Genul epic: Definitie, trasaturi, plan de argumentare

Definitie
Opera epica este opera literara in care mesajul este transmis in mod indirect, prin
intermediul personajelor, naratorului si a actiunii.

Trasaturi
– moduri de expunere: naratiunea (relateaza evenimentele), descrierea (prezinta
cadrul spatial sau personajele), dialogul (dinamizeaza actiunea, contribuie la
caracterizarea personajelor
– prezenta naratorului: subiectiv, obiectiv, martor
– actiunea poate fi rezumata pe momentele subiectului: expozitiunea, intriga, desfasurarea
actiunii, punctul culminant, deznodamantul
– personaje: principale/secundare/episodice, pozitive/negative, protagonist/antagonist,
rotunde/plate
– specii ale epicului: schita, povestirea, nuvela, romanul, fabula, balada

Plan de argumentare a apartenentei unui text la genul epic

I. Definitia genului epic si a operei epice

II. 1. Adaptarea definitiei la textul dat

2. Evidentierea naratiunii, ca mod de expunere specific, si precizara tipului de narator

3. Numirea personajelor si, daca este posibil, clasificarea acestora

4. Modalitatea de legare a secventelor narative +rezumatul textului dat (doar daca este
posibil, structurat pe momentele subiectului)

5. Reliefarea contextului spatio-temporal al intamplarilor si extragerea indicilor spatiali si

temporali ai actiunii

III. Concluzii
Genul Epic

a) Abordare generală a genului epic

Genul literar are la bază un anumit mod de transmitere a ideilor și a sentimentelor, precum
și o anume modalitate de organizare a textului. Operele literare au o serie de particularită ți
care permit clasificarea acestora în unul dintre cele trei genuri literare: epic, liric sau
dramatic. Fiecare dintre aceste genuri creează o relație aparte între autor și cititor, tră irile
fiind exprimate în maniere diferite.

Genul epic cuprinde totalitatea operelor narative în care sunt relatate fapte și întâ mplă ri
realizate de personaje și povestite de un narator. Un rol important în transmiterea ideilor
autorului îl au personajele și acțiunea, acestea din urmă fiind coordonatele de bază ale
operelor epice. Mai mult, spre deosebire de operele lirice, în cadrul că rora eul liric își
exprimă în mod direct sentimentele ți ideile, operele epice se caracterizează prin
transmiterea indirectă a tră irilor de că tre autor, prin intermediul personajelor și al acțiunii.
Evenimentele sunt relatate de un narator (povestitor), acesta fiind fie implicat direct, fie
detașat de cele prezentate.

b) Genul Epic Trăsături

Genul epic se caracterizează prin tră să turi precum:

 Personajele se numără printre elementele esențiale ale operelor epice.

Acestea sunt ființe fictive sau „ființe de hâ rtie” care nu fac parte din realitate, ci pot fi
regă site doar în lumea ficțională a textului. Personajele pot fi clasificate în mai multe
categorii (pozitive/negative; principale/secundare/episodice/figurante etc.), ele
fiind purtă toare ale mesajului pe care autorul dorește să îl transmită . De exemplu, în
opera epică „Moara cu noroc”, de Ioan Slavici, personajul principal, Ghiță , este
dominat de setea de înavuțire, rolul acestuia în acțiune fiind acela de a evidenția
ideile moralizatoare ale autorului, conform că rora cei care încearcă să -și depă șească
limitele în mod necinstit sunt pedepsiți.
 Naratorul este, de asemenea, un element-cheie al genului epic. Acesta este
corespondentul eului liric specific operelor lirice, mai exact, vocea care spune
povestea (povestitorul). În funcție de gradul implică rii în cele relatate, acesta poate
fi subiectiv (narează la persoana I, fiind implicat în acțiune ca personaj sau ca
martor) și obiectiv (detașat de întâ mplă rile povestite, neimplicat, narează la
persoana a III-a). De exemplu, naratorul romanului „Ion”, de Liviu Rebreanu este
obiectiv, omniscient (știe totul despre personajele sale), relatâ nd faptele la persoana
a III-a, pe câ nd naratorul romanului „Ultima noapte de dragoste, întâ ia noapte de
ră zboi”, de Camil Petrescu se suprapune cu personajul principal, Ștefan Gheorghidiu,
acesta relatând întâmplările din punctul său de vedere, la persoana I, fiind
direct implicat în acțiune.
  Acțiunea este al treilea pilon care stă la baza genului epic. Aceasta este
compusă dintr-o serie de fapte, întâmplări și evenimente care se succed fie
cronologic, fie în ordinea dorită de autor (întoarceri în timp, rememoră ri etc.). De
cele mai multe ori, acțiunea poate fi structurată pe momentele subiectului:
expozițiune (situația inițială ), intrigă (momentul care declanșează acțiunea),
desfă șurarea acțiunii (evenimentele într-o ordine logică ), punctul culminant
(momentul de maximă tensiune), deznodă mâ ntul (situația finală ).
 Conflictul este generatorul acțiunii, acesta constând într-un dezacord sau într-
o ciocnire de interese. Conflictul poate fi exterior (între personaje) sau interior
(între stă rile/ sentimentele unui personaj). De exemplu, în romanul „Ion” al lui
Rebreanu, conflictul exterior are loc între protagonist și Vasile Baciu, iar cel interior
reflectă zbuciumul sufletesc al lui Ion, prins între glasul pă mâ ntului și glasul iubirii.
 Reperele spațio-temporale sunt specifice epicului. Astfel, întâ mplă rile narate
sunt plasate într-un context spațio-temporal care conferă veridicitate
evenimentelor. De exemplu, în romanul lui George Că linescu, „Enigma Otiliei”, află m
încă din incipit faptul că acțiunea debutează „Într-o seară de la începutul lui iulie
1909, cu puțin înainte de orele zece […]”, spațiul fiind reprezentat de București, mai
exact, strada Antim.
 Modul de expunere principal este narațiunea, aceasta împletindu-se armonios
cu dialogul, descrierea și monologul. Narațiunea are la bază un șir de fapte
prezentate de narator, iar dialogul redă schimbul de replici dintre personaje, avâ nd
totodată un rol important în caracterizarea indirectă a acestora. Prin descriere sunt
evidențiate particularită țile unor obiecte, peisaje sau personaje, iar monologul redă
vorbirea cu sine însuși a personajului. În cadrul operelor epice complexe sunt
întâ lnite toate aceste moduri de expunere.

