Figuri de stil

Definitie: este un procedeu utilizat in scopul sporirii expresivitatii unei

comunicari .

 Enumeratia(lat. enumeratio)

Este figura de stil care consta in insiruirea unor argumente, fapte, insusiri privitoate la aceeasi
imprejurare.

Ex: “Ce le pasa; lemne la trunchi sunt, slanina si faina in pod deavolna, branza in putina asemenea,
curechi in poloboc slava domnului”.

 Comparatia(lat. comparatio = asemanare, stabilire)

Este figura de stil cu ajutorul careia se exprima un raport de asemanare intre doua obiecte, dintre care
unul serveste sa evoce pe celalalt. Orce comparatie are doi termeni: termenul care se compara, numit
subiectul comparatiei si termenul cu care se compara. Gramatical, comparatia se exprima frecvent
printr-un complement circumstantial de mod.

Ex: Comparatia se poate stabili intre doi termini concreti:

“Fulgii zbor, plutesc in aer ca un roi de fluturi albi ” (Iarna de Vasile Alecsandri).

 Personificarea(fr. personnification)

Este procedeul stilistic prin care se atribuie animalelor, lucrurilor, elementelor naturii insusiri si
manifestari omenesti.

Ex: In poemul Calin (file din poveste) de Mihai Eminescu, natura este partasa la fericirea fetei de imparat
si a lui Calin

 Repetitia (fr.repetition= a repeta)

Este figura de stil care consta in folosirea de mai multe ori a aceluiasi cuvant sau a mai multor cuvinte,
pentru a sublinia sentimente, idei, impresii, insusiri.

Ex: In poezia Scrisoarea III de Mihai Eminescu, repetitia “vas de vas” releva multimea turcilor care au
trecut Dunarea in anul 1394 pentru ai ataca pe romani la Rovine.

 Hiperbola(gr. hyper si ballein= a arunca)

Este o figura de stil prin care se exagereaza proportiile, numarul ori importanta unor obiecte, fenomene,
intamplari etc. pentru a mari expresivitatea.

Ex: In balada culta Pasa Hassan de George Cosbuc, prin hiperbola se surprinde groaza halucinanta a
pasei. Aceasta il vede pe neinfricatul domn ca pe un urias – imaginea hiperbolica realindu-se prin
acumularea unor epitete (“salbatecul”, “crunte”, “gigantica”).

 Epitetul(gr. epitheton= cuvant adaugat)

Este figura de stil care consta in determinarea unui substantiv sau verb printr-un adjectiv, adverb,
scotand in evidenta trasaturile lucrurilor, fiintelor sau actiunilor care l-au impresionat pe scriitor.

Dupa numarul de termeni pot fi:

-simple: “pasare cernita” (Greuceanu – basm popular);

“rautate draceasca” (Greuceanu – basm popular);

“turbare furtunoasa” (Scrisoarea III de Mihai Eminescu);

-duble: “fiinta furtunoasa” (Greuceanu – basm popular);

“somnoros si lin se bate” (Calin (file din poveste) de

Mihai Eminescu);

-triple: “intinderea pustie, fara urme, fara drum” (Iarna de Vasile Alecsandri).

Dupa ceea ce exprima, epitetele pot fi:

-cromatice: “codri de arama”;”(glasuirea) padurii de argint” (Calin (file din poveste) de Mihai
Eminescu);

-cu rol personificator:

“Precum asteapta zimbrul de lupi incongiurat

Sa-i zvarle cu-a lui coarne pe campul spaimantat” (Dan, capitan de plai de Vasile Alecsandri).

Tipuri de comunicare
Comunicarea in cadrul grupului

Comunicare reprezinta instiintare, stire, veste,raport, relatie, legatura. Cam acestea ar

fi sinonimele care ne sunt oferite de catre dictionarul explivativ pentru comunicare. Desi
pare simplu intelesul comunicarii este mult mai complex si plin de substrat.
Comunicarea are o multime de intelesuri, o multime de scopuri si cam tot atitea metode
de exprimare si manifestare. Nu exista o definitie concreta a comunicarii insa se poate
spune cel putin ca, comunicarea inseamna transmiterea intentionata a datelor, a
informatiei.

Ce se intelege prin comunicare:

 o provocare constanta pentru psihologia sociala;

 o activitate;

 satisfacerea nevoile personale;

 legatura intre oameni, etc.

