Figuri de stil

Definitie: este un procedeu utilizat in scopul sporirii expresivitatii unei

comunicari .

 Enumeratia(lat. enumeratio)

Este figura de stil care consta in insiruirea unor argumente, fapte, insusiri privitoate la aceeasi
imprejurare.

Ex: “Ce le pasa; lemne la trunchi sunt, slanina si faina in pod deavolna, branza in putina asemenea,
curechi in poloboc slava domnului”.

 Comparatia(lat. comparatio = asemanare, stabilire)

Este figura de stil cu ajutorul careia se exprima un raport de asemanare intre doua obiecte, dintre care
unul serveste sa evoce pe celalalt. Orce comparatie are doi termeni: termenul care se compara, numit
subiectul comparatiei si termenul cu care se compara. Gramatical, comparatia se exprima frecvent
printr-un complement circumstantial de mod.

Ex: Comparatia se poate stabili intre doi termini concreti:

“Fulgii zbor, plutesc in aer ca un roi de fluturi albi ” (Iarna de Vasile Alecsandri).

 Personificarea(fr. personnification)

Este procedeul stilistic prin care se atribuie animalelor, lucrurilor, elementelor naturii insusiri si
manifestari omenesti.

Ex: In poemul Calin (file din poveste) de Mihai Eminescu, natura este partasa la fericirea fetei de imparat
si a lui Calin

 Repetitia (fr.repetition= a repeta)

Este figura de stil care consta in folosirea de mai multe ori a aceluiasi cuvant sau a mai multor cuvinte,
pentru a sublinia sentimente, idei, impresii, insusiri.

Ex: In poezia Scrisoarea III de Mihai Eminescu, repetitia “vas de vas” releva multimea turcilor care au
trecut Dunarea in anul 1394 pentru ai ataca pe romani la Rovine.

 Hiperbola(gr. hyper si ballein= a arunca)

Este o figura de stil prin care se exagereaza proportiile, numarul ori importanta unor obiecte, fenomene,
intamplari etc. pentru a mari expresivitatea.

Ex: In balada culta Pasa Hassan de George Cosbuc, prin hiperbola se surprinde groaza halucinanta a
pasei. Aceasta il vede pe neinfricatul domn ca pe un urias – imaginea hiperbolica realindu-se prin
acumularea unor epitete (“salbatecul”, “crunte”, “gigantica”).

 Epitetul(gr. epitheton= cuvant adaugat)

Este figura de stil care consta in determinarea unui substantiv sau verb printr-un adjectiv, adverb,
scotand in evidenta trasaturile lucrurilor, fiintelor sau actiunilor care l-au impresionat pe scriitor.

Dupa numarul de termeni pot fi:

-simple: “pasare cernita” (Greuceanu – basm popular);

“rautate draceasca” (Greuceanu – basm popular);

“turbare furtunoasa” (Scrisoarea III de Mihai Eminescu);

-duble: “fiinta furtunoasa” (Greuceanu – basm popular);

“somnoros si lin se bate” (Calin (file din poveste) de

Mihai Eminescu);

-triple: “intinderea pustie, fara urme, fara drum” (Iarna de Vasile Alecsandri).

Dupa ceea ce exprima, epitetele pot fi:

-cromatice: “codri de arama”;”(glasuirea) padurii de argint” (Calin (file din poveste) de Mihai
Eminescu);

-cu rol personificator:

“Precum asteapta zimbrul de lupi incongiurat

Sa-i zvarle cu-a lui coarne pe campul spaimantat” (Dan, capitan de plai de Vasile Alecsandri).

Tipuri de comunicare
Comunicarea in cadrul grupului

Comunicare reprezinta instiintare, stire, veste,raport, relatie, legatura. Cam acestea ar

fi sinonimele care ne sunt oferite de catre dictionarul explivativ pentru comunicare. Desi
pare simplu intelesul comunicarii este mult mai complex si plin de substrat.
Comunicarea are o multime de intelesuri, o multime de scopuri si cam tot atitea metode
de exprimare si manifestare. Nu exista o definitie concreta a comunicarii insa se poate
spune cel putin ca, comunicarea inseamna transmiterea intentionata a datelor, a
informatiei.

