FUNCŢIILE COMUNICĂRII

Exisă şase funcţii ale limbajului, în care sunt angajaţi factorii comunicării (elementele situației
de comunicare). Funcţiile limbii corespund situării comunicării lingvistice în perspectiva unuia dintre
factorii comunicării: emițător-funcţia emotivă, receptor-funcţia conativă, mesaj-funcţia poetică, cod-
funcţia metalingvistică, context (sau referent)- funcţia referenţială, canal de transmitere-funcţia fatică
1. Funcția corespunzătoare centrării mesajului pe emiţător este funcţia EMOTIVĂ, care
trădează starea afectivă, sentimentele, valorile morale, capacităţile cognitive şi cultura emiţătorului.
Funcţia emotivă a comunicării constă în evidenţierea stării interne a emiţătorului. Aceasta se referă la
capacitatea pe care o avem, ca emiţători, să marcăm poziţia noastră faţă de informaţia pe care o conţine
enunţul nostru. Ea se realizează la nivelul emotiv al limbajului prin interjecţii, exclamaţii, prin
lungirea emfatica a sunetelor. Este semnificativ că intonaţia are un rol deosebit de important în
exprimarea poziţiei Emiţătorului. Alte procedee: folosirea diminutivelor şi augmentativelor,
preferinţa pentru un anumit termen din seria de sinonime aflată la dispoziţia vorbitorului.
2. Funcţia orientată spre receptorul mesajului este cea CONATIVĂ, ce serveşte la incitarea
acestuia la acţiune/respectiv la încetarea acţiunii prin ordine, îndemnuri, rugăminţi, interdicţii,
etc. Prin acesta funcție se urmărește un anumit răspuns de la receptor. Funcţia conativă se concentrează
pe strategia lingvistică a contactării receptorului, bazată pe mărci ale vocativului (la substantive,
pronume, numerale şi adjective) şi imperativului (mod verbal personal), de propoziţii imperative,
exclamative, afirmative şi negative. Constructia mesajului este la modul imperativ prin excelenţă.
3. Funcţia aferentă mesajului este cea POETICĂ, prin care limbajul se orientează spre sine, spre
propria organizare. Limbajul poetic pune accentul pe modul cum se spune, cum se vorbeşte, spre
deosebire de limbajul ştiinţific, care pune accentul pe ce se spune. Anumite reclame fac apel la acest tip
de mesaj, în special reclamele pentru serviciile turistice. Funcţia poetică presupune modul în care este
concentrat mesajul poetic de la emiţător spre receptor şi constituie funcţia esenţială a artei verbale. Ea
nu apare singura: în poezia epica, unde se întrebuinţeaza formulări la persoana a treia, apare şi
funcţia referenţiala; în poezia lirica, în care enunţurile sunt la persoana întâi, apare şi funcţia
emotivă, iar în poezia liric-adresativă, cu valori retorice, formulate la persoana a doua (oda,
epistola, satira), apare şi functia conativa. În opera dramatică, se exploatează din plin resursele
oferite de funcţiile limbajului, mai ales factorii de perturbare a comunicării, care creează
atmosfera specifică.
4. Funcţia corespunzătoare codului este cea METALINGVISTICĂ, ce are în vedere înţelegerea
corectă şi completă a mesajului. Ea presupune intervenţii prin care se verifică folosirea şi înţelegerea
cuvintelor, a sensului lor, a implicaţiilor colaterale ale semnelor din cod. Este necesar să se atragă atenţia
asupra codului utilizat, fie prin gesturi, fie în perifraze explicative (explicaţii de genul glumesc,
desigur). Funcţia metalingvistică are în vedere codul in care se exprima interlocutorii, modul în care
funcţionarea nivelurilor limbii (morfologic, sintactic, lexico-semantic etc.) favorizează şi facilitează
comunicarea. Comicul de situatii se bazeaza din plin pe functia metalingvistică a comunicarii
5. Funcţia limbajului corespunzătoare contextului este cea REFERENŢIALĂ. Aceasta ilustrează
modul de folosire a limbajului pentru a exprima o realitate, o interpretare personală, o imagine, o părere
sau o idée, aşa cum o percepe emiţătorul. Funcţia referenţială transmite informatii despre lumea reală
sau imaginară, trimite la context şi stabileşte referentul. Ea poate fi denotativă sau cognitivă, având în
vedere informarea, contextul lingvistic şi extralingvistic (social, cultural) al comunicării.
