Comunicarea este procesul de transmitere a unui mesaj de la emiţător

către receptor (destinatar), folosind un anumit cod şi prin

intermediul unui canal. Codurile prin care se realizează comunicarea
interumană sunt limbile naturale (toate limbile vorbite pe glob).

A. FACTORII/ ELEMENTELE COMUNICĂRII

- emiţătorul (locutor) este persoana care transmite mesajul.
Emiţătorul îndeplineşte funcţia emotivă, însemnând că adresarea
către un receptor se naşte dintr-o pornire interioară, din dorinţa de a
comunica un sentiment, o idee, o opinie etc;
- receptor (destinatar sau conlocutor/alocutor) este persoana care
primeşte mesajul transmis de emiţător. El reprezintă funcţia
conativă/persuasivă a comunicării, întrucât reacţionează afectiv la
receptarea mesajului;
*Notă: Emiţătorul şi receptorul se numesc actanţii comunicării:
locutor (termen folosit adesea ca sinonim al unui emiţător. In sens
restrâns, sinonimia funcţionează numai în cazul comunicării orale:
locutorul este aşa-numitul subiect vorbitor) şi alocutor. (unul dintre
participanţii la comunicare, cel căruia i se adresează mesajul; sinonim
cu destinatar, interlocutor; se opune locutorului sau emiţătorului, cel
care emite mesajul).
~- mesajul poate fi scris sau oral şi defineşte conţinutul de idei,
sentimente, informaţii transmise (în scris sau oral) de către emiţător
unui receptor. Mesajul reflectă funcţia poetică a comunicării, întrucât
este foarte importantă şi forma acestuia, nu numai conţinutul;
- codul, în comunicarea interumană, este reprezentat, în principal, de
limbile naturale (toate limbile vorbite pe glob), precum şi de alte
modalităţi de difuzare a mesajului: semne grafice/de circulaţie,
impulsuri morse, semnale luminoase/acustice etc). Mesajul transmis
de către emiţător receptorului trebuie să aibă un cod cunoscut celor
doi, astfel încât, destinatarul să poată decoda informaţia pentru a
capta sensul corect. De aceea, codul reflectă funcţia metalingvistioă.
- contact (canal de transmitere) - oral, scris, telefonic, audio, video,
aerian, poştă, calculator, internet etc. defineşte funcţia fatică;
- referent (context) - se raportează la subiectul sau tema mesajului,
precum şi situaţia (împrejurarea) în care are loc transmiterea
mesajului. Acesta reprezintă funcţia referenţială.
B. CLASIFICAREA COMUNICĂRII
După mijloacele de exprimare, comunicarea se clasifică astfel:
1. Comunicare verbală se realizează prin cuvinte şi poate fi orală sau
scrisă. Comunicarea verbală foloseşte canalul oral sau scris, iar
comunicarea orală beneficiază şi de comunicarea nonverbală şi/sau
cea paraverbală.
2. Comunicare paraverbală (paralingvistică) se manifestă prin sunete
nearticulate, intonaţie, accentul pus pe cuvinte, timbrul, inflexiunea şi
intensitatea vocii, tonalitatea etc. Acestea contribuie la transmiterea
unor semnificaţii suplimentare, nuanţând mesajul şi facilitând
decodarea • acestuia.
3. Comunicare nonverbală se concretizează prin gesturi, atitudini
elocvente, poziţia corpului, mimica sau chiar tăcerea care intervine
într-o conversaţie cu semnificaţii foarte sugestive etc. (Ostensiva este
modalitatea de a exprima sensul unui cuvânt indicând fie cu mâna, fie
cu alt gest referentul cuvântului respectiv. Exemplu: afirmaţia
"aceasta este o carte" este însoţită fie de mimică, fie de gestul mâinii/
al capului.)

