Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Întrucât în romanul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” naratorul este
homodiegetic acesta mai are și doua functii secundare: de interpretare și acțiune, funcții de
care, de regulă, naratorul heterodiegtic nu le îndeplinește.
Prin funcția de acțiune se caracterizează prin existenţa naratorului care este prezent în
istorie şi ca personaj-actor. Nartorul structurează discursul prin intermediul subiectivităţii.
Întors în prima linie după cele câteva zile petrecute la Câmpulung, Ştefan Gheorghidiu
participă la luptele de pe frontulCarpaţilor cu sentimentul că este martor la un cataclism
cosmic, unde accentul cade nu pe eroismul combatanţilor, ci pehaosul şi absurditatea situaţiei
şi are sub ameninţarea permanentă a morţii revelaţia propriei individualităţi, ca şi are
lativităţii absolute a valorilor umane. Personajul-narator relatează fapte în care este implicat
ca protagonist. Naratorul, aflat în mijlocul evenimentelor, aduce la cunoştinţa cititorului
numai ceea ce are importanţă pentru el:„Astăzi, când le scriu pe hârtie, îmi dau seama, iar şi
iar, că tot ce povestesc nu are importanţă decât pentru mine, că nici nu are sens să fie
povestite. Pentru mine însă, care nu trăiesc decât o singură dată în desfăşurarea lumii, ele au
însemnat mai mult decât războaiele pentru cucerirea Chinei, decât şirurile de dinastii
egiptene, decât ciocnirile de aştri în necuprins, căci singura existenţă reală e aceea a
conştiinţei”. Fraza explicitează poziţia naratorului, care e pus în situaţia să explice de ce
povesteşte pentru a fi crezut.
Concluzia care se impune este aceea că romanul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război ”, „conţine o contradicţie fundamentală”, care nu se referă la coexistenţa, în
acelaşi roman, a două romane aproape de sine stătătoare. „A povesti nişte evenimente trăite şi
a consemna povestirea sunt acte esenţial diferite. Camil Petrescu a fost conştient de cea mai
mare parte a consecinţelor ce decurg din identificarea naratorului cu un personaj şi din
unitatea punctului de vedere. El a schimbat substanţial poetica romanului cultivând
evenimentul comun şi pe cel derizoriu, renunţând la motivaţia globală şi adaptând parţial
temporalitatea la forma nouă rezultată de aici. Însă n-a luat în seamă un lucru foarte simplu:
şi anume că Ştefan Gheorghidiu scrie un roman. Căci, în fond, eroul şi naratorul aceasta face:
nu doar îşi povesteşte iubirea răvăşită de gelozie, dar o aşterne pe hârtie”, devenind el însuşi
„romancier”.
BIBLIOGRAFIE