6. Funcţia limbajului corespunzătoare canalului este cea FATICĂ, interacţională. Ea serveşte la
stabilirea relaţiei de comunicare şi la cultivarea interesului pentru aceasta până la încheierea mesajului,
prin verificarea funcţionării optime a circuitului. La nivelul contactului social funcţia fatică asigură
comunicarea de succes prin amprenta lingvistică degajată.
Majoritatea textelor îndeplinesc mai multe funcții, dar hotărâtor pentru includerea într-un stil sau altul,
este funcţia dominantă. De pildă:
· emotivă în memorii, confesiuni, comentarii, interpretări critice
· conativă în ordine, decizii, regulamente, discursuri politice, predici, reclame
· poetică în operele literare, dar şi în unele mesaje publicitare
· metalingvistică în analize gramaticale, în dicţionare, în texte cu caracter didactic
· referenţială e dominantă în comunicate oficiale, buletine, chestionare, referate, cronici
· fatică în saluturi şi formule de convenienţă, texte de receptare a mesajului telefonic
1. Emițătorul - actant în procesul comunicarii, cel care produce mesajul prin codificarea unei informații,
are rol principal în cursul unei discuții;
2. Receptorul - actant în procesul comunicarii, cel care primeste mesajul și îl decodează, are rol
complementar în conversație;
3. Mesajul - secventa enuntiativa prin care se transmit informatiile
4. Codul - sistem conventional de semne si reguli combinatorii prin care se produce comunicarea
- trebuie sa fie cunoscut, in egala masura, emitatorului si receptorului, pentru ca mesajul sa se poata
produce
- poate fi verbal (limba) sau nonverbal (alfabetul Morse, semne rutiere, stenografia, gesturile, mimica,
tonalitatea)
5. Canalul - mediul prin este transmis mesajul (aerul, posta, telefonia); un mesaj isi poate schimba forma
in functie de canalul prin care este transmis
ex: mesaj sonor (pe cale orala), poate fi transformat in mesaj grafic (transmis prin intermediul scrisului)
6. Contextul - cadrul în care se desfașoară comunicarea; ansamblul de informatii cunoscut atat de
emitator cat si de receptor, care favorizeaza intelegerea noului mesaj
- exista circumstante obiective (domeniul sau sfera comunicarii; cale de transmitere: oral, scris; situatie:
oficiala, neoficiala; particularitatile receptorului: cunoscut, necunoscut, unul singur sau mai multi, nivel
de pregatire, stare de spirit, relatiile dintre emitator si receptor) si circumstante subiective (intentiile,
opiniile, supozitiile interlocutorilor)
………………….
Text literar/ficțional particularizează comunicarea artistică, creatorul operei literare reflectă
originalitatea lumii înconjurătoare. În textul literar se manifestă funcția poetică a limbajului și
funcția emotivă, prin excelență reflexivă, întrucât expresivitatea continutului primează și nu
informațiile înmagazinate.
- caracter reflexiv
- este rezultatul fictiunii, chiar daca e inspirat din realitate
- scopul sau principal este sa impresioneze sa exercite un efect emotional asupra lectorului
- atitudinea autorului este, in general, subiectiva
- expresia in care apare invesmantat continutul este chiar mai importanta decat ideea transmisa
- utilizeaza sensul constativ (figurat) al cuvintelor

Text nonliterar/nonficțional vizeaza domenii diverse de la cele stiintifice si juridico-

administrative la mass-media, audiovizuala, concretizandu-se cu ajutorul registrelor lingvistice
(oral/scris; popular/cult; regional, colocvial, argoul si jargonul). In textul nonliterar actioneaza cu
precadere atat functia referentiala cat si cea persuasiva (conativa).