C. FUNCŢIILE COMUNICĂRII
Funcţiile limbajului (comunicării) constituie un ansamblu de
caracteristici lingvistice care se manifestă în relaţie cu procesul
comunicării, definite de lingvistul Roman Jakobson:
1. Funcţia expresivă (emotivă/intcrjecţională) evidenţiază stările
afective ale emiţătorului şi se manifestă mai ales prin interjecţii
emoţionale ("vai!", "uf!", "of!", "ah!", "ura!", "valeu!", "aoleu!" etc!),
mijloace stilistice sau propoziţii exclamative, având ca scop ilustrarea
atitudinii afective a vorbitorului.
2. Funcţia conativă (de apel/ retorică/ persuasivă) orientează enunţul
către destinatar (receptor), cu scopul de a obţine o reacţie/ răspuns
de la acesta şi este realizată prin imperativul verbelor; "vorbeşte!",
"haide!", "vino!", "răspunde!" şi vocativul substantivelor; această
funcţie se află în relaţie de reciprocitate cu funcţia expresivă deoarece
ambele ilustrează o stare, un sentiment, o trăire, adică apelează la
afect.
3. Funcţia referenţială (denotativă/cognitivă/informativă), orientată
spre referentul mesajului, comunică informaţii privitoare la lumea
ficţională sau reală, prin formularea de enunţuri neutru-informative,
care constituie, de altfel, şi scopul funcţiei.
4. Funcţia fatică asigură controlul comunicării dintre interlocutori
(canalul), prin întrebări, afirmaţii sau confirmări ("înţelegi?", "unde
te gândeşti?", "Sigur că da", "bineînţeles"), care verifică atenţia
fiecăruia dintre ei.
5. Funcţia metalingvistică verifică termenii comunicării (codul),
garantând faptul că acele cuvinte folosite au forma şi sensul corecte,
astfel încât receptarea mesajului să fie clară. Se oferă explicaţii
suplimentare, gesturi care să completeze ideea, intonaţia sugestivă
pentru decodarea mesajului de către receptor.
6. Funcţia poetică (estetică/ literară) se manifestă, în special, în
poezie, mesajul fiind alcătuit din simetrii sintactice, elemente
prozodice sau cuvinte cu sens figurat (conotative). Această funcţie
evidenţiază mai ales forma şi mai puţin conţinutul comunicării, fiind
vizibilă şi în sloganuri publicitare, proverbe, expresii şi locuţiuni
populare etc. Funcţia poetică se combină cu celelalte filhcţii, pentru
că, în diversele specii poetice, se manifestă şi funcţia conativă, de
exemplu, în ode sau epistole.
D. TIPURILE CONUNICÂRII
* Comunicarea verbală se face prin cuvinte, oral sau în scris;
* Comunicarea nonverbală se manifestă prin accentul pe cuvinte,
tonul folosit, intonaţia, volumul glasului, caracteristici care sprijină
înţelegerea deplină a mesajului transmis;
* Comunicarea paraverbală se compune din gesturi, unghiul şi
intensitatea privirii, atitudinea corpului, a capului, gestica mâinilor,
mişcarea sprâncenelor, a umerilor etc.

Registrele de limba sunt considerate subcoduri lingvistice

selectate constient sau spontan în interiorul  unei comuntati
sociolingvistice, în scopul adecvarii la situatia de enuntare si la
contextul conversational. Straturile stilisteice ale limbajului artistic
înglobeaza si registrele stilistice, prin care se transpun diversele
variante ale limbii în stilul beletristic si se codifica repere spatio-
temporale ale universului fictional, componente psiho-sociale si
tipare comportamentale ale personajelor, strategii discursive ale eului
rostitor. 

·        Registrul popular

Limbajul popular cuprinde fapte de limba generale, raspândite

pe întreg teritoriul locuit de români, fara a fi însa si literare, si este
conditionat de factorul social-cultura care imprima o apmrenta
specifica asupra vorbitorilor. Utilizat ca varianta stilistica în opera
litarara (folclorica/culta) presupune situarea naratorului, a
personajelor/eului liric în sfera culturii populare, printr-un limbaj
marcat de spentaneitate si indici ai implicarii afective. Caracteristicile
generale ale acestuia sunt oralitatea, spontaneitate si dinamismul.
Caracterul popular al limbajului rezida în lexic, dimensiune fonetica,
gramaticala si stil.

-la nivel fonetic: marci ale oralitatii, accente afcetive, variante

fonetice familiare, ignorând normele ortoepice; rime si ritmuri
simple, aliteratii;

-la nivel lexical: selectarea unor cuvinte si expresii specifice

universului rustic, frecventa mare a diminutivelor, abateri de tipul
pleonasmului, al tautologiei;

-la nivel morfosintactic: prezenta unor forme neliterare, viitorul

popular, superlativul popular, frecventa intejectiei; modele sintactice
bazate pe repetitii sau pe recurenta lui «si» narativ, anacolutul;

-la nivel stilistic : caracter tarditional al figurilor de stil ;

Oralitatea deriva din expresiile onomatopeice, din folosirea

exclamatiilir si a interjectiilor, frecventa comparatiei comune, aflate
în perimetrul limbii vorbite: «racni el ca un smintit», «se repede ca
prin foc», etc, inserarea proverbelor si a zicatorilor, utilizarea unor
expresii populare, folosirea formei neaccentuate a pronumelor
personale de pers. I si II în cazul dativ, asa-numitul dative tic mi ti-l
lua”, frecventa superlativului cu valoare afectiva, a superlativeloretc.
Spontaneitatea se datoreaza folosirii repetitiilor pentru intensificarea
expresivitatii comunicarii, a expresiilor idiomatice, a anacolutului etc.
dinamismul limbii e sustinut de eslipsa predicatului, de repetarea
subiectului, de acumularea de verbe care sporesc dinamismul
discursului, de utilizarea predominanta a coordonarii în fraza, etc.

