Meșterul Manole

Lucian Blaga se personalizează in contextul literaturii române ca un scriitor de excepţie deoarece prin el,
literatura noastră regăseşte amploarea extraordinară a viziunii asupra naturii, spre Totul cosmic şi spre
sensul lui metafizic pe care le cucerise prin Eminescu.

„Meşterul Manole” este o dramă de idei, având la bază mitul estetic al creaţiei, realizată prin jertfă şi
suferinţă. A apărut la Sibiu in 1927, iar la 6 aprilie 1929 a avut loc premiera spectacolului. Tema dramei
este destinul creatorului măcinat de patima creaţiei.

Meşterul Manole este protagonistul dramei care evoluţionează in operă fiind prezentat ca o
individualitate. Celelalte personaje se raportează la personlitatea sa, ca purtătoare ale unor idei şi
concepţii, mai puţin sunt caractere distincte.

Manole, prin destinul său creator este un erou de tragedie antică şi, in acelaşi timp, este un Prometeu,
un erou civilizator fiindcă este nevoit să aleagă intre pasiunea devastatoare pentru creaţie şi iubire,
dragoste de viaţă.

Portretul fizic al lui Manole lipseşte aproape cu desăvârşire, fiind menţionată doar o singură trăsătură
fizică de către Mira: „păr negru”. In schimb, el este caracterizat direct de alte personaje, reliefându-se
astfel, alte trăsături ale lui. Mira il vede ca pe o „inimă fără odihnă, gând treaz, visare fără popas”. Insă
atunci când află că vrea să jertfească pe cineva pentru a zidi biserica, ea il numeşte ucigaş: „nouă
ucigaşi, cu Manole zece”. Pentru cei nouă zidari el este „Meşterul Nenoroc”, cel de-al şaselea indrăznind
chiar să-i mărturisească că „Eu te-am urât şi te-am iubit cel mai tare”. In schimb, este considerat de
către sol un mesager al adevărului.

Manole se autocaracterizează, recunoscând că este stăpânit de patima creaţiei, care il mistuie pe zi ce

trece: „pentru biserică zilnic mor”, „e foc ce mistuie (…) şi e pedeapsă şi e blestem”. De asemenea, el se
autocaracterizează ca o persoană blândă, insă cu un suflet amar împăcat: „braţul meu e blând. Uite ochii
mei astăzi sunt blânzi. Şi blând e şi mersul meu, şi statul in picioare (…). sufletul e aşa de sfârşit, că nu
poate să fie decât amar impăcat. Tot ce mi-a rămas e sălbăticia cuvântului.

Limbajul pe care Manole il foloseşte pină la convorbirea cu solul este unul incărcat de metafore şi
simboluri. Dar mai apoi, el alternează spre un limbaj propriu, transparent, acesta modificându-se in
dependenţă de funcţia lui. Când misterul şi iraţionalul domină scena, limbajul e metaforic şi plin de
simboluri, iar când luciditatea şi judecata raţională e prezentă, limbajul e unul propriu.

Manole este un personaj complex prin frământările sale dramatice, prin intrebările pe care şi le pune,
prin stările atât de contradictorii prin care trece şi evoluează pe două planuri fundamentale, aflate intr-o
strânsă condiţionare reciprocă: unul psihologic şi unul al faptelor.

Ca personaj intr-o dramă modernă, Manole evoluează ca un caracter cu o puternică şi problematică

personalitate, cu o individualitate discretă. Toate acestea fac din el un personaj de tragedie antică ce-şi
trăieşte intens şi neabătut destinul său de martir al frumosului.