- caracter tranzitiv
- se raporteaza strict la anumite aspecte din relitate
- scopul sau principal este cel informativ
- atitudinea emitatorului este, in general, obiectiva
- nu urmareste exercitarea unui efect emotional asupra receptorului
- utilizeaza sensul denotativ (propriu) al cuvintelor
- apare ca : afis, reclama, lege, instructiuni de folosire a unor aparate, descriere geografica sau istorica
Argoul este un limbaj codificat, înţeles numai de cei care îl folosesc (grupuri sociale: elevi,
studenţi, delincvenţi etc.). Se remarcă prin:
- permanenta schimbare a fondului lexical;
- fonetica şi morfosintaxa repetă caracteristicile limbajului popular;
- folosirea cu sensuri schimbate a unor cuvinte din lexicul comun („cobzar” - 'informator'; „mititica” -
'închisoare'; „curcan” - 'poliţist'; „mate” - 'matematică' ; „diriga” - 'diriginta' etc.).
Jargonul se prezintă ca variantă a limbii naţionale, delimitat după criterii sociale şi culturale sau
profesionale. Constă în folosirea folosirea excesivă a unor cuvinte străine (neogreceşti, franţuzeşti,
englezeşti), cu intenţia emiţătorului de a epata, ceea ce implică preţiozitate lingvistică.
Vorbitorii tineri utilizează frecvent elemente de jargon („bye-bye”, ,,merci”, ,,full”, ,,cool”).
 Functia comunicarii stabileste o relatie intre o anumita forma lingvistica si situatia in care
aceasta este utilizata. Comunicarea organizeaza enuntul in forme diferite ceea ce duce la existenta unor
tipuri diferite de mesaje, care presupun mai multe functii ale limbajului. Chiar daca un mesaj nu are o
singura functie, una dintre ele predomina si ii asigura acestuia o structura verbala specifica.
Functia emotiva (expresiva, interjectionala) - axata asupra emitatorului
- reprezinta capacitatea emitatorului de a personaliza discursul, de a se exprima clar, logic,
nuantat, dar si capacitatea mesajului de a semnala, dincolo de intentiile si vointa emitatorului,
date despre personalitatea acestuia
- prin bogatia si diversitatea vocabularului, prin tonul si ritmul vorbirii, prin corectitudinea
enunturilor se dezvolta informatii despre gradul de intruire, mediul social, informatia culturala,
atitudinea etc.
- potrivit lui Tudor Vianu in capitolul "Dubla intentie a limbajului", limbajul are o dubla
intetionalitate: "cine vorbeste o face pentru a-si impartasi gandurile, sentimentele si
reprezentarile, dorintele sau hotararile", dar si pentru a comunica
- vorbitorul comunica si se comunica , insa cele doua caracteristicei - tranzit si reflexiv - nu se
completeaza reciproc, pentru ca tranzititivitatea duce la reducerea reflexivitatii.
- evidentiaza individualitatea psihologica/emotionala a vorbitorului, intr-un anumit moment,
revarsata in limbaj ex. "Scapasem de ceva greu, de ceva ucigator. Imi venea sa cant, sa alerg."