·        Registrul cult

Implica situarea instantelor comunicarii artistice în orizontul

culturii, prin aplicarea normelor limbii literare, prin informatia
culturala bogata;
 -la nivel fonetic: e definit prin eufonie, în poezie ritmuri si rime
complexe;

- la nivel lexical: caracterizat prin diversitate si bogatie

sinonimica, prin valorificarea mai multor semnificatii, ambiguizare
deliberata;

- la nivel morfosintactic fraza elaborata;

-la nivel stilistic  predilectia pentru tropi si figuri de gândire;

variatie stilistica, originalitate;

  Registrul oral

Oralitatea vizeaza doua straturi stilistice: un strat primar,

specific literaturii populare si un strat derivat, specific structurilor
dialogale si stilului marilor povestitori a caror structura simuleaza
circumstantele comunicarii orale;

-particularitati : comunicare directa, preponderent colocviala,

afectiva si spontana; relevanta elementelor paraberbale si nonverbale
în constituirea sensurilor;

-marci distinctive: formule ale adresarii directe, enunturi

exclamative si  interogative, elidari fonetice, topica afectiva, frecventa
unor sintagme/expresii colocviale, a substantivelor în Vocativ, a
verbelor la imperativ, a interjectiilor ; abateri de la norma precum
dezacordul, anacolutul;

·        Registrul scris

Pesupune comunicare artistica mediata, prin producerea unei

scriituri al carui criteriu valoric este originalitatea, într-un limbaj
autoreflexiv, constient de forta sa de a întemeia universuri autonome,
dar si de limitele acestor lumi semantice.

-nivelul fonetic este dublat de nivelul grafematic(« exploatarea

resurselor poetice ale grafismului si ale punerii în pagina»-G.
Genette), de semnalizarile metatextuale (versul alb, versul spatial),
chiard aca pictopoezia sau caligramele ramân forme de expresivitate
experimentale.
 -nivelul lexical este caracterizat printr-o orientare deliberata a
limbajului spre polisemie maxima care confera un caracter deschis
semnificatiilor; retele lexicale tematice, câmpuri semantice, termeni
cu ocurenta rara;

-nivelul sintactic urmareste o structurare riguroasa a textului;

procedeele de c onstructie au un rol definitoriu (recurenta, simetria,
elipsa, dislocarea, repetitia).

-la nivel stilistic raporturile sintactice «se dezvolta în structuri

imagistice, în spatiul carora se confrunta un univers real cu unul
imaginar» (D. Irimia).

1. Stilul stiintific

Se utilizeaza in lucrarile care contin informatii asupra unor obiecte,

fenomene, fapte, investigatii, cercetari, caractere tehnice etc, cu alte
cuvinte, in lucrarile stiintifice; comunicarea este lipsita de incarcatura
afectiva; accentul cade pe comunicare de notiuni, cunostinte, idei etc.,
astfel ca functia limbajului este cognitiva;

CUPRINDE: articole stiintifice, lucrari de specialitate scrise de

cercetatori, savanti, persoane creditabile in domeniul stiintific.
Textele stiintifice urmaresc sa exploreze, sa explice, sa argumenteze
cunostinte factuale.

CARACTERISTICI:

are functie exclusiv referentiala;

trasmite informatii stiintifice, tehnice, utilizate pe baza unor

rationamente logice, deductive, argumentate;

respecta proprietatea termenilor;

se folosesc multe neologisme;

conform tipului de discurs: nonfictional, argumentativ, descriptiv,

explicativ.

conform relatiei E-R (emitator-receptor). Emitatorul poate fi

specializat (chimis, sociolog, psiholog, medic etc.). Receptorul este
specializat sau nespecializat. Relatia emitator-receptor poate fi
determinata de emitator prin numirea publicului-tinta sau
nedeterminata.

conform efectului mesajului: Acordul, fiindca autorii sunt

persoane creditabile in domeniul stiintific.

conform functiei mesajului (scop): informare, educare, publicitar

(functie colaterala intalnita la textele de escorta de tip prefete,
cuvant inainte).

conform incarcaturii emotionale a mesajului: critic, polemic,

neutru.

folosirea cuvintelor monosemantice;

claritatea exprimarii (pusa in evidenta printr-o structura adecvata

a propozitiei/frazei), precizie, corectitudine;

utilizarea sensului propriu al cuvantului;

un grad mare de tranzitivitate;

fiecare domeniu stiintific isi are propriul vocabular; termenii

utilizati sunt monosemantici. Lexicul stiintific include numeroase
neologisme si cuvinte derivate cu prefixe si pseudoprefixe
(antebrat , contraofensiva) sau compuse cu sufixoide si prefixoide
(biolog, geografie etc.) Acestora li se adauga utilizarea unor
abrevieri, simboluri, semne conventionale, formule stereotipe.
Dintre compozitiile pe baza textelor stiintifice, amintim: analiza
stiintifica (filozofica, economica, politica, botanica, etc); studiul;
comunicarea; referatul; eseul;
PARTICULARITATI LINGVISTICE:

Lexicale: terminologie de specialitate, monosemantism, neologisme,

prefixoide;
Morfologice:Substantive abstracte, pluralul autorului;
Sintactice: Coordonarea si subordonarea;
Stilistice:fara figuri de stil si digresiuni.

Nota! Tot de stilul stiintific tine si limbajul tehnic (terminologie cu

caracter orientat practic), limbajul religios (terminologie arhaica,
solemna, conservatoare si cu incarcatura emotiva), limbajul poetic
(terminologie accesibila si cu tehnici persuasive).

Nota!
-Informatiile din stilul stiintific se transmit prin diverse tipuri de
texte (argumentativ, descriptiv, informativ, explicativ, injoctiv).
-Argumentarea este un demers prin care se justifica o afirmatie.
Textele argumentative afirma sau neaga, valorizeaza sau nu,
favorizeaza ca adevarate sau false, idei, convingeri, atitudini. Intr-un
text stiintific argumentarea are functie referentiala, dar intr-un text
jurnalistic ea are functie conativa.

