Genul dramatic

conţine toate operele destinate spectacolului teatral/reprezentării scenice.

Trăsături: - organizarea/ structurarea textului pe unităţi compoziţionale specifice (act,
scenă, tablou*), ceea ce indică înlănţuirea specifică a momentelor (expozițiune –
deznodământ), planurilor şi a intrării/ ieşirii personajelor în/ din scenă.
Actul înglobează scenele
Actul marchează schimbarea decorului!
Scenele marchează intrările/ ieșirile personajelor!
Acestea orientează discursul spre un punct dilematic sau conflictual, spre atingerea unui
maxim conflictual şi spre rezolvarea acestuia (pentru dramaturgia clasică) sau opţiunea pentru
un text deschis.
- existența unui conflict (în comedie, derizoriu/nesemnificativ)
- folosirea dialogului dramatic*, cu forma particulară a monologului sau a aparteului;
- prezenţa didascaliilor/indicații scenice/de regie/regizorale / textul intraparantetic.

Funcţiile dialogului dramatic sunt:

- introducerea în acțiune, prin prezentarea elementelor constitutive ale conflictului;
- funcţia rezumativă, deoarece poate reda evenimente care se petrec în afara scenei sau înainte
de începerea acesteia;
- funcţia de caracterizare a personajelor, ce se poate realiza atât direct (personajele
caracterizează explicit un alt personaj sau se autocaracterizează), cât şi indirect (din vorbirea lor
se desprinde nivelul de cultură, trăsăturile morale)
- funcţia de progresie (prin replici conflictul evoluează).
Ex. tensiunea dramatică se menține prin:
- „Boule de neige” – bulgăre de zăpadă
- Amplificarea tensiunii dramatice:
- Evoluția inversă (raportul călău-victimă: Cațavencu - Zoe)
- Intrările și ieșirile Cetățeanului Turmentat
- Pierderea și găsirea repetată a scrisorii
- Interferența personajelor din final (împăcarea tuturor personajelor)

Funcţiile didascaliilor:
- indicatori comportamantali (cuprind elemente de gestică, intonaţie, atitudine, joc de
scenă, deplasare în spaţiul scenic, ritm al vorbirii, direcţie a adresării);
- funcţia de evidenţiatori ai mimicii;
- indicatori ai coordonatei spaţiale (redau informaţiile necesare pentru organizarea spaţiului de
joc);
- funcţia de redare a mişcărilor sufleteşti ascunse, dar relevante pentru jocul actorilor;
- funcţia de a reda punctul de vedere al autorului, inclusiv cand exprimă ironia, aprecierea
sau deprecierea;
- funcţia de narativizare, pentru teatrul modern (Marin Sorescu).

Specii: drama* (Lucian Blaga, Camil Petrescu), tragedia, comedia*

 COMEDIA
Spectacol teatral cu „descendenţă exuberantă, licenţioasă, spectaculară” (Adrian Marino),
comedia este specie dramatică ce urmăreşte realizarea unei umanităţi caricaturale, astfel
încât să stârnească râsul, pentru a pune în lumină defecte fizice sau morale.
Categoria estetică fundamentală a acestei specii literare este comicul, greu de definit
din cauza dependenţei sale de obiceiuri şi mentalităţi, ceea ce-l face diferit de la o epocă la alta.
Îşi asociază procedee retorice cum ar fi satira, ironia, parodia, nonsensul şi, cel mai adesea,
implică realizarea contrastului între esenţă şi aparenţă*, între serios şi iluzoriu, între
literatură şi viaţă, între viaţă şi automatism.
Tipurile comicului sunt:
• comicul de situaţie
• comicul de caractere
• comic de nume (Farfuridi, Brânzovenescu, Dandanache, Trahanache, Cațavencu,
Pristanda)
• comicul de moravuri*(adulterul, ipocrizia în relațiile de prietenie, abuzul de putere,
corupția, prostia, demagogia, șantajul)
• comicul de limbaj