(Maitreyi);
- evidentierea starilor afective sau reactiilor sufletesti ale emitatorului la contactul cu o anumita
realitate
- trădează starea afectivă, sentimentele, valorile morale, capacităţile cognitive şi cultura
emiţătorului
- se poate afirma că funcţia expresivă este prezentă în aproape toate mesajele, deoarece însăşi
alegerea pentru mesaje a unei formule de construcţie din cele mai simple, mai „reci”, este tot un
semn al unei anumite atitudini a vorbitorului faţa de conţinutul mesajului
- anumite particularităţi de ritm, debit verbal în emisia mesajului, de mimică şi gesturi care
însoţesc anumite secvenţe, variaţiile de intonaţie etc, demonstrează că, deşi limba este
asemănătoare cu un cod, în realitate ea presupune mai multe coduri
- in general, marcile lingvistice ale subiectivitatii emitatorului sunt si marci ale acestei functii
- stratul pur emotiv al limbajului este constituit din interjectii; dincolo de emotia pura, limba
poseda insa si alte caracteristici formale, menite sa marcheze participarea afectiva a vorbitorului
la enunt (persoana a II-a pronume si verb, intonatia interogativ-exclamativa, lungirea emfatica a
sunetelor etc)
- o certa functie stilistica indeplinesc arhaismele, regionalismele si expresiile populare inzestrate
cu poeticitate
- la nivel fonetic: accentul, intonatia, pauza afectiva, prelungirile emfatice de sunete
- la nivel sintactic: antepunerea adjectivelor cu functie in epitetizare, inversiunile si dislocarile
sintactice
- la nivel lexico-semantic: valoarea stilistica a termenilor colocviali si argotici; functia stilistica a
unor derivate lexicale (diminutive, augmentative); verbe ale subiectivitatii precum: a iubi, a uri,
a dori, a spera, de perceptie: a simti, a se parea, a vedea, verbe sugestiv-imaginative: a visa, a-si
inchipui, a imagina.
- la nivel gramatical: substantivul (forme de plural cu valoare hiperbolica sau cu intelesuri
depreciative; forme de feminin cu sensuri ironice sau peiorative); forme de vocativ cu valente
afective, adjectivul (superlativ), verbul si modurile verbale (modul optativ), ca expresie a atitudinii
emitatorului fata de actiunile ori starile exprimate
- modalitatile lingvistice de realizare a subiectivitatii in limbajul liric sunt: indici ai persoanei
(pronumele personale, categoria persoanei in flexiunea verbala), indici ai timpului (sistemul
timpurilor verbale, adverbele deictice de timp: acum, atunci, ieri, astazi), indici ai spatiului
(formele pronominale si adjectivele demonstrative, adverbele deictice de loc: aici, acolo, dincolo).
1° Funcţia denotativă, referenţială sau cognitivă caracterizează relaţia dintre mesaj şi contextul
lingvistic de referinţă ; asemenea mesaje transmit informaţii în sensul cel mai larg al acestui cuvânt.

2° Funcţia emotivă sau expresivă este determinată de relaţia dintre destinator şi conţinutul
mesajului, actualizând atitudinea vorbitorului faţă de cele spuse, colorînd-o în diferite grade cu o
emoţie adevărată sau falsă. Elementele mai accentuat expresive sunt interjecţiile, emfaza care ţine
de intonaţie, dar şi anumite particularităţi în construcţia mesajului, o anumită selecţie în
inventarul de sinonime, folosirea gradelor de intensitate şi de com­paraţie etc. Se poate afirma că
funcţia expresivă este prezentă în aproape toate mesajele, deoarece însăşi alegerea pentru mesaje
a unei formule de construcţie din cele mai simple, mai „reci”, este tot un semn al unei anumite
atitudini a vorbitorului faţa de conţinutul mesajului. Anumite particulari­tăţi de ritm, debit
verbal în emisia mesajului, de mimică şi gesturi care în­soţesc anumite secvenţe, variaţiile de
intonaţie etc, demonstrează că, deşi limba este asemănătoare cu un cod, în realitate ea presupune
mai multe coduri.