2. Stilul oficial (juridic-administrativ)

A. STILUL JURIDIC

CUPRINDE: domeniul legislativ (articole de lege, Constituţia, Codul

penal, Codul muncii etc), texte elaborate de organul judiciar.

CARACTERISTICI ALE STILULUI:

-funcţie referenţială;
-enunţuri cu formă impersonală

-conţinut normativ;

-enunţuri clare, lipsite de ambiguitate;

-folosirea unui inventar lexical cu termeni clar definiţi;

-folosirea clişeelor formale;

-utilizarea unor clişee care indică atitudinea necesară (se completează

cu majuscule, se scrie numai în chenarul albastru, se va completa, se

scrie cu litere de tipar etc);

-respectă proprietatea termenilor;

-foloseşte terminologia de specialitate;

-foloseşte neologisme;

-în raport cu realitatea, mesajul este preponderent denotativ;

-conform relaţiei E-R (emitator-receptor)beneficiar. Emiţător -

specializat, adică organul
legislativ; în acest tip de text, emiţătorul dă receptorului instrucţiuni
în legătură cu modul în care trebuie înţeles textul. Instrucţiunile sunt
realizate prin mijloace lexicale (trebuie, e obligatoriu, e interzis) sau
prin mijloace formale (art. 1,2). Receptorul este de obicei specializat
-
cel care trebuie să aplice legea, dar şi nespecializat - cel care vrea să
cunoască legea.

-conform efectului mesajului: Acord, fiindcă autorii sunt persoane

credi-tabile în domeniul juridic. Emiţătorul poate controla efectul
mesajului asupra receptorului (tip de discurs unde funcţia
perlocuţionară este controlabilă).

-conform funcţiei mesajului: informare, educare.

-conform încărcăturii emoţionale a mesajului: neutru, prohibitiv.

PARTICULARITĂŢI LINGVISTICE

Lexicale:terminologie specifica
Morfologice:substantive provenite din infinitive lungi; -Substantive
abstracte; -Verbul "a trebui", verbul "a putea"; -Folosirea infinitivului
cu valoare de imperativ; -Verbe la diateza reflexiv-pasiva, preferinta
pentru anumite verbe, locutiuni si expresii; -Forme impersonale; -
Expresii verbale impersonale. Sintactice:Coordonare
sisubordonare; - constructii infinitivale; -fraze coordonate;
Stilistice:clisee; -elipsa, verbele copulative; -fara figuri de stil si
digresiuni.

B. STILUL ADMINISTRATIV

CUPRINDE: domeniul legislativ, administrativ, texte elaborate de

organul administrativ.

CARACTERISTICI ALE STILULUI:

• enunţuri cu formă impersonală

• conţinut normativ

• enunţuri clare, lipsite de ambiguitate

• inventar lexical cu termeni clar definiţi

• prezenţa clişeelor

• respectă proprietatea termenilor

• foloseşte terminologia de specialitate

• are un număr mai mare de formule fixe decât stilul juridic (cerere,
telegramă etc.)

• obiectiv şi impersonal

• accesibil, clar şi precis

• conform relaţiei E-R beneficiar. Emiţător - specializat adică organul

legislativ. Receptorul este de obicei specializat - cel care trebuie să
aplice legea.

• conform efectului mesajului: Acord, fiindcă autorii sunt instituţii

creditabile în domeniul administrativ, (act oficial)

Notă! în cazul cererii, scrisorii oficiale, telegramei, efectul mesajului

vizează acordul/ dezacordul/ aprobare/ dezaprobare/ respingere/
informare.

• conform scopului: funcţie conativă.

• conform încărcăturii emoţionale a mesajului: neutru, prohibitiv.

PARTICULARITĂŢI LINGVISTICE

Lexicale:Terminologie
specifică:
adeverinţă,
adresă, cerere,
certificat,
domiciliu, dosar
indemnizaţie

Morfologice:substantive provenite din infinitive lungi; -Verbul "a

trebui", verbul "a putea"; -Folosirea infinitivului cu valoare de
imperativ; -Verbe la diateza reflexiv-pasiva, preferinta pentru
anumite verbe, locutiuni si expresii; -Forme impersonale; -Expresii
verbale impersonale.
Sintactice: - constructii infinitivale; -fraze coordonate;

Stilistice -fara figuri de stil

3.Stilul publicistic

Stilul publicistic este propriu ziarelor si revistelor destinate marelui

public; este stilul prin care publicul este informat, influentat si
mobilizat intr-o anumita directie in legatura cu evenimentele sociale
si politice, economice, artistice etc. Modalitatile de comunicare sunt:
monologul scris (in presa si publicatii), monologul oral (la radio si
televiziune), dialogul oral (dezbaterile publice), dialogul scris
(interviuri consemnate scris);

ARTICOLUL, CRONICA, REPORTAJUL, FOILETONUL,

INTERVIUL, MASA ROTUNDA, STIREA, ANUNTUL PUBLICITAR

CARACTERISTICI ALE STILULUI

are funcţie de mediatizare a evenimentelor;

conţine informaţii economice, politice, sociale;

influenţează opinia publică (discurs persuasiv);

