminismul românesc este o mișcare culturală și ideologică, care se manifestă între 17860-1830.

În Ţara Românească și Moldova mișcare are slabe ecouri, deoarece coincide cu perioada domniilor
fanariote, în schimb, în Transilvania, Iluminismul își găsește o coordonată specifică în mișcarea
cunoscută sub numele Şcoala Ardeleană.

Trăsături:
-încercarea de a dovedi cu argumente științifice latinitatea limbii române, continuitatea elementului
roman în Dacia și unitatea poporului roman;
-cărturarii iluministi încearcă să purifice limba română de toate elementele lexicale care nu sunt de
origine latină;
-se pledează pentru accesul poporului la educație și emanciparea lui prin cultură.
Reprezentanți, corifeii Şcolii Ardelene: Samuil Micu-Klein, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ion Budai-
Deleanu.

Paşoptismul

Perioada pașoptistă (1830-1860) are ca nucleu revoluția de la 1848. Modernizarea societății

românesti, independența politică, libertatea națională, unirea provinciilor române sunt obiectivele
social-politice ale mișcării pasoptiste.

Epoca pașoptistă marchează începutul literaturii române moderne.

Pașoptismul este o ideologie literară niciodată sintetizată într-un program particular, supusă unor
comandamente exterioare: mesianism cultural și revoluționar, spirit critic, deschidere spre Occident,
lupta pentru impunerea unui specific național, constiință civică și patriotică.

Rol de îndrumător al acestui fenomen cultural-literar au două personalități: Ion Heliade-Rădulescu și

Mihail Kogălniceanu.

Într-o primă etapă, Ion Heliade-Rădulescu are rolul de îndrumător, prin articolele sale, apărute în
Curierul românesc. Datorită îndemnului său: ,,Nu e vreme de critică, copii; e vreme de scris; să scrieți cât
veți putea și cât veți putea", a fost posibil debutul unei întregi generații, între 1830-1840: Vasile Cârlova,
Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac.

O altă etapă este marcată de contribuția lui Mihail Kogălniceanu, redactorul revistei Dacia literară,
care are ca obiectiv exclusiv literatura. Programul revistei orientează literatura timpului, în paginile sale
apărând opere ale celor mai valoroși scriitori ai vremii: Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Grigore
Alexandrescu.

Revista Dacia literară: Articolul Introducție

Publicat în primul număr al revistei, articolul-program Introducție, reprezintă manifestul literar al

romantismului românesc, prin precizarea surselor de inspirație/a temelor literare, din ultimul punct al
articolului, și prin diversele trimiteri la trăsăturile romantismului ( aspirația spre originalitate, refugiul în
trecutul istoric, aprecierea valorilor naționale și a folclorului, îmbogățirea limbii literare cu termeni
populari, arhaici sau regionali).

La începutul articolului, axat pe evidențierea necesității unei literaturi originale si naționale,

Kogălniceanu prezintă activitatea gazetelor românești mai vechi. Se respinge coloratura locală și
amestecul politic, revista adresându-se scriitorilor români de pretutindeni: ,,[…] Așadar foaia noastră va
fi un repertoriu general al literaturei românești”.

Cele patru puncte ale articolului-program sunt:

-întemeierea spiritului critic în literature română, pe principiul estetic: ,,Critica noastră va fi

nepartinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana.”
-afirmarea idealului de realizare a unității limbii și a literaturii române: ,,[…]românii să aibă o limbă și o
literaură comună penru toți.”
-combaterea imitațiilor și a traducerilor mediocre: ,,Dorul imitației s-a făcut la noi o manie
primejdioasă[…] Traducțiile nu fac însă o literatură.”
-promovarea unei literaturi originale, prin indicarea unor surse de inspirație în conformitate cu specificul
național si cu estetica romantică: ,,Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre țări sunt
destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitorești și de poetice pentru ca să găsim și la noi
sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuință să ne împrumutăm de la alte nații.”

Reprezentanți: Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Nicole Bălcescu, Alecu Russo, Ion Ghica, Grigore
Alexandrescu, Ion Heliade-Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu, Gh. Asachi, Cezar Bolliac, Andrei Mureșanu,
Vasile Cârlova, Matei Millo, Costache Caragiale.

ROMANTISMUL este o orientare ideologică, artistică și literară care a marcat prima jumătate a
secolului al XIX-lea (aproximativ 1790-1850) în spațiul european. Apare ca reacție împotriva
raționalismului și a clasicismului rigid. La noi, romantismul pătrunde pe filieră francază, datorită
scriitorilor pașoptiști, iar articolul Introducție, scris de M. Kogălniceanu, susține ideologia romantică.

Apariția romantismului este favorizată de factori social-istorici (de revoluțiile burghezo-democratice,

lupta pentru independență și libertate națională) și de filozofia idealist germană (Schelling, Fichte, Hegel,
Schopenhauer).

Trăsături:
-afirmarea individuaității, a originalității, a spontaneității; expansiunea eului.
-primatul sentimentului și al fanteziei creatoare.
-cultivarea emoției și a sentimentului; lirismul ca expresie a subiectivității.
-revolta împotriva convențiilor sociale sau artistice.
-respingerea regulilor impuse de clasicism; libertatea de creatie.
-amestecul genurilor, speciilor și stilurilor literare.
-fascinația pentru mister și excepțional.
-predilecția pentru mit și simbol, pentru inspirația din folclor, atracția pentru natură și trecutul istoric.
-tendința de evadare din realitate spre lumi imaginare: Evul Mediu, spații exotice, vis, reverie, iubire.
-cultivarea unor “stări de spirit”: melancolia, nostalgia, reveria, voluptatea suferinței.
-personajele romantice sunt personaje excepționale, puse în situații de excepție, eroii romantici fiind
mari singuratici.
-lărgirea și îmbogățirea limbii literare prin elemente de limbaj popular, arhaic, regional.
-figuri tutelare: titanul, geniul, profetul, regale, demonul, îngerul.
-supremația liricului asupra epicului și dramaticului.
-procedeul artistic, prin excelență romantic, este antiteza (trecut-prezent, înger-demon).
-teme și motive specifice: iubirea, natura, timpul, condiția omului de geniu; lacul, marea, izvorul, codrul,
stelele, noaptea, luceafărul, salcâmul, teiul, întâlnirea, întâlnirea, așteptarea, dorul, regale, sacrificiul,
moartea, viața ca vis, viața ca teatru, fortuna labilis, fugit irreparabile tempus,vanitas vanitatum, geniul,
magul, cerul strâmt, nemurirea, singurătatea.

Reprezentanți: Leopardi, Shelley, Victor Hugo, Novalis, Byron, Puskin, Mihai Eminescu.