Ce se intelege prin comunicare:

 o provocare constanta pentru psihologia sociala;

 o activitate;

 satisfacerea nevoile personale;

 legatura intre oameni, etc.

Societatea continua sa existe prin transmitere, prin comunicare, dar este corect sa
spunem ca ea exista in transmitere si in comunicare. Este mai mult decat o legatura
verbala intre cuvinte precum comun, comunitate, comunicare. Oamenii traiesc in
comunitate in virtutea lucrurilor pe care le au in comun; iar comunicarea este
modalitatea prin care ei ajung sa detina in comun aceste lucruri. Pentru a forma o
comunitate sau o societate , ei trebuie sa aiba in comun scopuri, convingeri aspiratii,
cunostinte - o intelegere comuna - 'acelasi spirit' cum spun sociologii. Comunicarea
este cea care asigura dispozitii emotionale si intelectuale asemanatoare, moduri similare
de a raspunde la asteptari si cerinte.

Comunicarea se realizeaza pe trei niveluri:

1. Logic

2. Paraverbal

3. Nonverbal

Dintre acestea, nivelul logic (deci cel al cuvintelor) reprezinta doar 7% din totalul
actului de comunicare; 38% are loc la nivel paraverbal (ton, volum, viteza de rostire) si
55% la nivelul nonverbal (expresia faciala, pozitia, miscarea, imbracamintea etc.).

Daca intre aceste niveluri nu sunt contradictii, comunicarea poate fi eficace.

Daca insa intre niveluri exista contradictii, mesajul transmis nu va avea

efectul scontat.

Tipuri de comunicare:

 Comunicarea intrapersonala . Este comunicarea in si catre sine.

 Comunicarea interpersonala. Este comunicarea intre oameni.

 Comunicarea de grup. Este comunicarea intre membrii grupurilor si

comunicarea dintre oamenii din grupuri cu alti oamenii.

 Comunicarea de masa. Este comunicarea primita de sau folosita de un

numar mare de oameni.

Scopul comunicarii:

· sa atentionam pe altii.

· sa informam pe altii.

· sa explicam ceva.

· sa distram.

· sa descriem. · sa convingem, etc.

 Pentru a descrie numeroasele intelesuri ale comunicarii pe care o folosim
si o traim zilnic, folosim urmatorii trei termeni:

a. Forma comunicarii

Este un mod al comunicarii asa cum sunt vorbirea, scrierea sau desenul.

Aceste forme sunt distincte si separate una de alta asa de mult, incat au sistemul
lor propriu pentru transmiterea mesajelor. Astfel, cand semnele sunt facute pe
foaia de hartie potrivit anumitor reguli (cum sunt cele ale gramaticii si
ortografiei), atunci noi cream cuvinte si 'forma' scrierii.

b. Mediul comunicarii

Este un mijloc al comunicarii care combina mai multe forme.

Un mediu adesea poate implica utilizarea tehnologiei asa ca acesta este dincolo
de controlul nostru. Spre exemplu, o carte este un mediu care foloseste forme
ale comunicarii precum sunt cuvintele, imaginile si desenele.

c. Media

Sunt acele mijloace de comunicare in masa care s-au constituit intr-un grup
propriu.

Modurile de expunere
Naratiunea

Este modul de expunere prin care se relateaza, intr-o succesiune temporala, fapte si intamplari. Se
bazeaza pe actiune si pe verbe.Naratiunea presupune un narator, actiune, personaje. Naratorul este
ipostaza literala a autorului real, care povesteste evenimentele, descrie locurile si explica cele
intamplate.Naratiunea este modul de expunere specific operelor epice, cu toate ca poate aparea si in
operele dramatice, atunci cand un personaj povesteste ce s-a intamplat in afara scenei. Mai poate fi
intalnit si in poeziile lirice, in asa-numitele poezii lirice narative.

Descrierea

Este modul de expunere prin care sunt prezentate caracteristicile unor obiecte. Rolul descrierii intr-un
text este de a situa actiunea si personajele, de a exprima in mod sugestiv atmosfera in care se
desfasoara intamplarile si ajuta pe cititor sa-si imagineze cum arata locurile si oamenii.Ea se bazeaza
pe substantive, adjective si adverbe.Descrierea mod de expunere care sta la baza operelor lirice, dar
poate fi intalnita si in operele epice, unde se impleteste cu naratiunea si dialogul.