în conformitate cu strategiile persuasive, discursul se poate adresa

raţiunii sau afectivităţii;

strategia persuasivă se bazează pe argumente: A.persuasiunea

adresată raţiunii aduce argumente de specialitate, de tip cauză-
efect; (cauze-situaţie de analizat şi/ sau problemă-soluţii-
rezultate/ modalităţi de aplicare a soluţiilor); B.persuasiunea
adresată afectivităţii aduce argumente de popularitate,
superioritatea unor produse în raport cu altele similare, mărturia
unor beneficiari ai produsului, tradiţie, grija faţă de destinatar.

dimensiunea persuasivă ţine de publicitar;

 are funcţie conativă;

exprimă atitudini;

orientat spre maximă accesibilitate şi actualitate.

utilizarea limbii literare, dar si a unor formulari tipice limbajului

cotidian;

receptivitatea la termenii ce denumesc notiuni noi ( neologisme ),

preocuparea pentru inovatia lingvistica (creatii lexicale proprii),
utilizarea unor procedee menite a starni curiozitatea cititorilor;
titluri eliptice, adeseori formate dintr-un singur cuvant, constructii
retorice (repetitii, interogatii, enumeratii, exclamatii etc.),
utilizarea larga a sinonimelor; tendintele de aglomerare sintactica;
tendinta eliminarii conjunctiilor copulative .

1. utilizarea unor mijloace menite sa atraga publicul (exclamatii,

grafice, interogatii, imagini etc)

PARTICULARIĂŢI LINGVISTICE

Lexicale: Este evitat limbajul profesional (el se foloseşte în

publicaţiile de specialitate). Termenii noi sunt explicaţi prin analogie:
raporturi de asemănare/ diferenţiere stabilite între două sau mai
multe obiecte, fenomene, fiinţe etc. Utilizeaza titluri socante pentru a
atrage atentia, pentru acoperirea subiectului sau pentru oreferire
nemijlocita la continut.

Morfologice:Foloseşte preponderent diateza activă

Sintactice: Construit cu propoziţii enunţiative cât mai accesibile şi
mai simple. Formulări eliptice care să impresioneze şi să atragă
atenţia.

Stilistice: Detaliile sunt precise şi elocvente. Stilul cel mai sensibil la

inovaţie. Se utilizeaza uneoriprocedee artistice (asemanatoare cu
stilul beletristic).

4. Stilul artistic (beletristic)

Stilul beletristic are drept caracteristica fundamentala functia poetica

a limbajului (expresiva, sugestiva); (artistic) se foloseste in operele
literare.

CUPRINDE: operele literare în proză, versuri şi operele dramatice;

tot aici pot fi incluse eseurile, jurnalele, memoriile, amintirile.

CARACTERISTICI:

libertatea pe care autorul şi-o poate lua în raport cu normele limbii

literare;

contrastul dintre sensul denotativ şi sensul conotativ al cuvintelor

(în special în poezie, prin modul neobişnuit în care se folosesc
cuvintele);

caracterul individualizat al stilului;

unicitate şi inovarea expresiei;

bogăţie lexicală - din punct de vedere statistic;

sensuri multiple ale aceluiaşi cuvânt;

 înglobează elemente din toate stilurile funcţionale, dar şi din afara
limbii literare (arhaisme, regionalisme, elemente de argou,
elemente de jargon);

mesajul are funcţie poetică, centrată asupra lui însuşi, asigurându-

i acestuia o structură care îl face perceptibil la nivelul formei şi
adesea uşor de fixat în memorie. Prin funcţia poetică, un mesaj nu
mai e un simplu instrument, un vehicul pentru informaţie, ci un
text interesant în sine: plăcut, frumos, obsedant, amuzant etc.
Pregnanţa mesajului e produsă de simetrii, repetiţii, rime, ritm,
sensuri figurate etc. Funcţia poetică se manifestă desigur în poezie,
dar nu numai în ea; e prezentă în vorbirea curentă, în expresii şi
locuţiuni populare, în sloganuri, proverbe etc.

folosirea termenilor cu sens figurat ca si a celora care, prin

anumite calitati, trezesc in constiinta cititorilor imagini plastice,
emotii, sentimente;

o mare complexitate, data fiind diversitatea operelor literare cat si

faptul ca fiecare autor isi are propriul stil;

bogatia elementelor lexicale (cuvinte din fondul principal lexical,

termeni regionali, arhaici, neologisme, termeni de jargon sau
argou etc);

extinderea semantica prin utilizarea sinonimiei si a polisemiei

unor termeni;

cuvintele sunt utilizate cu functia lor conotativa;

relieful enuntului poate fi intarit chiar si prin abaterea de la uzul

curent al limbii.

CALITĂŢILE GENERALE ALE STILULUI:

Claritate: exprimarea clară a gândurilor şi a sentimentelor.

 Proprietăţi: utilizarea mijloacelor lingvistice adecvate pentru
exprimarea gândurilor şi sentimentelor.

Corectitudine: respectarea normelor limbii în organizarea

comunicării.

Precizia: utilizarea riguroasă a termenilor în organizarea

enunţurilor.

Puritatea: utilizarea mijloacelor lingvistice admise de limba

literară.