3° Funcţia conativă sau injonctivă este actualizată de acele elemente ale mesajului care trimit direct
la destinatar, în sensul că locutorul urmăreşte prelucrarea într-o anumită măsură a colocutorului său,
angajarea lui într-un anumit fel în receptarea mesajului. Expresia gramaticală cea mai frecventa a acestei
funcţii este realizată prin formulele de adresare directă la colocutor cu alocutive (sau pseudoalocutive)
în cazul vocativ, atitudinea injonctivă prin construcţii imperative (cu verbe la modul imperativ sau forme
echi­valente cu imperativul), prin enunţuri incantative de urare, adulaţie, sau peiorative etc. Funcţia
conativă îşi găseşte adesea expresia în inserţiunile incidente care vizează direct colocutorul, îi reglează
comportamentul de receptor prin intervenţiile spontane ale locutorului în anumite momente ale
transmiterii mesajului cu formule de tipul [după cum ştii, aşa cum cu­noşti, vezi bine, nu te supăra, bată-
te norocul] etc. Aspectele conative sunt specifice mai ales conversaţiei curente, dar apar frecvent în
textele oratorice ca mijloace specifice de a trimite permanent mesajul la colocutorul colectiv, pentru a-i
prelucra comportamentul faţă de mesaj.

4° Funcţia fatică, legată oarecum de cea conativă, este expresia relaţiei dintre mesaj şi contactul
lingvistic, dintre destinator şi un mijloc de stabilire a relaţiei de comunicare, de control, prelungire,
restabilire şi întrerupere a acestui contact. Elementele specifice acestei funcţii sunt, de exemplu,
formulele protocolare de salut, interjecţia alo !, inserţiunile incidente de tipul [(mă) auzi ? ], [(mă)
asculţi ? ], [înţelegi ? ]; tot aşa sunt intervenţiile de tipul [nu mă întrerupe, ai răbdare, lasă-mă să
termin ce am de spus] etc. Enunţuri fatice sunt şi cele de tipul [da, desigur, bine, înţeleg, fără
îndoială, nu mai spune !, ce spui!] etc, cu care colocutorul intervine în timpul transmiterii
mesajului fie pentru a confirma că se află pe recepţie, fie pentru a-şi manifesta ati­tudinea faţă de
conţinutul anumitor secvenţe ale mesajului.

5° Funcţia metalingvistică este ilustrată de mesajul care trimite la cod; spre deosebire de limbajul
concret, obiectual, referenţial, metalimbajul transmite cunoştinţe despre limbaj, adică contextul
referenţial al mesajului este chiar codul limbii. Expresia cea mai clară a funcţiei metalingvistice este
însăşi metalingvistica, limbajul gramaticii, propoziţiile acestei discipline ştiinţifice. Dar funcţia
metalingvistică este prezentă în mod curent în conversaţia obişnuită ca un mijloc de control privitor la
folosirea aceluiaşi cod lingvistic din partea colocutorilor. Însuşirea limbii materne, a unei limbi străine
sunt procese în care se stabileşte, pentru cei aflaţi în situaţie, dicţionarul şi gramatica codului limbii,
regulile de codificare şi de decodificare. Enunţurile de definiţie a unor cuvinte, propoziţiile cu nume
predicativ realizat prin nume în nominativ, numeroasele reluări apozitive sînt construcţii
ecuaţionale de repertoriu cu referinţă la cod, încît o distincţie clară între funcţia referenţială şi
cea meta­lingvistica nu este totdeauna concludentă. Cînd spunem [în prima zi a anului, de întîi
ianuarie, am văzut un program frumos], secvenţa subliniată este o construcţie apozitivă în care
cei doi termeni sînt echivalenţi, fiind coreferenţi, ceea ce înseamnă că formula este şi un articol al
codului lingvistic.
6° Funcţia poetică este definită ca ,, atitudinea faţă de mesaj în sine, centrarea asupra mesajului ca
atare”. Funcţia poetică nu se poate reduce nici pe departe numai la poezie (după cum nici poezia nu se
poate reduce numai la funcţia poetică a mesajului) şi constă în aceea că pune în evidenţă latura palpabilă
a semnelor lingvistice, adâncind opoziţia fundamentală dintre inteligibil şi perceptibil, dintre semnul
lingvistic ca mijloc de cunoaştere inteligibilă şi obiectele realităţii de referinţă.