Societatea continua sa existe prin transmitere, prin comunicare, dar este corect sa
spunem ca ea exista in transmitere si in comunicare. Este mai mult decat o legatura
verbala intre cuvinte precum comun, comunitate, comunicare. Oamenii traiesc in
comunitate in virtutea lucrurilor pe care le au in comun; iar comunicarea este
modalitatea prin care ei ajung sa detina in comun aceste lucruri. Pentru a forma o
comunitate sau o societate , ei trebuie sa aiba in comun scopuri, convingeri aspiratii,
cunostinte - o intelegere comuna - 'acelasi spirit' cum spun sociologii. Comunicarea
este cea care asigura dispozitii emotionale si intelectuale asemanatoare, moduri similare
de a raspunde la asteptari si cerinte.

Comunicarea se realizeaza pe trei niveluri:

1. Logic

2. Paraverbal

3. Nonverbal

Dintre acestea, nivelul logic (deci cel al cuvintelor) reprezinta doar 7% din totalul
actului de comunicare; 38% are loc la nivel paraverbal (ton, volum, viteza de rostire) si
55% la nivelul nonverbal (expresia faciala, pozitia, miscarea, imbracamintea etc.).

Daca intre aceste niveluri nu sunt contradictii, comunicarea poate fi eficace.

Daca insa intre niveluri exista contradictii, mesajul transmis nu va avea

efectul scontat.

Tipuri de comunicare:

 Comunicarea intrapersonala . Este comunicarea in si catre sine.

 Comunicarea interpersonala. Este comunicarea intre oameni.

 Comunicarea de grup. Este comunicarea intre membrii grupurilor si

comunicarea dintre oamenii din grupuri cu alti oamenii.

 Comunicarea de masa. Este comunicarea primita de sau folosita de un

numar mare de oameni.

Scopul comunicarii:

· sa atentionam pe altii.

· sa informam pe altii.

· sa explicam ceva.

· sa distram.

· sa descriem. · sa convingem, etc.

 Pentru a descrie numeroasele intelesuri ale comunicarii pe care o folosim
si o traim zilnic, folosim urmatorii trei termeni:

a. Forma comunicarii

Este un mod al comunicarii asa cum sunt vorbirea, scrierea sau desenul.

Aceste forme sunt distincte si separate una de alta asa de mult, incat au sistemul
lor propriu pentru transmiterea mesajelor. Astfel, cand semnele sunt facute pe
foaia de hartie potrivit anumitor reguli (cum sunt cele ale gramaticii si
ortografiei), atunci noi cream cuvinte si 'forma' scrierii.

b. Mediul comunicarii

Este un mijloc al comunicarii care combina mai multe forme.

Un mediu adesea poate implica utilizarea tehnologiei asa ca acesta este dincolo
de controlul nostru. Spre exemplu, o carte este un mediu care foloseste forme
ale comunicarii precum sunt cuvintele, imaginile si desenele.

c. Media

Sunt acele mijloace de comunicare in masa care s-au constituit intr-un grup
propriu.

Modurile de expunere
Naratiunea

Este modul de expunere prin care se relateaza, intr-o succesiune temporala, fapte si intamplari. Se
bazeaza pe actiune si pe verbe.Naratiunea presupune un narator, actiune, personaje. Naratorul este
ipostaza literala a autorului real, care povesteste evenimentele, descrie locurile si explica cele
intamplate.Naratiunea este modul de expunere specific operelor epice, cu toate ca poate aparea si in
operele dramatice, atunci cand un personaj povesteste ce s-a intamplat in afara scenei. Mai poate fi
intalnit si in poeziile lirice, in asa-numitele poezii lirice narative.

Descrierea

Este modul de expunere prin care sunt prezentate caracteristicile unor obiecte. Rolul descrierii intr-un
text este de a situa actiunea si personajele, de a exprima in mod sugestiv atmosfera in care se
desfasoara intamplarile si ajuta pe cititor sa-si imagineze cum arata locurile si oamenii.Ea se bazeaza
pe substantive, adjective si adverbe.Descrierea mod de expunere care sta la baza operelor lirice, dar
poate fi intalnita si in operele epice, unde se impleteste cu naratiunea si dialogul.