PARTICULARITĂŢI LINGVISTICE

Lexicale: Polisemantism; Sensul conotativ; Varietate lexicală

Morfologice: Valori expresive ale părţilor de vorbire; Mărcile

subiectivităţii

Sintactice: Diversitatea raporturilor de subordonare; Inversiuni,

dislocări topice

Stilistice: Prezenţa
procedeelor artistice

5. Stilul colocvial

Stilul colocvial (familiar) se utilizeaza in sfera relatiilor de familie, in

viata de zi cu zi.
CUPRINDE (sfera de utilizare) - relaţii interpersonale în planul
vieţii cotidiene.

CARACTERISTICI:

conform specificului discursului: discurs ficţional/ stil

artistic, discurs nonficţional/ stil ştiinţific;

recurge la elemente suprasegmentale (ton, gestică, mimică);

are o mare încărcătură afectivă;

regulile gramaticale pot fi încălcate;

pot fi folosite elemente de argou sau jargon;

sunt folosite particularităţi regionale sau socio-profesionale;

se realizeaza dezvoltarea spontana, neintentionata a limbii.

un anume grad de afectivitate;

folosirea unor formule de adresare, pentru implicarea

ascultatorului;

utilizarea mijloacelor non-verbale; oscilare intre economie si

abundenta in exprimare. Economia se manifesta prin
intrebuintarea cliseelor lingvistice, a abrevierilor de tot felul, dar
mai ales prin elipsa, ca urmare a vorbirii dialogate, precum si prin
mijloace extralingvistice (mimica, gestica) care permit
intreruperea comunicarii, restul fiind sugerat. Abundenta in
exprimare este materializata prin repetitie, prin utilizarea
zicalelor, proverbelor, locutiunilor si expresiilor, prin evitarea
cuvintelor abstracte care sunt substituite prin perifraze.

prezenta unor termeni regionali sau chiar argotici;

folosirea diminutivelor, augmentativelor, substantivelor in vocativ

sau a verbelor la imperativ;
 simplitate, degajare si naturalete.

conform relaţiei E-R (beneficiar)

Emiţătorul poate fi specializat sau nespecializat. Receptorul poate

fi şi

el specializat sau nespecializat. In cadrul acestui stil, relaţia

emiţător-receptor poate fi şi de rudenie.

CALITĂŢILE GENERALE ALE STILULUI

 Claritate

 Proprietate

 Corectitudine

 Precizia

 Puritatea

PARTICULARITĂŢI LINGVISTICE

Lexicale: Argou; Jargon;Neologisme la moda; Cuvinte tipice unor

graiuri

Morfo-sintactice: Pronume, adjective, adverbe nehotarate.

Aproximari prin numerale si substantive. Pronume si verbe cu
specific regional; enunturi fragmentate. Izolari, inversiuni, elipse.
Digresiuni, paranteze.

Stilistice: Diminutive. Argumentative. Cuvinte cu sens peiorativ.

Superlative expresive. Vocative, interjectii,imperative. Zicale.

Pentru o comunicare corecta este necesar sa respectam

doua reguli de baza:
1. transmiterea mesajului clar si concis;
2. ascultarea activa si intelegerea mesajului pe care celalalt il
transmite.

Iar pentru ca aceasta sa fie si eficienta este necesar sa avem un

comportament si o comunicare asertiva.

Ce inseamna sa fii asertiv?

Pentru o descriere ampla a comportamentului asertiv am putea spune

ca este echidistant fata de cei doi poli de comunicare: agresiv
si pasiv.

Asertivitatea este cea mai eficienta modalitate de solutionare a

problemelor interpersonale. Comunicarea directa, deschisa si sincera
permite receptionarea mesajelor fara blocaje si distorsiuni, ceea ce
mentine si imbunatateste relatiile cu ceilalti. Capacitatea de a
comunica in mod asertiv sentimentele, emotiile si gandurile fara a
leza integritatea celorlati, reprezinta un mod eficient de comunicare.

Lange si Jacubowski (1976) sustineau ca „asertivitatea implica

apararea drepturilor personale si exprimarea gandurilor,
sentimentelor si convingerilor in mod direct, onest si adecvat, fara a
viola drepturile altei persoane”.

Comportamentul asertiv inhiba anxietatea si reduce depresia,

conducand la o imbunatatire a imaginii de sine.

Ca trasaturi caracteristice, asertivitatea este evidentiata

prin:
  refuzul cererilor- puterea de a spune nu;
 solicitarea favorurilor si formularea de cereri;
 exprimarea sentimentelor pozitive si negative;
 initierea, continuarea si incheierea de noi conversatii.

Comportamentul asertiv este intarit si de o serie de

elemente non-verbale:

 contactul vizual;
 tonul vocii;
 mimica.

Stilul de comunicare asertiv este caracterizat printr-o serie

de elemente:

 ai convingerea ca toate persoanele iti sunt egale;

 acorzi importanta parerilor si intereselor celorlati;
 exista o concordanta intre mesajul verbal transmis mimica si
gestica;
 mesajele utilizate sunt de genul „eu cred ca…, ma simt…”;
 sustinerea privirii interlocutorului.

De foarte multe ori limbajul verbal folosit este agresiv si impunator,

iar un artificiu al vocabularului ne poate imbunatati comunicarea.
Expresii de genul „eu cred ca…/ as dori sa fac acest lucru…/ te
deranjeaza daca…?” pot reprezenta fraze magice in viata de cuplu sau
in relatiile cu colegii etc.