Gândurile lui reflectă zbuciumul lăuntric şi conflictul interior, acestea fiind schiţate prin intermediul
monologului interior şi al introspecţiei: „Cine-mi dărâmă zidurile?” – exprimă o stare de nedumerire şi
incertitudine; „Care voinţă nu s-ar clătina?” – sugerează o stare de indoială; „Doamne, Doamne, de ce
m-ai părăsit?” – invocă sigurătatea tragică a omului părăsit de creatorul său; „Jertfa asta de neinchipuit
cine o are?” – exprimă o stare de indignare; „Mi-e aşa de greu, părinte!” – sugerează o stare de
neputinţă şi neajutorare; „Ajută-mă cuvioase! O, câte piedici, câte împotriviri!” – el cere ajutor fiind
disperat. De asemenea, prin intermediul gândurilor, sunt relevate superioritatea şi inteligenţa
personajului: „Lăuntric, un demon strigă: clădeşte! Pământul se imptoriveşte şi strigă: jertfeşte!…” –
ceea ce sugerează o stare de inconştienţă şi de luptă cu el insuşi, iar astfel, se relevă că creaţia inseamnă
pentru el patimă şi mistuire, iar prin sintagma „biserica se va inălţa!” se exprimă conştientizarea şi
hotărirea artistului.

Manole trăieşte intr-un mediu care-l ajută să se detaşeze de lume, iar drama lui este inţeleasă doar de
trei personaje: Mira, Bogumil şi Găman.

Personajul trăieşte o serie de conflicte: cu sine insuşi fiind forţat să aleagă intre cele două jumătăţi: Mira
sau biserica, cu meşterii care il imping spre jertfire, astfel, relevându-se fineţea mecanismelor sufleteşti,
antrenate in trăirea sa de către marele meşter propriului său destin; şi conflictul cu boierii şi călugării
care cer pedeapsa lui.

In momentul zidirii Mirei, Manole, prin sacrificiul făcut, e un erou civilzator care dă oamenilor o nouă
valoare, etern-durabilă, la fel cum Prometeu, tot prin sacrificiu, le dăduse focul. In acest mod, el şi-a
depăşit condiţia, cucerind eternitatea şi atingând absolutul prin creaţia sa zămislită din suferinţă.

Bolnav de iubirea lui pentru Mira, muncit de inutilitatea sacrificării celei mai de preţ fiinţe, care-i
aparţinea cu timp şi suflet, in gestul suprem al renunţării nemaigăsind iarăşi nici un sens, Manole se
răzvrăteşte impotriva propriei sale fapte şi a celui care i-o ceruse şi vrea să spargă zidul pentru a-şi
elibera iubita, insă este oprit de zidari deoarece opera de artă creată nu mai aparţinea lui, ci eternităţii şi
decide să se sinucidă, aruncându-se in văzduh de pe biserică.

Tragismul morţii lui Manole constă in faptul că el era deja mort in plan spiritual când a zidit-o pe Mira şi
nu-i mai rămânea să moară decât in plan fizic. Astfel, are loc întregirea cuplului primordial, ei fiind
suflete-pereche, uniţi in moarte aşa cum au fost in viaţă.

„Mitizând spiritualitatea tradiţiilor autohtone, prin idei filosofice şi limbaj metaforic de sărbătoare,
Lucian Blaga, un Meşter Manole al cuvântului, înfăptuieşte o creaţie litarară naţională şi universală”.

Mira

Femeia este cea mai complexă fiinţă şi cel mai greu de inţeles, de multe orin in faţa bărbatului, ea
doreşte să pară aspră, cu un caracter ferm, insă , in realitate, ea este cea mai gingaşă şi sensibilă floare
dintre toate frolie ce au existat vreodată; sau, uneori poate fi invers: dulce in aparenţă şi rece in
realitate, exact ca menta. Insă oricum ar fi ea, femeia este cea care face lumea, fiindcă intreaga societate
şi intregul Univers a atirnat şi va continua să atîrne de genele femii, căci, după cum spune Jonz, „acolo
unde pentru bărbaţi e un zid de aramă, pentru femei nu e decât o pânză de păianjen”.

Astfel, personajul feminin Mira din drama „Meşterul Manole” de L. Blaga are un rol promordial in operă,
căci de decizia (sacrificiul) ei depnde soarta bisericii ce trebuia construita: „Tu inceput, tu sfârşit, tu
totul!”. Mira e nevasta Meşterului Manole, fiind personajul contrast al dramei. Numele ei n-a fost ales
intimplător de Blaga, deoarece acesta semnifică pace, biruinţă, soartă şi chiar zid, in care de fapt, ea işi
găseşte moartea, sacrificându-se in numele creaţiei pentru soţul ei.