Dialogul

Este modul de expunere care reproduce in mod direct cuvintele personajelor. Prin folosirea dialogului,
povestitorul isi lasa personajele sa se descrie singure, prin modul lor de a vorbi.Dialogul sta la baza
operelor dramatice, dar poate fi intalnit si in operele epice, mai ales in schite, si chiar in operele lirice,
in asa-numitele poezii lirice dialogate.Se poate vorbi si de un dialog interior, de replici pe care un
personaj le schimba cu el insusi.
 Monologul

Este vorbirea unui singur personaj.

Este specific operelor lirice, in care ia forma confesiunii (in poezia intima si de idei) sau a descrierii (in
poezia descriptiva – pastel).

Putem vorbi si de un monolog interior, cand un personaj vorbeste in gand si de un monolog teatral,
cand un personaj vorbeste singur, pe scena, in fata spectatorilor.

DESCRIEREA LITERARA

Este opera literara in versuri sau in proza, in care se prezinta in mod sugestiv si plastic trasaturile
caracteristice ale unui colt din natura, ale unui obiect, ale unei fiinte, ale unui fenomen, asa cum sunt
vazute ele de autor, care isi exprima atitudinea fata de acestea. Sunt infatisate doar acele trasaturi care
l-au impresionat pe observator, oferind o viziune personala asupra realitatii. In aceste opere se
urmareste sa se trezeasca sentimente si emotii in sufletul cititorului.

In operele literare in care predomina, ca mod de expunere, descrierea, imaginea reala este transfigurata
prin folosirea unor procedee artistice (imagini vizuale, auditive, olfactive, tactile), a figurilor de stil
(epitete, comparatii, inversiuni, metafore) sau a cuvintelor cu sensuri noi, figurate, predominand
substantivele si adjectivele.

Autorul participa afectiv la cele descrise.

Părțile de vorbire
Definitia : sunt cuvinte sau locuțiuni care fac parte din 10 clase gramaticale grupate după:

 sensul lexical - ceea ce exprimă

 forma lor - caracteristici morfologice
 posibilitatea de a îndeplini anumite funcții sintactice.
Cel mai important rol în clasificarea părților de vorbire îl are sensul lexical, adică ceea ce exprimă
fiecare parte de vorbire. Astfel:

1. substantivul - indică obiecte;

2. pronumele - ține locul unui substantiv;
3. numeralul - exprimă un număr sau o determinare numerică;
4. adjectivul - exprimă o proprietate a unui obiect;
5. verbul - exprimă o acțiune sau o stare;
6. adverbul - exprimă o caracteristică a unei acțiuni sau a unei stări;
7. interjecția - exprimă exteriorizarea unui sentiment, a unei stări fizice sau psihice sau a unui
sunet;
8. articol - parte de vorbire care determină o altă parte de vorbire (de obicei un substantiv) și
marchează diverse funcții gramaticale și stilistice ale acesteia;
9. conjuncția - parte de vorbire neflexibilă. Conjuncția nu are funcție sintactică și are rol
morfologic auxiliar. Ea se analizează gramatical cu partea de vorbire care o însoțește;
10. prepoziția - nu are sens de sine stătător și este un simplu instrument gramatical ce servește
la stabilirea unor raporturi gramaticale.
 Substantivul
Substantivul este o parte de vorbire flexibilă, care denumește nume de obiecte (ființe,
lucruri, fenomene ale naturii, însușiri, sentimente, stări sufletești, acțiuni, relații dintre
oameni).
mașină, pădure, copil, telefon, carte, frate, mamă, ninsoare, iubire,
ură, îngrijorare

Reguli de recunoaștere a substantivelor

Deoarece orice obiect poate avea o însușire, orice substantiv poate primi un adjectiv.
Aceasta este un mijloc de a distinge un substantiv de un adjectiv, verb.
plecarea grabnică, roșul închis

Orice substantiv care indică obiecte numărabile poate primi un numeral. Prin această
metodă poate fi determinată valoarea de substantiv a unui cuvânt.
un pom - doi pomi, o casă - două case, un ceas - două ceasuri

Orice substantiv poate fi însoțit de un adjectiv pronominal, care nu arată însușirea

obiectelor: acest, această, aceștia, aceste; acel, acea, acei, acele. În situația în care
unui substantiv nu i se poate găsi un adjectiv propriu-zis, poate fi folosită această
metodă pentru a identifica un substantiv.
acest pom, foamea aceasta, untul acesta

Clasificarea substantivelor
Substantivele sunt de două feluri: substantive comune și substantive proprii. La rândul
lor, ambele tipuri de substantiv pot fi: simple sau compuse.