c) Specii epice | Opere epice

În funcție de particularită țile lor, operele epice pot fi grupate în specii literare. 

Printre speciile literare ale genului epic avem: 

- basmul; 
- balada; 
- schița; 
- fabula; 
- povestirea; 
- nuvela; 
- romanul; 
- epopeea; 
- jurnalul de că lă torie, scrisorile, discursul, reportajul, etc.

Basmul

Definiție:
Basmul este o creație epică narativă , populară sau cultă , de dimensiuni medii, în care
întâ mplă rile reale se împletesc cu cele fantastice. Într-un basm, faptele sunt să vâ rșite atâ t
de personaje reale, câ t și de entită ți cu puteri supranaturale. Acestea reprezintă fie forțele
binelui, fie pe cele ale ră ului, iar din confruntarea celor două , binele iese mereu învingă tor.

Tră să turi:

 prezența formulelor de început, a celor intermediare și de sfâ rșit („A fost odată ca
niciodată , că de n-ar fi nu s-ar povesti”, „Merse [...] cale lungă , să -i ajungă ”, „Ș i-am
încă lecat pe-o că pșună , și v-am spus o mare minciună !”);
 prezența cifrelor și a obiectelor magice;
 caracterul oral, anonim și colectiv în cazul basmelor populare;
 împletirea elementelor reale cu cele fantastice;
 lupta dintre bine și ră u, soldată cu victoria binelui;
 momentele subiectului iau forme diferite: situația inițială de echilibru, factorul
perturbator, acțiunea reparatorie, momentul de maximă tensiune și restabilirea
echilibrului inițial.

Tipuri de basme:

 Popular
 Cult

Paralelă între basmul cult și basmul popular:

Între basmul cult și basmul popular există o serie de asemă nă ri și deosebiri de care trebuie
să ții cont în cazul în care trebuie să faci o paralelă .

 Asemă nă ri:

- prezenta elementelor reale și a celor fabuloase

- utilizarea formulelor de început, de final și a celor mediene

- caracterul tradițional, folosirea temelor, motivelor și situațiilor tipice

 Deosebiri:

- autorul basmului popular este necunoscut, în timp ce în cazul basmului cult se cunoaște
autorul

- în cazul basmului popular predomină narațiunea, în timp ce în cazul basmului cult ea este
alternată cu dialogul și descrierea

Exemple:
  Petre Ispirescu — „Aleodor Împă rat”, „Tinerețe fă ră bă trâ nețe și viață fă ră de
moarte”, Greuceanu, „Prâ slea cel Voinic și merele de aur” (basme populare)
 „Viteazul cu mâ nă de aur”  de G. Dem Teodorescu (basm popular)
 Mihai Eminescu — „Fă t Frumos din lacrimă ” (basm cult)
 „Miron și frumoasa fă ră corp”, „Fata-n gră dina de aur” de Mihai Eminescu și „Fata
din gră dina de aur” cules de Richard Kunisch
 Ion Creangă - „Danilă Prepeleac” (basm cult)
 Ioan Slavici - „Zâ na Zorilor” (basm cult)

Povestirea

Definiție:

Povestirea este o specie a genului epic în proză , de dimensiuni relativ reduse, în care
faptele sunt prezentate în manieră subiectivă . Astfel, ele sunt narate din perspectiva unui
narator-martor sau chiar participant direct la întâ mplă rile relatate. Într-o povestire se
relatează , de regulă , o singură întâ mplare principală , personajele sunt puține la numă r, iar
interesul cititorului se concentrează strict asupra situației narate.