Mira este un personaj impresionant, ea reprezentând „femeia adusă de peste apă”, destinată zidirii. Ea
simoblizează dragostea ca spirit al lumii şi al creaţiei. Prin spusele ei „Eu sânt biserica – jucăria
puterilor!”, ea sugerează identificarea de către autor a femii iubite cu biserica pe care vrea s-o inalţe, a
ibuirii zămislitoare in trup cu iubirea creatoare in plan spiritual, după cum spune şi Manole: „Intre voi
două nici o deosebire nu fac, pentru mine sunteţi una.”. Locaşul construit o va eterniza in frumuseţea sa
ca „un cintec de iubire impletit cu un cântec de moarte”. Ea este o taină de frumuseţe şi gingăşie,
bunătate şi devotament, iubire şi seninătate, purtând pitorescul şi farmecul naturii. Alături de Manole,
Mira estre un personaj puternic conturat, cu trăsături omeneşti de mare forţă generalizatoare.

Mira e femeia-copil, insăşi candoarea, e viaţa pe care o iubeşte Manole şi pe care o apără aşezându-se
cu nevinovăţie in calea destinului pe care nu-l inţelege: „Vreţi să jerfeşti un om pentru ziduri (…) E o
crudă nebunie (…) Voi rămine aici şi n-am să ingădui stingerea omului, că omul nu-i o lumânare de stins
cu două degete…”. astfel, omului,Mira mai este simbolul vieţii, purităţii omeneşti şi al eternităţii. Este o
femeie credincioasă: „Vreo să schimbi pravili scrise cu fulger – ca să izbuteşti in meşteşug?”

Portretul fizic nu este deloc conturat, ea apărind in operă „intr-o simplă cămaşă lungă, albă, desculţă”.
Este o femeie tinără, plină de viaţă, voioasă, şăgalnică care aduce inseninare şi cere seninătate:
„Seninătate vreau, nestăpâniţilor, că toţi sunteţi innoraţi şi prărăstioşi”. Găman o numeşte „tu – inger,
tu copil, tu piatră” sugerându-i astfel, că va trebui să se jerfească. Pentru Manole ea reprezintă puritate
şi viaţa insăşi: „suflet bun şi înalt eşti tu”; „viaţă fără pereche eşti. Trup tânăr. Sânge fără păcat. Ochii
aceştia au fost făcuţi să se bucure de verdeaţă, de lucruri mici, de ape şi de furtuni. Inima a fost făcută să
iubească şi niciodată să tacă”.

Mira se autocaracterizează ca o persoană glumeaţă şi naivă in acelaşi timp: „ Eu glumesc des, dar când
glumesc alţii cu mine, nu prea inţeleg. Poate sunt cam prostuţă… Dar las că râd şi eu o dată de voi”.

Manole o mai numeşte şi „căprioară neagră” ceea ce semnifică tendinţa spre absolut; este „ca un izvor
de munte” reprezentând puritate şi raţiune. Ea este chiar şi „altar”, ea fiind fiinţa ce va deveni sacră.

Chipul Mirei este realizat intre două planuri: cel al blestemului – nu putea dormi, se neliniştea că ceea ce
construia soţul ei noaptea se surpa („M-am molipsit de neodihna voastră. M-am zvârcolit in cămară. Am
ieşit pe prispă. Am intrat. Am ieşit.”) – este prima care intuieşte că va trebui o jertfă pentru construcţia
bisericii („S-ar putea intimpla intr-o zi, pe ea s-o numeşti Mira – iar pe mine – biserica ta”) şi cel al
jurământul, ea făcând un legământ cu Manole şi Dumnezeu. Astefel, ea e o femeie nedumerită, dar in
acelaşi timp şi foarte calculată. Metafora femeie-biserică trimite cu gândul la vocaţia zămislirii, in care
biserica e simbol al plăsmuirii unei valori estetice eterne, aşa cum femeia reprezintă simbolul eternităţii
prin neclintitul ei destin de a perpetua, născând, Omul.