 după formă substantivele pot fi substantive simple sau substantive compuse

 după conținut substantivele se împart în substantive comune, substantive proprii
 un grup de două sau mai multe cuvinte pot forma locuțiuni substantivale

Genurile substantivelor
În limba română după gen, substantivele se împart în: substantive la genul
masculin, substantive la genul feminin, substantive la genul neutru. În cele mai multe
situații, se poate constata potrivirea între genul natural și cel gramatical; genul neutru
corespunde lucrurilor neînsuflețite. În majoritatea cazurilor, genul unui substantiv poate
fi aflat prin numărarea respectivului substantiv.
masculin (un-doi): un băiat - doi băieți;
feminin (o - două): o fată - două fete;
neutru (un - două): un drum - două drumuri

În cazurile în care substantivele nu pot fi numărate, stabilirea genului se face prin

analizarea formei substantivului (Alexandru, Siret) sau a articolului hotărât
(Ceahlăul, Bucegii).
Substantivele care denumesc ființe și care prezintă cuvinte diferite pentru a indica cele
două sexe se numesc substantive heteronime. (bărbat - femeie, băiat - fată,
bou - vacă, cocoș - găină)

Substantivele care prezintă aceeași formă pentru a indica ambele sexe se

numesc substantive epicene și în general reprezintă nume de animale (veveriță,
elefant, fluture, dihor, rechin). Există și substantive epicene care nu numesc
animale (pilot, chirurg).

Substantivele care formează femininul de la forma de masculin a substantivului ( urs-

ursoaică) sau cele care formează masculinul de la forma de feminin a substantivului
(vulpe-vulpoi) se numesc substantive mobile.

Numărul substantivelor
Substantivele, prin formele pe care le iau, arată numărul obiectelor – un singur obiect
sau mai multe obiecte. Se împart în substantive la numărul singular și substantive la
numărul plural. În mod normal substantivele au o formă pentru singular, atunci când
exprimă un singur obiect și o formă pentru plural, în cazul în care arată mai multe
obiecte.
singular frate - plural frați
singular masă - plural mese
singular vânt - plural vânturi

Există și substantive care nu au forme pentru ambele numere, acestea se

numesc substantive defective de număr.

Declinarea substantivului
Substantivul poate avea în propoziție diferite funcții sintactice: subiect, atribut,
complement, nume predicativ. Atunci când îndeplinește aceste funcții sintactice,
substantivul își schimbă forma (casa, casei, al casei, pe casă) – primește în
construcția sa un articol hotărât, articolul al, a, ai, ale sau o prepoziție.

Toate aceste forme pe care le poate lua un substantiv, pentru a exprima în propoziție
diferite funcții sintactice, se numesc cazuri, iar formele acestor cazuri poartă denumirea
de forme cauzale. Toate formele și construcțiile cauzale ale unui substantiv
formează declinarea acelui substantiv.

Proveniența substantivului
Substantivele se pot forma de la adjective, numerale, verbe, forme de infinitiv lung,
adverbe, prin derivare, compunere, conversiune. (detalii)

Schimbarea valorii gramaticale a substantivului

Prin derivare, compunere sau conversiune substantivele își pot schimba valoarea
gramaticală în: adverbe, adjective, verbe, interjecție, prepoziție. (detalii)
 Valorile stilistice ale substantivului
În limba română substantivele pot avea întrebuințări variate. Ele sunt folosite pentru
realizarea unor procedee stilistice (figuri de stil) precum: epitet, metaforă, repetiție,
comparație, personificare, antiteză, hiperbolă. (detalii)

Pronumele
Pronumele este o parte de vorbire flexibilă, care înlocuiește un substantiv. (Vasile,
vrei tu să-i oferi Mariei cartea pe care ți-a cerut-o?)

Clasificare
În funcție de schimbarea formei după persoană, pronumele se împarte în pronume cu
forme personale și pronume fără forme personale.

Din prima categorie fac parte:

pronumele personal (eu, tu, el, noi, ... mie, ție, ... etc),

pronumele personal de politețe (dumneata, dumneavoastră, dumneasa, ... etc),

pronumele reflexiv (îmi, mă, îți, ne, vă, ... etc),

pronumele de întărire (însumi, însuți, însuși, ... etc),

pronumele posesiv (al meu, al tău, al său, al nostru, ... etc).