Tră să turi:

 atâ t naratorului, câ t și actului nară rii în sine, li se acordă o importanță deosebită ;

 acțiune neobișnuită , care servește drept exemplu general (redă o experiență umană
general valabilă );
 accentul cade pe întâ mplă ri și situații, în detrimentul personajelor. Astfel, povestirea
se deosebește clar de nuvelă , o altă specie a genului epic, iar universul lă untric al
personajelor nu este prioritar;
 caracterul subiectiv;
 urmă rirea spectaculosului, a senzaționalului și îndepă rtarea de unele date ale
realului;
 oralitate pronunțată : naratorul lasă impresia povestirii orale, nu scrise;
 elementele descriptive ră mâ n în plan secund, acordâ ndu-se importanță artei
povestirii;
 intrigă simplă și personaje puține.

Tipuri de povestiri:

 Povestirea
 Povestirea în ramă (narațiunea principală se realizează pe fondul unei alte
povestiri) –Hanul Ancutei-Mihail Sadoveanu

Exemple: 

 Ion Creangă — „Moș Ion Roată ”, „Ivan Turbincă ”,  „ Ion Roată și Cuza-Vodă ”
 Mihail Sadoveanu - „Hanu-Ancuței”, „Un om necă jit”, „ Dumbrava minunată ”
  Vasile Voiculescu — „Pescarul Amin”, „Lostrița”
 Vasile Alecsandri - „Balta Albă ” (povestire în ramă )
 Horia Aramă - „Planeta celor doi sori”

Schița

Definiție:

Schița este o specie a genului epic, în proză , de dimensiuni reduse, cu o acțiune restrâ nsă , la
care participă un numă r mic de personaje. Acestea sunt, de regulă , surprinse într-un
moment semnificativ al existenței lor, de-a lungul unei perioade de timp relativ scurte.
Scriitorul care a desă vâ rșit acest gen în literatura româ nă este Ion Luca Caragiale, deși
specia a fost cultivată anterior și de că tre alți scriitori, precum Emil Gâ rleanu sau Ioan
Alexandru Bră tescu-Voinești.

Tră să turi:

 pronunțat caracter dramatizat (dialogurile pot fi adesea mai importante decâ t

narațiunea propriu-zisă );
 acțiunea schiței se desfă șoară de-a lungul unei perioade scurte de timp și se petrece,
în general, într-un decor unic;
 portretul protagonistului este realizat într-o manieră stilizată („schițată ” – de aici și
numele speciei), personajul fiind construit mai degrabă din perspectiva unei
tră să turi interioare;
 personajele sunt puține la numă r;
 modul predominant de expunere este narațiunea, că reia i se adaugă dialogul;
 existența reperelor spațio-temporale.

Exemple: 

 I.L. Caragiale: „D-l Goe...”, „Un pedagog de școală nouă ”, „Vizită ...”
 Ion Heliade Ră dulescu - „Domnul Să rsă ilă ”

Nuvela 

Definiție:

Nuvela este o specie a genului epic, în proză , de dimensiuni relativ reduse (situată între
schiță și roman). Operă cultă , ea urmă rește un singur fir narativ și are o acțiune mai
complicată decâ t cea a schiței. La acțiunea nuvelei participă personaje bine individualizate
și în numă r moderat, iar spre deosebire de povestire, accentul cade pe caracterul acestora,
nu pe acțiune. De asemenea, acțiunea nuvelei se complică progresiv, în centrul să u fiind
plasat un conflict puternic.

Tră să turi:
  Personajele nuvelei sunt puternic reliefate și bine individualizate;
 Intriga este riguros construită ;
 Acțiunea se desfă șoară într-un interval de timp mai lung și în mai multe locuri;
 Evidențierea conflictului (fie interior, fie exterior);
 Întâ mplă rile se petrec în ordine logică și cronologică și pot fi rezumate pe
momentele subiectului;
 Nuvela pă strează o legă tură puternică cu realitatea.

Tipuri de nuvele:

 psihologică
 istorică
 fantastică

Exemple:

 Ioan Slavici — „Popa Tanda” (nuvelă realistă ), „Moara cu noroc” (nuvelă realistă ,
psihologică și socială )
 Mihai Eminescu - „Sarmanul Dionis”, „Avatarii faraonului Tlá ” (nuvele fantanstice)
 Costache Negruzzi - „Alexandru Lă pușneanu” (nuvelă istorică )

Romanul

Definiție:

Romanul este specia genului epic în proză , de mare întindere, caracterizată printr-o acțiune
complexă ce se poate desfă șura pe mai multe planuri, cu personaje numeroase și bine
individualizate, al că ror destin este determinat de tră să turile de caracter și întâ mplă rile ce
constituie subiectul operei. Acesta este mai lung și mai complex decâ t o povestire sau o
nuvelă și nu respectă restricțiile impuse pe care le regă sim în teatru sau poezie.

Tră să turi:

 Întindere mare (adesea, un roman este format din mai mult de un singur volum);
 Personaje numeroase, ale că ror portrete sunt realizate detaliat;
 Structură narativă amplă ;
 Permite desfă șurarea subiectului în planuri paralele;
 Cunoaște o mare varietate de forme