Dialogul

Este modul de expunere care reproduce in mod direct cuvintele personajelor. Prin folosirea dialogului,
povestitorul isi lasa personajele sa se descrie singure, prin modul lor de a vorbi.Dialogul sta la baza
operelor dramatice, dar poate fi intalnit si in operele epice, mai ales in schite, si chiar in operele lirice,
in asa-numitele poezii lirice dialogate.Se poate vorbi si de un dialog interior, de replici pe care un
personaj le schimba cu el insusi.
 Monologul

Este vorbirea unui singur personaj.

Este specific operelor lirice, in care ia forma confesiunii (in poezia intima si de idei) sau a descrierii (in
poezia descriptiva – pastel).

Putem vorbi si de un monolog interior, cand un personaj vorbeste in gand si de un monolog teatral,
cand un personaj vorbeste singur, pe scena, in fata spectatorilor.

DESCRIEREA LITERARA

Este opera literara in versuri sau in proza, in care se prezinta in mod sugestiv si plastic trasaturile
caracteristice ale unui colt din natura, ale unui obiect, ale unei fiinte, ale unui fenomen, asa cum sunt
vazute ele de autor, care isi exprima atitudinea fata de acestea. Sunt infatisate doar acele trasaturi care
l-au impresionat pe observator, oferind o viziune personala asupra realitatii. In aceste opere se
urmareste sa se trezeasca sentimente si emotii in sufletul cititorului.

In operele literare in care predomina, ca mod de expunere, descrierea, imaginea reala este transfigurata
prin folosirea unor procedee artistice (imagini vizuale, auditive, olfactive, tactile), a figurilor de stil
(epitete, comparatii, inversiuni, metafore) sau a cuvintelor cu sensuri noi, figurate, predominand
substantivele si adjectivele.

Autorul participa afectiv la cele descrise.

Părțile de vorbire
Definitia : sunt cuvinte sau locuțiuni care fac parte din 10 clase gramaticale grupate după:

 sensul lexical - ceea ce exprimă

 forma lor - caracteristici morfologice
 posibilitatea de a îndeplini anumite funcții sintactice.
Cel mai important rol în clasificarea părților de vorbire îl are sensul lexical, adică ceea ce exprimă
fiecare parte de vorbire. Astfel:

1. substantivul - indică obiecte;

2. pronumele - ține locul unui substantiv;
3. numeralul - exprimă un număr sau o determinare numerică;
4. adjectivul - exprimă o proprietate a unui obiect;
5. verbul - exprimă o acțiune sau o stare;
6. adverbul - exprimă o caracteristică a unei acțiuni sau a unei stări;
7. interjecția - exprimă exteriorizarea unui sentiment, a unei stări fizice sau psihice sau a unui
sunet;
8. articol - parte de vorbire care determină o altă parte de vorbire (de obicei un substantiv) și
marchează diverse funcții gramaticale și stilistice ale acesteia;
9. conjuncția - parte de vorbire neflexibilă. Conjuncția nu are funcție sintactică și are rol
morfologic auxiliar. Ea se analizează gramatical cu partea de vorbire care o însoțește;
10. prepoziția - nu are sens de sine stătător și este un simplu instrument gramatical ce servește
la stabilirea unor raporturi gramaticale.
 Substantivul
Substantivul este o parte de vorbire flexibilă, care denumește nume de obiecte (ființe,
lucruri, fenomene ale naturii, însușiri, sentimente, stări sufletești, acțiuni, relații dintre
oameni).
mașină, pădure, copil, telefon, carte, frate, mamă, ninsoare, iubire,
ură, îngrijorare

Reguli de recunoaștere a substantivelor

Deoarece orice obiect poate avea o însușire, orice substantiv poate primi un adjectiv.
Aceasta este un mijloc de a distinge un substantiv de un adjectiv, verb.
plecarea grabnică, roșul închis

Orice substantiv care indică obiecte numărabile poate primi un numeral. Prin această
metodă poate fi determinată valoarea de substantiv a unui cuvânt.
un pom - doi pomi, o casă - două case, un ceas - două ceasuri