Din a doua categorie fac parte:

pronumele demonstrativ (acesta, aceștia ... acela, aceia ...același,

aceiași ... cestălalt, ceștilalți ... celălalt, ceilalți ...),

pronumele nehotărât (unul, alții, toți, toate, oricare, orice ...),

pronumele negativ (nimeni, nimic, niciunul, niciuna),

pronumele interogativ (care, cine, ce ...),

pronumele relativ (care, cine, cât ...).

Cazurile și funcțiile sintactice ale pronumelui
Nominativ (subiect, nume predicativ, atribut apozițional),

Acuzativ (complement direct, complement indirect, complement de agent, complement

circumstanțial de loc, complement circumstanțial de timp, complement circumstanțial de
mod. complement circumstanțial de cauză, nume predicativ, atribut prepozițional),

genitiv (atribut genitival, atribut prepozițional, nume predicativ, complement indirect,

complement circumstanțial de cauză, complement circumstanțial de timp, complement
circumstanțial de loc),

dativ (complement indirect, nume predicativ, atribut pronominal, complement

circumstanțial de loc, complement circumstanțial de timp)

Schimbarea valorii gramaticale a pronumelui

poate să-și schimbe valoarea gramaticală și să devină substantiv ; adverb ; adjectiv
pronominal ; locuțiune adjectivală.

Valorile stilistice ale pronumelui

repetiție ; antiteză ; enumerație.

Numeralul
Numeralul este o parte de vorbire flexibilă care exprimă un număr (unu, doi, trei),
numărul obiectelor (trei copii, câte zece pagini, amândouă cărțile), ordinea
obiectelor (al doilea, al treilea). În cele mai multe cazuri, numeralul determină
un substantiv și stă înaintea substantivului determinat.

Clasificarea numeralelor
Numeralele se împart în două categorii: cardinale – exprimă un număr abstract sau
numărul obiectelor (unu, doi, trei) și ordinale – exprimă ordinea numerică a
obiectelor într-o înșiruire (întâiul, al doilea, al treilea).

Numeralele cardinale se împart în:

numerale cardinale propriu-zise (unu, doi, patruzeci),

numerale colective(amândoi, tustrei, tuspatru),

numerale multiplicative (îndoit, întreit, dublu),

numerale distributive (câte unul, câte doi),

numerale adverbiale (o dată, de două ori),

numerale fracționare (jumătate, sfert).

Valorile numeralului
valoare substantivală, valoare adjectivală, valoare adverbială

Funcțiile sintactice ale numeralului

subiect, nume predicativ, atribut substantival, atribut prepozițional, atribut adjectival,
complement direct, complement indirect, complement de agent, complement
circumstanțial de timp, complement circumstanțial de mod, complement circumstanțial
de loc

Schimbarea valorii gramaticale a numeralului

substantiv, adverb, interjecție, adjective

Adjectivul
Adjectivul este o parte de vorbire flexibilă, care arată însușirea unui obiect, însoțește și
determină un substantiv. Adjectivul se acordă în gen, număr și caz cu substantivul
determinat. (om frumos, oameni frumoși; mașină frumoasă, mașini frumoase)

În general locul adjectivului este după substantivul pe care îl însoțește

(mașină frumoasă), dar poate sta și înaintea acestuia (frumoasa mașină). Poziționarea
adjectivului înaintea substantivului determinat este frecvent întâlnită în operele literare,
atunci când este urmărită accentuarea însușirilor unui anumit obiect
(mândrul soare, dulce grai).

Adjectivul nu se desparte prin virgulă de substantivul determinat, indiferent de locul pe

care îl ocupă față de substantiv. În cazurile în care un substantiv are mai multe
adjective, adjectivele se despart prin virgulă dacă nu au cuvinte de legătură între ele
sau sunt legate prin cuvintele dar, nici, însă.

Clasificarea adjectivelor
După numărul cuvintelor aflate în structura adjectivelor, acestea pot fi:

simple (bun, rău, frumos, urât, harnic, leneș) sau compuse.