Comicul de situaţie se naşte din elementele de acţiune care provoacă râsul, cum ar fi
farsa electorală, confuzia, tehnica bulgărelui de zăpadă, cuplul comic, quiproquo-ul* (procedeu
prin care un personaj este considerat altcineva; confuzie de identitate).
Comicul de caractere se naşte din structura intimă a personajului, definit prin
monomanie (demagogul, avarul*, ipocritul, gelosul, servilul), prin rol de compoziţie (prim
amorez, cocheta, încornorat, confident).
Autorii de comedie folosesc numele propriu pentru a surprinde o însuşire definitorie
a personajului (Trahanache- trahana/ cocă moale – maleabil).
Evidenţiază decăderea unor moravuri: matrimoniale, de familie, referitoare la
conduita profesională sau politică.
Comicul de limbaj este cel mai bogat ca forme de manifestare şi presupune:
- greşeli de vocabular: rostirea incorectă a unor cuvinte, necunoaşterea sensurilor unor
cuvinte;
- amestecul de registre stilistice, cel mai adesea aspectul formal este folosit in context
familial;
- nonsensul
- truismul este adevărul evident
- ticul verbal este element repetitiv în limbaj, folosit exagerat
- construcţia prolixa are în vedere confuzia în alcătuirea enunţului (Actul III)

Tipul comicului pur este bufonul, cu toate realizările sale (fantoşa, paiaţa, clovnul*,
arlechinul).
În literatura română, la început apar farsa, comedia de moravuri, reprezentaţiile localizate
ale unor comedii celebre, pentru ca în perioada paşoptistă, Alecsandri să abordeze numeroase
specii comice: comedia (ciclul Chiriţelor este cel mai cunoscut), canţonete („Chiriţa în
voiagiu”), vodevilul („Cucoana Chiriţa în balon”), deoarece autorul crede că teatrul este o
şcoală ce poate îndrepta moravurile, demagogia, francomania, avariţia, gelozia, frica de
progres, atitudinea conservatoare.
 Momentul următor consacră specia prin operele maestrului Caragiale, care
abordează o comedie de moravuri şi caractere. Apoi specia se caută prin imitarea comediei
neoromantice, cultivate de Şt.O. Iosif şi D. Anghel, pentru ca în perioada interbelică să atingă o
nouă înflorire prin continuarea modelului Caragiale, prin estomparea caracteristicilor speciei sau
prin comedia absurdului (Gh, Ciprian – „Capul de răţoi”), prin comedia lirică şi sentimentală
propusă de Mihail Sebastian. Se mai impun acum: Al Kiriţescu („Gaiţele”), Tudor Muşatescu
(„Titanic vals”), V.I. Popa („Tache, Ianke şi Cadâr”).
În perioada comunistă, comedia permite, cu anumite artificii, o atitudine satirică, diferită
de discursul oficial al epocii. Realizări de succes sunt: „Mielul turbat” de Aurel Baranga,
piesele lui Teodor Mazilu („Mobilă şi durere”, „Proşti sub clar”), Ion Băieşu. Integrându-se
în perioada neomodernistă, Ion Băieşu aduce în atenţia publicului kitsch-ul*, în realizarea sa
particular campul, dovedind că inesteticul poate deveni formă de rafinament, fiindcă distruge
canoanele ajunse inexpresive prin abuz estetic. Nicolae Manolescu în „Literatura română
postbelică. Lista lui Manolescu” reţine caracterul de comedie pură, având ca echivalent tragicul
pur.
____
Kitsch-ul* = concept estetic, exprimând prostul gust, imitaţia, contrafacerea, falsitatea
produse de societatea de consum şi care induc o estetică a amăgirii, a falsului, a produsului în
serie. Astfel, falsul poate fi echivalent al originalului.
Campul = formă a kitsch-ului, caracterizată prin cultivarea prostului gust ca formă
de rafinament