Orice substantiv poate fi însoțit de un adjectiv pronominal, care nu arată însușirea

obiectelor: acest, această, aceștia, aceste; acel, acea, acei, acele. În situația în care
unui substantiv nu i se poate găsi un adjectiv propriu-zis, poate fi folosită această
metodă pentru a identifica un substantiv.
acest pom, foamea aceasta, untul acesta

Clasificarea substantivelor
Substantivele sunt de două feluri: substantive comune și substantive proprii. La rândul
lor, ambele tipuri de substantiv pot fi: simple sau compuse.

 după formă substantivele pot fi substantive simple sau substantive compuse

 după conținut substantivele se împart în substantive comune, substantive proprii
 un grup de două sau mai multe cuvinte pot forma locuțiuni substantivale

Genurile substantivelor
În limba română după gen, substantivele se împart în: substantive la genul
masculin, substantive la genul feminin, substantive la genul neutru. În cele mai multe
situații, se poate constata potrivirea între genul natural și cel gramatical; genul neutru
corespunde lucrurilor neînsuflețite. În majoritatea cazurilor, genul unui substantiv poate
fi aflat prin numărarea respectivului substantiv.
masculin (un-doi): un băiat - doi băieți;
feminin (o - două): o fată - două fete;
neutru (un - două): un drum - două drumuri

În cazurile în care substantivele nu pot fi numărate, stabilirea genului se face prin

analizarea formei substantivului (Alexandru, Siret) sau a articolului hotărât
(Ceahlăul, Bucegii).
Substantivele care denumesc ființe și care prezintă cuvinte diferite pentru a indica cele
două sexe se numesc substantive heteronime. (bărbat - femeie, băiat - fată,
bou - vacă, cocoș - găină)

Substantivele care prezintă aceeași formă pentru a indica ambele sexe se

numesc substantive epicene și în general reprezintă nume de animale (veveriță,
elefant, fluture, dihor, rechin). Există și substantive epicene care nu numesc
animale (pilot, chirurg).

Substantivele care formează femininul de la forma de masculin a substantivului (urs-

ursoaică) sau cele care formează masculinul de la forma de feminin a substantivului
(vulpe-vulpoi) se numesc substantive mobile.

Numărul substantivelor
Substantivele, prin formele pe care le iau, arată numărul obiectelor – un singur obiect
sau mai multe obiecte. Se împart în substantive la numărul singular și substantive la
numărul plural. În mod normal substantivele au o formă pentru singular, atunci când
exprimă un singur obiect și o formă pentru plural, în cazul în care arată mai multe
obiecte.
singular frate - plural frați
singular masă - plural mese
singular vânt - plural vânturi

Există și substantive care nu au forme pentru ambele numere, acestea se

numesc substantive defective de număr.

Declinarea substantivului
Substantivul poate avea în propoziție diferite funcții sintactice: subiect, atribut,
complement, nume predicativ. Atunci când îndeplinește aceste funcții sintactice,
substantivul își schimbă forma (casa, casei, al casei, pe casă) – primește în
construcția sa un articol hotărât, articolul al, a, ai, ale sau o prepoziție.

Toate aceste forme pe care le poate lua un substantiv, pentru a exprima în propoziție
diferite funcții sintactice, se numesc cazuri, iar formele acestor cazuri poartă denumirea
de forme cauzale. Toate formele și construcțiile cauzale ale unui substantiv
formează declinarea acelui substantiv.

Proveniența substantivului
Substantivele se pot forma de la adjective, numerale, verbe, forme de infinitiv lung,
adverbe, prin derivare, compunere, conversiune. (detalii)

Schimbarea valorii gramaticale a substantivului

Prin derivare, compunere sau conversiune substantivele își pot schimba valoarea
gramaticală în: adverbe, adjective, verbe, interjecție, prepoziție. (detalii)
 Valorile stilistice ale substantivului
În limba română substantivele pot avea întrebuințări variate. Ele sunt folosite pentru
realizarea unor procedee stilistice (figuri de stil) precum: epitet, metaforă, repetiție,
comparație, personificare, antiteză, hiperbolă. (detalii)