Adjectivele compuse sunt formate prin contopirea mai multor cuvinte într-unul singur
(atotștiutor, cumsecade, atotputernic, multimilenar) ori prin alăturarea unor
cuvinte despărțite prin liniuță de unire (social-politic, instructiv-educativ, alb-
argintiu).
 Alte adjective formate prin alăturarea elementelor componente:

 adjective compuse din numele unui punct cardinal și un adjectiv care exprimă etnicitatea
(nord-american, sud-american, nord-dunărean)
 adjective compuse formate din mai multe adjective care arată originea etnică (franco-română,
româno-bulgaro, franco-anglo-americană); există câteva excepții în acest caz, atunci când
adjectivul se referă la următoarele dialecte (dacoromân, istroromân, macedoromân,
meglenoromân)
 adjective formate dintr-un adverb (înainte, așa), adjectiv (liber nou) sau verb (înainte-
mergător, liber-cugetător, nou-ales, propriu-zis, așa-zisă)

După formele flexionare, adjectivele se împart în variabile (bun, alb, negru, greu,
lung, cenușiu) și invariabile (cumsecade, ferice, asemenea, atare, așa).
(detalii Flexiunea adjectivelor)

Două sau mai multe cuvinte, care împreună au valoarea unui adjectiv, formează
locuțiunile adjectivale (detalii Locuțiuni adjectivale).

Gradele de comparație ale adjectivului

Adjectivele pot avea trei grade de comparație:

pozitiv (mare), comparativ (de superioritate – mai mare, de egalitate – la fel de mare,
de inferioritate – mai puțin mare), superlativ (relativ de superioritate – cel mai mare,
relativ de inferioritate – cel mai puțin mare, absolut – foarte mare).

Există și o serie de adjective care nu prezintă grade de comparație, în general cele care
reprezintă însușiri care nu pot fi comparate (etern, viu, mort, rotund) sau cele care
reprezintă în sine forme de comparativ sau superlativ (superior, inferior, optim).

Funcțiile sintactice ale adjectivului

Adjectivul poate avea în propoziție funcțiile sintactice de atribut adjectival, nume
predicativ, complement circumstanțial de timp, complement indirect, complement
circumstanțial de cauză.

Schimbarea valorii gramaticale a adjectivului

 prin conversiune: substantiv, adverb
 cu valoare de adjectiv: participiu, gerunziu, adverb

Valorile stilistice ale adjectivului

epitet, enumerație, inversiune, comparație, epitet cromatic, epitet metaforic, epitet
personificator, antiteză
 Părțile de propoziție
Părțile de propoziție sunt cuvinte sau grupuri de cuvinte care îndeplinesc in
cadrul propoziției anumite funcții sintactice.

Clasificare

 principale: subiectul, predicatul

 secundare: atributul, complementul
Părțile de propoziție sunt:

 subiectul
 predicatul
 atributul
 complementul

Subiectul
Subiectul este o parte principală de propoziție, care arată cine face acțiunea exprimată
de predicatul verbal sau cine are o anumită caracteristică exprimată de numele
predicativ. Altfel spus, subiectul este partea principală de propoziție despre care se
spune ceva cu ajutorul predicatului.

Subiectul răspunde la întrebările: cine? ce?

 Cărțile sunt aranjate în bibliotecă. (cărțile – subiect, are caracteristica exprimată de numele
predicativ)
 În fața casei latră voios un cățel. (cățel – subiect, face acțiunea exprimată de predicatul
verbal)

Clasificarea subiectelor
În funcție de prezența lui în propoziție, subiectul poate fi de două feluri: subiect
neexprimat sau subiect exprimat. Subiectul exprimat poate fi simplu sau multiplu, iar cel
neexprimat poate fi inclus sau subînțeles.

Mijloace de exprimare
Părțile de vorbire prin care poate fi exprimat un subiect sunt: substantiv, numeral,
pronume, verb, interjecție.

Cazul nominativ este cel mai des întâlnit caz al părților de vorbire flexibile cu funcția de
subiect. Dar există și situații în care pronumele relative cu funcția de subiect stau în
cazurile acuzativ, dativ și genitiv.
 Propoziții fără subiect
Există anumite propoziții care nu pot avea subiect. Este cazul propozițiilor cu predicat
exprimat prin verbe impersonale, care arată fenomene ale naturii și care nu au autor al
acțiunii: plouă, tună, ninge, se înnoptează, se înserează. Lipsa subiectului este
valabilă și pentru propozițiile formate cu expresiile impersonale: e bine, e rău, e vai;
locuțiunile verbale: a-i părea bine, a-i părea rău; interjecțiile: iacă, uite, iată.

Subiectul și predicatul verbal a fi

De cele mai multe ori în cazul propozițiilor cu verbul „a fi”, atunci când are sensul a
exista, a se afla, subiectul stă după predicat și poate fi confundat cu numele predicativ.