Expresiile verbale ale limbajului asertiv pot fi insotite de

semnale nonverbale care ne ajuta sa transmitem mai usor
mesajul. Expresiile faciale relaxate si deschise, contactul vizual, pozitia
corpului dreapta si relaxata, o voce calma si sigura, insotite de un zambet
atunci cand este necesar, pot reprezenta succesul unei comunicari.

STILUL ARTISTIC (BELETRISTIC)

Stilul beletristic are drept caracteristica fundamentala functia poetica a
limbajului (expresiva, sugestiva); (artistic) se foloseste in operele
literare.
CUPRINDE: operele literare în proză, versuri şi operele dramatice; tot
aici pot fi incluse eseurile, jurnalele, memoriile, amintirile.

CARACTERISTICI:
1. libertatea pe care autorul şi-o poate lua în raport cu normele limbii
literare;
2. contrastul dintre sensul denotativ şi sensul conotativ al cuvintelor
(în special în poezie, prin modul neobişnuit în care se folosesc
cuvintele);
3. caracterul individualizat al stilului;
4. unicitate şi inovarea expresiei;
5. bogăţie lexicală - din punct de vedere statistic;
6. sensuri multiple ale aceluiaşi cuvânt;
7. înglobează elemente din toate stilurile funcţionale, dar şi din afara
limbii literare (arhaisme, regionalisme, elemente de argou, elemente
de jargon);
8. mesajul are funcţie poetică, centrată asupra lui însuşi,
asigurându-i acestuia o structură care îl face perceptibil la nivelul
formei şi adesea uşor de fixat în memorie. Prin funcţia poetică, un
mesaj nu mai e un simplu instrument, un vehicul pentru informaţie, ci
un text interesant în sine: plăcut, frumos, obsedant, amuzant etc.
Pregnanţa mesajului e produsă de simetrii, repetiţii, rime, ritm,
sensuri figurate etc. Funcţia poetică se manifestă desigur în poezie,
dar nu numai în ea; e prezentă în vorbirea curentă, în expresii şi
locuţiuni populare, în sloganuri, proverbe etc.
9. folosirea termenilor cu sens figurat ca si a celora care, prin
anumite calitati, trezesc in constiinta cititorilor imagini plastice,
emotii, sentimente;
10. o mare complexitate, data fiind diversitatea operelor literare cat si
faptul ca fiecare autor isi are propriul stil;
11. bogatia elementelor lexicale (cuvinte din fondul principal lexical,
termeni regionali, arhaici, neologisme, termeni de jargon sau argou
etc);
12. extinderea semantica prin utilizarea sinonimiei si a polisemiei unor
termeni;
13. cuvintele sunt utilizate cu functia lor conotativa;
14. relieful enuntului poate fi intarit chiar si prin abaterea de la uzul
curent al limbii.

CALITĂŢILE GENERALE ALE STILULUI:

1. Claritate: exprimarea clară a gândurilor şi a sentimentelor.
2. Proprietăţi: utilizarea mijloacelor lingvistice adecvate pentru
exprimarea gândurilor şi sentimentelor.
3. Corectitudine: respectarea normelor limbii în organizarea
comunicării.
4. Precizia: utilizarea riguroasă a termenilor în organizarea
enunţurilor.
5. Puritatea: utilizarea mijloacelor lingvistice admise de limba
literară.

PARTICULARITĂŢI LINGVISTICE
Lexicale: Polisemantism; Sensul conotativ; Varietate lexicală
Morfologice: Valori expresive ale părţilor de vorbire; Mărcile
subiectivităţii
Sintactice: Diversitatea raporturilor de subordonare; Inversiuni,
dislocări topice
Stilistice: Prezenţa procedeelor artistice

Exemplu de text artistic (beletristic)

<A părut o figură foarte vie a mişcării noastre literare, un temperament
original, amestec de boem şi dandi, purtător de steag al tendinţelor de
înnoire în lirica românească, după Macedonski, Ştefan Petică şi Iuliu
Săvescu, înaintaşii cărora le-a adus uneori omagiul său. Nimeni din câţi
l-au cunoscut, l-au auzit citindu-şi versurile pe scenele pe care
apărea cu plăcere sau numai l-au văzut trecând înfăşurat în marile lui
şaluri colorate, nu va putea uita pe artistul independent în persoana
căruia s-au concentrat timp de aproape patru decenii lozincile
modernismului literar; monologul lui exploziv făcut din vervă paradoxală
şi cinică va lipsi de aici înainte acelora care se obişnuiseră să vadă în el
un camarad sau un înaintaş. Formula lui literară şi umană era aproape
în întregime constituită curând după 1900 când, în urma celor câţiva ani
petrecuţi la Paris, gustul său fusese definitiv cucerit de poeţii simbolişti
şi de acei versificatori în acelaşi timp rafinaţi şi populari, de tipul lui
Aristide Briand, care, în fiecare seară, risipeau spiritul lor scânteietor în
renumitele taverne literare ale Metropolei, la „Chat Noir sau la
„Noctambule".>>
(Tudor Vianu, Ion Minulescu al posterităţii
 
