Orice operă literară rămâne în mintea cititorilor prin personajele sale, personaje cu care

empatizăm, uneori ne identificăm, alături de care luptăm, suferim, învingem sau suntem
învinși. Termenul  de personaj provine din franțuzescul „personnage”, care, la rândul său, își
are sorgintea în latinescul „persona”, cu sensul de mască de teatru, rol, actor.

Personajul literar reprezintă o instanță narativă prin intermediul căreia scriitorul își exprimă
în mod indirect ideile, concepțiile în opera literară (epică sau dramatică).

Încă de la Platon și Aristotel, personajul reprezintă rezultatul unui proces de obiectivare a

creatorului, el are o independență a lui și o logică internă care îi guvernează manifestările.

Justificarea logică și psihologică a personajului a luat aspecte diferite în variate epoci

istorice. Cu o înfățișare mult mai idealizată în eposurile legendare, personajul își dobândește
dreptul la viața obiectivă în tragedia antică sub forma eroului, care era și el inițial rezultatul
unirii unei zeități cu o ființă omenească.

În clasicism, personajul se confundă cu caracterul, fiind construit în jurul unei singure calități
sau idei, dar fără a fi posedat doar de această calitate sau idee. În clasicism întâlnim omul
normal, social și echilibrat. Idealul uman al clasicismului implică tendința spre echilibrul
interior, spre acceptarea unei condiții date, împăcarea cu societatea și cu lucrurile.

Romanticii, în schimb, au creat personaje bazate pe antiteze: frumos-urât, bun-rău.

Personajul romantic, neliniștit și rebel, se află în conflict cu lumea și cu el însuși. Conflictele
sunt generate de dragoste, adeseori sunt spectaculoase: conflicte între fii și părinți, între
prieteni, între frați care se dușmănesc, etc.

Prin dramă și roman , realismul va marca o adâncire deosebită a cunoașterii și înfățișării

omului prin personajul cu o bogată viață interioară și într-o continuă evoluție psihologică,
care se află într-o transformare permanentă, dar fără să-și piardă unitatea. Personajele
acționează potrivit caracterului lor , de aici rezultând și complexitatea lor.

Personajele nu sunt fixate de o singură trăsătură. Semnificativă pentru realism este

capacitatea de a sesiza procesul, felul uneori lent, imperceptibil, alteori brusc , de  a preciza
cum are loc devenirea lor psihologică. Balzac a adus câteva inovații remarcabile în
construcția personajului literar. Personajul încetează a mai fi pur psihologic sau schițat prin
câteva atitudini, detalii vestimentare : el devine o biografie. Balzac nu poate concepe un
personaj prin el însuși, fără a opera inventarierea tuturor elementelor materiale și a tuturor
antecedentelor familiale, urmărite în toate legăturile posibile. Romanul modern tinde să
separe analiza reacției exterioare de cea a dinamicii interioare a personajului. De aici
importanța fluxului conștiinței, a memoriei involuntare, a procedeelor de relativizare a
percepției și a narațiunii.

Promotorii noului roman au teoretizat, după Marcel Proust, Kafka, James Joyce, pulverizarea
personajului în stări de conștiință , manifestări de comportament, jocul aparență- esență,
ambiguitatea faptelor si caracterelor.
Astfel, pe parcursul evoluției romanului, personajele literare au evoluat trecând de la
simplu  la complex, punându-se accent nu pe intrigă și acțiune , ci pe personaj, spre agentul
care declanșează evenimentele, de la aglomerarea de întâmplări externe, spre romanul
vieții interioare. Valoarea unui roman nu poate fi definită fără a vorbi de personajele sale,
deoarece ele reprezintă  unele dintre elementele fundamentale ale operei literare.

Clasificarea personajelor literare în orice operă literară se face după diverse criterii :

 după importanța personajelor din operă se disting : personaje principale, secundare,

episodice și figurante;
 după gradul de complexitate, întâlnim : personaje lineare, simple, complexe și
contradictorii;
 după evoluția lor în timp pot fi : personaje dinamice și statice;
 din punct de vedere etic deosebim : personaje pozitive și negative;
 după raportarea la realitate sunt : personaje reale, fantastice, legendare, alegorice,
istorice și simbolice

Tipologia personajelor:

 Personajul-tip (caracter) este reprezentativ pentru o anumită categorie umană:

tiranul sângeros, avarul, îndrăgostitul, etc. Este specific prozei clasice și realiste.
 Personajul-narator și personajul-actor: primul este responsabil de actul narării, pe
când celălalt joacă un rol în evenimentele narate. Personajul-narator relatează fapte
în care este implicat ca protagonist și este necreditabil deoarece, intenționat sau
involuntar, oferă o perspectivă subiectivă asupra celor relatate.
 Personajul alter-ego este „ purtătorul de cuvânt ” al autorului. În romanul realist,
prin personajul alter-ego autorul asigură un grad mai mare de obiectivitate
discursului său ( de ex: Titu Herdelea, care apare în romanele „ Ion ”, „ Răscoala ” și „
Gorila ” de Liviu Rebreanu ).
 Personajul-reflector este „ purtătorul de cuvânt ” al naratorului , înzestrat cu o
capacitate superioară de a înțelege resortul intim al întâmplărilor. Faptele sunt
dezvăluite prin intermediul gândurilor, trăirilor și reacțiilor sale.
  Personajul artefact (marionetă) este un personaj care se construiește pe parcursul
narațiunii, capabil să se metamorfozeze și să transgreseze regnurile. Nu are o
psihologie distinctă. Nu are trecut sau viitor și trăiește într-un spațiu aglomerat de
obiecte cu care intră în raport ciudat, inclusiv amoros ( personajele din opera lui
Urmuz ).
 Personajul rotund/plat. Distincția îi aparține lui E.M. Forster ( „ Aspecte ale
romanului ” ) : -personajul plat este construit în jurul unei singure idei sau calități: el
impresionează cititorul prin simpla apariție și este ușor de recunoscut; produce
propria lui atmosferă; -personajul rotund este, de cele mai multe ori, personajul
principal al narațiunii; reacțiile sale imprevizibile surprind cititorul; devine memorabil
prin gesturi și reacții.
 Personajul mobil/static : –personajul mobil este cel care se schimbă profund pe
parcursul acțiunii. Transformarea lui trebuie să fie plauzibilă, justificată,
convingătoare ( apare în proza psihologică ); -personajul static rămâne neschimbat
 pe parcursul povestirii : „ tipul ” uman din literatura clasică ( avarul, trădătorul,
mizantropul ).
 Personajul trialogic – conceptul aparține criticului literar Vasile Popovici, în studiul
„ Eu, personajul ”,oferind o explicație logică acelor situații epice care înfățișează
lumea ca o scenă de teatru. Personajul trialogic este „ gura satului ”, adică un
personaj care impune protagoniștilor un anumit comportament social. De ex. : Odată
cu personajul trialogic moromețian, teatralizarea existenței este asumată și trăită cu
delectare.