 În curtea casei este un câine. (un câine – subiect)

Substantivul care se află după predicatul verbal exprimat prin verbul „a fi” este subiect,
dacă substantivul exprimă: anotimpuri (E iarnă, E primăvară), părți ale zilei (E
dimineață, E seară), fenomene atmosferice (E frig, E ger, E ceață), senzații sau
stări sufletești (Mi-e frig, Mi-e sete, Mi-e dor).

Subiect gramatical versus subiect logic

Atunci când predicatul verbal este exprimat printr-un verb la diateza pasivă sau verb
reflexiv cu un sens pasiv, pe lângă subiectul gramatical, propoziția are și un subiect
logic. Din punct de vedere gramatical subiectul logic este un complement de agent, iar
din punct de vedere logic, subiectul gramatical este obiectul acțiunii.

 Legea a fost stabilită de către parlament. (legea – subiect gramatical, parlamentul – subiect
logic)

Locul subiectului în propoziție

Subiectul nu are un loc fix în propoziție. Deși de cele mai multe ori stă la începutul
propoziției, el poate fi întâlnit la sfârșitul sau în interiorul propoziției. Nici față de predicat
nu are un loc fix, astfel că subiectul poate fi regăsit atât înaintea predicatului, cât și după
acesta.

 Ochii copilului sunt triști.

 Unde este plecat colegul meu de bancă?
 Pe stradă trec multe mașini.

Punctuația subiectului
Subiectul, cu sau fără atribut, nu se desparte prin virgulă.

 Copii liniștiți mergeau spre școală.

 Adverbele sau locuțiunile adverbiale (firește, desigur, prin urmare, fără
îndoială, bineînțeles), intercalate între subiect și predicat, se pun între virgule.

 Tu, firește, mă vei ajuta.

Predicatul
Predicatul este partea principală de propoziție, de care depinde existența unei
propoziții și care conferă subiectului o acțiune, o caracteristică, o stare sau o însușire. În
general predicatul indică ce face, ce este, cum este subiectul.

Predicatul răspunde la întrebările: ce face? cine este? ce este? cum este?

 Copilul merge voios spre școală.

 Mașina aceasta este frumoasă.

În propoziții predicatul are cel mai important rol, motiv pentru care primul pas în analiza
unei propoziții este identificarea predicatului, urmat de identificarea subiectului.

Clasificarea predicatelor
După verbul prin care sunt exprimate, predicatele sunt de două feluri: predicate
verbalesau predicate nominale.

Predicatul verbal este exprimat, în general, printr-un verb cu înțeles de sine stătător și
răspunde la întrebarea ce face?.

 Copilul mănâncă cu poftă toată mâncarea din farfurie. (ce face? – mănâncă)
 Vorbește apăsat și privește în același timp spre elev. (ce face? – vorbește, privește)

Predicatul nominal este exprimat printr-un verb care nu are înțeles de sine stătător,
însoțit de diferite părți de vorbire și răspunde la întrebările: ce este? cine este? cum
este?

 Meseria este brățară de aur. (ce este? – este brățară)

 El este profesorul nostru. (cine este? – este profesorul)
 Cartea este frumoasă. (cum este? – este frumoasă)

Mijloace de exprimare
Părțile de vorbire prin care poate fi exprimat un predicat sunt: verb, locuțiune verbală,
verb copulativ, adverb, locuțiune adverbială predicativă, interjecție predicativă.
 Locul predicatului în propoziție
Predicatul nu are un loc fix în propoziție. Poate sta atât la începutul sau sfârșitul
propoziției, cât și în interiorul acesteia. Vezi și locul numelui predicativ în propoziție.

 Elevul învață pentru acest examen.

 Învață mai mult pentru acest examen.
 Elevul notă mare-și dorește.

Atributul
Atributul este o parte secundară de propoziție, care determină un substantiv,
o locuțiune substantivală sau un înlocuitor al substantivului – pronume sau numeral.

Atributul răspunde la care? ce fel de? al (a, ai, ale) cui? cât (câtă)?

întrebările: câți (câte)? al câtelea? a câta?