În mesajul cu funcţie poetică relaţia dintre paradigmatic şi sintagmatic se realizează într-un mod
unic, irepetabil, selecţia unităţilor din clasele de ocurenţă şi coocurenţa lor în construcţie punând în
lucrare o prelucrare spe­cială a sinonimiei, omonimiei, antonimiei etc, încât se poate spune că locutorul
elaborează un cod special, un sistem singular realizat într-un mesaj singular. Lucrul acesta nu trebuie
înţeles în mod mecanic ; în măsura în care un mesaj are funcţie poetică predominantă, el constituie o
construcţie inten­ţionat elaborată ca deviere, creată sau inventată, care adaugă ceva la codul existent,
este o operaţie de stilizare specifică, aducînd în mesaj montaje structurale neprevăzute în nici unul dintre
codurile preexistente. Acest adaos, coeficientul de modificare elaborată proprie textului poetic, nu
intervine în raport cu o realitate brută în care s-ar afla stocajul unei neîntrerupte creativităţi, ci în raport
cu elasticitatea codului existent în limitele căruia are loc inovaţia.

Astfel, putem spune Doar izvoarele suspină,/ Pe când codrul negru tace, pentru că am introdus
inovaţia ceva suspină în loc de cineva suspină şi ceva tace în loc de cineva tace, adică am asigurat
compatibilitatea semantică între izvor şi a suspina şi între codru şi a tăcea prin înlocuirea semului /-
Animat/ cu / + Animat /, în componenţa semantică a celor două substantive. Nu este cazul acum să
intrăm în detalii asupra mecanismului acestor modi­ficări semantice ; menţionăm însă, încă o dată, că
funcţia poetică nu trebuie căutată numai în poezie, deoarece şi în enunţuri ca vara, tot satul se trezeşte
în zori sau se înţeleg din ochi este posibilă o asemenea interpretare. Mesajul în care funcţia poetică este
predominantă are o redundanţă foarte scăzută, mai ales la nivel semantic, dar nici acest lucru nu este o
„normă” a funcţiei poetice, deoarece şi banalul poate dobândi această virtute funcţională, dacă este
folosit acolo unde nu ne-am aştepta, adică chiar în poezie, ca în versurile lui Topârceanu : Nu e chip
de dimineaţă/ Să mai baţi trotuarele / Că-ntr-o clipă îţi îngheaţă / Nasul şi picioarele!; pe de altă
parte însă, secvenţe ca satul se trezeşte, sau se înţeleg din ochi, deşi par a fi dominate de funcţia
poe­tică, nu au, evident, nici o legătură cu poezia.

Cele şase funcţii ale mesajului, definite ca atare de Jakobson, constituie una din numeroasele
soluţii propuse acestui aspect al limbii, dar problema numărului şi a denumirii lor este secundară în
raport cu modul în care una sau mai multe dintre ele se realizează în mesaj. Posibilităţile de coocurenţă
în acelaşi mesaj a unor segmente de construcţie cu funcţii diferite nu sunt nelimitate, ci constituie o
anumită ierarhie. Funcţia referenţială poate domina într-un mesaj în care apare şi funcţia expresivă,
conativă sau fatică ; funcţia poetică poate domina asupra celor referenţială, expresivă sau conativă, ca
în versurile Ce cauţi unde bate luna / Pe-un alb izvor tremurător / Şi unde păsările-ntr-una / Se-ntrec cu
glas ciripitor ? ; dar stabilirea dominantei este o operaţie interdependentă cu stabilirea funcţiei (sau
funcţiilor) dominate şi, de exemplu, un mesaj dominat de funcţie metalingvistică este incompatibil cu o
funcţie fatică. De asemenea, deşi funcţia poetică nu este proprie numai poeziei, realizarea ei în mesajul
dominat de funcţia referenţială sau de cea metalingvistică este foarte rară, incidentală, dacă nu total
exclusă.