Mira e un personaj construit pe opoziţie: femia-copil şi femeia-matură (ea se joacă cu viaţa şi cu

moartea), „căprioară neagră” şi „izvor de munte” (semnificând viaţa şi moartea), vinovată şi nevinovată
(reprezentând păcatul Evei). Ea este in conflict cu Manole, zidarii, Bogumil, Găman şi chiar cu sine insăşi
deoarece vrea să impiedice meşterii să construiască, dar pînă la urmă, realizează că trebuie să accepte
sacrificiul.

Momentul zidirii Mirei in temelia bisericii este unul semnificativ. El desăvârşeşte implinirea totală a
creatorului, dar in acelaşi timp, reprezintă şi neutralizarea opoziţiei dintre natură şi cultură.

Astfel, femeia-lumină, din miazăzi, Mira reprezintă jertfa sacră, prin intermediul căreia se relevă divinul.

Bogumil

Eugen Todoran observa ca element specific al teatrului lui Blaga " de personalizarea personajelor si
inlocuirea lor cu simboluri in actiune, ele nefiind astfel fiinte determinate de un anume timp si loc cat
energii dezlantuite in conflicte cu idei- forta". Un asemenea personaj este si calugarul Bogumil, erou
simbolic prin chiar numele sau provenind de la bogamilism, termen care desemneaza o doctrina
religioasa originara din Asia Mica, conform careia omul are o structura dulala, fiinta sa trupeasca fiind
produsul fortelor negative, ale Satanei, in timp ce fiinta spirituala este produsul lui Dumnezeu.

Personajul nu-si gaseste corespondent in vreo alta prelucrare a mituleui esteic, prezenta lui fiind mai
degraba un semn al unitatii in plan ideatic al operei lui Blaga, conceptia bogomilista aparand printre
altele si in 2 texte poetice: Paxmagna si Lumina riului.

Bogumil este un personaj episodic prezent in scena in momente cheie ale evolutiei lui Manole. De la bun
inceput el este prezentat ca un calugar "care-si are un drum de la acre nu se mai abate". Prima sa replica
este o imperativa interdictie adresata lui Manole "nu mai masura". Recunoastem aici o parafraza a
indemnului biblic. Pentru Bogumil a masura, a cerceta, a socoti este deci o cale gresit aleasa de mester
pentru rezolvarea dramei sale. Rezolvarea acesteia este dincolo de oricare calcule matematice pe care
le-ar putea face mintea omeneasca, ba mai mult chiar, "numarul stapaneste numai in iad si orice numar
pare o iscalitura schimonosita de drac". Calculul este "un joc necurat".

Bogumil este acela care descifreaza semnele unui univers in agonie, cuprins parca de "boala caderii", el
descrie atmosfera apocaliptica, atat de familiara expresionistilor: "In sat copii nu mai cresc si tatal femeii
nu mai da lapte". Blestemul prabusirii pare a cuprinde dintr-o data intreg universul, si privita din acest
unghi incercarea lui Manole de a construi biserica echivaleaza cu o incercare de a reechilibra universul
(orice biserica fiind ea insasi un univers dupa Mircea Eliade), de a reinstaura, deci, ordinea. Mesterul nu
poate accepta calea pe care i-o sugereaza Bogumil, jertfa umana careia nu-i intelege sensul, desi
calugarul i-l descifreaza : "Sufletul iese din trupul harsit viermilor albi si parosi si intra invingator in trupul
bisericii harasit vejniciei". Sensul tainic al acestei jertfe nu incape in calcule matematice, jertfa trebuie
traita pentru a putea fi patrunsa. Omul e supus limitelor, sugereaza calugarul, el nu poate intelege doar
prin apelul la ratiune tainele universului astfel spus "cunoasterea paradisiaca" nu este totala: "Crezi tu
oare ca masori inaltimile si adancimile sortii cu plumbul atarnat de sfoara?"

In sufletul lui Bogumil nu exista nici o indoiala ca doar jertfa ar putea asigura trainicia zidurilor: "In nicio
vorba de a mea nu vei gasi nici o urma de intrebare". El stie ca " bunul Dumnezeu si crancenul Satana ii
sunt frati, ca unul slujeste celuilalt".

Personajul e deci un simbol, o voce a Inaltului care apare in momentele de maxima tensiune ale dramei,
servind sugerari conflictului interior al creatorului de frumos.