 Hainele colorate sunt în dulap. (care haine? colorate)

 Se apropie de noi o mașină de pompieri. (ce fel de mașină? de pompieri)
 Mașina mamei are pană. (a cui mașină? a mamei)
 În sală au rămas doi colegi. (câți colegi? doi)

Clasificarea atributelor
În funcție de partea de vorbire prin care este exprimat, atributul poate fi: atribut
adjectival, atributul substantival, atribut pronominal, atribut verbal, atribut
adverbial,atribut interjecțional.

Mijloace de exprimare

Locul atributului
Un substantiv poate avea două sau mai multe atribute. Ele pot fi așezate după
substantivul determinat sau înainte și după substantiv. Atunci când propoziția are mai
multe atribute, atributele pot fi determinate de alte atribute.

 Anul trecut a fost o vară secetoasă, caniculară, cu temperaturi ridicate.

Atributul poate determina două sau mai multe atribute.

 Am admirat cărțile și caietele îngrijite.

 Punctuația atributului
Nu se despart prin virgulă atributule așezate lângă substantivul determinat, atunci când
atributele sunt folosite pentru a identifica sau califica obiectul exprimat prin substantiv.
Aceste atribute sunt numite necesare și fără ele textul nu ar avea sens. În categoria
atributelor necesare intră și atributele care exprimă cantitea obiectelor: mulți, câțiva,
doi (mulți copii, doi copii).

 În ziua de astăzi, viața la țară nu mai este ca altădată.

În cazul în care atributul, împreună cu determinările lui, apare ca o construcție

explicativă, prin care se urmărește descrierea obiectului denumit de substantivul
determinat, acesta este izolat prin virgule sau linii de pauză.

 Liniștit, băiatul s-a îndreptat spre casă.

 Oamenii aceia, cei din față, sunt părinții mei.

În general sunt izolatele prin virgule atributele care determină un pronume personal sau
un substantiv propriu.

 Mihai, fratele meu, este student.

 Noi, oamenii, suntem toleranți.

Atributele de același fel, care determină același substantiv, se despart prin virgulă sau
prin conjuncții coordonatoare. Dacă atributele nu sunt de același fel, nu se despart prin
virgulă.

 Mașina mare și frumoasă este scumpă.

 Mașina mare a fratelui meu este scumpă.

Valoarea stilistică a atributului

 epitete
 comparații
 metafore

Complementul este o parte secundară de propoziție, care determină un verb,

un adjectiv, un adverb sau o interjecție cu funcția de predicat.

pe cine? ce?
Complementul răspunde la
cui? despre cine? despre ce? la cine? la ce?
întrebările:
pentru cine? cu cine? cu ce?

de cine? de ce?
 unde? de unde? pe unde? pâna unde? încotro?

când? de când? până când? cât timp?

cum? în ce fel? cât?

din ce cauză? din ce pricină?

în ce scop? cu ce scop?

 Să mergem în camera noastră. (în camera complement, determină verbul să mergem)

 Mașina roșie ca focul este a mea. (ca focul complement, determină adjectivulroșie)
 Mașina merge mai repede decât trenul. (decât trenul complement, determină
adverbul mai repede)
 Hai la masă. (la masă complement, determină interjecția hai)

Complementele care determină un adjectiv sunt precedate de prepoziții sau de adverbe

de comparație (cât, ca, decât). Complementele care determină un adverb se
exprimă prin adverbe (așa, cam, destul, destul de) sau substantive ori pronume
precedate de adverbe de comparație (cât, ca, decât).

Clasificarea complementelor
Complementele se împart în două clase: circumstanțiale și necircumstanțiale.

Complementele circumstanțiale (cuvântul circumstanțial înseamnă împrejurare) arată

împrejurările în care se petrece acțiunea exprimată de verbul determinat și se împart în
complemente circumstanțiale de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop, condiționale,
concesive și consecutive.

Cele necircumstanțiale arată obiectul asupra căruia se efectuează acțiunea sau obiectul
căruia i se acordă ceva și se împart în complemente directe, indirecte și de agent.

Mijloace de exprimare

Locul complementului în propoziție

De obicei, complementele stau după cuvintele determinate. Există și cazuri în care
complementele (complementele direct) stau înaintea cuvântului determinat.

 Pe ea am văzut-o în autobuz.
 În autobuz am văzut-o pe ea.
Punctuația complementului
! Complementul direct și cel indirect nu se despart niciodată prin virgulă de verbele
determinate.

Complementele aflate în raport de coordonare se despart sau nu prin virgulă între ele
conform regulilor de punctuație descrise la Punctuația conjuncțiilor.