CARACTERIZAREA PERSONAJULUI MIRA

DIN ,,MĂNĂSTIREA ARGEȘULUI”

Personajul feminin Mira din drama „Meşterul Manole” de L. Blaga este tipul
femeii iubitoare, dăruitoare de sine pentru propria dragoste. Mira e nevasta
Meşterului Manole, fiind personajul contrast al dramei. Numele ei n-a fost ales
intimplător de Blaga, deoarece acesta semnifică pace, biruinţă, soartă şi chiar zid,
in care de fapt, ea işi găseşte moartea, sacrificându-se in numele creaţiei pentru
soţul ei.
Mira este un personaj impresionant, ea reprezentând „femeia adusă de peste apă”,
destinată zidirii. Ea simoblizează dragostea ca spirit al lumii şi al creaţiei. Prin
spusele ei „Eu sânt biserica – jucăria puterilor!”, ea sugerează identificarea de către
autor a femii iubite cu biserica pe care vrea s-o inalţe, a ibuirii zămislitoare in trup
cu iubirea creatoare in plan spiritual, după cum spune şi Manole: „Intre voi două
nici o deosebire nu fac, pentru mine sunteţi una.”. 

Portretul fizic nu este deloc conturat, ea apărind in operă „intr-o simplă cămaşă
lungă, albă, desculţă”. Este o femeie tinără, plină de viaţă, voioasă, şăgalnică care
aduce inseninare şi cere seninătate: „Seninătate vreau, nestăpâniţilor, că toţi sunteţi
innoraţi şi prărăstioşi”. Găman o numeşte „tu – inger, tu copil, tu piatră”
sugerându-i astfel, că va trebui să se jerfească. Pentru Manole ea reprezintă puritate
şi viaţa insăşi: „suflet bun şi înalt eşti tu”; „viaţă fără pereche eşti. Trup tânăr.
Sânge fără păcat. Ochii aceştia au fost făcuţi să se bucure de verdeaţă, de lucruri
mici, de ape şi de furtuni. Inima a fost făcută să iubească şi niciodată să tacă”.

Mira se autocaracterizează ca o persoană glumeaţă şi naivă in acelaşi timp: „ Eu

glumesc des, dar când glumesc alţii cu mine, nu prea inţeleg. Poate sunt cam
prostuţă… Dar las că râd şi eu o dată de voi”.

Manole o mai numeşte şi „căprioară neagră” ceea ce semnifică tendinţa spre

absolut; este „ca un izvor de munte” reprezentând puritate şi raţiune. Ea este chiar
şi „altar”, ea fiind fiinţa ce va deveni sacră.
Mira e un personaj construit pe opoziţie: femia-copil şi femeia-matură (ea se joacă
cu viaţa şi cu moartea), „căprioară neagră” şi „izvor de munte” (semnificând viaţa
şi moartea), vinovată şi nevinovată (reprezentând păcatul Evei). Ea este in conflict
cu Manole, zidarii, Bogumil, Găman şi chiar cu sine insăşi deoarece vrea să
impiedice meşterii să construiască, dar pînă la urmă, realizează că trebuie să
accepte sacrificiul.

Ea nu protesteaza atunci când este zidită chiar de propriul ei soț, deoarece iubirea
și nemaipomenita dedicație pentru soțul ei era cel mai important pentru ea.
Dragostea acesteia, era mai presus decât propria ei viață. Mira cunoștea
frământarea interioară a iubitului soț și înteleaptă fiind, a ales să accepte zidirea
acesteai într-u crearea Mănăstirii și constituind ea jertfa. Exuberanta Mirei este in
contrast cu mahnirea, disperarea lui Manole care trebuie sa o zideasca. Pentru a-i fi
mai usor, Manole da un aspect ludic (de joc) zidirii Mirei. Mesterii sunt acum
inversunati, necrutatori, muncesc cu o frenezie de neimaginat, pentru ca nu este
zidit sufletul lor, ci acela al lui Manole. Si piesa releva eternul egoism uman,
nepasarea unor indivizi cu micime sufleteasca in fata suferintei unui om care tinde
spre perfectiune.

Pentru această situație, eu aș propune o altă derulare cronologică e evenimentelor.

Sunt de părere că, pentru Manole, soția sa iubită trebuia să fie mai presus decât
orice alt lucru, chiar și mănăstirea. Pentru a-și salva propria dragoste nemărginită,
acesta putea renunța la ideia zidirii mănăstirii și aducerii ca sacrificiu pe ea. Acesta
ar fi avut 2 ieșiri din situație, și anume: De a renunța la ideia de a aduce ca
sacrificiu al creării mănăstirii o jertvă umană sau de a renunța la zidirea mănăstirii
pentru salvarea vieții soției iubite.

Ca si Manole, Mira este o fiinta superioara si de aceea accepta moartea, pentru ca

artistul sa-si poata implini idealul estetic: "Lacasul creste nebun. El va fi un cantec
de iubire impletit cu un cantec de moarte". Manole si Mira sunt uniti in moarte, asa
cum fusesera in viata, numai impreuna reusind sa desavarseasca miracolul zidirii:
"Mira, tu inceput si sfarsit, tu totul []. intre voi doua nici o deosebire nu fac, pentru
mine sunteti una". 

In concluzie, părerea mea este că Mira are un rol promordial in operă, căci de
sacrificiul ei depinde soarta bisericii ce trebuia construita: „Tu inceput, tu sfârşit, tu
totul!”.