ETAPE
1. Autor, titlu (se află în partea dreaptă jos) şi temă (despre ce e vorba
in
text)
În subsolul textului este indicat numele autorului, Tudor Vianu şi titlul
lucrării de unde este extras fragmentul, Ion Minulescu al
posterităţii. Aici trebuie remarcat faptul că titlul sintetizează conţinutul
textului: un elogiu adus poetului Ion Minulescu.
Titlul sugerează că textul ar putea fi la graniţa dintre ştiinţific şi literatură;
prima sintagmă, Ion Minulescu, fixează subiectul lucrări, a doua
sintagmă, al posterităţii, exprimă o opinie subiectivă.
2. Tipul de discurs
Discursul este nonficţional (poate fi identificat conform predominanţei
cuvintelor cu sens denotativ şi în conformitate cu sfera de referinţă a
cuvintelor).
Discursul are funcţie referenţială. El transmite informaţii ştiinţifice pe
baza unui text reflexiv. Textul este construit într-o manieră argu-
mentativă. Primul enunţ are funcţie de ipoteză. Folosirea enumeraţiilor
caracterizează personajul într-o manieră elogioasă: Cu Ion Minulescu a
dispărut o figură foarte vie a mişcării noastre literare, un temperament
original,^ amestec de boem şi dandi, purtător de steag al tendinţelor de
înnoire în lirica românească. Următorul enunţ este un argument. Con-
strucţia amplă a frazei şi construcţia cu subiectul nimeni şi predicatul nu
va putea uita transformă argumentul într-o teză; opinia autorului este
unanim acceptată: Nimeni din câţi l-au cunoscut, l-au auzit citindu-şi
versurile pe scenele pe care apărea cu plăcere sau numai l-au văzut
trecând înfăşurat în marile lui şaluri colorate, nu va putea uita pe artistul
independent în persoana căruia s-au concentrat timp de aproape patru
decenii lozincile modernismului literar. Enumeraţiile prin care sunt
aduse exemplificările completează portretul elogios: monologul lui
exploziv, formula lui literară ş i umană.
3. Sfera de utilizare
Textul este la graniţa dintre stilul ştiinţific şi stilul artistic. Ar putea
aparţine stilului ştiinţific prin temă şi domeniul în care are relevanţă,
respectiv, domeniul criticii literare. Ar putea aparţine stilului artistic prin
modalitatea de tratare a temei
4. Elementele situaţiei de comunicare ERM
• Conform relaţiei E-R (beneficiar)
Emiţătorul este specializat, un critic literar. Receptorul nu este numit
explicit, dar se poate presupune că este şi el specializat - respectiv,
critic literar, dar şi nespecializat - elev sau student, care pot folosi textul
in dimensiunea lui informativă
Conform efectului mesajului
Mesajul vizează ca efect acordul cu informaţia, în măsura în care este
recta ştiinţific şi în măsura în care sunt aduse exemple credibile, iar
instanţa de discurseste creditabilă în domeniu (autor
specializat). Conform funcţiei mesajului (scop)
Funcţia mesajului este de informare, concentrată pe un subiectprecis:
imaginea în epocă şi imaginea pe care o are posteritatea.
În acest context, întrebările esenţiale ale mesajului informativ
actualizate aici sunt: Cine? (Ion Miculescu), Ce? (imaginea publică, rolul
poetului în dezvoltarea poeziei moderne), Cum? (imaginea elogioasă pe
care o propune autorul textului citat).
Textul are şi funcţie persuasivă. Ea se concretizează în imaginea
elogioasa sugerată chiar din titlu
Conform încărcăturii emoţionale a mesajului
Mesajul este la graniţa dintre neutru şi estetic. Mesajul este neutru v ui
datele furnizate. Neutralitatea este specifică discursului ştiinţific şi se
manifestă stilistic printr-o relativă absenţă a figurilor de stil. Aici însă
sunt prezente figurile de stil, ceea ce conferă textului un grad mare de
subiectivitate (criticul literar îşi expune propria sa opinie despre
imaginea poetului). De aceea, prin tonalitate şi implicarea autorului,
mesajul este de factură estetică; în acest context, autorul foloseşte
fraza amplă, enu-meraţia: monologul lui exploziv, formula lui literară şi
umană, ca modalitate de accentuare a unei idei că I. Minulescu a fost
un poet excepţional.
CARACTERISTICI ALE STILULUI
1. Corectitudine: textul este alcătuit din enunţuri construite în conformi-
tate cu regulile gramaticale şi semantice.
2. Obiectivitate: conţinutul textului se referă la o problemă reală, din do-
meniul criticii literare, care nu se modifică în conformitate cu opiniile
receptorului, dar care incită la comentariu.
3. Accesibilitate: limbajul este accesibil specialiştilor, dar şi elevilor/ stu-
denţilor familiarizaţi cu terminologia (monolog, formulă literară, poezie
modernistă).
4. Proprietatea termenilor, termenii sunt folosiţi cu sensul propriu.
5. Sens unic (operă închisă): receptarea textului dat se face numai în
sensul indicat de autor. în ceea ce priveşte critica literară, sensul unic al
textului poate fi discutabil. De aceea, ce contează în acest caz este felul
în care este receptat textul.